Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
Pro Vita Bucuresti: Campania “Salvaţi icoanele” a început în noiembrie 2006, ca răspuns la tentativa unor grupări ateist-seculare de a obţine eliminarea simbolurilor religioase din unităţile publice de învăţământ din România.
Mai multe organizaţii, parte a unei rețele internaționale anti-religioase au declanşat o acţiune agresivă a cărei miză finală era eliminarea simbolurilor religioase din toate instituţiile publice din ţară, începând cu școlile, sub motivația că prezența acestora încalcă drepturile omului și discriminează, iar școala ar trebui să fie un spațiu neutru din punct de vedere confesional. Aceleași organizații se opun constant, de mai mulți ani, predării religiei în școli și susțin avortul și homosexualitatea, urmărind propria agendă de marginalizare a actului de credinţă în societate și de distrugere a fundamentelor societății.
Acţiunea lor a primit sprijinul unui organism de stat, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Acesta a emis în noiembrie 2006 decizia prin care Ministerului Educaţiei i se “recomanda” să elaboreze un set de norme prin care să fie, practic, prohibită afişarea simbolurilor religioase în şcolile publice din România.
În răspuns, mai multe ONG-uri creştine, printre care şi Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi – Bucureşti au format “Coaliţia pentru Respectarea Sentimentului Religios”, structură civică informală care a atacat în instanţă, prin reprezentanţii săi, decizia CNCD. “Coaliţia pentru Respectarea Sentimentului Religios” a beneficiat de sprijinul cultelor recunoscute în România. O acțiune similară în instanță a fost declanșată și de Ministerul Educației, la care Pro-vita s-a alăturat ca intervenient.
Arătând că prezenţa simbolurilor religioase nu a fost impusă prin lege, ci este o dorință a comunităţilor locale, că icoanele şi crucifixele sunt parte a identităţii culturale şi istorice a poporului român şi nu o agresiune sau discriminare la adresa persoanelor atee sau de alte confesiuni, Asociaţia Pro-vita Bucureşti a reuşit să obţină decizia favorabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 2393/2008 (în calitate de intervenient în favoarea Ministerului Educaţiei) şi nr. 2794/2009 (în calitate de reclamant), prin care hotărârea incriminată a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost anulată.
Nota VR: Inteleg ca rusnaci oligrofeni infiltrati prin manastirile Romaniei – ca noi gardieni pe langa chiliile unor sfinti parinti care-i tin pe langa ei precum sobolanii si libarcile din vechile lor celule -, si-au propus sa loveasca si in prestigioasa Asociatie Pro Vita – Bucuresti, dupa ce ungurii din CNCD, homosexualii si anticrestinii notorii si-au ratat cu brio tinta. Cand o sa o ia peste bot, de o sa le dea tot borsul pe care il elimina acum online si pe nas si pe urechi si nu vor mai stii care dintre orificii le este gura si care gaura opusa (ceea ce oricum se intampla deja judecandu-i dupa vorbe si fapte), s-ar putea sa-si aduca aminte ca Dumnezeu exista. Ca sa nu mai vorbim ca s-ar putea sa mediteze indelung asupra acestui aspect – pentru unii, din nou – dupa niste bare, acolo unde le e locul si de unde unii dintre ei au fost facuti scapati, nu inainte de a-si propune serviciile de turnatori ordinari, ceea ce va provoca o placere deosebita noilor colegi de celula…
“Prin fiecare fotograma am incercat sa deschid ochii celor care judeca fara a sti si, in acelasi timp, sa impletesc o camasa de zale, o armura de inele, legate intre ele, pentru a-i apara pe cei din manastiri – adeseori denigrati de dusmanii ortodoxiei -, cu imaginile adevarului. Fiecare fotografie este o za.”
Sa te uiti la fotografii e altceva decat sa vezi fotografii. “Oricine poate sa se uite la fotografii, insa a vedea o fotografie implica si capacitatea de a o citi” ne spune Bernlef. Cred cu tarie in cuvintele lui, iar a citi o fotografie este o arta.
Zilele acestea, zbuciumate de atata tensiune, am descoperit linistea in fotografii, care dupa parerea mea, lasa cel mai cald si linistitor sentiment.
Anul acesta a inceput cu decoruri triste, oameni care protesteaza, indura frigul si spera cu tarie ca pot avea un viitor mai frumos. La cativa metri departare, de locul unde acum cateva luni pancarte pline de revolta umpleau piata, o oaza de liniste si caldura te inalta, inghetand orice gand rau dand speranta sentimentului ca bunatatea exista.
Cristina Nichitus Roncea ne propune sa traim “Precum in cer”. O expozitie de fotografii ce te inalta si care te duc spre o lume in care cuvintele sunt de prisos.
Cu mare caldura sufleteasca am intervievat-o pe autoarea fotografiilor. Va invit sa lecturati un interviu in care Cristina ne destanuie povestea din spatele cortinei expozitiei “Precum in cer”.
FemeiaStie.ro: Aceasta calatorie in lumea ortodoxiei din Romania a fost o provocare, o dorinta personala sau pur si simplu o idee?
Cristina Nichitus Roncea: A fost o minune, in primul rand. In sensul ca aceasta poarta mi-a fost deschisa de Parintele Iustin, intr-o seara de Craciun, cand eram la usa chiliei sfintiei sale alaturi de pelerini, maici si calugari, cantandu-i colinde. Este si prima fotografie facuta cu Parintele, cu care de altfel si deschid expozitia. E drept ca cineva m-a dus de mana pana acolo… Dar dupa aceea toate au venit de la sine. Am vrut sa descopar taramul tainic al manastirilor Romaniei si, mai ales, sa-i trimit prin fotografiile mele si pe altii sa se impartaseasca din “gura de rai” pe care o reprezinta orice sfant asezamant ortodox. Traim intr-o lume in care stresul ne inunda si tinde sa ne domine viata, asa ca tanjeam dupa linistea si inaltarea spirituala care stiam ca se regasesc dincolo de zidurile unei manastiri, acolo unde sunt oameni care traiesc frumos. Fotografia este mare mea pasiune, la care m-am intors dupa peregrinari prin Drept si Finante. Prin expozitie pledez – ca si in cazul experientei mele personale – la aceasta intoarcere la radacini, la traditie. Si m-am straduit sa transmit prin lucrarile mele acea stare minunata pe care o poti avea cand esti alaturi de oameni care traiesc in stransa legatura cu Dumnezeu. Nicaieri nu se poate vedea mai bine ca omul sfinteste locul decat in gradinile Maicii Domnului care sunt manastirile Romaniei. Bunatatea si linistea sunt transmise de fiecare coltisor din manastire, de fiecare fir de iarba, de fiecare floricica, de fiecare privire a oamenilor de acolo care stiu sa ierte, care au o rabdare infinita si o generozitate care poate schimba lumea. Si mai ales multa iubire, pe care o simti si simti ca trebuie sa o intorci chiar si celor mai putin norocosi, a nefericitilor care au uitat comandamentele Mantuitorului, au uitat sa iubeasca.
Timp de o luna, in perioada sfintelor sarbatori de Pasti, puteti vizita la Muzeul Unirii din Iasi expoziţia “PRECUM ÎN CER” cu fotografii din albumul “Precum în cer, aşa şi pe pământ”- Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, de Cristina Nichituş Roncea. Realizată cu sprijinul Casei de Avocatură Ţuca, Zbârcea si Asociaţii, expoziţia cu fotografii din manastirile Romaniei a devenit de acum itineranta, dupa ce a fost intai prezentata in Capitala, la Muzeul Bucurestiului – Palatul Sutu si Libraria Sophia. Expozitia de la Iasi, deschisa publicului intre 29 martie si 29 aprilie 2012, a fost vernisata joi, la Muzeul Unirii, din strada Lapusneanu, impreuna cu expozitia de icoane de la Manastirea Agapia “Grigorescu – Arta sacra” si cu participarea Inaltpreasfintiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Cristina Nichitus Roncea, intoarsa prin periplul ei fotografic acasa, in sanul Mitropoliei pastorite de IPS Teofan, a tinut in cuvantul ei sa multumeasca tuturor surorilor, maicilor, calugarilor, preotilor si ierarhilor din Moldova natala (vedeti video si fotografii de la eveniment in clipul de mai jos). IPS Teofan a binecuvantat-o pe fotografa si a indrumat-o “sa continue lucrarea”. Dupa vernisaj, participantii s-au recules la moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, careia i-au multumit pentru ajutorul dat alaturi de Mantuitor si Maica Domnului. In imagine, IPS Teofan, fotografa Cristina Nichitus Roncea si dr Lacramioara Stratulat, director al Complexul National Muzeal Moldova.
“APELUL NATIONAL PENTRU SALVAREA CASEI MIHAI EMINESCU” DE LA MANASTIREA VARATEC AL MAICII BENEDICTA – ACAD ZOE DUMITRESCU BUSULENGA
“Timp de 15 ani, pana la savasirea sa din lumea noastra, Mihai Eminescu s-a refugiat adesea in linistea Sfintei Manastiri Varatec, atmosfera din si din jurul acestui lacas fiindu-i benefica poetului pentru creatie si, multa vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc. Pentru a sta cat mai mult la Varatec, poetul a inchiriat, incepand din 1874, asa cum arata documentele, o casa anume, de la proprietara sa, Maica Asinefta Ermoghin. Aceasta casa, in care au inflorit atatea ganduri si versuri nemuritoare ale poetului nostru national, se afla azi intr-o deplorabila stare de ruina. Sesizand pericolul disparitiei unei pretioase marturii – Mitropolia Moldovei si Bucovinei si Fundatia Culturala Lucretius (cu sediul in Bucuresti!), prin binecuvantarea I. P. S. Dr. Daniel Ciobotea, lanseaza “Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu” din incinta Sfintei Manastiri Varatec”.
La Apelul pentru Salvarea Casei Eminescu de la Varatec s-au mai alaturat si Arhim. Teofil Paraian, Arhim. Mina Dobzeu (crestinatorul, in inchisoare, al eseistului Nicolae Steinhardt), Arhim. Ioan Iovan, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Justin Parvu (Parintele care a calugarit-o pe Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Busulenga), Pr. Constantin Galeriu, I. P. S. Antonie Plamadeala, Acad. Zoe Dumitrescu – Busulenga, Acad. Constantin Ciopraga, precum si importante institutii mass-media. (Curierul National, 24 iulie 2002)
Marturia Maicii Eufrosina Jescu
“In primavara anului 2002, cand s-a intors Maica Benedicta de la Bucuresti, mi-a zis ca este foarte bucuroasa pentru ca a venit la ea, la Bucuresti, un grup de tineri impreuna cu Domnul Fabian Anton si au rugat-o sa fie de acord – si alaturi de ei, la renovarea casei Mihai Eminescu din Manastirea Varatec. I-au adus si acte doveditoare precum ca Maica Stareta Iosefina Giosanu si IPS Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, au acceptat renovarea casei Mihai Eminescu. Maica Benedicta s-a oferit sa-i ajute si a mai spus ca a mai rugat-o in anii din urma si pe Maica Nazaria, iar ea a spus ca “nu sunt de acord autoritatile sa se reconstruiasca aceasta casa”. A mai rugat-o si pe Maica Onufria si a spus ca este “de acord, dar mai tarziu”. Iar cand a auzit ca Maica Stareta este de acord si IPS Daniel de asemenea, nu mai putea de bucurie.
După 1812 anul când Basarabia a fost răpită din trupul ţării, credinţa a fost pusă la grea încercare, izgonită, deportată, umilită, omorâtă… şi până la urmă dodonizată. Cert este un lucru, biserica ortodoxă din Basarabia era una cu biserica ortodoxă din România până ne-au călcat pământurile “fraţii” creştini de la răsărit. În perioada interbelică biserica ortodoxă din Basarabia, precum e şi firesc a revenit la normalitate alături de biserica ortodoxă Română. Însă revenirea a durat puţin, au venit din nou ruşii după 1944 cu episcop şcolit cu idei KGB-iste pregătit cu trup şi suflet să slujească sefilor comunişti. Desigur, că preoţii români au fost omorâţi, deportaţi, li s-au luat averile, bisericile etc. Această situaţie de ocupaţie a bisericilor continuă şi astăzi, bieţii preoţi au îndurat foametea, deportările dar nu ştiu cum vor îndura dodonizarea. Dodonizarea bisericilor şi a preoţilor în general a început încă în vara anului trecut, când părintele noii ideologii s-a avântat în campania electorala pentru capitala celui de-al doilea stat Românesc. Atunci Igor Dodon – candidatul comunistilor – a plecat la mănăstirea Ciuflea din Chişinău să beneficieze de unele slujbe religioase în susţinerea sa, ştiind că asta este ultima lui şansă de a ajunge primar de Chişinău. După ce a fost organizată o slujbă de rugăciune pentru Dodon, preoţii împreună cu Igor Dodon au discutat cîteva acţiuni necesare pentru întărirea poziţiilor şi susţinerea în continuare a Bisericii Ortodoxe din municipiu, printre care consultarea cu comunitatea ortodoxă în chestiunile care pot atinge buna desfăşurare a vieţii creştineşti în municipiu; instituirea funcţiei de consilier al primarului general în probleme de cult şi morală obştească; coordonarea modului şi a graficului de desfăşurare a sărbătorilor care ar trebui să fie consultate cu comunitatea ortodoxă şi altele. Prin alte cuvinte preoţii şi-au anunţat susţinearea noii ideologii, dodonizarea bisericilor Româneşti furate de Ruşi şi date în subordinea Mitropoliei Moldovei o filială a Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu am auzit de nici o sancţiune pentru aceşti preoţi care au sfidat cele sfinte şi-au aderat la noua ideologie, probabil că cei din Mitropolia Moldovei au agreat această idee de dodonizare a bisericilor. Despre acest cerc inchis nu prea s-a vorbit până ce un preot mai curajos nu a părăsit clanul. Este vorba despre preotul din Sadova – parintele Valeriu Enache (foto) – care de curând a aderat la Mitropolia Basarabiei, fiind susţinut de majoritatea creştinilor din acest sat, însă ghinion peste ei: în acest sat locuieşte chiar tatăl şefului de clan. Imediat Dodon a organizat o delegaţie constituită din “băieţi de treabă” şi tatăl clanului şi l-au vizitat pe preot. Nu se cunosc detalii cum l-au vizitat şi ce-au discutat, cert este că preotul imediat s-a întors la Mitropolia Moldovei. Duminică, în prezenţa secretarului Eparhiei de Ungheni şi Nisporeni, Ioan Moşneguţu, şi a trei preoţi de la Călăraşi, preotul şi-a dat cuvântul că biserica va fi întoarsă în subordinea Mitropoliei Moldovei, probabil cei din urmă fac şi ei parte din clan. Deci, dragi cititori, a început o nouă perioada grea pentru biserica din Basarabia – dodonizarea.
P.S. Dodonizare – Reprezintă modalitatea prin care comunitatea creştină ortodoxă aderă la un clan numindu-se Dodon, conducerea clanului la rândul său este obligat să protejeze preoţii şi bisericile, asigurându-i cu cele necesare, masa, casă, automobil, şi toate cele necesare pentru biserică. Odată intrat în clan nu ai voie să ieşi de acolo, în caz contrar vor discuta cu tine tatăl sefului clanului împreună „cu alţi băieţi de treabă”, şi te însoţesc la mitropolitul Vladimir ca să te pocăieşti.
Alexandrin via Ziaristi Online
Vernisaj Precum in Cer – Profesorul Radu Ciuceanu despre fotografiile Cristinei Nichitus Ronceade Precum-in-cer
În perioada 15-25 ianuarie 2012 se desfăşoara la Muzeul Bucurestiului – Palatul Sutu Expoziţia de Fotografie “PRECUM ÎN CER” cu fotografii din albumul “Precum în cer, aşa şi pe pământ”- Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, de Cristina Nichituş Roncea. La vernisaj au luat cuvantul profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic (1948 – 1963, fost membru in conducerea Mișcarii Naționale de Rezistență Anticomunistă din Oltenia), președinte al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, Doctor în istorie si membru al Asociatiei Artistilor Fotografi din Romania si al Federatiei Internationale de Arta Fotografica si Academicianul Alexandru Surdu, Filosof, Doctor în filosofie, Preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, Director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Membru titular al Academiei Române din 1993 (corespondent – 1992).
Academician Alexandru Surdu despre Expozitia Cristinei Nichitus Roncea Precum in Cerde Precum-in-cer
De asemenea, pentru prietenii nostri care nu au reusit sa ajunga la Expozitia de Fotografie “Precum in cer”, fotografa Cristina Nichitus Roncea a creat posibilitatea unei vizite virtuale. Puteti sa va plimbati intr-un tur virtual disponibil aici, apasand sageata din mijlocul imaginii si folosind meniul din stanga jos (apropiere, indepartare, rotire, full screen, etc). Vizionare placuta!
PS: Expozitia este deschisa pana pe 30 ianuarie.
IPS Teofan la Unirea Principatelor despre…de BasarabiaBucovinaInfo Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Teofan, a făcut, marţi, la Iaşi, cu prilejul Zilei Unirii Principatelor, un apel la unitate şi a cerut poporului român să marcheze, în acest an, împlinirea a 200 de ani de la dezlipirea Basarabiei de Moldova.
El a subliniat că evenimentele din 1812 reprezintă ”cel mai trist moment din istoria neamului românesc”.
”Anul 2012 este un an extrem de important pentru noi. În primul rînd şi, din păcate, despre aceasta se vorbeşte puţin, anul acesta suntem chemaţi să ne aducem aminte de cel mai trist, prin consecinţele sale, moment din istoria neamului românesc, şi anume: acum 200 de ani, Moldova a fost sfîrtecată în două”, a afirmat ÎPS Teofan, citat de ziarul Faclia, preluat de Basarabia-Bucovina.Info.
Înaltul prelat a cerut, de asemenea, tuturor românilor ”să fie receptivi la glasul conştiinţei” şi ”să încerce, fiecare în poziţia pe care o are, să transforme acest an într-un an de unire, de viaţă şi de binecuvîntare”. La Biserica Trei Ierarhi s-a savarsit o slujba de pomenire.