Victor Roncea Blog

Identităţi strict secrete – pe urmele lui Pacepa
Dialog cu un om care nu există

Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abundă de exemple privind punerea în executare a sentinţelor de condamnare la moarte pronunţate de justiţie împotriva trădătorilor refugiaţi pe teritoriul altor state şi sub a căror protecţie se aflau. Există, de asemenea, o bogată cazuistică în care trădătorii au fost răpiţi şi aduşi, în colete diplomatice sau în alte modalităţi, în ţările pe care le-au trădat, date fiind, pe de o parte, exigenţele înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, interesele serviciilor de securitate de a clarifica, până în cele mai mici detalii, circumstanţele şi consecinţele actelor de trădare, precum şi pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut intenţii să se pună în slujba unor puteri străine.

Putem vorbi chiar şi de un top al serviciilor secrete care şi-au făcut o regulă din prinderea şi pedepsirea trădătorilor fugari, denumiţi, cu totul impropriu, “defectori”. Aşa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concep să închidă vreun caz de spionaj-trădare fără aducerea în Israel a trădătorului fugar. La fel şi în ceea ce priveşte recuperarea agenţilor proprii condamnaţi de statele împotriva cărora au acţionat. Nu contează care sunt aceste state. Măiestria cu care au fost concepute operaţiunile de înşelare a vigilenţei protectorilor trădătorilor şi ingeniozitatea soluţiilor de aducere a vinovaţilor în Israel au devenit “suport de curs” în marile şcoli de spionaj şi contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult înaintea apariţiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, KGB-ul în Rusia, TEWU în China au excelat şi ele în asemenea operaţiuni.

Romania are, la rândul ei, o lungă şi nefericită experienţă a trădărilor de ţară, din care, din păcate, nu s-au desprins încă suficiente concluzii şi învăţăminte pentru prezent şi viitorime.

În Centrala Serviciului Extern al Securităţii a existat un Grup Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă, care avea misiunea pregătirii punerii în aplicare a sentinţelor definitive de condamnare la moarte, pronunţate de justiţie.

Ofiţerii care au făcut parte din acest grup au identităţile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu există”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul excepţional. În cele ce urmează, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu există”. Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu există”, şi interlocutorul nostru a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care l-a ales, pentru a se prezenta cititorilor, pe cel preferat: “Tiberiu Cenădeanu“.

Aurel Rogojan: Domnule Tiberiu Cenădeanu, în a doua jumătate a anilor `80 ştiu că v-aţi ocupat incidental şi de o reevaluare a situaţiei trădătorilor României aflaţi sub protecţia puterilor străine pentru ai căror arginţi şi-au încălcat jurământul de credinţă. Aţi înaintat atunci şefului Departamentului Securităţii Statului şi un “album“ cu cei în cauză. Mai reţineţi care era numărul lor şi în ce interval de timp săvârşiseră actele de trădare?

Tiberiu Cenădeanu: Da… Erau câteva zeci de trădători, din rândul foştilor cetăţeni români care, aflându-se în interes de stat în alte ţări, “au trecut de partea inamicului”. Lumea era atunci divizată în două sisteme politice şi două alianţe militare, situate pe poziţii ireconciliabile, fiecare dintre părţi calificând astfel asemenea fapte. Perioada avută în vedere începea în anii ’50 şi se încheia cu cel mai recent caz de trădare…

– Din ce categorii de ocupaţii proveneau trădătorii?

– Aveam o ierarhie a priorităţilor de care ne ocupam cu precădere. Personalităţi publice importante din domenii strategice, foşti conducători de instituţii, cercetători, înalţi ofiţeri din armată, aşa-zişi detaşaţi în ministerele şi sectoarele economice în legătură cu apărarea, care au fost racolaţi de servicii de spionaj pentru a intra în posesia secretelor deţinute. Ponderea nu era reprezentată, aşa cum s-a încercat a se acredita, de foşti ofiţeri din Serviciul Extern al Securităţii. Această categorie nu deţinea cele mari secrete, din care puterile străine să obţină avantaje strategice, economice ori tehnico-ştiinţifice. Consecinţele trădării lor se limitau, cel mai adesea, la operaţiunile în care erau introduşi şi un eventual impact politic, cum a fost cazul lui Pacepa.

– Dosarul operaţiunii de urmărire a trădătorilor fugari pe care l-aţi prezentat era actualizat şi sistematizat, cu memorandumuri cronologice cât mai exacte cu putinţă, ceea ce demonstra că situaţia lor era relativ bine cunoscută. În pofida acestei realităţi, din câte îmi aduc aminte, nu reţin să se fi pus în executare nici o sentinţă de condamnare la moarte şi nici nu a fost adus în ţară vreun trădător.

– Aţi reţinut corect.

– Atunci cum trebuie înţeles acel impresionant efort informativ (şi nu numai!) de a-i urmări, în condiţii uneori foarte grele şi riscante, fără a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat?

– Nu-i urmăream pentru punerea în aplicare a sentinţelor ori pentru a-i răpi şi aduce clandestin în ţară. Obiectivul imediat vizat era protecţia personalului misiunilor permanente ori a delegaţiilor României în străinătate împotriva eventualelor încercări de a acţiona împotriva lor. În situaţii speciale determinate, respectiv vizite de nivel înalt ale oficialilor români – şeful statului sau primul-ministru -, se colabora cu autorităţile ţărilor respective. Noi le ceream nominal ca aceia în cauză să fie “asiguraţi” pe timpul prezenţei delegaţiei oficiale, iar şefii poliţiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau că nu vor ajunge nici măcar în preajma spaţiilor securizate.

– Există, totuşi, afirmaţii privind atentate, angajări de mercenari ai morţii, răpiri… Cazul fostului căpitan Şerban, în Elveţia, membri ai emigraţiei române anticomuniste…

– Dumneavoastră cam ştiţi cum au stat lucrurile… sau cele mai multe dintre ele…

– Principial, da. Dar de la principii la practică mai pot interveni şi necunoscute. Realităţile din New Jersey sau New South Wales, raportate nivelelor ierarhice superioare, treceau prin mai multe filtre de gândire, fiecare încercând, înainte de a raporta, să intuiască de ce i se cere să raporteze, ce ştie “şeful mare”, de întreabă chiar de acea chestiune. Mentalitatea aceasta ţine de natura umană, este în “firea lucrurilor”, aşa că o marjă a distorsiunii realităţilor trebuie prezumată.

– Au fost două maniere de abordare a operaţiunii de control asupra trădătorilor fugari. Prima: până la trădarea lui Pacepa, cel care a şi coordonat operaţiunea până în monmentul în care a dezertat şi şi-a vândut ţara şi onoarea. A doua: după evaluarea trădării lui Pacepa şi, mai nuanţat, când Tudor Postelnicu l-a determinat pe generalul Pleşiţă, iar acesta a încercat – cu consecinţe nefericite pentru el, în primul rând, să “dinamizeze” monitorizarea statică şi să dea unele semnale, cum că “mâna lungă a revoluţiei i-ar ajunge pe trădători oriunde s-ar alfa ei”. Aşa cum pe Troţki l-a ajuns în Mexic. Pleşiţă nu s-a gândit la modul serios să facă aşa ceva, dar în 1983 se înregistraseră, statistic, cele mai multe dezertări şi trădari din rândul ofiţerilor aflaţi în misiuni externe, în număr de opt. În contextul respectiv, a apreciat că trebuie să potenţializeze pericolul şi să obţină rezultatul dorit prin exerciţiul ameninţării, nu al acţiunii propriu-zise. El s-a lăudat, după 1990, mult şi necontrolat pe această temă, ca şi cum încă nu şi-ar fi ieşit din rol. Asta a făcut rău în planul percepţiei publice, mai puţin avizate… Va trebui să aducem lămuririle necesare. Trebuie reţinut ca nici o persoană nu a fost răpită şi nici o sentinţă de condamnare la moarte nu s-a pus în aplicare.

Pacepa a conceput controlul trădătorilor fugari ca bază a aplicării soluţiei finale, dar nu a obţinut acceptul lui Nicolae Ceauşescu, care a pus mai presus interesele politice majore, respectiv crearea, menţinerea şi consolidarea relaţiilor bilaterale. Ceauşescu realiza valoarea simbolică a acelor sentinţe capitale, care stigmatizau şi serveau de lecţie în interior, dar nu s-a gândit niciodată să pericliteze raporturile diplomatice ale României de dragul aplicării legalităţii socialiste faţă de un nemernic trădător. Acesta este purul adevar.

– Este de presupus că asemenea operaţiuni nu lăsau indicii care să implice statul român…

– Dacă victimele erau români, nu se putea să nu apară bănuieli.

– Au existat versiuni privind dispariţia lui Pacepa şi substituirea sa cu o “fantomă”, iar cu privire la dispariţie, de asemenea, erau acreditate mai multe posibilităţi: ascundere definitivă, moarte, răpire de catre ruşi etc.

– Unele dintre aceste versiuni erau parte a operaţiunii de protecţie. Exista o “dublură” Pacepa, care este, în realitate, personajul activ, cu apariţii relativ frecvente în spaţiul comunicării publice. Pacepa, cel real, a fost foarte puţin folosit şi în elaborarea, de exemplu, a cărţii “Orizonturi roşii”. Altfel nu pot fi explicate numeroasele inexactităţi, care pot fi sesizate cu uşurinţă şi pe care persoane implicate de relatările sale le combat. Or, Pacepa nu ar fi acceptat să rişte credibilitatea spuselor sale pe seama unor afirmaţii gratuite. O parte a debriefing-ului realizat pe parcursul câtorva ani, împreună cu date specifice obţinute din alte surse, a fost încredinţată unor redactori de serviciu ai “departamentului de război politic”, care continuă să lucreze sub identitatea lui Pacepa.

– Memorandumul monitorizării lui Pacepa era impresionant… Lasă impresia ca aţi ajuns foarte aproape de el.

– Încă nu pot să spun cât de aproape, dar am ajuns foarte aproape şi am ramas în “ariergarda” lui până în ultimul moment…

Acum, după trecerea anilor, realizez cât de riscantă a fost operaţiunea şi cu ce pericole ne-am confruntat. Am simţit, adeseori, “în coasta noastră” dispozitivul de protecţie pe care KGB-ul îl asigura lui Pacepa, cunoscut fiind că ruşii au aflat de intenţia pe care Ceauşescu o avea la un moment dat de a pune sentinţa de condamnare în aplicare. Carlos a fost convocat de legăturile sale superioare de la la Moscova, unde i s-a cerut să nu execute sentinţa… Carlos a negat că ar fi fost angajat de Ceauşescu. Ruşii, totuşi, au insistat să nu dea curs vreunei propuneri în acest sens, dacă va fi solicitat din partea lui Ceauşescu sau de altcineva.

– Ştiu că aţi pătruns în dispozitivul interior de securitate de la domiciliul lui Pacepa. Puteţi să oferiţi nişte detalii?

– Ne-a reuşit o operaţiune de infiltrare, sub steag străin, de toată frumuseţea. Pacepa făcuse cândva un important serviciu lui Tito, livrându-i nişte opozanţi din R.F. Germania, pe care i-a atras la Bucureşti… Aşa că am exploatat acest fapt şi o croată, Maria Iskra din Rijeka, cu bune şi înalte recomandări, a ajuns menajera lui Pacepa. Din acel moment, am avut constant informaţii din imediata apropiere a ţintei.

Apoi, un agent dublu româno-rus, pentru a acredita ideea că doar Securitatea l-ar urmări pe Pacepa, a transmis legăturii sale din România unele informaţii despre locul unde se afla Pacepa (Arlington –Vienna) şi fotografii ale Mariei Iskra în incinta reşedinţei lui Pacepa. Ar fi urmat, apoi, ca Maria Iskra să fie contactată ca din partea Securităţii României şi cu documentaţia respectivă să-i informeze pe americani despre pregătirile avansate privind lichidarea lui Pacepa… Bizar sau nu, aceleaşi informaţii şi fotografii le-am primit şi din sursă americană, care probabil anterior le-a dat KGB-ului şi de la KGB au ajuns la noi. A fost un “joc operativ”, căruia a trebuit să-i contrapunem suficiente măsuri de apărare faţă de riscurile la care eram expuşi.

Spre sfârşitul anilor `80, Maria Iskra s-a repatriat. Aceleaşi surse au făcut să ne parvină adresa ei din Iugoslavia, unde putea fi contactată.

– Credeau că…

– Au crezut degeaba.

– Cu privire la noile identităţi şi fizionomii ale lui Pacepa aţi avut în analiză şi evaluare mai multe versiuni, iar prin eliminare aţi ajuns la ipoteza de lucru care…

– …Care ne-a facilitat pătrunderea în spaţiul securizat asigurat de americani. Şi acolo, surpriza cea mare a fost să constatăm că alţii, care erau interesaţi în protejarea, şi nu lichidarea lui Pacepa, ne-o luaseră deja înainte şi-l supravegheau mult mai strict. Din acel moment, noi am înţeles ceea ce trebuia şi am evaluat şi riscurile.

– Aţi abandonat?

– Nu chiar, dar trebuia să evităm alte surprize ce ne puteau fi pregătite.

– A dorit Ceauşescu moartea lui Pacepa?

– Teoretic, da. Voia ca Pacepa să simta permament pericolul. Practic nu ar fi îngăduit-o, fiindcă avea inteligenţă politică şi realiza consecinţele. Lui Ceauşescu i-a fost teamă, la un moment dat, că, dacă nu este omul lor, ruşii l-ar putea lichida, ca să se arunce vina pe el.

– A fost omul ruşilor de la început şi de ei nu putea scăpa.

– Da, el a fost orientat în alegerea carierei de către prietenii sovietici ai tatălui său. Concret, un militant al Cominternului a intervenit pentru angajarea în Securitate, deoarece, iniţial, fusese respins pe motiv de dosar. Tatăl său lucrase la reprezentanţa Ford în România, iar juniorul Pacepa activase în YMCA (“Asociaţia Tinerilor Creştini”, cunoscută şi ca “Organizaţia Amicii SUA”). Aceste antecedente i-au făcut pe unii să creadă că Pacepa era al americanilor. Fals.

Ulterior, ruşii l-au ajutat să promoveze în ierarhia spionajului, fără a avea aplicaţie pentru domeniu. A lucrat nemijlocit, în ţară şi afară, cu înalţi ofiţeri ai spionajului sovietic. Este de presupus că americanii nu l-au crezut, dacă a afirmat altceva.

Nu trebuie să mai existe vreun dubiu că Pacepa a lucrat în România pentru KGB şi am să expun câteva argumente în acest sens:

În 1978, în urma unui control efectuat de generalul Alexandru Dănescu, succesorul lui Doicaru la conducerea Direcţiei Generale de Informaţii Externe, s-au descoperit mari delapidări coordonate de Pacepa şi câţiva acoliţi ai săi puşi cu toţii pe căpătuială. Ceauşescu urma să-l destituie pe Pacepa şi să-l defere justiţiei militare. Pentru a-l salva, KGB-ul a regizat dezertarea şi predarea la americani;
Ca dovadă că Pacepa, la data trădării, nu era recrutat de americani, pledează, printre altele, lipsa sistemului de legătură cu CIA, prin care să se realizeze recuperarea în caz de pericol. După ce s-a deplasat oficial în R.F. Germania, recurgând la o înşelătorie – pretextul tratativelor cu Concernul Fokker pentru avionul mediu-curier -, Pacepa l-a contactat pe Rolf Spitra, un agent dublu, al său şi al Serviciului de Informaţii al US Army, pentru trupele dislocate în RFG, căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu partea americană, ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă era deja agent al CIA, atunci trebuia să aibă un sistem de legătură prin care să-şi cheme ofiţerul de caz la contact. Aşa cum se practică, orice agent secret, mai cu seamă unul de valoare, aflat în “teritoriul inamic” este dotat cu un ”plan de acţiune pentru salvare în caz de pericol”;
În R.F. Germania, Pacepa “s-a predat” la o baza militară a SUA, oferindu-şi serviciile de trădător unei agenţii rivale CIA, “Defense Intelligence Army”. Din nou, dacă Pacepa era deja agentul americanilor, trebuia ca ofiţerul de legătură să vină să-l preia de la bază, ceea ce nu s-a întâmplat. A fost, în schimb, adus urgent la bază ataşatul aero al Ambasadei SUA la Bucureşti, care îl cunoştea pe Pacepa de la activităţile protocolare oficiale, pentru a-l identifica pe proaspătul trădător şi a confirma că “este un peşte mare”. După identificare, ataşatul şi o gardă de puşcaşi marini l-au însoţit pe Pacepa în avionul care l-a depus la Baza militară aeriană Andrews din proximitatea Washingtonului.

– În SUA aţi fost numai pe urmele lui Pacepa sau şi ale dublurilor sale?

– La un moment dat urmăream trei obiective, dintre care unul era, fără să ştim cine, Pacepa. Apoi am reuşit să-l alegem, dar pentru derută nu i-am lăsat nici pe ceilalţi doi.

– Cine realiza supravegherea?

– Un lanţ de detectivi profesionişti, mercenari internaţionali, angajaţi sub diferite pretexte, folosindu-ne de mai multe “steaguri străine”.

– Şi care puteau să şi…

– …Cu tariful corespunzător, imediat.

– Dacă nu mă înşel, Dana Pacepa şi soţul ei, sculptorul Radu Dămăceanu, nu s-au bucurat de o prea bună primire din partea lui Pacepa…

– Fac o dezvăluire a unui fapt până azi inedit. La un moment dat, li s-a permis Danei si soţului ei să meargă în SUA. S-au întors după două săptămâni… Dezamăgiţi. Ei ar fi motivat că “tata a fost de nerecunoscut (…), ne-a cerut să ne găsim de lucru, să nu stăm pe capul lui…”.

Dacă Pacepa ar fi fost ce se afirma, americanii l-ar fi răsplatit regeşte şi copiii nu-i erau o povară.

– Aţi afirmat că aţi fost pe urmele lui Pacepa, până în ultimul moment. Când a fost acel “ultim moment“?

– Când Pacepa, cel real, nu a mai apărut, după o spitalizare de circa şase luni. Dacă nu a murit, probabil a ajuns şi el unde s-a retras, şi întru cele veşnice, tovarăşul general-maior Kim Philby, erou al URSS.

– Dar generalul Pacepa, cel reabilitat şi pensionar al statului român…

– …Un om care nu există!

General de brigada (r) Aurel I Rogojan

Fişa privind trădătorul Pacepa Mihai

– Născut la 28 octombrie 1928 în Bucureşti

– Origine socială: muncitorească

– Căsătorit, un copil

– Studii: Facultatea de Chimie Industrială

– Profesia de bază: inginer chimist

– Cunoaşte limbile străine germană şi franceză

– Încadrat în Ministerul de Interne la 19 februarie 1951 cu gradul de sublocotenent

– Părinţii: tatăl a fost tinichigiu exclus din partid în 1949 pentru atitudine nejustă faţă de muncitori şi că a fost omul patronului la atelierele ”Leonida”; a decedat în 1952

– Mama casnică, neîncadrată politic, a decedat în 1953.

A trădat în 28 iulie 1978, când se afla în misiune în R.F. Germania, de unde a fost dus în SUA şi anchetat de CIA. În prezent se află în protecţia CIA, care îl foloseşte pentru: organizarea de provocări şi acţiuni duşmănoase împotriva R.S. România.

Deţinem informaţii că la oferta unei firme (edituri) americane coordonate de CIA îşi pregăteşte publicarea memoriilor în schimbul sumei de 250.000 de dolari.

După trădare a fost supus unei operaţii estetice, poartă barbă şi mustăţi tunse scurt.

Domiciliază sub identitatea de Paul Montaigne în apropierea Washingtonului, cartier Convington Heed. 1800 Rupert av. Mc Clean, într-o zonă locuită şi de cadre CIA. Posedă un imobil cu două nivele prevăzut cu sisteme de avertizare – alarmare şi are pază permanenta la aceasta.

Foloseşte autoturismul cu nr. Va-UKP-980.

Ca menajeră personală este folosită numita Iskra Maria, de origine iugoslavă, angajată CIA care este dirijată de regulă şi spre alţi trădători români (Horodică, Nicola, Răuţă).

Cu sentinţa nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Secţia Militară a fost condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii.

Este în atenţia Compartimentului special, nou constituit, pentru a se aplica hotărârea judecătorească.

(Din fişa biografică a generalului Ion Mihai Pacepa realizată de Centrul de Informaţii Externe, noiembrie 1981 – Publicata de CNSAS in Ion Mihai Pacepa in Dosarele Securitatii 1978 – 1980, cu un studiu introductiv realizat de dr Liviu Taranu)

Fotografii la Pacepa.ro