Nota Ziaristi Online: Nu-i vorba ca Dan Tapalaba, OB-ul (**) de serviciu al Monicai Macovei, n-a inteles nimic, ci e vorba de faptul ca cineva, nu spunem cine, personulitate importanta, obladuieste toate aceste javre doar ca sa latre mai bine, in cor funebru, la Romania.
Actele de identitate electronice constituie metoda cea mai sufocantă de control, de urmărire şi înrobire a cetăţenilor, cu mult mai eficientă decît a oricărui regim totalitar din trecut.
Pacientul, actorul, omul Toni Tecuceanu aparţine familiei sale, nu spitalului! În plus, este normal ca familiei să i se permită accesul la dosarul medical. E dreptul nostru să ştim de ce a murit fratele meu.
Așa a fost și atunci, când Basarabia și-a văzut și decis viitorul prin actul de la 27 martie 1918, unirea cu patria mamă România. Iarna grea și lungă de mai bine de o sută de ani de ocupație rusească, culminând cu jaful și crimele bolșevice, părea dusă departe, doar o amintire ca un coșmar lăsat peste dulcea și blânda Basarabie. A trecut aproape un veac de atunci, dar pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului blestemat ar trebui să fie un bun prilej de meditație adâncă și reflecție. În sensul că ce am făcut atunci și nu am făcut acum, când am avut ocazia?
Azi sunt 70 de ani de la sfarsitul marii batalii de la Stalingrad – 2 februarie 1943.
Cotul Donului si Stepa Kalmuca. Au pierit cu sutele de mii. Printre ei, si sute de mii de romani.
Cati or fi fost? Multi. O suta de mii? O suta cincizeci de mii? Doua sute de mii? Statistica. Pentru alte zeci de mii ”sansa” prizonieratului s-a dovedit a fi o himera. Oasele le-au putrezit in lagare.
Celor putini care au scapat din Infernul acelor zile si nopti sangeroase le-au ramas doar amintiri cumplite si cosmarul vuietului inclestarii ce i-a urmarit pana la moarte. Poate si dincolo de ea…
Pe unde le-or fi oasele, acolo, departe? Fara o cruce la capatai…, fara mormant…, fara nume.
Uitati de toti. De stat, de istorici, pana si de neamuri…
Tot mai rar o lumanare mai e aprinsa la cate un parastas in cimitire tot mai neincapatoare.
“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştiuţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: ,,Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?””
Mihai Eminescu / Varro [Sa facem un Congres – Ziarul “Federatiunea“, Pesta, 5/17 aprilie 1870]
“Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi si împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cumcă Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica.”
Mihai Eminescu [În Unire e tăria – Ziarul “Federatiunea“, Pesta, 22/10 Aprilie 1870]
(…)
De ce, totusi, publicam aceste informatii mai mult sau mai putin cunoscute – pentru unii poate chiar inedite – despre Eminescu, de ziua “Unirii mici”, sarbatorita la 24 ianuarie? Un amanunt biografic din viata lui Eminescu mai putin mediatizata, aceea de gazetar si militant pentru unirea provinciilor romanesti, este legat de apartenenta sa la Societatea “Carpatii”, infiintata la 24 ianuarie 1882, la Bucuresti, cu scopul de a cladi “Dacia Mare”, viitorul stat national unitar Romania Mare, asa cum se aminteste si pe Mihai-Eminescu.Ro. Lucrarile Societatii cu caracter secret “Carpatii” erau urmarite atent de spionii Imperiului Rus si ai Austro-Ungariei, dupa cum stau marturie note informative ale agentilor marilor puteri descoperite in Arhivele de la Viena sau de la Bucuresti, in care este mentionat si proiectul national si eminescian ”Dacia Mare”.
Ce observam, frati romani: inca de la primul sau articol politic, apelul pentru serbarea de la Putna, aparut in “Federatiunea” de la Pesta, si urmat de cel cu titlul raspicat ”In Unire e taria” si apoi de “Ecuilibrul”, scrise la numai 20 de ani – pentru cel din urma fiind urmarit in Instanta de catre autoritatile Austro-Ungariei pentru “delict de presa” (patimind si editorul sau, Ion Porutiu, care avea deja pielea tabacita de unguri – vezi “Eminescu – Drama Sacrificãrii” de Theodor Codreanu, p 151 – 154) – si pana la ultima sa recitare in public, cu Doina, la 33 de ani, anul mortii sale civile, Eminescu a fost animat de unul si acelasi gand: Unirea tuturor romanilor.
Doina a fost recitata la Junimea, in casa lui Iacob Negruzzi, pe 6 iunie 1983. Istoricul basarabean dr Veaceslav Stavila – membru al Comisiei pentru studierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova – considera intr-o prezentare condensata a situatiei ca, peste 22 de zile, la 28 iunie 1883, “serviciile speciale îi înscenează nebunia, după care au urmat internarea în spital, “tratamentul” forţat şi decesul (în 1889).”, afirmand in concluzia sa ca Eminescu “a fost asasinat pentru că a anticipat cu 35 de ani Marea Unire din 1918.” Dincolo de aceasta interpretare, istoria dezgolita si desecretizata ne arata azi ca atat Societatea “Junimea” cat si Societatea “Carpatii” erau intesate de agenti ai puterilor ostile formarii Romaniei Mari, printre cei care “imbratisara pe poet” la citirea Doinei fiind, fara indoiala, si unii care i-au dat sarutul lui Iuda.
În cursul anilor 1940-1944, cât timp a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a fost adeseori considerat – în mediile de stânga ori de dreapta, de „sus” sau de „jos”, civile ori militare, interne sau externe – tiran ori dictator. Situaţia s-a … deteriorat mai apoi, când, cum se ştie ori se spune, după război mulţi viteji se arată, la „procesul” din mai 1946 ori în presa de după 23 august 1944, în abordările memorialistice ori, mai grav, în rândul istoricilor, Mareşalul avea să fie inclus fără reticenţe în categoria dictatorilor fascişti, alături de Hitler sau Mussolini.
Analiza documentată şi nuanţată a caracterului regimului social-politic din România anilor 1940-1944, pe care Mareşalul l-a „patronat”, nu i-a preocupat pe politicieni şi nici pe mulţi istorici.
Profesorul Constantin Barbu prezinta, in exclusivitate pentru Ziaristi Online, noi contributii ale demersului sau pentru infatisarea adevarului total privind moartea lui Eminescu, demers sustinut de Asociatia Civic Media, conform nazuintelor enuntate la 160 de ani de la nastere si 120 de ani de la uciderea ganditorului national Mihai Eminescu (vedeti Mihai-Eminescu.Ro). Constantin Barbu, discipol si continuator al proiectelor national-culturale definite de Constantin Noica, urmeaza sa publice 12 volume care concretizeaza, cu dovezi de netagaduit, “Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria Romaniei”, plan editorial pe care il punem azi la dispozitie cititorilor portalului Ziaristi Online. Anuntam pe aceasta cale si proxima publicare online, impreuna cu Civic Media, a documentelor “Dosarului de Interdictie Mihail Eminescu”, a actelor medicale si a autopsiei urmate dupa uciderea celui mai mare gazetar roman, inscrisuri cuprinse in facsimil in lucrarea filosofului Constantin Barbu “Memorialul Mihai Eminescu”. Ascultati totodata si expunerea facuta de profesorul Constantin Barbu despre “Memorialul Mihai Eminescu” la aniversarea a 163 de ani de la nasterea lui Eminescu, in cadrul unei manifestari de exceptie organizata de Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir” si Asociatiunea Astra – Despartamantul Bucuresti.
Am aşteptat cu mult interes dezbaterea intitulată „Cum trebuie condamnat comunismul”, organizată de ICR-ul nou, condus de fostul ministru de Externe Andrei Marga. Când colo dezbaterea a strălucit prin lipsă. Invitaţii speciali Victor Ponta şi Crin Antonescu nu au apărut. Iar discursurile au fost în mare parte formale şi cu un iz de răfuială politică. Doar adevăratele victime ale comunismului au impresionat publicul prezent.
Apşa de Jos a fost cea mai mare localitate românească din dreapta Tisei (acum are 7.600 locuitori), vecină cu Săpînţa. După 1947 din ea s-au desprins comunele Strâmtura, Peri şi Topcino, cu o populaţie de 2.420 locuitori.
Două coline în mijlocul satului Apşa de Jos, din Maramureşul din dreapta Tisei… Pe amândouă se înalţă două biserici de lemn care parcă străjuiesc localitatea. Una este de la 1561 şi are hramul Sf. Nicolae (foto), cealaltă – de la 1776, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Se spune că aici înainte ar fi fost un aşezământ monahal. Ar fi posibil, dat fiind faptul că în zonă a existat o bogată viaţă spirituală. Un exemplu grăitor este Mănăstirea Peri, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, ctitoria dinastiei voievodale a Drăgoşeştilor. La 13 august 1391, acest aşezământ monahal, printr-o diplomă a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului, a fost ridicat la rang de Stavropoghie Patriarhală. Timp de 312 ani, aici a fost sediul central al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului. Din păcate, Mănăstirea Peri a fost distrusă şi desfiinţată în 1703 (*), în timpul răscoalei antihabsburgice a lui Francisc Rakoczi al II-lea.
În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Săpânța-Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Timp de 312 ani, în această biserică din piatră și-a avut sediul Episcopia Română a Maramureșului. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Drăgoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail, informeaza pe scurt si Wikipedia.
Mai concret, “in satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul păzitorului de spaţiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene ale lui Ioan Mihalyi de Apşa.
După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi”, dupa cum scrie si Parintele Profesor Mircea Păcurariu in Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.
Profesorul Nicolae Iuga, aminteste intr-un studiu despre Inceputurile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea, din care am citat mai sus, ca marele savant Nicolae Iorga considera ca la Manastirea Peri au fost traduse și copiate în română pentru prima dată, intre anii 1434-1437, „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda Duminicii”, „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor”. Manastirea a fost atacata de ungurii lui Rakoczi al II-lea in 1703. Conform altor surse istorice, edificiul monahal a fost distrus complet in anul 1761, de catre armata Imparatesei Maria Teresa aflata sub comanda generalului de origine austriaca Bukow (Adolf Nikolaus von Buccow), aflat in ofensiva armata impotriva ortodoxiei. In timpul operatiunilor sale in Transilvania, peste 150 de biserici si manastiri ortodoxe au fost distruse, cele ramase fiind fortate sa treaca la greco-catolicism. Spre dovada, Biserica Sf. Nicolae din Apsa de Jos, prezentata in acest documentar, are inscris pe pisania sa de azi un flagrant fals istoric, si anume ca este “Biserica Greco-Catolica din sec al XVI-lea, de la 1561“, cand uniatismul a patruns in spatiul istoric si etno-cultural romanesc prin forta tunurilor si santajul imparatesc austro-ungar de abia la sfarsitul sec al XVII-lea si inceputul sec XVIII-lea.
Cancelarul Bethlen Gabor, supranumit “Ţiganul”, unul dintre prigonitorii Cuviosului Sofronie de la Cioara, decreteaza la 1761: “Mănăstirile de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă şi să se facă raport Excelenţei sale guvernatorului (Adolf Nikolaus von Buccow – n.n) atât despre restituirea bisericilor, cât şi despre demolarea mănăstirilor. Iar dacă cineva s-ar opune în mod temerar prea înaltei porunci regale dată de mărita comisie să fie pedepsit negreşit cu moarte prin spânzurare sau prin pierderea capului, ca unii care dispreţuiesc poruncile regeşti şi tulbură pacea şi ordinea publică (3, II, p.240)“.
Despre asalturile generalului Bukow impotriva ortodocsilor scrie si invățătorul făgărășan Andrei Șovăiloviciu, în 1791: „…în anul 1761 venind un general Bukow cu mulțime de oaste și foarte cumplită, fiară sălbatică asupra neuniților s-au arătat, care au făcut milităria și au ars mânăstirile pe la toate satele de pe sub margini… Generalul Bukow fiind și în Făgăraș, multă răutate a făcut neuniților (ortodocșilor – n.n.), furci a făcut și le-a ridicat în mijlocul târgului, ca pe cei ce nu se vor pleca la uniație să-i spînzure și i-au prins și i-au îngrozit și i-au bătut fără de milă….” (Citat din Ștefan Meteș – Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului (Sibiu, 1930), p. 42 via Wikipedia)
In prezent, informeaza Basarabia-Bucovina.Info, in memoria stravechiului asezamant monahal romanesc de la Peri, Parintele Grigore Lutai, parohul Bisericii Nasterii Maicii Domnului din Sapanta (Cimitirul Vesel), cu sprijinul familiei Adamescu, a ctitorit in oglinda, pe malul stang la Tisei, Manastirea Sapanta-Peri cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, unde s-a ridicat si cea mai inalta biserica de lemn din lume, de 78 de metri, depasind-o cu 21 de metri pe cea de la Manastirea Barsana (foto mai sus sivideo-documentar mai jos).
Nu voi uita niciodata ziua (dar mai ales noaptea) lui 3 octombrie 1990, cand am fost martor al reunificarii Germaniei, chiar de-a lungul Zidului Berlinului, invitat de filiala germana a unei prestigioase organizatii internationale ca reprezentant al tinerilor anticomunisti din Piata Universitatii 1990 (am ajuns la Berlin din Dresda cu autostopul, exact in spiritul evenimentului pe care aveam sa-l petrecem: am plecat cu o Dacie si am ajuns cu un Mercedes sport). Pacat ca Republica Moldova nu a avut, nici pana azi, soarta fostei Republici Democrate a Germaniei, spre reintregirea fireasca a tarii (desigur, trebuie adaugate si teritoriile romanesti din Ucraina, respectiv Tinutul Herta, nordul Bucovinei, Maramuresul istoric, Bugeacul si, desigur, Insula Serpilor): Romania Mare!
Pornind de la o informatie ce circula pe bloguri inca din urma cu vreo doi ani (!), in care istoricul Florin Sinca reclama vandalizarea Arcului de Triumf si a istoriei nationale prin mutilarea placii pe care era inscrisa Budapesta printre orasele eliberate si bataliile castigate de Armata Romana, presa intarziata de astazi a reusit sa produca o reactie prin publicarea unei stiri, reproduse insa fara cercetarea in profunzime a faptelor. Reactia, de asemenea, a fost insa doar la nivelul cetatenesc, a romanilor revoltati de un asemenea sacrilegiu. Din pacate, nici un oficial al Romaniei, al Armatei Romane, al Primariei Capitalei si Ministerului Culturii, nu a solicitat, cum se cuvine, restaurarea imediata a Arcului de Triumf. Daca mutilarea istoriei si monumentului national au facut-o comunistii sau succesorii lor de azi este de datoria organelor de ancheta sa lamureasca si, totodata, sa dispuna revenirea neintarziata a monumentului la stadiul sau initial. Oricum, cine a facut-o, sa plateasca! Cum nici Parchetul nu s-a autosesizat, cum era normal, Asociatia Civic Media vine in intampinarea romanilor revoltati si adreseaza urmatoarea Plangere Penala:
Catre Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti
In atentia Domnului Prim-Procuror
CC: Ministerul Public, Parchetul General al Romaniei
Subscrisa Asociatie Civic Media, prin presedintele – fondator, Victor Roncea, formulam urmatoarea
PLANGERE PENALA
Impotriva persoanelor si a institutiilor responsabile de profanarea si mutilarea unui monument istoric si distrugerea unei valori culturale nationale
Asociatia Civic Media, care are printre scopurile sale apararea valorilor si identitatii nationale, va sesizeaza cu privire la modificarea substantiala a adevarului istoric prin interventia brutala asupra unui simbol national – Arcul de Triumf din Bucuresti.
Dupa cum trebuie sa fi intrat in atentia Dvs, monumentul istoric Arcul de Triumf din Bucuresti a fost mutilat prin stergerea inscriptiei BUDAPESTA din randul bataliilor castigate prentru reintregirea si apararea patriei, Romania Mare, si a oraselor eliberate de Armata Romana de catre trupele sovieto-unguresti.
Atentatul asupra monumentului istoric de valoare nationala intruneste elementele constitutive ale infractiunilor prevazute de art 319 Cod Penal – Profanare de monumente – si art 360 Cod Penal – Distrugerea sub orice formă, fără necesitate militară, de monumente sau construcţii care au o valoare artistică, istorică ori arheologică -, fapte ce se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Va invederam faptul ca, potrivit declaratiilor veteranilor de razboi pe care ii puteti consulta si Dvs la Asociatia lor, aceasta inscriptie exista in 1989 pe Arcul de Triumf. Este adevarat ca ea a fost stearsa in 1953, dupa cum sustine azi, prezentand doar o jumatte din adevar, adica o minciuna prin omisiune, Primaria Capitalei, dar ea a fost restaurata dupa moartea lui Stalin si venirea lui Nicolae Ceausescu la putere.
Va mai informam ca atat Primaria Capitalei, respectiv Primarul General Sorin Oprescu, cat si Ministerul Apararii, respectiv fostul ministru Gabriel Oprea, cat si Ministerul Culturii, condus la acea vreme chiar de seful UDMR, Kelemen Hunor cat si Administratia Prezidentiala a Romaniei, al carei reprezentant, Traian Basescu, se prezinta anual, de 1 Decembrie, sub monumentul mentionat, au fost sesizati oficial, prin adrese inregistrate, inca din septembrie 2011 (va putem pune la dispozitie corespondenta purtata de catre reclamant, colonel (r), fost cadru al Serviciului Roman de Informatii, cu aceste foruri).
Cu toate acestea, nici una dintre institutiile numite nu a catadicsit nici sa inceapa demersurile pentru repunerea monumentului la stadiul sau original nici sa va sesizeze pe Dvs, potrivit Legii, pentru descoperirea si pedepsirea faptasilor, care pot fi chiar printre cei enumerati mai sus. Se adauga la lista suspectilor si fostul primar general Adriean Videanu, in al carui mandat s-a mai petrecut o “restaurare” a monumentului.
Solicitam asadar identificarea si tragerea la raspundere a celor vinovati si dispunerea restaurarii neintarziate a Arcului de Triumf pentru repunerea la stadiului initial al monumentului, conform Legii, cu BUDAPESTA printre orasele eliberate de glorioasa Armata Romana, care, ca mic semn de amintire, nu a tinut decat sa-si puna opinca pe Parlamentul Ungariei.
Strălucit-ai astăzi pe pământ, gătindu-Te cer spre purtarea Soarelui dreptăţii, Care luminează toate cu razele iubirii Sale neîngrădite, risipind osânda morţii, Eva dănţuieşte şi Adam leapădă astăzi jugul greu al întristării, Căci e gătită calea lui Hristos, Cel ce izvorăşte tuturor mirul iertării.
Biserica noastra stramoseasca il pomeneste azi, alaturi de Sfinţii Mucenici Macedonie şi Teodul, pe Sfântul Mucenic Avtonom, fost episcop în vremea persecuţiilor împăratului Diocleţian (284-305), care şi-a îndeplinit îndatoririle apostoleşti cu râvnă, inainte de a fi ucis, chiar in timp ce savarsea Sfanta Liturghie, şi care a botezat în Hristos multi necredinciosu şi o mare comunitate a fost formată, a cărei biserică a primit hramul Sfântului Arhanghel Mihail.
Tot astazi se face odovania praznicului Naşterii Maicii Domnului.
Dumnezeu sa ne ierte!
Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile tale noi, nevrednicii. Că, de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, stăpână, că tu izbăvești pe robii tăi pururea din toate nevoile.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, L-a scris pe harta lumii Dumnezeu …(Andrei Ciurunga)
Gh. Buzatu
Despre iminenţa pericolului rus şi sovietic şi atitudinea unora din oamenii politici români, înainte de producerea ireparabilului în iunie 1940, ne vorbeşte, pilduitor, un document descoperit în arhiva “procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu, fiind vorba de o lungă scrisoare trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu (Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154). Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (I. I. C. Brătianu, N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinatăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând să-şi afle locul într-o antologie. Şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al lui I. I. C. Brătianu, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins că România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor acest pasaj fundamental: “… Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Peste mai mulţi ani, în 1936, I. Joldea-Rădulescu a avut şansa de a-l chestiona pe N. Iorga. Relativ la Basarabia, ilustrul istoric a observat: “„… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă […] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia […] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei româneşti a inaugurat procesul dezintegrării României Mari! Stopat parţial şi vremelnic de Războiul din Est (1941-1944), angajat exclusiv pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi pentru lichidarea pericolului comunist (vezi Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944; General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998). Motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V. M. Molotov în vizită de rămas bun, Grigore Gafencu şi întrebat de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoiului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre […], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte[…] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia” (Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 230-231). În mod sigur, Mareşalul Ion Antonescu nu a ignorat, în politica sa generală ce a condus la războiul României contra Rusiei Sovietice din 1941-1944, semnificaţia profundă, cu caracter de permanenţă, a factorului rus. În context, nu putem ignora precizările pe care Antonescu le-a formulat, în ian. 1943, la solicitarea jurnalistului italian Lamberto Sorrentini, în sensul că „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…” (Gh. Buzatu, ed., Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379).
Actualmente, la peste şase decenii de la sfârşitul războiului mondial din 1939-1945, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie şi, în context pe seama destinului Basarabiei, au continuat, dacă nu cumva s-au amplificat?
February 13th, 2013 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
