Posts Tagged ‘revolutia bolsevica’

Noopolitica Războiului Nevazut şi Securitatea României. Interviu Victor Roncea cu Profesorul Ilie Bădescu despre cum vor bolşevicii să tragă lumea după ei în iad. Un secol de crime

Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotograful Dinu Lazar

INTERVIU-eveniment cu geopoliticianul Ilie Bădescu: Revoluţia bolşevică a încercat eliminarea omului iudeo-creştin, fizic şi din memoria universală a omenirii

Profesorul Ilie Bădescu a avut amabilitatea să ne acorde un interviu despre oroarea revoluţiei bolşevice şi efectele ei asupra sufletelor neamurilor la 100 de ani de la comemorarea declanşării celui mai mare genocid etnic, cultural şi religios din Istoria omenirii, analizând şi implicaţiile asupra securităţii României, inclusiv la momentul 1989 şi după. Profesorul Bădescu are peste 40 de ani de carieră academică, ca profesor şi cercetător, Director al Institutului de Sociologie al Academiei Române. Format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre cărţile sale, profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile unor burse de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane (bursier  IREX la Columbia University (New York) şi la University of Illinois, Urbana, unde a desfăşurat cercetări la Arhivele Ph. Mosely). Ca bursier Fulbright la “Fernand Braudel Center” – SUNY Binghamton, New York State, a fost interesat de programele de cercetare ale Centrului şi de metoda de analiză a sistemului mondial modern iniţiată de profesorul  Imm. Walerstein, directorul acestui Centru, a cărui lucrare a tradus-o, apoi, în limba română (în colaborare cu D. Abraham şi M. Ghibernea). Lucrarea a şi aparut la Editura Minerva in patru volume. A participat în cadrul grupului de profesori români de la Universitatea din Bucureşti la programele comune cu specialişti de la Case Western Reserve University, Cleveland-Ohio, SUA, la Proiectul privind învăţământul la distanţă derulat în colaborare cu Universitatea Umea din Suedia şi cu Anglia Polytechnic University din Cambridge – Marea Britanie. A făcut parte din grupul de specialişti care au iniţiat proiectul privind Administrarea comunitară a justiţiei derulat cu Universitatea Tiffin, SUA etc.  A devenit membru al Centrului Fernand Braudel, Binghamton, SUA, în perioada în care Centrul era condus de prestigiosul savant american, Imm. Walerstein. A făcut parte, în perioada ianuarie-februarie 2001, din grupul de studii si de vizite privind sistemul administrării comunitare a justiţiei în Statul Ohio, SUA. A fost ales de trei ori preşedinte al Asociatiei Române de Sociologie, începând din 1995, a fost şeful Catedrei de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti până în 2008 şi este Director al Institului de Sociologie al Academiei Române. Ca Director al Institutului (privat) de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice Bucureşti (până în 2002) a fondat Revista de Sociologie, Geopolitică şi Geoistorie – EUXIN. Este fondator şi co-fondator, printre altele, al Centrului de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti, revistei Geopolitica, revistei Sociologia-Azi.Ro, Universităţii Emaus, Universităţii Ţărăneşti “Dimitrie Gusti”, ş.a. Ilie Bădescu a promovat în România o direcţie nouă în sociologie pe care, în SUA, americanii T. Campolo şi David Fraser au denumit-o „sociology through the eyes of faith”; în prezent concretizat prin dezvoltarea conceptului de Noologie. A consolidat şcoala naţională de sociologie şi este autorul a zeci de lucrări de specialitate, tratate şi enciclopedii.

Victor Roncea: Ce semnificație poate avea memoria răului care a purtat numele revoluției bolșevice din Octombrie 1917? Ce funcție are actul memorării răului în dinamica elitelor și a societăților în ansamblu? Mai pe scurt: de ce trebuie să memorăm acum, la 100 de ani de atunci, monstruozitatea numită Revoluție din Octombrie? Dvs. analizaţi pentru lucrarea “Noopolitica războiului nevăzut. Cetatea rătăcită împotriva patriei spirituale” ceea ce aţi denumit “Noopolitica revoluţiei din octombrie”.

Ilie Bădescu: A memora opera răului este o sarcină foarte delicată. Cum să fie cu putință memoria răului? Memoria a ceva este, de regulă, parte a unui cult și a unui calendar, altfel memoria este dificilă dacă este cumva posibilă. Ca să evoci ceva ai nevoie de categorializarea lucrului evocat, adică de prinderea lui în categorii clare care pot scoate materia evocată din obscuritatea cețoasă a unui trecut, din genunea timpului altfel impenetrabil, întunecat.  Mircea Eliade ne avertizează platonian că o categorie este o formațiune esențializată și potențată a lucrului memorat. De ce s-ar esențializa și potența răul în memoria lumii? De ce, altminteri spus, s-ar fi fixat răul bolșevic în memoria omenirii ca să ajungă până la pragul minții noastre, acum la 100 de ani de la producerea lui? Răspunsul este unul singur: dacă memoria sau amintirea răului este posibilă, înseamnă că acea nefericită „criză” a fost parte dintr-o teodicee. În același timp, o atare memorare presupune situarea într-un calendar. Când spui „revoluția bolșevică”, spui revoluția din octombrie 1917, adică preiei o datare, și secta aceasta comunistă s-a străduit să fixeze acel moment ca pe unul cu care începe un calendar nou, fiindcă bolșevicii veniseră cu promisiunea începutului unei lumi noi, a unui om nou. Deci cu o calendorologie, care elimina orice referire la Iisus Domnul ori la Dumnezeulul lui Abraham. Nimic din calendarologia iudeo-creștină nu mai era admis în „noul calendar”. Revoluția din octombrie a fost, așadar, totodată războiul împotriva calendarului creștin, întemeiat pe toată Scriptura, deci pe substratul spiritualității iudeo-creștine. Ținta acelei revoluții era omul iudeo-creștin, suprimarea lui, fizic, eliminarea lui din memoria universală, a omenirii. Ca atare, memorarea unui asemenea rău, a răului în genere, nu poate fi un act strict „științific” (istoriografic, de pildă), ci obligatoriu unul deopotrivă teologic sau metafizic. Sensurile profunde ale răului numit „Revoluția din Octombrie 1917” nu ni se descoperă decât în și printr-o teodicee a răului care a traversat destinul Rusiei și, prin aceasta, a întregului Răsărit, punând stăpânire pe tot Răsăritul o vreme, preluând, la startul acestui curent tenebros, energii rusești spre a le devia de la linia lor destinală spre scopuri străine de sufletul rusesc, scopuri malefice în esența lor. O asemenea rătăcire, o așa de incredibilă confiscare și deformare de energii la scara unui popor mare, precum poporul rus, în care un savant precum Spengler văzuse vehicolul unui proiect civilizațional salvator, a asemenea rătăcire și deformare, acest popor trebuie să le cunoască și să le recunoască pentru ca să-i devină accesibilă „lămur-irea”, „decantarea” sufletească, altfel sufletul rămâne năclăit. Oricât amestec străin ar fi fost în „afacerea revoluției”, posibilitatea ei și realitatea ei continuă să fie învăluită într-un anume mister.

Putem, desigur, admite, tranzitoriu, ipoteza amestecului Rockfeller-ilor în această „afacere” a revoluției din octombrie 1917, amestec motivat de imperativul contracarării  acordului care survenise între frații Nobel și Țar pentru exploatarea zăcămintelor de petrol. J Parvulesco, menționează o posibilă înțelegere a revoluționarilor cu trimișii lui Rockfeller: „Trimişii speciali ai lui Rockefeller la Moscova au frecventat ceea ce s-ar putea numi „mediul” moscovit. Aici, ei au intrat în contact cu bolşevicii; aceştia din urmă le-au fredonat o melodie care i-a încântat: „dacă noi vom reuşi în revoluţia noastră proletară, vom denunţa toate acordurile comerciale încheiate de Ţar. Pentru Rockefelleri, lucrul acesta se traducea cam aşa: „dacă revoluţia bolşevică reuşeşte, tratatul de la Baku va fi renegociat”. Atunci Rockefellerii s-au pus să finanţeze fără condiţii subversiunea comunistă.” (Herve le Bideau – https://hervelebideau.canalblog.com/archives/2014/03/11/29411306.html). Un asemenea ajutor, însă, n-ar fi avut puterea de a devia pentru aproape 100 de ani linia destinală a unui popor așa de mare și de energic, precum era „superetnosul rusesc” (Gumiliov), fiindcă despre o asemenea deviere vorbim când ne referim la acea „revoluție”. Un astfel de acord nu explică deflagrația de anarhie a sovietelor de soldați și țărani, fără de care „mizaventura” bolșevică ar fi rămas o simplă utopie. Nici chiar participarea celeilalte ramuri teribile a finanței mondiale n-ar oferi o șansă explicativă mai înaltă: Rockfeller-ii, aflăm din aceiași sursă, „au fost imitaţi de familia Rotschild (ramura englezească, la vremea aceea proprietara băncii Lloyd), căreia nu-i convenea construcţia Trans-Siberianului, care urma să antreneze o diminuare a traficului flotei ruseşti între Sevastopol (deja!) şi Vladivostok. Revoluţia proletară a reuşit deci cu ajutorul celor două cele mai mari bănci mondiale ale capitalismului internaţional” (Herve le Bideau – idem). Acesta a fost desigur un factor cu o anume relevanță în țesătura strict istoristă a acelui teribil eveniment cvasitainic care a fost Revoluția din Octombrie. Însă un atare factor ar fi recăzut la proporția lui de mic vertij într-o mare de ape. Rusia pravoslavnică în masivitatea ei n-ar fi putut fi clintită de un asemenea acord. Răul răsăritean și lucrarea lui scapă, iată, unui asemenea nivel de analiză.

VR: Dacă istoriografia, economia, sociologia nu pot oferi un răspuns cuprinzător asupra posibilității și realității acelui fenomen de o asemenea amploare care s-a fixat în scrierile despre el prin sintagma „revoluția din octombrie”, atunci ce cale ar trebui să urmăm?

IB: Metodologic vorbind, ar trebui ca, mai întâi, să încercuim chestiunea printr-un set de ipoteze cât de cât convergente. Aș remarca, mai întâi, orizontul ipotetic al unei anumite teodicei. Revoluția bolșevică s-ar lăsa tâlcuită, precum am menționat deja, printr-o teodicee a răului, și, în acest caz, ar trebui să începem prin a-i cerceta stricăciunea („opera”) răului care s-a petrecut la acel ceas al istoriei, dintr-un anum cerc al geografiei. Pentru a urma o asemenea linie de căutare, se cuvine să avem o privire asupra stării spirituale a societății la o scară mult mai cuprinzătoare, spațial și temporal, decât aceea a incidenței circumstanțiale a acelei deflagrații anarho-nihiliste de proporții zguduitoare. Berdiaev, de pildă, leagă revoluția din octombrie, parțial, de ceea ce el denumește „mesianismul rusesc” (deși, explicația filosofului rus mi se pare prea localistă și deci limitată), adică de un fel de filetism subtil pe care însuși Dostoievski îl sesiza când ni-l arată pe Alioșa Karamazov la căpătâiul părintelui Zosima. Este vorba despre scena în care Alioşa stă de veghe lângă sicriul stareţului Zosima: „Alioşa, copleşit de păreri de rău, în preajma sfântului stareţ (…) se simte transportat într-o viziune (…). I se pare dintr-o dată că odaia se lărgeşte (…). Ce e? Ce s-a întâmplat? A, da (…), asta e nunta (…). Nunta de la Cana (…). Iată oaspeţii! Ce veselie! Şi odaia parcă iarăşi se lărgeşte (Ce minunată expresie a orizontului spaţial rusesc — această viziune despre lărgirea repetată a odăii! Nu se va lărgi odaia într-atâta ca să cuprindă tot pământul?). Iar printre oaspeţi dintr-o dată Alioşa vede pe Zosima (…). Zosima se găseşte printre oaspeţii nunţii de la Cana, şi acum iată-1 că se apropie fără ezitare de Alioşaf şi-i spune: — (…) « Să ne bucurăm, să bem vin nou, vinul marii bucurii… ». Şi Alioşa, destrămat în lacrimi de bucurie, iese din cameră în noapte. Deasupra el vede cerul înstelat şi Calea Lactee, şi în clipa aceasta, fără să ştie de ce, cade, ca secerat şi sărută pământul, plângând. In acest moment de extaz pământul devine pentru Alioşa un echivalent al cerului (…). Pămîntul însuşi devine cer” (cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. în Opere, vol. 9 Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 208).  Oare, atunci când omul, în general, nu pur și simplu Alioșa, caută un corelativ sensibil pentru o realitate transcendentă nu se livrează unui risc ontologic de a deveni robul acelui corelativ și deci al unei idolatrii înfricoșătoare? Să stăruim asupra paginii dostoievskiene. Alioșa, destrămat de lacrimi, se tulbură cu toată făptura lui, alunecând înfricoșător într-o alternativă aproape filetistă. În clipa aceea, cu adevărat înfricoșătoare, el caută îmbrățișarea pământului nu a cerului și, cu sufletul cuprins de extaz caută echilibru în  intimitatea de tipar matern a pământului. În teribilul extaz al clipei, Alioșa se aruncă la pământ și amestecă lutul acestuia cu lacrimile sale ca și cum ar săruta niște sfinte moaște. Să presupunem că Alioșa n-ar mai căuta cerul ci s-ar livra ireversibil pământului, ar înălța nomosul pământului la rang suprem, ca și cum cerul nici n-ar mai fi. Ar fi aceasta dovada unei neașteptate idolatrii, idolatria materiei, a triumfului imanenței asupra transcendenței, a unei substituiri din care se nasc idolatriile, substituirea unui element superior printr-unul inferior în ordine ontologică etc. Oare n-ar fi aceasta o preanunțare a ereziei anarho-nihiliste a sectei bolșevice? Să fie, oare, în extazul teluric a lui Alioșa, atestat de momentul răsturnării ochiului extatic de la cer spre pământ, un hibris vecin cu deviația sufletească a sectanților bolșevici? Când în unul și același om se produce ruptura dintre viziunea nunții cosmice, a unui Univers nupțial, unde tot și toate participă la copleșitoarea bucurie a nunții de la Cana, pe de o parte, și atractul teluric, pe de altă parte, care-l face pe omul inversat prizonier al pământului, atunci este pregătită „nașterea” sectelor puterii întunecate, ca și aceea a bolșevicilor. Să fi fost vizitat Alioșa Karamazov de un asemenea duh în clipa rarisimă a extazului mistic? El, evlaviosul călugăr, să fi fost vizitat de un duh deșert când sărută pământul ca pe o icoană, închipuind, în nomosul acelui pământ anume, un fel de putere transfiguratoare, aproape sfințitoare, al unei sfințiri, care, în mod normal, ar fi rezultatul deciziei exclusive și cu totul tainice a lui Dumnezeu. El, Alioșa, ars de dorul sfințeniei și al sfințirii, el pare că nu mai cunoaște răbdarea, el simte totalitar și vrea totul neîntârziat, atunci și acolo, în intimitatea pământului în puterea clipei fulgerătoare. Ce fel de duh este acesta, care ne dezvăluie semne de înrudire cu duhul care va soma și el istoria socială prin cincinale fundamentate pe o consecvență cu adevărat neomenească, cu gândul că este la mâna omului și în forța pământului, a acelei geografii anume, fără de nici un referențial ceresc, să ardă masiva și nenorocita întârziere a Răsăritului?! Amăgit de un asemenea duh, Stalin se va fi crezut stăpânul timpului și al geografiei, arătându-se dispus, pe urmele „învățătorului” său, Ilici Lenin, să oprime, ba chiar să lichideze clase sociale întregi, prin mașinăria diabolică a unui legism al terorii acționat de tribunalele criminale ale lui Djerzinski, Ejovia et eiusdem farinae? De ce o asemenea grabă terorizantă, ca și cum cineva a pus un tren în mișcare și trebuie să-l prinzi, să te urci în el? Oare nu este acesta trenul marii ispite, al slavei deșarte, al închipuirii că cineva (de unde?!) te-ar fi strigat la o misiune extrordinară și tu vei fi cel ce-o va împlini neapărat și neîntârziat, chiar în clipa cea repede? Să fie, în iureșul acela al revoluției bolșevice, ceva din iureșul tataro-mongol, de la un anume ceas al istoriei, însoțindu-i ca un fel de umbră pe primii constructori de stat ai Rusiei, ori pur și simplu hybris-ul unui misionarism care-i vizitează pe marii pământului întrucât se cred stăpâni ai pământului cu pământeni cu tot? În fond, ce-a fost doctrina troțkistă a exportului de revoluție la scară planetară dacă nu expresia unui asemenea misionarism, a unui soteriologism istoricist, a unui mesianism imanentist, deci întors pe dos? Oare nu s-ar fi cuvenit ca omul acela din pragul revoluției bolșevice, înainte de a se fi lăsa furat de iureșul sovietelor de soldați și țărani și de a certa stihiile, să se întrebe cu acele cuvinte rostite într-un Psalm răsăritean, de un alt frate al lui, răsăritean și el, poetul român, Tudor Arghezi: „mai sus, mai sus,// spre ce, spre unde// în loc de-a merge poate-n sus// te-mping spre beznele profunde,// de bronz, sub care doarme dus// alt nepătruns alt presupus”. Între toate aceste laturi, pe care tocmai le intuim în reflecțiile acestea, ni se descoperă o conexiune posibilă, încât o teodicee a revoluției bolșevice ar trebui să aprofundeze chestiunea, infirmând ori adeverind.

VR: Considerați că toate aceste laturi erau anume agregate în Rusia încât să conducă acolo și nu în altă parte la cumplita deflagrație a mileniului?

IB: Precum am precizat, scara de analiză trece incontestabil de raza geografică a Rusiei oricât de mare este aceasta (chiar astăzi, în teritoriul Rusiei se cuprind 80 de Românii, deci însuși faptul acesta trece spre hotarul metafizicii geografiei, îndrăznim s-o spunem). În acest sens, se cuvine să recuperăm ipoteza lui N Iorga că revoluția bolșevică este repetarea, la o scară mai cuprinzătoare și la o mai mare adâncime, a revoluției franceze cu tot cu scenariul terorii anarho-nihiliste a aceleia. Mai apoi, trebuie să consemnăm că veacul al XIX-lea și primul pătrar al secolului următor aduc o prăbușire a tuturor imperiilor de substituție sau de imitație, cu sintagma lui N Iorga, chestiune la care ne vom referi poate mai încolo. Vicleana decizie germană (de a-l trimite sub protecție pe Lenin într-o Rusie foarte apăsată de povara războiului), vicleanul ajutor al cercurilor financiare americane etc., sunt și ele parte a acestei dramaturgii a expansiunii planetare a ultimului nihilism, cum l-a botezat Pr. Seraphim Rose, „nihilismul distrugerii”. Pe de altă parte,  trebuie să ne întrebăm și astfel: de ce Rusia, de ce în Rusia și nu în altă parte? De ce nu în Franța primei alunecări anarhizante din istoria Europei, unde identificăm tot o ruptură spirituală între substratul galo-roman și adstratul franc, precum subliniază teologul tesalonicean Romanides. În Apus se produsese prima mutație de profil identitar a unei întregi regiuni locuite de elementul galoroman prin invazia francilor. Cu imperiul lui Carol cel Mare, practic, ordinea eclezială a acestei arii se modifică. Episcopii și preoții galoromani sunt înlocuiți de episcopi și preoți franci, ne spune, teologul din Salonic, Romanides, și astfel se produce startul schismogenezei bisericii apusene cu 400 de ani înaintea marii schisme din 1054. Teologul tesalonicean ne sugerează chiar că anticlericalismul revoluției franceze s-ar putea explica printr-o răbufnire a fondului galo-roman reprimat împotriva elementului franc, care suprimase, la ceasul sistematizării carolingiene a imperiului, preoții galo-romani înlocuindu-i cu clerici franci. Este evident că o răbufnire anarho-nihilistă, precum era aceea etalată de revoluția franceză, trimite direct la o anume ambivalență identitară, la un fond reprimat, care, iată, se răzbună într-o asemenea formă. Cu energiile identitare nu se poate croi ce vrei, cum vrei și când vrei, deși mașinăria istoriei politice pare să le ignore. De altminteri, una dintre direcțiile revoluției din octombrie a fost tocmai să lovească în forțele identitare ale popoarelor și ale omului însuși și acesta este un alt aspect care transcende geografia Rusiei ca sistem și cadru de referință a acestei deflagarații de anarhie și nihilism istoric. Asemenea suprapuneri opresive, reprimatoare, induc fenomene de pseudomorfoză, cum remarca Spengler, referindu-se tocmai la pseudomorfoza rusă, a culturii ruse, ilustrând fenomenul prin cei doi ruși monumentali, Tolstoi și Dostoievski.  Pseudomorfozele, la rându-le, induc revolte ale fondului reprimat, mai devreme sau mai târziu. În aceiași ordine explicativă, dar în raport cu o altă curiozitate a revoluției din octombrie, este firesc să ne întrebăm: dacă Țarii au fost pregătiți să fie mucenici, cum se explică o așa de radicală ruptură între mucenicia țarilor și rebeliunea totalitară a „norodului” rus, totuși între cele mai creștine popoare ale Răsăritului? Cu atât mai brutal este misterul. Este evident că nici chiar filetismul lui Alioșa, nici mesianismul rusesc, cum crede Berdiaev, n-ar avea cum să explice forța de lovire, precum a unui tsunami, a revoluției bolșevice din Octombrie. Asemenea factori pot mijloci startul deflagrației forțelor telurice, dar nu pot fi socotiți, nicidecum, sursa lor. Aceasta trebuie căutată în altă parte.

Marele artist Horia Damian cu geopoliticianul Jean Parvulesco la Paris

VR: Este mai avantajoasă explicația geopolitică a succesului acelei revoluții anarho-nihiliste din octombrie 2017?

IB: Într-un cadru istoric mai larg, oceanic, trebuie să ne întrebăm, desigur, și așa ceva, punând totul în legătură cu un cerc geografic care trece de linia peninsulară a Europei continentaliste: cine a stabilit atunci, în pragul veacului, limba tereziei de la cumpăna istoriei mondiale în favoarea celeilalte mari puteri in statu nascendi, cea americană? Geopolitica ne spune că nomosul pământului intrase în stadiul al doilea, cel oceanic, și factorul rusesc n-avea cum să-și asume o vocație specială în acest sens fiindcă Rusia rămăsese o putere terestră pe toată durata rolului său mondial. Încât, America spirituală este cea prin care va lucra alternativa catehonică la scară planetară, tot răul precipitându-se spre bazinul eurasiatic, pentru ca inițiativa destinală a puterii mapamondice să treacă eventual din nou pe mâna Rusiei, dacă va trece. Chestiunea noului raport geopolitic mondial este examinată, așa de inspirat, de către același J Parvulesco: „În 1903, doi colonei din serviciile de informaţii franceze fac un raport asupra creşterii puterii Statelor Unite ale Americii. Ei trag concluzia că acestea au o mare putere industrială, agricolă şi comercială şi că vor domina lumea în anii care vor veni. Singura modalitate de a te opune unei hegemonii americane (după autorii acestui raport) este aceea de a constitui o alianţă integrată, cuprinzând Franţa, Germania şi Rusia (prin urmare, Europa de la Brest la Vladivostok) … Pentru Statele Unite, pericolul major împotriva căruia trebuiau să lupte (ceea ce jucătorii de bridge numesc „ipoteza de temut”) era tocmai constituirea unei schiţe de federaţie continentală. Or, e clar că favorizând reuşita revoluţiei bolşevice în Rusia, Rockefellerii asigurau o împărţire durabilă în două blocuri a continentului euro-asiatic. De aici s-a născut această alianţă secretă între Stalin şi Statele Unite, care a durat până în momentul în care Hruşciov s-a crezut în stare să lupte împotriva americanilor. Acesta a fost începutul sfârşitului aventurii (sau mezaventurii) sovietice” (ibidem). Este evident și de pe acest versant că inițiativa catehonică nu se putuse propaga pe liniamentul puterii continentaliste a Rusiei, unde, în cele din urmă, cu revoluția din 1917 vor triumfa forțele obscurității care vor pregăti, din inima Eurasiei (heartland-ul eurasiatic), triumful unei formațiuni cu adevărat cumplite: nihilismul distrugerii, antiteist, anticristic, antinaționalist. Triumful hipocampus-ului și a zonei amigdaliene asupra creierului prefrontal era total și fusese prefigurat profetic de mintea absolut malefică a unor Lenin, Stalin și Troțki. Iată ce scria Troțki în celebrul său Jurnal din Exil: “Il n’était pas seulement urgent, mais nécessaire de prendre la décision de tuer la famille impériale. La sévérité de cette justice sommaire montrait au monde que nous poursuivrions notre lutte sans merci et ne nous arrêterions devant rien. Il fallait exécuter le tsar et les siens pour effrayer, horrifier et écœurer l’ennemi, mais aussi pour secouer nos propres troupes et leur montrer qu’il n’y avait plus de marche arrière possible et que devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale”. „Era, oare, urgentă și necesară”, cum susține Troțki, decizia de a-i omorâ pe toți membrii familiei imperiale? De ce, în numele cărei stări de spirit? Cinicul criminal Troțki o spune cu sadism lichidatorist, definitoriu pentru terorismul totalitar: era necesară pentru a instaura în lume domnia fricii, a îngrozirii, a oripilării și a consimțământului la distrugere totală (devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale). Nu mila, nu iubirea, nu slujirea, cu care venise în lume Iisus Hristos, ci ura, frica, spaima, teroarea, distrugerea, iată Antispiritul cu care și în numee căruia lucrau sectele bolșevice ale puterilor întunecate. Aceasta arată că revoluția din Octombrie era totodată antiumană și anticristică, adică o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, o tentativă de a distruge hotarul planetar al Duhului lui Dumnezeu în fața înaintării nimicitoare a acestor forțe ale răului și întunecimii. Imperativul distrugerii totale și al „luptei fără de milă” traversa mințile sepulcrale ale bolșevicilor de la Lenin, Stalin și Troțki până la ultimii apostați neokominterniști actuali, care operează în contra spiritului credincios cu spiritul primar-agresiv al omului autonom primitiv, anarho-nihilist, de o rară agresivitate. Am văzut care erau și care sunt energiile sufletești mobilizate de acești lideri ai nihilismului distrugerii prin devierea masei demografice rusești în serviciul mezaventurii sovietismului ruso-cominternist, adică a unei internaționale monstruoase, care se folosea de sânge și energie rusească.pentru un scop profund antirusesc și antiuman? Începuse războiul împotriva omului (în special contra omului iudeo-creștin, universal). Iată dar că și această explicație a geopoliticii tradiționale se dovedește limitată și reclamă convocarea unei alte ramuri a geopoliticii, noopolitica, un fel de geopolitică spiritualistă pentru a examina cum se face legătura dintre geografie și „opera” răului în istorie.

VR: La ce vă referiți?

IB: Mai întâi la substanța celor trei imperii care s-au prăbușit la cumpăna veacului și a mileniului. De ce s-au prăbușit cele trei imperii, pe care Parvulesco le consideră creștine, alunecând și el sub incidența unei teribile amăgiri? Să poată fi acele imperii de simplă substituție, cu adevărat, imperii creștine, cam cum a fost Imperiul Bizantin ? Preluaseră ele acea renovatio constantiniana încât să-și poată asuma un asemenea rol ? Persistența doctrinei subordinaționiste, neoarianiste, în toate cele trei imperii de imitație, german, austriac și rus, ne arată că acestea nu puteau să-și asume rolul de obstacol și deci de frontieră a Duhului în raport cu marea deflagrație a nihilismului postistoric al distrugerii la o scară mapamondică. Aici, diagnosticul lui J Parvulescu este imbatabil : „ Car on se devait à tout prix déchristianiser l’histoire mondiale qui, dans sa marche, arrivait, à ce moment-là, sur le seuil devant il fallait qu’elle cessât d’essayer de faire sienne la lumière suprahistorique de la Croix Victorieuse”. Cele trei imperii nu numai că n-au putut bloca acest proces, dar, mai mult, au pregătit era wilhelmină cu hibrisul ei tragic. În Europa Centrală triumfa idolatria unei ideologii ezoterice urâte, cețoasă, cu toate elementele adiacente, cu kitch-ul Mitteleurop-ei nostalgice etc. În Răsărit va triumfa idolatria ideologiei raționalist-autonome, inaugurată, în Apus, de Revoluția franceză. Crucea victorioasă a Bizanțului n-a putut fi apărată de nici unul dintre cele trei imperii care se credeau creștine, aspirând în realitate să asigure triumful doctrinei subordinaționaiste, ratând astfel spiritul a ceea ce fusese renovatio constantiana, singura care ar fi legitimat pretenția la titulatura de imperii creștine. Acesta este un alt fapt care explică triumful sectei bolșevice. Imperiul German optase pentru viclenie ca energeie guvernatoare a lumii atunci când l-a trimis pe Lenin în celebrul vagon sigilat, cu banii pe care-i va folosi pentru anarhizarea Rusiei și deci pentru răsturnarea dinastiei „creștine” a Romanovilor. Unde era energia Crucii într-o asemenea mezaventură mitteleurop-eană care se adăuga, iată, mezaventurii sovietice din Rusia? Cât privește Imperiul austriac, acesta consimțise la cea mai urâtă idolatrie, fiindcă aici va triumfa atât revoluția sexuală cât și o școală cu centrul de origine în altă parte, dar cu primul ei triumf în cercurile vieneze, Școala de la Frankfurt, prin care se vor pregăti elementele platformei anticreștine a Kondratiev-ului albastru de după decembrie 1989, adică de după alungarea regimurilor comunist-naționale probabil pentru că deveniseră prea naționale, și proiectul Neokomintern-ului n-ar fi avut nici o șansă cu asemenea regimuri de forță și de supraveghere totală. Prin urmare, în miezul revoluției bolșevice se vede bătălia dintre Cruce și secta neoarienilor, adică dintre spiritul iudeo-creștin al Republicii Christiana edificată pe fundația renovației constantiniene și spiritul neoarianist al doctrinei subordinaționiste obscure, care tocmai răbufnise eretic și nihilist, după aproape 2000 de ani de ascensiune a Crucii victorioase. Nu este întâmplător că Anglia n-a fost furată de un asemenea val. Magna Charta era legitimația și apărătoarea ei, chiar ca Imperiu Britanic, la poarta cea strâmtă a istoriei războiului nevăzut. Anglia va fi ferită de asemenea zguduiri și forța care-o apărase trebuie căutată acolo, în fundalul istoriei britanice, la momentul acela, în 1216, când spiritul britanic a oferit Europei noi Magna Charta, document eminamente iudeo-creștin. Din acest punct de vedere, mă detașez radical de profilul pe care Parvulesco îl schițează Angliei și caracterizării pe care o face Tratatului de la Verssailes: menționez doar argumentul fugar că o elită care l-a dat pe Mackinder și viziunea lui asupra geografiei politice a planetei n-ar avea cum să fie încadrată într-un desen propus doar pe baza culorilor psihopolitice ale atitudinii față de Romanovi, chiar dacă gestul acela va fi contat enorm în cântarul vieții familiei imperiale rusești și, probabil, al istoriei universale. Dacă am admite un asemenea unghi interpretativ, ar însemna să acoperim cu același portret tot Apusul, pornind de la mizerabila reacție a tuturor caselor dinastice apusene ale vremii la oribila, incalificabila execuție-asasinat a celui mai reprezentativ om de stat creștin al Răsăritului, la pragul dintre veacul al XVII-lea și veacul al XVIII-lea, și a celor patru fii ai acestuia dimpreună cu vornicul său (ministrul său de externe), deveniți prin canonizare Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și vornicul Ianache. Tot Apusul a asistat atunci la decapitarea sfinților mărturisitori ai lui Hristos ca la un spectacol din lume, consimțind implicit la gestul crimei anticristice săvârșită de un sultan scelerat, gestul fiind, cu toate acestea, admis atunci de toate curțile Apusului, nerejectat de nici una dintre monarhiile apusene, autodeclarate creștine. Dar aceasta este o altă chestiune deși are fire secrete de legătură cu tragedia celeilalte familii de monarhi creștini care alcătuiseră până la momentul ciumei roșii axul noopolitic al Rusiei pentru circa 300 de ani (ani de glorie pentru Rusia, incontestabil). În fond, ca să ne întoarcem la spiritul britanic, datorăm enorm lui Mackinder, de pildă, faptul că putem formula așa de clar, de frumos și adevărat, împreună cu J Parvulesco o astfel de concluzie: „Car la géopolitique, projection vitale de l’être, l’emportera, toujours, sur les aliénations aberrantes que le non-être et ses puissances d’intervention, de subversion active et secrète tentent, jusqu’à la fin, d’imposer à l’histoire, à la “grande histoire”. L’histoire peut se laisser parfois aliéner. La géopolitique, jamais.” (ibidem). Fără s-o numească, Parvulesco se referea, desigur, la geopolitica puterii spiritului, adică la noopolitică. Încât, putem conchide cu autorul, dar substituind termenului de geopolitică pe cel de noopolitică: noopolitica, „ca proiecție vitală a ființei, va triumfa totdeauna asupra alienărilor aberante pe care non-ființa și puterile sale de intervenție, de subversiune activă și secretă, vor încerca, până la capăt, să le impună istoriei. Istoria se poate lăsa alienată uneori. Noopolitica niciodată” (cf ibidem, substituirea termenului de geopolitică prin cel de noopolitică îmi aparține). Dintr-un atare unghi putem conchide cu același mare geopolitician că „le cauchemar communiste apparaissant désormais comme un épisode de plus en plus incompréhensible, inutile et foncièrement pervers, appartenant à un ailleurs d’outre-monde, d’outre réalité, d’outre-histoire, dépourvu de toute signification intelligible dans l’ensemble de l’histoire actuellement en marche”. Și totuși, acest episod aparținând unui „altundeva de dincolo de lume” (à un ailleurs d’outre-monde) s-a derulat într-un loc anume și toată străinătatea lui a devenit cumva „trăsătura indigenistă” cea mai teribilă a unui loc anume numit Rusia sovietică, întoarsă pe dos, într-o clipă, de la Rusia creștină a Romanovilor la Rusia păgânizată a lui Lenin, Troțki, Stalin, Djerzinski, Ejovia etc., spirite primar agresive, apostatice, făpturi ale crimei, făcute să comită crime colective în numele acelei forțe alienate, completamente străină de Rusia profundă, fiindcă acele crime au fost dirijate mai întâi contra poporului rus pentru ca operațiunea să fie exportată apoi contra tuturor popoarelor din fostul imperiu sovietic. Un imperiu păgân, anticristic și antiuman. Și totuși, cum a fost cu putință ca cele două Rusii, a lui Lenin-Stalin-Troțki și Rusia Romanovilor, a Sf Serafim de Sarov, Ioan de Kronstadt etc. să facă parte din una și aceiași Rusie în teribila ei concretețe ? Precum însuși Parvulesco remarcă (pe care îl citez din nou pentru finețe și profunzimea aprecierii) : „ Le génocide halluciné du peuple russe, inauguré et comme annoncé par le massacre de Nicolas II et les siens, devient-il ainsi, à la fin, l’immense holocauste saint à travers lequel le peuple russe a réussi à conjurer les forces du chaos et du néant qui, venues – appelées, invoquées, convoquées – de l’extérieur, de l’extérieur de la Russie et de l’extérieur même de ce monde, avaient pu s’installer subversivement en son sein – comme cela s’était fait déjà, à un autre niveau peut-être, nous venons de le dire, en Grande-Bretagne depuis l’assassinat du roi Charles Ier, au XVII-me siècle – pour le faire se perdre, et en faire, ainsi, ce par quoi le monde entier allait devoir se perdre. ” (ibidem). În viziunea aceasta, revoluția bolșevică din octombrie este doar unul dintre vârfurile acestui tsunami noologic stârnit de „forțele haosului și ale neantului” „venite din afara Rusiei și din afara lumii însăși” spre a se instala subversiv în inima lumii pentru a-i aduce pierzania. Aceste forțe au lovit întâi Franța, ne spune N Iorga. Există, remarcă istoricul român, două tipuri de revoluții în istoria lumii: organice, precum cea americană și „artificiale”, adică fără de nici o legătură cu popoarele și cu natura lumii, străine de textura acesteea (venite din afara lumii, din afara istoriei, din afara realității, ne spune Parvulesco) și care s-au dezlănțuit întâi în Franța și apoi, după modelul și cu forța motrice a celei de acolo, au lovit cu o înspăimântătoare putere și urgie Rusia, sovietizând-o, adică instaurând în viața poporului rus, formațiuni de viață înstrăinate de propriul ei suflet, ca și cum ar fi transmutat-o pe un drum străin de toată ființa ei lăuntrică, de vocația ei, care, în loc să ducă la înviere, duce la moartea cea de-a doua, cum spun părinții pustiei egiptene, adică la moartea sufletului, în lume păstrându-se doar spectrele umane, un fel de „cadavre verticale”, cu sintagma lui Tolstoi. Marea problemă este nu atât originea acestor forțe, fiindcă lucrul acesta a fost lămurit de mințile vizionare ale comunității de cunoaștere mondiale și acestea au arătat că nici o cauză (forță, formațiune) imanentă n-ar putea aduce o asemenea transmutare sufletească. Problema tulburătoare este rapiditatea și amploarea instalării ei la scara Rusiei și, mai apoi, la scara lumii. Faptul că după război regimul forțelor haosului, ale acestui imperialism al răului, cu sursa într-un „altundeva de dincolo de lume, de istorie, de realitatea însăși” (Parvulesco), s-au instaurat rapid în țările din Est se explică prin forța de izbire a regimurilor de ocupație militară și politică. Faptul că același impaerialism al răului, nevăzut dar vădit, s-a lărgit în lume, fără de aportul vreunei ocupații militare, cu o rapiditate uimitoare după războiul al doilea la scara planetei este al doilea lucru și uimitor și înfricoșător. De aceea lămurirea chestiunii revoluției ruse este o problemă a științei mondiale și deci a unei teodicei universale. Faptul că Roosevelt și Churchill au consimțit deciziei viclene a celui în care se întrupase răul absolut, Stalin, arată cât de oarbe, de ignorante și de înstrăinate erau deja elitele lumii și ale popoarelor de la vârful lumii. Dacă ar fi cunoscut natura reală a acelei puteri bolșevice, acele personaje ar fi trebuit să aleagă alternativa martirilor în loc de a deveni complicii celei mai întunecate forțe a istoriei universale de până atunci. Așa cum vor face elitele organice ale popoarelor Răsăritului, care vor alege calea ocnelor și a lagărelor concentraționare și deci a martiriului, în locul consimțământului chiar și tacit la opera acelui imperialism al răului cu sursa în afara lumii și a istoriei. Revoluția din octombrie ar fi trebuit să-i atenționeze pe liderii celor două puteri ale Apusului tocmai prin cele trei carateristici ale revoluției bolșevice: rapiditatea instalării unui asemenea regim al răului, folosirea de către șefii acelui război văzut și nevăzut a mașinăriei crimei colective începând cu lichidarea familiei Țarului Nicolae al II-lea, adică a garantului de la vârful societății în privința creștinismului poporului și, în al treilea rând, faptul că un asemenea război-revoluție lovește ca un tsunami și se insatureză subversiv și cu o viteză înfricoșătoare, ca forță de masive, ample și periodice valuri devastatoare, care loviseră  chiar miezul societății, a celui mai mare popor eurasiatic. Răul metafizic, rapiditatea și criminalitatea acelei puteri ar fi trebuit să-i avertizeze cu mult înaintea războiului. Alianța lor cu Stalin în fața celeilalte amenințări cumplite, nazismul, este comprehensibilă conform cunoscutului proverb: „te faci frate cu dracul până treci puntea”. Faptul însă că după ce ai trecut puntea ridici frățietatea cu satana la rang de principiu al diplomației păcii este inexplicabil și inacceptabil. Cum să nu înțelegi și să nu știi că lumea era deja devastată de un alt război, unul nevăzut, mai cumplit, prin efectele lui decât chiar cel care tocmai se încheiase, cu victime cumplite și cu suferințe umane înngrozitoare, dar cu totul incapabil să ucidă suflete la aceiași scară ca războiul nevăzut care cpătase amploare și sistematizare statală după revoluția din octombrie. Ori oamenii care se aflau la aceiași masă cu Stalin erau cu desăvârșire spălați pe ceier, ori cinismul puterii îi va fi făcut orbi și încremeniți în nesimțirea față de suferințe și atrocități colective trecute și desigur viitoare. Că Churchill știa ceva despre esența acelei puteri este atestat de întrebarea empatică (deci cutremurător cinică) pe care i-o adresează lui Stalin într-o pauză a tratativelor în legătură cu succesul comunizării țărănimii. Mai mult, Stalin îi și mărturisește, ca între frați, că acel război contra țăranilor i-a luat zece ani și a fost mai dificil decât al doilea război mondial. Prin urmare, Churchill știa. Cu Roosevelt era altceva, el era dovada acelei stranii inocențe americane care explică multe din stilul diplomației americane ca forță mondială în anumite momente și aspecte ale Răsăritului. Dar aceasta este o altă chestiune. Prin urmare, revoluția din octombrie este un atestat cu pivire la un eveniment terifiant stârnit de forțe ale haosului care lovesc din afara popoarelor și a lumii însăși, rapid (cu rapiditatea unui tsunami), în mod subversiv (de unde importanța uriașă a forțelor secrete) și se instaurează în miezul popoarelor, de unde stârnesc valuri devastatoare în popoare și peste lume. Odată instaurate, aceste forțe trec la sistematizarea instituțională a operei răului universal și astfel apare în istorie cea mai cumplită mașinărie a războiului nevăzut care macină societăți, popoarele sunt deviate de la linia lor, omul este întors din calea lui destinală care-l purta spre înviere și deci spre mântuire.

Profesorul Ilie Badescu la infiintarea Universitatii Taranesti “Dimitrie Gusti”

VR: Putem încadra sociologic acest tip de revoluții?

IB: Sociologic acest tip de revoluții se disting prin aceea că se propagă necontenit, și pe timp de pace și pe timp de război, vizează sufletul colectiv și deci fac parte din clasa „războaielor pentru cucerirea minții” (men s mind wars, cum le califică un sociolog american) și stârnesc forțele internaționalismului împotriva forțelor naționalismelor și împotriva omului iudeo-creștin. Sunt, altfel spus, revoluții internaționaliste. Ele vin istoricește după triumful revoluțiilor naționaliste care au ieșit victorioase în tot secolul al XIX-lea pentru a intra în coliziune cu revoluțiile internaționaliste în secolul XX. Secolul XX este unul al războiului revoluțiilor, care s-au tolerat în cursul veacului anterior, dar au ajuns la linia de ciocnire în veacul al XX-lea și prim ciocnire macroistorică este revoluția din Octombrie. În Rusia, forțele național-creștine ale acestui popor intră direct în coliziune cu forțele internațional-anticreștine și acest război se încheie pentru circa 80 de ani cu victoria revoluției interanționalist-anticreștine ceea ce va și conduce la cea mai cruntă, prin forța barbariei, agresiune contra bisericii, a mânăstirilor, a preoților și călugărilor și, aparent paradoxal, contra singurei aristocrații cu investitură divină, formată din oamenii pământului, adică din țărani și, la vârf, din monarhii creștine. Așa se explică ținta (miza) întreită a forței nimicitoare a revoluției internaționaliste: biserica, țăranii și țarul (regele). Într-un anume sens, putem încadra aceste revoluții internaționaliste în tipologia răbufnirilor trufiei babeliene în istoria omenirii, fiindcă prin năzuința secretă de a croi regimuri de stăpânire fără de Dumnzeum redescoperim ispita omului de a rezidi turnul trufiei adică de a-și recompune unitatea pierdută în și prin căderea în păcat, în păcatul trufiei de a ridica un turn al puterii autonome până la cer nu sub cer, ci până la cer, cum se exprima duhovnicul român, Părintele Galeriu.

VR: Pe cine reprezentau aceste forțe tenebroase și cum operează ele? Este posibilă replicația lor în alte spații și timpuri?

IB: Acestea nu erau în nici un caz simple forțe sociale sau politice, așa cum le prezintă sociologia imanentistă, în care se depozitează și viclenia omului nihilist. El nu este un agent al vreunei clase sociale ori al vreunei mize politice  ori a vreunei justiții sociale pentru clasa de jos împotriva claselor de sus. Acste forțe sunt purtătoarele unor misiuni simbolice, sataniste în esența lor, prin care se deschide era nihilismului distrugerii. Că ei săvârșeau totul în cadrul unui ritual reiese din alegerea casei Ipatiev, denumită de Lenin „casă cu destinație specială”. Alegerea era una rituală fiindcă numele acestei case cu destinație specială purta același nume cu cel al celeilalte „case Ipatiev” în care cu 300 de ani în urmă fusese încoronat împărat la 1613 Mihai Feodorovitvh Romanov. Casa inginerului Ipatiev fusese rechiziționată, aflăm de la Parvulesco, din ordinul lui Lenin pentru a fi transformată în „casă cu destinație specială” și anume cu destinație lichidatoristă a unei genealogii dinsatice creștine, prin care s-a ilustrat vreme de 300 de ani o dinastie creștin-ortodoxă în fruntea unui imperiu neobizantin. La 300 de ani în urmă, remarcă Parvulesco, într-o casă cu același nume, Mănăstirea Ipatiev, fusese împlinită ceremonia creștină a așezării primului Romanov în scaunul unei împărății creștine a Răsăritului. Operațiunea a fost dusă la împlinire la comanda și sub constrângerea unui ritual, al unui asasinat ritualic. Este evident că totul se săvârșea în cadrul și sub forma unei slujiri, a unei liturghii întoarse. Operațiunea a fost săvârșită într-o simetrie răsturnată față de ceremonia săvârșită (cu cinci ani înaintea asasinatului simbolic) la Mânăstirea Ipatiev, unde familia Romanovilor celebrase 300 de ani de la nașterea dinastiei Romanovilor (Jean Parvulesco – “La signification suprahistorique du massacre des derniers Romanov”. În cadrul corpului de execuție regăsim numele ungurului Imre Nagy, care va deveni prim ministru al Ungariei comuniste, fiind el însuși executat în cadrul inaurecției antisovietice din 1956.). În Răsărit un asemenea asasinat ritualic fusese săvârșit, cu circa 200 de ani mai devreme de lichidarea Romanovilor, împotriva unei alte genealogii dinastice creștin-ortodoxe, aceea a Brâncovenilor, săvârșit tot ritualic, de o altă forță păgână, din care țâșnise domnia unui alt imperiu al tenebrelor și tot împotriva unei genealogii creștine neobizantine.

Asasinatul ritual include și operațiunea obsesivo-compulsivă a „dezidentificării” martirilor aruncându-le cadavrele în gropi anonime, ca și acel puț de mină, și eventual prin folosire unor substanțe precum acidul sulfuric pentru a arde și desfigura chipurile celor asasinați. Procedeul va fi extins în toate temnițele comuniste din tot lagărul pentru ca astfel să fie împiedicată definitiv ceremonia îngropăciunii religioase săvârșită vreodată de vreun urmaș. Ritualul lichidatorist utilizat contra casei imperiale a fost extins și împotriva tuturor celor din jur, ba chiar împotriva straturilor conectate la spiritul acelei echipe guvernante. Reluarea procedeului s-a încercat și în România revoluției albastre și este meritul noului inteligence românesc în frunte cu șeful acestuia că nu a admis o asemenea operațiune. Așa se explică și noua orientare a acestei instituții și salvarea de la un deznodământ tragic și antiuman al unor personalități ale vechiului regim. Operațiunea n-a mai reușit după 1990 în primul rând datorită celui ce s-a aflat în fruntea noului inteligence românesc care a operat din start decuplarea instituției de la linia echipei de la vârful puterii prevenind astfel foarte multe primejdii. Operațiunea secretă a decuplării a devenit explicită în și cu ocazia alegerilor din 1996. Revenind la tema interviului, vom sesiza, că tehnica dezidentificării (ștergerii, distrugerii identității) celor asasinați ritualic la ordinul regimului comunist de ocupație a fost folosită, precum am precizat, în temnițele comuniste din România astfel că reidentificarea cu trupul și cu numele să nu mai poată fi săvârșită. Un asemenea ritual prelungit al dezidentificării este fundamentul legii care pune sub amenințare restituirea semnificației simbolice a numelui celor uciși în temnițele regimului bolșevic de ocupație din România. Eliminarea unei asemenea tehnici de distrugere a identității (și deci de asasinat simbolic) s-a petrecut în România încă din 1962-64 și recursul la utilizarea ei a fost reluat episodic după 1989 fără a mai fi cu putință atragerea mașinăriei „statului profund” într-o asemenea operațiune astfel că ceea ce s-a reușit s-a petrecut alături de mașina statului și lucrul acesta este dătător de speranțe. Furia echipelor răzlețe contra oricărei operații restaurative a numelui și a semnificației unor personalități ucise în pușcăriile regimului de ocupație face parte din același ritual compulsiv al dezidentificării celor asasinați în temnițele edificate de revoluția internaționalist-anticreștină și antinațională a ultimului nihilism european, nihilismul distrugerii, al cărui start este chiar revoluția din octombrie 1917. Prin umare, asasinatul ritual și procedeul dezidentificării, furia contra numelui și a memoriei victimelor sunt trăsăturile operative ale acestor forțe ale tenebrelor ultimului nihilism eurasiatic (ibidem).

VR: Ce fel de oameni erau acești „operativi” ai unei asemenea maledicții conectate la forțele nihilismului?

IB: Îi definește magistral același Pârvulesco, cel mai mare noopolitician al veacului XX. În viziunea sa aceștia erau oameni posedați. Un sociolog american îi numește impersonați. Limbajul popular îi denumește împielițați. Părinții pustiei egiptene îi prezintă ca pe pe cei posedați de duhuri necurate, precum ar fi duhul slavei deșarte, ori duhul trufiei sau duhul omului babelian, un fel de paranoia puterii etc. Parvulesco le fixează profilul prin exponentul lor cel mai de sus, V I Lenin: „Alors que, en fait, il s’agissait, pour V.I. Lénine, du moment même de sa réalisation suprême. De sa grande mission nécromancienne souterraine, de toute sa vie de Marout, de mort-vivant habité par une entité occulte, de ce pourquoi il avait été lui-même pressenti à la tâche, retiré d’entre les vivants, plongé dans le mystère de la série de métamorphoses abyssales le portant à devenir progressivement quelque chose de plus en plus non-humain, une entité logeant son centre de gravité dans une réalité extérieure à ce monde, directement dépendante des Supérieurs d’En-Dehors” (ibidem). V I Lenin este, așadar, rodul culminant al „plonjării în misterul unor metamorfoze abisale care-l portează progresiv spre ceva tot mai non-uman, o entitate fixându-și centrul de gravitație într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependentă de Superiorii Tărâmului din Afară” (ibidem). Acești Superiori ai gheenei (ai tărâmului Dinafară), ne amintesc cuvintele evanghelice în care Iisus Domnul caracterizează gheena iadului ca fiind ”Întunericul cel mai dinafară”. Tot astfel este caracterizat Satan când vine la sfat în Cartea lui Iov. La întrebarea lui Dumnezeu: „pe unde ai mai umblat”, cel viclean răspunde: „am bătut marginile pământului” confirmând că este cel-mai-dinafară, că este Cel Venit Dinafară, locuitor al Tărâmului din Afară. Parvulesco îi numește chiar așa „Veniți” și locatari ai „Tărâmului Dinafară” (des Venues și d’En-Dehors). Oamenii revoluției din octombrie au centrul de gravitație „într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependenți de Superiorii Tărâmului din Afară (Supérieurs d’En-Dehors” – Cf Ibidem). Revoluția din Octombrie a fost dirijată, iată, de cei veniți de pe un tărâm din afara lumii, „Superiorii tărâmului din Afară” (d’En-Dehors), este pragul de maximă eficacitate al răului, expresia victoriei surpătoare a tenebrelor întunericului asupra luminii divine a lumii istorice, tentativa de răsturnare a puterii luminii divine din lume, din rânduielile lumii și din mințile oamenilor; este iadul rostogolit asupra lumii. Ea nu s-a încheiat atunci, ci va reveni sub forma valurilor mai slabe ori devastatoare ca a unui adevărat tsunami al răului al cărui nucleu și centru de gravitație este în afara lumii, în întunericul cel mai dinafară, dar pe care căderea lumii îl poate muta pentru partea ei căzută în chiar miezul lumii, așa cum se va fi întâmplat atunci în Rusia lui Octombrie negru. Pentru o clipă din marea trecere, iadul s-a instaurat victorios în miezul lumii răsăritene torsionând-o cu totul.

Profesorii Ilie Bădescu şi Petre Anghel cu istoricul american Larry Watts la Institutul de Sociologie al Academiei Române

VR:  Domnule profesor, după părerea mea clipa încă mai zvâcneşte; această torsionare revine cu noi forţe în prezent, cu sensul schimbat, dar cu exact acelaşi scop: furatul sufletelor de la Dumnezeu şi anihilarea mântuirii lor, sabotarea mântuirii neamului nostru la Marea Judecată, neantizarea noastră în iad. Efectul prezent este similar celui din Experimentul Piteşti, la o scara mai largă. Armele s-au perfecţionat. Între acestea, propaganda neagră, dezinformarea şi intoxicarea au atins culmi ale perfecţiunii, spre torsionarea minţii umane. Să luam de pildă aşa-zisul “fenomen” de “fake-news”. Exact cei care strigă cel mai tare împotriva “fenomenului” – existent, de altfel, de când lumea, dar astăzi cu o răspândire exponenţială mult mai mare – sunt propagatorii adevăratelor ştiri false. Iată cum s-a materializat lumea sintetizată de Orwell atât de simplu: albul este negru, negru este alb. Cum a fost cazul şi în ceea ce priveşte aşa-zisa “Listă a lui Dughin” titrată în adevărata presă moscovită din România drept lista cu “oamenii-cheie ai Moscovei în România” , deşi eu apar ca un jurnalist care “pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus” iar Dvs drept “cel mai prestigios geopolitician din Romania”. Unde am ajuns? Mie ca jurnalist şi Dvs ca sociolog ni se spune cu cine avem voie şi cu cine n-avem voie să ne întâlnim, ni se interzice poate să mai şi gândim? Ce ziarist ar refuza un interviu cu Putin? Numai unul tâmpit, iertată-mi fie exprimarea, ca cei care domină presa telecomandată de astăzi. În acest sens, în ce vă priveşte, observ cum se acţionează, în opinia mea, din acelaşi centru de comandă, dar pe căi diferite, doar în aparenţă opuse. Recent, spre exemplu, a apărut în presa şi publicistica de expresie rusească un text al Dvs de pe Ziaristi Online, dedicat gânditorului român pomenit mai sus, alături de un text al lui Dughin, dar fără a fi menţionată sursa şi fără a vi se comunica formele şi scopurile editoriale finale pentru care era folosit. Pe de-o parte sunteţi lăudat pentru deschiderea Dvs spre dialog, în folosul României, iar pe de cealaltă parte se încearcă lipirea Dvs artificială de ceea ce reprezintă sau nu Dughin, spre compromiterea Dvs, din punct de vedere propagandistic, evident, de către cei care susţin ca vorbesc în numele NATO. Dvs, care la Summitul NATO din România, cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti şi împreună cu Asociaţia Civic Media şi Serviciul Român de Informaţii (SRI) aţi publicat pentru toţi înalţii participanţi volumul “Dimensiunea Răsăriteană a NATO (“NATO’s Eastern Dimmension”) sunteţi, chipurile, “anti-NATO”. Cum răspundeţi acestor atacuri perfide? Nu este vorba cumva de aceeaşi monedă cu două feţe?

IB: Dacă este aşa, sunt convins că această monedă, servind minciuna, se va rostogoli cu siguranţă la vale. Dezavuez aceste practici. În acest caz punctual nu pot decât să reafirm ceea ce am mai spus: “Lista” este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildă, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopoliticeGeopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, că ştie ce vrea şi că vrea să ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.

Eu am semnat postfaţa la cartea lui, “Bazele Geopoliticii”, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publică, nu privată. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă? Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a UE este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentului se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.

Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, NATO şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.

Sursa: Victor Roncea / Apărut şi la ActiveNews

Foto: Dinu LazărSociologia-Azi / Universitatea Ţărănească “Dimitrie Gusti” / Roncea.Ro

 

Larry Watts: “Obsesiile strategice ale ruşilor blochează şi în prezent relaţiile dintre România şi Moldova”. INTERVIU. DEZVALUIRI: Tatal lui Patapievici a fost consilierul sovietic sub acoperire care a bagat la Canal “Lotul de la Finante”. PREMII: Eminescu, ziaristul

Larry Watts - Power and Politics Ro via Ziaristi OnlineZiaristi Online:

“Obsesiile strategice ale ruşilor blochează şi în prezent relaţiile dintre România şi Moldova”. “Calea” lui Dughin e un “dead end”. INTERVIU ROMANA/ENGLISH

Larry Watts - Power and Politics Ro via Ziaristi Online

Eu aduc dovezi că românii au fost consideraţi de sovietici nu doar ca un stat răzvrătit. Au fost consideraţi inamicul principal în Blocul estic. Dar pot accepta o opinie contrară cât timp ea este susţinută cu dovezi şi argumente.

O informatie-bomba publicata de generalul (r) SRI Aurel Rogojan: Tatal lui Patapievici a fost consilierul sovietic sub acoperire care a bagat la Canal “Lotul de la Finante”. Despre disolutia statului roman, la Arad si Satu Mare

Horia Roman Patapievici Biografia Secreta ICR GDS KGB

Consilierul sovietic, sub acoperire, Denis Patapievici a instrumentat delaţiunile prin care s-a fabricat “Lotul de la Finanţe”. Ministrul Aurel Vijoli şi elita finanţiştilor români au fost judecaţi şi condamnaţi sub acuzaţia de introducere a politicilor monetare liberal-titoiste, în dauna “învăţăturilor progresiste“, cu care consilierii lui Stalin au venit să lichideze reacţionarismul din gândirea înalţilor demnitari, de care noul regim nu se putea, încă, debarasa.

Cum a fost la Premiile “Eminescu, ziaristul” acordate de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania lui Dimitrie Vatamaniuc, Nae Georgescu, Miron Manega si Victor Roncea. FOTO/VIDEO/INFO

Eminescu si Nae Georgescu - foto Cristina Nichitus Roncea

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a organizat cu mare fast, un eveniment inedit, într-o premieră absolută – Premiile Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România – ”Eminescu, ziaristul“.

Foto Larry Watts: Power&Politics World

Biografia secreta a familiei Patapievici: de la NKVD la BNR si ICR. “Fereastra Serviciilor Secrete” – cartea care desface conservele KGB din Romania

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu

De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin ex­plicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea în România.

Fragment din cartea Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011, de Aurel I Rogojan

Integral plus 13 file din Dosarul Patapievici cu autobiografia olografa a agentului sovietic Dionis Patapievici, la Ziaristi Online

Editorial Ziaristi Online: Omul si cetatea. Diversiuni şi diverşionisti ideologici: Tismănenii, Manoleştii, Pleşii

Editorial Ziaristi Online: Omul si cetatea. Diversiuni şi diverşionisti ideologici: Tismănenii, Manoleştii, Pleşii

Acordul Averescu-Racovski a fost furat din Arhivele MAE. Prof Florin Constantiniu demonstreaza ca Lenin a finantat revolutia bolsevica din Tezaurul Romaniei. EXCLUSIV ZIARISTI ONLINE. VIDEO/FOTO/INFO/DOC

Acordul Averescu-Rakovski a fost furat din Arhivele MAE

Zilele acestea, mai precis pe 11 septembrie, s-au implinit 70 de ani de la executarea de catre Stalin a kominternistului Cristian Racovski (pe numele sau bulgaresc Krăstio Gheorghev Stancev), ramas celebru prin implicarea sa in agresiunea bolsevica anti-Romania, de la nivel subversiv la cel diplomatic, dar si prin faptul ca l-a gazduit prin 1913 pe corespondentul de atunci al ziarului „Kievskaia Mîsl”, nimeni altul decat Lev Davidovici Trotki, intr-un sat de langa Mangalia (poate chiar Vama Veche?). Enciclopedia online Wikipedia, dominata de o grupare internationalista, de extrema stanga mascata in intelectualism, ii prezinta edulcorat, dar pe larg, biografia. Un element important al acestei biografii – si al istoriei Romaniei – il constituie controversatul act cunoscut sub numele de “Acordul Rakovski”, document datat 9 martie 1918 si prin care Moscova pretinde si azi ca Romania, sub semnatura maresalului Alexandru Averescu (atunci general si sef al Guvernmului), i-a cedat “de bunavoie si nesilita de nimeni” Basarabia. Nimic mai fals. Misterul acestui document, care a framantat generatii intregi de istorici si diplomati, a fost, in sfarsit, descifrat, de profesorul Florin Constantiniu, intr-un studiu aflat in curs de publicare, prezentat intr-o sesiune restransa de la Academia Romana, din mai anul acesta, pe care portalul Ziaristi Online o difuzeaza in exclusivitate, ca material video. Importanta evenimentelor din martie 1918, urmate de unirea Basarabiei cu tara in ciuda intentiilor lui Trotki si Lenin de a inocula virusul bolsevic si a ocupa Romania, au ramas referentiale pentru cursul istoriei Europei de Est, ambitionand Rusia sa acapereze apoi, pana azi, teritoriul strategic romanesc aflat intre Nistru si Prut, la Gurile Dunarii si Marea Neagra.

Lenin a finantat revolutia bolsevica anti-Romania din Tezaurul BNR

Pe langa discutia pe marginea controversatului document, reputatul istoric Florin Constantiniu aduce la lumina, in premiera, o informatie-bomba – in limbaj jurnalistic – privind Tezaurul Romaniei. In comunicarea sa, academicianul ne dezvaluie ca primul care a devalizat Tezaurul Romaniei – confiscat la nici doi ani de la predarea lui, “spre pastrare”, Rusiei imperiale -,  a fost chiar Lenin, pentru a finanta revolutia bolsevica din Romania, scop pentru care i-a alocat lui Rakovski cinci milioane de ruble cu specificarea ca un milion sa fie furnizat in lei romanesti. Profesorul Constantiniu mai arata ca planul lui Racovski de atacare a romanilor presupunea un atac concertic asupra Romaniei dinspre Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia si Ungaria. Descoperirea acestei rezolutii a lui Lenin se constituie ca o prima dovada noua, zdrobitoare, privind masacrarea Tezaurului de catre sovietici, fapt de care sunt responsabile, ca succesoarea legale ale URSS, actualele autoritati de la Moscova.

In studiul sau, profesorul Florin Constantiniu mai demonstreaza, printr-o adevarata investigatie istorica detectivistica, faptul ca acordul “DA” pus de Averescu pe marginea documentului priveste exclusiv randul din dreptul inscrisului, respectiv retragerea trupelor rusesti din Basarabia. Efortul sau de redare a istoriei reale a fost cu atat mai greu cu cat, surpriza, documentul nu a mai putut fi gasit in Arhivele de la Bucuresti iar cele de la Moscova restrictioneaza accesul istoricilor romani la fondurile privind Romania. Profesorul Constantiniu explica in alocutiunea sa cum i s-a transmis de la Arhivele MAE ca acest Acord nu ar fi existat niciodata in arhivele institutiei si, mai mult, potrivit notei MAE remise reputatului istoric si academician, “si nici nu exista referiri ulterioare asupra lui”.

A fost sau nu a fost vreodata prezent acest document in Arhivele Romaniei. Sau, mai mult, dupa cum se intreaba si istoricul George Damian: a existat sau nu acest “Acord”? Istoricul Alexandru Murad Mironov arata insa, intr-o expunere asupra Acordului, ca marele Nicolae Iorga, in Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917 – martie 1920). Războiul naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică (vol. al II-lea, Editura „Naţionala” – S. Ciornei, f.l., f.d., p. 25) scrie ca, la 13 iunie 1918, „C.C. Arion [ministrul de Externe în guvernul condus de Alexandru Marghiloman – n.n.] a citit actul din arhivele Ministerului de Externe”. Mai mult, prezenta la conferinta de la Academie, istoricul Viorica Moisuc a socat audienta afirmand ca, desi profesorul Florin Constantiniu nu a mai gasit documentul original, acesta s-a aflat sub ochii si in mainile sale, fiind consultat si copiat de catre aceasta chiar din Arhivele MAE, cu putin timp inainte de 1989, pentru a-l si publica apoi, in facsimil, intr-o lucrare stiintifica. Profesorul Gheorghe Buzatu, prezent la manifestare, si-a manifestat de asemenea uimirea ca acest Acord a fost facut disparut, existenta lui fizica putand proba indubitabil concluziile studiului academicianului Florin Constaniniu, si anume ca Averescu nu “s-a indatorat” catre Racovski sa scoata trupele romane din Basarabia, admitand astfel ca provincia romaneasca ar apartine Rusiei, ci dimpotriva.

Sustragerea de documente istorice se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 7 ani “daca fapta nu constituie o infractiune mai grava”

Pornind de la aceasta conferinta stiintifica, Victor Roncea a mers pe urmele dezvaluirilor facute in cadrul dezbaterii academice si a solicitat Ministerului Afacerilor Externe un punct de vedere oficial, avand in vedere ca furtul/disparitia unui document istoric – mai ales a unuia de o asemenea importanta ca “Acordul Averescu-Racovski” – intra direct sub incidenta Codului Penal si se pedepseste cu inchisoarea. Raspunsul primit din partea Ministerului de Externe, intr-un document cu Antet dar fara semnatura, a fost cat se poate de sec:

“Stimate domnule Roncea,

Urmare solicitării dumneavoastră, vă transmitem următoarele:

În evidenţele arhivistice ale MAE nu este menţionat Acordul Rakovski – Averescu.

Direcţia Comunicare şi Diplomaţie Publică

Ministerul Afacerilor Externe”

Conform Legii Arhivele Nationale, Articolul 27 –Sustragerea, distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României constituie infracţiune şi se pedepseşte conform prevederilor Codului penal. Iar Articolul 28 arata ca – “Scoaterea peste graniţă a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României sau înstrăinarea acestora către persoane fizice sau persoane juridice străine, fără autorizarea Arhivelor Naţionale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă“. Deci, carevasazica, noi suntem in situatia in care “fapta constituie o infractiune mai grava“, ceea ce, credem noi, este si de competena organelor specializate, respectiv SIE, SRI si cele ale MAI! Este de amintit ca singura putere interesata ca acest document sa dispara fizica este Rusia. Mai este de amintit si faptul ca primul ministru de Externe al FSN, plasat de Ion Iliescu la varful MAE in decembrie 1989, a fost Sergiu Celac, fiul primului prefect sovietic instalat de URSS in Romania, la Craiova, si prezentat in mai multe lucrari de specialitate drept presupus agent al KGB. Urmasii lui Celac au fost urmatorii: Adrian Năstase, Teodor Viorel Meleșcanu, Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman,  Mircea Geoană, Mihai Răzvan Ungureanu, Călin Popescu Tăriceanu (interimar), Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu, Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu (interimar), Theodor Baconsky/Baconschi (prezent). Parchetul General al Romaniei are dificila sarcina – in urma autosesizarii firesti – sa descopere sub mandatul caruia dintre acestia s-a petrecut furtul.

BNR: Informatia profesorului Constantiniu ne intareste convingerea ca Rusia a cheltuit Tezaurul Romaniei

Mai multi istorici romani consultati de Ziaristi Online in aceasta perioada au confirmat faptul ca Acordul Averescu-Racovski nu este singurul document disparut fara urme din Arhivele MAE dupa 1989. In mod special, afirma istoricii, cele mai multe situatii in care s-au confruntat cu acest tip de “disparitii misterioase” a fost in cazul documentelor ce aveau legatura cu Rusia si Tezaurul Romaniei. Cu atat mai mult, rezolutia lui Lenin descoperita de profesorul Constantiniu este, poate, un act care poate relua de pe o noua baza solicitarile Romaniei catre Rusia de recuperare a Tezaurului romanesc. Prezent de asemenea la dezbatere, consilierul special al Guvernatorului BNR Mugur Isarescu, Cristian Paunescu, autor al mai multor carti de specialitate despre valorile Romaniei, a afirmat ca informatia prezentata de prof dr academician Florin Constantiniu ii intareste convingerea cu rusii au cheltuit de-a lungul timpului Tezaurul Romaniei, echivalat la peste doua miliarde de euro, respectiv 93,4 tone aur fin dar si alte valori, inclusiv culturale, apartinind Bancii centrale, Academiei Romane, Casei de Economii si Consemnatiuni, Casei Regale si altor institutii publice. Istoricul Cristian Paunescu a mai sustinut ca exista si alte dovezi privind folosirea aurului romanesc de catre rusi. In acelasi context, Cristian Paunescu a declarat in premiera ca Banca Nationala se ofera sa cumpere materialul documentar la zi sau legat de Arhivele rusesti, pentru a fi tradus si furnizat Academiei Romane. Consilierul Guvernatorului BNR a exemplificat in cadrul dezbaterii de la Academie si cum au actionat ofiterii de informatii ai Ungariei pentru a obtine date despre Tezaurul maghiar confiscat de rusi, spre a recupera de la actualele autoritati macar parti din acesta, in special cele cu valoare culturala inestimabila, ceea ce s-a si intamplat inainte de vizita lui Vladimir Putin la Budapesta. Aviz amatorilor.

Victor Roncea / Ziaristi Online

VIDEO EXCLUSIV ZIARISTI ONLINE




DIN VREMEA ANEI PAUKER. Profesorul Gheorghe Buzatu despre Jurnalul lui C Radulescu Motru – Revizuiri si adaugiri

DIN VREMEA ANEI PAUKER

Profesor univ. dr. Gheorghe Buzatu

Fapt straniu şi, totuşi, posibil la noi. În ultimii ani a trecut neobservată apariţia unui document inedit esenţial privind una dintre epocile cele mai controversate ale trecutului nostru recent – sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi sovietizarea forţată a României (1943-1952). Este în discuţie Jurnalul în mai multe volume al lui C. Rădulescu-Motru publicat, cu începere din 1996, sub titlul Revizuiri şi adăugiri, prin grija d-nei Gabriela Dumitrescu şi însoţit de comentariile Academician Dinu C. Giurescu, sub egida Editurii “Floarea Darurilor” din Bucureşti. Personalitate marcantă a filosofiei române, C. Rădulescu-Motru (1866-1957), membru al Academiei Române, preşedinte al înaltului for ştiinţific (1938-1941), de unde, în condiţiile „revoluţiei culturale” care a dublat procesul stalinizării ţării, avea să fie alungat în 1948, pentru a fi reconfirmat post-mortem, de îndată după evenimentele din decembrie 1989. Este inutil să precizez că memorialistul, în cele aproximativ 3000 de pagini tipărite ale Jurnalului, se dovedeşte un observator atent şi avizat, obiectiv al realităţilor vremii. Cum era de aşteptat, sub lupa sa se află nu numai faptele culturale ori ştiinţifice ale intervalului 1943-1952, ci şi – dacă nu cumva îndeosebi – problemele politice ale timpului, iar, în context, rolul şi locul PCR, ale liderilor comunişti (Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, V. Luca, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.) în desfăşurarea evenimentelor. Tot astfel, nu mai puţin surprinzătoare este atenţia acordată de Motru, în prezentarea şi analiza evoluţiilor dintre 1944 şi 1952, Anei Pauker. Cele consemnate de memorialist despre odiosul lider al perioadei „copilăriei” sistemului comunist la Bucureşti se dovedesc remarcabile, mai ales în prezent, când se fac atâtea eforturi inutile de-a cosmetiza portretul „Tovarăşei Ana”, o veritabilă Dolores Ibarruri a comunismului primitiv românesc. De remarcat că Motru a reţinut esenţialul din activitatea Anei Pauker, caracterizată fără reţinere drept „cea mai perfectă unealtă a Rusiei în România”, executant fidel al planului lui I. V. Stalin de comunizare (în fond, de barbarizare) a României, „agentul principal al rusificării Ţării Româneşti” (vol. 8, p. 165: vol. 3, p. 373).

La 23 februarie 1945, C. Rădulescu-Motru reţinea în Jurnal dintre zvonurile care circulau în Capitală cum că: „… Mi se atrage atenţia asupra unei curioase coincidenţe – coincidenţă sau potriveală înadins voită? – pe care o provoacă iniţialele: ARLUS. Ce vor să însemne aceste iniţiale? Asociaţia Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică, sau vor să însemne: Alipirea României la Uniunea Sovietică? În prima versiune sunt omise cuvintele „pentru şi cu”. În adevăr, pentru prima versiunea este mai corect să se pună iniţialele: ARPLCUS, pe când pentru a doua versiune corespunde în mod exact: ARLUS. Bănuiesc că Ana Pauker a transmis la Moscova cea de a doua versiune: Alipirea României la Uniunea Sovietcă. Nu îndrăznesc a întinde această bănuială şi asupra acelor care au luat iniţiativa înfiinţării lui ARLUS, asupra domnilor dr. Parhon şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Totuşi, foarte curioasă coincidenţă” (vol. 3, p. 81-82). Peste câteva zile, mai precis la 5 martie 1945, filosoful avea să înregistreze cu amărăciune rezultatul eforturilor sale personale pe plan ştiinţific: „M-am străduit eu mai bine de 40 de ani să învăţ pe tinerii români a gândi la fel cu un Descartes, cu un Hume, cu un Kant, pentru ca astăzi să-i văd strigând pe străzi sub comanda unei Ana Pauker şi a lui Gheorghiu-Dej vrem alipirea României la cultura sovietică, la lumina de la Răsărit?! Vine ea oare vorba lui Titu Maiorescu: n-a fost făcută celula nervoasă a românului să reziste la critica judecăţii filosofice? Drumul de minimă rezistenţă pentru ea a fost acela al clişeelor” (vol. 3, p. 98). Pentru ca în toamna anului 1945 Motru să înregistreze cât de mult decăzuse ţara în urma presiunilor Kremlinului dar şi a nemăsuratelor ambiţii ale politicienilor români, ajungându-se la situaţia cu „un rege copil pe tron şi Ana Pauker dictator!” (vol. 3, p. 425).

Ascensiunea şi prăbuşirea Anei Pauker nu l-au surprins de fel pe C. Rădulescu-Motru (vol. 8, pp. 162-167), de vreme ce – aşa cum a notat la 8 noiembrie 1949 – parvenirea Anei Pauker pe locul nr. 1 în politica Bucureştilor se aflase în orice moment în seria faptelor anormale (vol. 7, p. 236). Dar, voi conchide, ce mai putea fi natural în cavalcada evenimentelor specifice stalinizării României şi integrării ei depline în sistemul sovietic?

Gh. Buzatu

Revista AGERO


Vezi si
Dosarele Komintern: cuplul Eugen Fried is Ana Pauker
Eugen Fried, un slovac din Banska – Bystrica, a fost in anii ’30 ai secolului trecut adevaratul conducator al Partidului Comunist Francez. In 1930, Eugen Fried si Ana Pauker primesc la Moscova misiunea de a restructura comunismul francez din temelii, instaland la conducerea Partidului…

ISTORIA ADEVARATA. Revolutia si crimele bolsevice au fost finantate de bancherii rosii de pe Wall Street: Schiff, Kahn, Warburg, Rockefeller, Morgan

Planul Marburg Wallstreet-ul a finantat revolutia bolsevica

Instaurarea comunismului in Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – catusi de putin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret (“Planul Marburg”), pregatit minutios in afara Rusiei. Si finantat generos de marii “bancheri internationali”. In primul rand de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finantarea bolsevicilor de Wall Street era intermediata de banca suedeza “NYA Banken”, condusa de bancherul promarxist Olof Aschberg.

J.P. Morgan s-a implicat alaturi de bancherii Jacob Schiff, Otto Kahn, Paul Warburg (foto dreapta), John D. Rockefeller si Edward Henry Harriman in finantarea bolsevicilor

Dolari pentru revolutii
La inceputul secolului XX, Andrew Carnegie a finantat un plan secret prin care guvernele statelor importante sa fie “comunizate”. Adica trecute, economic, la forma “monopolismului de stat”. Controlat de “bancherii internationali” de pe Wall Street, sistemul “monopolismului de stat” le-ar fi permis acestora sa trateze economic si financiar direct cu guvernele impuse de ei prin “revolutii”.
In 1905, acest sindicat al “bancherilor internationali” – sindicat numit, la vremea aceea, la New York, “Trust of money” (“Trustul banilor”) – si Iacob Schiff au finantat “duminica sangeroasa” de la St. Petersburg. Revolutie condusa de un agent al Ohranei (politia secreta rusa), Parintele Gapon, si incheiata cu un esec. “Trustul banilor” – mai ales “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan – a finantat revolutia lui Pancho Villa din Mexic, in urma careia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.
Apoi, exista o documentatie vasta privind implicarea “bancherilor internationali” in revolutia lui Sun Yat-sen. Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui “Westinghouse”, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revolutiei chineze.
Mai tarziu, in 1917, acelasi Charles B. Hill a folosit filiala “Westinghouse” din Rusia pentru a-i finanta generos pe bolsevici. In 1923 – cand URSS si-a creat prima banca internationala “Ruskombank” – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit Presedintele bancii sovietice. Iar Max May, vicepresedinte la “Guaranty Trust” (J.P. Morgan), a preluat functia de director al “Ruskombank”. Primul ambasador sovietic in SUA – Ludwig Martens – a fost sustinut financiar de “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan.
Manevrele bancherilor
Prin aceste manevre, “bancherii internationali” de pe Wall Street urmareau sa instaureze in Rusia un guvern care sa practice “monopolismul de stat”. Astfel ca intelegerile directe cu guvernul sovietic sa le garanteze “bancherilor internationali” exploatarea pe termen cat mai lung – si cu garantii guvernamentale – a fabuloaselor bogatii ale Rusiei. “Bolsevismul” a fost prima forma de “globalizare” prin crearea unor structuri supranationale. Cominternul nu este altceva decat “bunicul” Uniunii Europene.
Un cont pentru “tovarasul Trotki”
La 21 septembrie 1917, o telegrama de la Stockholm anunta oficial deschiderea unui cont curent la “NYA Banken” “pentru actiunile tovarasului Trotki”. Iata textul:
“Stockholm, 21 septembrie 1917
Domnului Rafael Scholan
Stimate tovarase,
Casa bancara Warburg, in urma unei telegrame trimise de presedintele Sindicatului Renano-Westfalian a deschis un cont curent pentru actiunile tovarasului Trotki.
Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit munitii, al caror transport, impreuna cu banii, l-a organizat… Si caruia i se va da suma ceruta de tovarasul Trotki.”

Imbratisari fratesti Furstenberg

Tovarasul Lev Trotki – Leiba Davidovici Bronstein a fost unul dintre bolsevicii conectati direct la sursele de finantare internationale
“Tovarasul Trotki”, cel la care se refera telegrama, se numea in realitate Leiba Davidovici Bronstein si era fiul unui negustor originar de langa Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina). Era insurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care il pusese in legatura si cu cercurile bancare de pe Wall Street. In primul rand, cu Iacob Schiff, presedintele bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Iacob – Henry Schiff, nascut in 1847 la Frankfurt pe Main (Germania), emigrase in 1865 in America, unde va reusi, datorita talentului sau financiar, sa ajunga in fruntea “Kuhn, Loeb & Co”. Cea care va finanta reconstructia cailor ferate din America (“Union Pacific”), folosind mana de lucru ieftina, chineza.
In 1904-1905, firma “Kuhn, Loeb & Co” a finantat Japonia in razboiul contra Rusiei, permitand astfel Japoniei sa obtina o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus. Prizonierii rusi au fost preluati apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre acestia, antrenati pe un teren apartinand lui Standard Oil (SUA), il vor insoti pe “tovarasul Trotki” atunci cand acesta va reveni de la New York in Rusia, in 1917, la bordul vasului “Cristianja”.
Triumful bolsevismului in Rusia
Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducator al operatiunii de implantare a bolsevismului in Rusia. Nepotul sau, John Schiff, estima in “New York Journal American” (3 februarie 1949): “Batranul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolsevismului in Rusia”. O suma imensa la acea vreme.
Prima revolutie din Rusia avusese loc, de fapt, in februarie (martie) 1917, sprijinita de G. Buchanan – ambasadorul Angliei la Petersburg – si avusese un caracter pasnic. Urmarise, intre altele, instaurarea in Rusia a unei monarhii constitutionale: tarul urma sa fie controlat de Duma (parlament).
Guvernul provizoriu constituit atunci ii cuprindea, intre altii, pe printul Lvov, pe istoricul Miliukov si pe avocatul (social-democrat) A.F. Kerenski. Guvernul provizoriu – de comun acord cu Tarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, sa-i urmeze la tron tarului.
Marele Duce se bucura, in februarie (martie) 1917, de sprijinul soldatilor, taranilor, muncitorilor, ca sa nu mai vorbim de clasa conducatoare a Rusiei. El a declinat insa propunerea. Trotki a recunoscut mai tarziu, in 1922, intr-o scrisoare catre S.R. Mstislaviski ca: “Revolutia (din februarie – n.n.) ne-a surprins in plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.
Adevarul este ca la data veritabilei revolutii – cea din februarie 1917 – corifeii “revolutiei” bolsevice din octombrie erau aproape toti – bine mersi – in Occident: Trotki la New York, iar Lenin ori Zinoviev in Elvetia. Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea in Rusia incepe ceea ce istoricii numesc perioada de “dvoevlastie” (“dualitate a puterii”) dintre “Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspat constituit) si “Comitetul executiv provizoriu”. Ceea ce va afecta, treptat, deciziile si autoritatea guvernului provizoriu.
Bolsevicii, aflati atunci aproape toti in Occident, au “mirosit” momentul favorabil. Dar nu numai ei, cum vom vedea: bancherii de pe Wall Street, interesati de bogatiile enorme ale Rusiei – si din motive strict militare Germania – sunt cele doua forte care vor facilita bolsevicilor accesul la putere.
Consilierul lui Wilson
Eminenta cenusie care a facut posibila reintoarcerea lui Trotki in Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanti masoni de stanga ai secolului XX: colonelul Edward Mandel House (in realitate nu era colonel, asa i se spunea).
Fara sa intram prea mult in detalii, este totusi cazul sa mentionam ca presedintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre in 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunitatii bancherilor de pe Wall Street, mai ales al bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Presedintele Wilson insusi recunostea: “Domnul House este a doua mea personalitate. El este celalalt ego. Gandurile lui si ale mele sunt aceleasi”.
House, un marxist, scrisese, inca din 1912, un roman profetic, “Philip Dru, Administrator”, in care personajul principal, Philip Dru, incerca sa instaureze in lume “socialismul asa cum l-a visat Karl Marx”.
Ce-i drept, impozitul pe venit si ideea de banca centrala fusesera propuse chiar de Karl Marx in “Manifestul Partidului Comunist”, manifest inspirat de programul “Lojei Iluminatilor” al lui Weishaupt. Din cele zece puncte ale “Manifestului Partidului Comunist”, punctul al doilea prevedea “un impozit gradat pe venit”, iar punctul al cincilea – “centralizarea creditului in mainile statului prin intermediul unei banci nationale cu capital de stat si monopol exclusiv”.
Inca inainte de intrarea SUA in razboi (“provocata” prin incidentul cu vasul “Lusitania”, scufundat de un submarin german, cu 128 de americani morti), ancheta si Presedintele Wilson ascunsesera faptul ca “Lusitania” transporta 6 milioane de cartuse la bord pentru Anglia, in timp ce SUA se declarasera, oficial, in neutralitate. Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantand participarea SUA la razboi.
In 1917, tot House a format la New York grupul “The Inquiry”, care a eleborat planurile acordului de pace din 1919. Douazeci de membri ai grupului l-au insotit apoi pe Presedintele Wilson la Paris, la Conferinta de Pace. Printre acestia, House, bancherii Paul Warburg si Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferintei – “asociatia generala a natiunilor”, din care s-a nascut Liga Natiunilor – a fost tot ideea lui House. Ulterior, House va deveni consilierul lui F.D. Roosevelt.
In 1917, dupa evenimentele din februarie (martie), House, sustinut de bancherii Iacob Schiff si Paul Warburg – il expediaza pe Trotki cu un grup de 276 de oameni instruiti, la bordul vasului “Cristianja” in Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolsevici.
Un incident este semnificativ: arestat in portul Halifax de catre autoritatile canadiene ca “anarhist” (3 aprilie 1917), Trotki va fi eliberat urgent la interventia personala a colonelului House. Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era seful serviciului secret militar german – il expedia pe Lenin cu un grup de bolsevici, care parazitau de ani de zile in Elvetia, in Rusia. Intr-un tren special (“vagonul plumbuit”), in scopul de a organiza la Petersburg o lovitura de stat care sa scoata Rusia din razboi. Bolsevicii urmau apoi sa incheie rapid o pace separata cu Germania.
Pachetul Lenin pentru Rusia
Winston Churchill, in cartea “The World Crisis” (“Criza mondiala”), vol. IV, pag. 72-73 scrie urmatoarele: “Catre mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistra. Ludendorff isi cobora vocea cand venea vorba despre ea. E adevarat, trebuie tinut cont si de riscurile disperate pe care comandantii militari germani si le asumasera. Ei se gaseau in aceeasi stare de spirit care ii condusese la declansarea unui razboi submarin, stiind prea bine ca acesta va provoca intrarea in razboi a Statelor Unite contra Germaniei. Totusi, nu fara un sentiment de teroare, au indreptat impotriva Rusiei arma cea mai respingatoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elvetia in Rusia, intr-un vagon plumbuit, ca pe un <>. Decizia germana de a sprijini un puci bolsevic in Rusia era dictata, in martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a SUA in razboi de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul sa incheie urgent o pace separata in Est, cu Rusia.
Trocul Lenin-Warburg
Dupa revolutia din februarie si instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile intr-un exil comod in Elvetia, departe de Rusia, lecturand tihnit prin marile biblioteci) intrase in legatura cu Max Warburg si serviciul secret german, prin intermediul “polonezului” Ganetki (adica al lui Furstenberg) si al socialistului elvetian Karl Platten.
“Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania sa-l ajute sa preia puterea la Petersburg, in schimbul promisiunii lui Lenin de a incheia imediat o pace separata, in conditiile dictate de germani. Ceea ce s-a si intamplat ulterior, la Brest – Litovsk, in 1918.

Prepararea politico-diplomatica si tehnica a expedierii lui Lenin cu grupul sau in Rusia, de catre germani, n-a durat decat vreo trei saptamani

Hotararea de a-l expedia pe Lenin cu bolsevicii sai in Rusia a fost supusa de Max Warburg examinarii Statului Major german. La intrunire au participat, intre altii, generalul Erich Ludendorff (seful de Stat Major), ministrul de Interne Diego von Bergen si secretarul de stat din Ministerul de Externe Arthur Zimmermann. S-au discutat rezultatele operatiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume intre 40 si 80 de milioane de marci fusesera folosite de Von Bergen pentru finantarea unor miscari subversive, produse de anarhisti, nationalisti si grupari antitariste, dar fara succes.
La mijlocul discutiilor, Diego von Bergen a rostit o fraza care a hotarat soarta secolului XX: “Cred ca cel mai bine ar fi sa auziti parerea dr. Helphand despre intreaga problema”. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participantilor drept “purtatorul de cuvant al unor cercuri financiare bine plasate”. In realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg in Rusia, de mult timp. El conducea o intreaga retea, infiltrata mai ales in anturajul tarinei (din care facuse parte si celebrul Rasputin). Dar, in aceeasi masura, Parvus era la fel de bine infiltrat si in cercurile bolsevice. Preocupat de ocultism si fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era si membru important al Lojei Marelui Orient.
Imediat ce a inceput discutia, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin si a bolsevicilor din Elvetia, cu un tren special, in Rusia. Parvus a solicitat pentru toata afacerea 5.000.000 de marci. Cu un an inainte, Parvus primise de la Max Warburg si serviciul secret german 1.000.000 de marci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat, in ianuarie 1916, vreo 55.000 de participanti. Suma solicitata acum de Parvus urma sa fie procurata de Max Warburg de la diversi bancheri europeni, legati de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.
Bani pentru bolsevici
Trebuie sa mentionam ca, pana in 1918, Max Warburg le-a asigurat bolsevicilor lui Lenin o finantare “europeana” (asadar diferita de ceea ce primea Trotki din Wall Street) de 40.580.997 de marci. Ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 de marci, sume considerabile la acea vreme. In plus, Max Warburg si colonelul Nicolai din serviciul secret german au “legendat” cateva zeci de ofiteri ai acestui serviciu cu nume rusesti si i-au expediat la Petersburg, ca principali experti in organizarea puciului.

Directorul lui “Federal Reserve”, Thompson, ii acorda lui Lenin un “ajutor” de 1.000.000 de dolari, transferati de J.P. Morgan de la “National City Bank” in Rusia

Acesti ofiteri germani, “legendati” ca rusi de Max Warburg si colonelul Nicolai, au ocupat, ulterior, pozitii de conducere in Armata Rosie, in tot cursul Razboiului Civil. Ei au alcatuit, pana in 1921, corpul de garda al conducerii bolsevice, asigurandu-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tacere de istorici.
Din cauza acestor legaturi cu bolsevicii, colonelul Nicolai a fost mai tarziu respins de Hitler si, dupa al Doilea Razboi Mondial, s-a refugiat in URSS, al carei spion devenise. Lenin si grupul sau de bolsevici a parasit Zürich-ul, cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15.10, data fixata de serviciul secret german.
Despartirea bolsevicilor de ceilalti socialisti rusi, aflati in exilul elvetian, a fost violenta, bolsevicii fiind catalogati drept “canalii”, “tradatori” si “porci”. Voiajul de reintoarcere s-a facut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen si Sassnitz. Ulterior, prin Telleborg, Malmo, Stockholm si Bielo-Ostrov, Lenin si grupul sau au sosit la Petersburg, la 3/16 aprilie 1917, seara.
In total, prepararea politico-diplomatica si tehnica a expedierii lui Lenin cu grupul sau in Rusia, de catre germani, n-a durat decat vreo trei saptamani. In timpul calatoriei, Lenin si grupul sau de bolsevici n-au avut voie sa se angajeze in discutii cu alte persoane. Li s-a asigurat hrana suficienta, inclusiv laptele necesar copiilor mici. Cu titlu de curiozitate, sa remarcam ca serviciul secret german a suportat, in tot cursul anului 1917, toate cheltuielile de propaganda ale bolsevicilor. Printre altele, Max Warburg a finantat si “Pravda”.
7 august 1917: “Crucea Rosie” americana la Petersburg
In august 1917 – cu doua luni inainte de “revolutie” – la Petersburg isi face aparitia o asa-zisa “misiune a Crucii Rosii” americane: 36 de persoane, toate imbracate in halate albe, cu insemnele si simbolurile Crucii Rosii. Misiunea afisa scopuri strict umanitare. In realitate, lucrurile stateau putin diferit.
“Misiunea Crucii Rosii” americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre “misionari” se numarau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri si industriasi americani, deghizati in “medici”, incadrati fantezist in serviciul sanitar al armatei americane. “Misiunea” fusese expediata in Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul presedintelui Wilson. Acelasi care il expediase de la New York la Petersburg si pe Trotki, cu grupul sau de mercenari, la bordul vasului “Cristianja”, ca sa organizeze puciul bolsevic planuit.
In fruntea misiunii Crucii Rosii americane, “medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decat directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Alaturi de Thompson, alti “medici” si “infirmieri” vestiti pe Wall Street, ca Robert Barr (presedintele lui “Chase National Bank”), Corse (de la “National City Bank”), Averell Harriman (de la firma “Harriman”, cu mari investitii in mine si petrol) ori ca Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift. Amestecati printre cei 10 medici (si cateva infirmiere) autentici.
Acestia din urma vor pleca, de altfel, o luna mai tarziu. “Medicii” de pe Wall Street vor ramane insa la Petersburg pana in noiembrie 1917. Adica se mai aflau acolo in timpul puciului bolsevic. Cine erau “translatorii rusi” ai grupului de “medici” de pe Wall Street? Primul, “capitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin). Alt “translator”: Alexandr Grunberg (nume real Mihail Gruzenberg, al carui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin si va face apoi o lunga cariera in diplomatia sovietica).
Cei 26 de “medici” de pe Wall Street si “translatorii rusi”, condusi de Ilovaiski, sunt primiti, in august 1917, in audienta de Lenin, la insistentele lui Trotki. Se pun la cale fabuloase afaceri postrevolutionare, ca si sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma sa-l acorde bolsevicilor, dupa preluarea puterii de acestia, prin puciul planificat.
Consecinte
Directorul lui “Federal Reserve”, Thompson, ii acorda un “ajutor” de 1.000.000 de dolari, transferati de J.P. Morgan de la “National City Bank” in Rusia. “Washington Post”, din 2 februarie 1918, mentiona in articolul “Give bolsheviki a million” (“Dati bolsevicilor un milion”): “William B. Thompson, care a stat la Petersburg din august pana in noiembrie, a facut o donatie de 1.000.000 de dolari bolsevicilor, in scopul de a-si putea raspandi doctrina in Germania si Austria. Domnul Thompson a avut ocazia sa studieze situatia din Rusia ca sef al misiunii Crucii Rosii americane. Domnul Thompson dezaproba critica americanilor la adresa bolsevicilor. El crede ca bolsevicii au fost prezentati intr-o lumina nefavorabila…”
Sa reamintim ca W.B. Thompson, cel care dadea milioane bolsevicilor inainte de “revolutie” si care finanta generos propaganda acestora in alte tari, era directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Totodata, filiala din Petersburg unde J.P. Morgan a transferat bani pentru bolsevici a fost singura banca din Rusia pe care bolsevicii n-au nationalizat-o dupa preluarea puterii. Acelasi Thompson, in mai 1918, va infiinta in SUA “American league to aid and cooperate with Russia”, o liga pentru ajutorarea si cooperarea cu Rusia. O luna mai tarziu, in iunie 1918, Edwin Gay, de la “War Trade Board” (Departamentul Comertului de Razboi) va expedia Departamentului de Stat american un memorandum, recomandand “relatii comerciale si prietenesti mai stranse intre SUA si Rusia”. Documentul, aflat in arhivele Departamentului de Stat, estima ca daca populatia din zonele controlate (in iunie 1918 – n.n.) de bolsevici va avea conditii economice ameliorate, aceasta nu se va mai opune puterii bolsevice, ci o va accepta.
“Lampa lui Ilici” a fost General Electrics
Mai tarziu, acelasi Thompson, director la “Federal Reserve”, va ajuta si la deschiderea faimosului “Birou Martens”, primul cap de pod al spionajului economic bolsevic in SUA, cu sediul la New York, 110 West, 40-th Street, in “World Tower Building”. Exact in aceeasi cladire unde isi avea sediul, deloc intamplator, si “American International Corporation”, care ii includea pe directorii a 22 din cele mai importante firme de pe Wall Street.
Colaborarea secreta a Wall Street-ului cu bolsevicii se va concretiza, dupa puci, printr-o serie de mari contracte: “General Electrics”, de pilda, va obtine un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei. Astfel, in ciuda minciunilor propagandiste, “lampa lui Ilici” a fost, in realitate, “General Electrics”.
Firmele profitoare
Iata doar cateva din firmele profitoare ale puciului bolsevic, finantat de Wall Street: Firme americane: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Standard Oil, Caterpillar, General Electrics. Firme engleze: Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson. Firme franceze: Duverger, Schlumberger, Duralumin. Firme italiene: Fiat, Nobile, Montefiore. Multi dintre “medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rand, colosale afaceri cu URSS. Ca, de pilda, Armand Hammer (“miliardarul rosu”) ori Averell Harriman.

Harriman a format cu statul bolsevic o firma maritima, care opera in regim de monopol. A capatat concesii pentru exploatarea (cu mana de lucru ruseasca, foarte ieftina, impulsionata de activisti si ofiteri CEKA) imenselor zacaminte de mangan din muntii Caucaz. Nu intamplator, acelasi Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova si confidentul lui Stalin pe relatia cu SUA.
Stalin l-a finantat pe Roosevelt
Un alt fapt, ascuns cu grija: Henrik Iagoda, viitorul sef al NKVD-ului, se afla la inceputul anilor ’30 in SUA, de unde i-a trimis o scrisoare lui Stalin (noiembrie 1932), sfatuindu-l sa finanteze campania electorala a lui F.D. Roosevelt. Odata ales, acesta se angajase sa recunoasca URSS. Ceea ce s-a si intamplat. Iagoda lucra, in acel moment, de coniventa cu “eminenta cenusie” a “Biroului Martens” – Kenneth Durant – omul de incredere al colonelului Edward House, ajuns consilier si al viitorului presedinte american F.D. Roosevelt. Mai mult, Durant i-a facilitat lui Iagoda contactul cu Joseph Lash (membru al P.C. american) si amantul lui Eleanor Roosevelt. Pentru activitatea din SUA si sfatul “electoral”, Stalin l-a promovat ulterior pe Iagoda in fruntea NKVD-ului.
Activitatea lui Ghenrik Iagoda in SUA
Pana de curand, nici macar expertii in istoria NKVD-ului (KGB) n-au stiut ca, timp de aproape 10 ani, Iagoda a lucrat intr-o misiune secreta in SUA, avand acolo contacte la cel mai inalt nivel (Casa Alba, Departamentul de Stat, familia F.D. Roosevelt).
Nu era decat continuarea fireasca a relatiilor stabilite de Wall Street cu bolsevicii inca din august 1917, cand o delegatie de bancheri si oameni de afaceri celebri sosea la Petersburg, travestita in uniformele Crucii Rosii americane. Daca Germania – cum am aratat – i-a expediat pe Lenin si pe bolsevicii sai in Rusia si a sustinut “revolutia” (puciul) din 7 noiembrie 1917, pentru a obtine “pacea separata” de la Brest Litovsk, Wall Street-ul a vazut in aceeasi “revolutie” o mare afacere, un business fabulos, pe care l-a exploatat apoi decenii la rand. Pana cand alte conditii geo-economice au impus eliminarea comunismului.
Bolsevismul a cucerit puterea in Rusia printr-un puci, in noiembrie 1917, si a fost eliminat de la putere tot printr-un puci (zis si “puciul de opereta”) din august 1991. Intre cele doua puciuri si date (noiembrie 1917 si august 1991), un mare business s-a derulat in cel mai mare secret. Deschiderea recenta a lui Barack Obama spre Rusia are, asadar, un precedent istoric, inca din 1917.
Vladimir ALEXE
Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova