“Trăitori într-un timp al egoismului atroce şi egolatriei nemăsurate care amăgesc cu aşa-zisa încredere în forţele proprii e aproape imposibil să înţelegi cum smerenia poate fi putere. De ce să te smereşti, să fii umilit, batjocorit şi alţii să ţi-o ia înainte pe nedrept? Da, s-o faci pentru că Hristos, Biruitorul lumii a fost Cel dintâi care s-a smerit pe Sine, făcându-se om ca omul să se poată îndumnezei.”
“Lumea nu este doar informaţie. Ea este în primul rând şi în toate sensurile, taină. Matematica însăşi este un drum către Taină. Toate ştiinţele, artele şi credinţele, merg relativ cu Taina prin puterea cuvântătoare, al cărei apex de abstracţiune nu este numărul, ci tăcerea uimită, dumirită, transfigurată, stare în care sufletul priveşte creaţia şi pe Creator de pe culmea cuvântului.
Unitatea de măsură între ce se vede şi ce nu se vede este duhul, care nu este din lumea aceasta, iar dacă duhul prin darul dumnezeiesc din el poate sintetiza orice lucru creat, o va face dându-i NUME.
Maşina însă, lucru fără viaţă, făcut de mâini şi de minţi omeneşti, traduce forme de viaţă în numere. Dacă maşina citeşte prin număr, şi omul care a făcut-o se obligă să-şi certifice existenţa numai prin număr şi numai prin maşină, nu înseamnă în cel mai interzis de Scripturi mod că se închină la număr şi la maşină, că maşina a fost creată special ca „să ţină un jurnal al fiarei”[3]? Sclavul cu puterea distrugerii, omul liber cu puterea adevărului, fiecare luptă pentru biruinţa veşnică a ceea ce-l stăpâneşte dându-i putere.”
“Mântuitorul “a strigat: cine are urechi de auzit, să audă” (Luca 8, 15). A strigat – ca nimeni să nu poată să spună că nu a auzit, că nu a fost suficient de puternic mesajul. A strigat – ca să nu poată să spună cineva că Domnul nu a fost suficient de determinat. A strigat – ca noi să nu avem nici o scuză, să nu putem afirma nici unul că mesajul nu a fost chiar pentru noi, personal.
Cei ce folosesc urechile spre auzit, mintea spre învăţat, inima spre iubit, primesc pe Dumnezeu în această viaţă. Cine foloseşte urechile drept simplu suport pentru cercei, mintea pentru exerciţii de onanie intelectuală, iar inima pentru contorizat ura, acela refuză să creadă că mai este ceva dincolo de lungul nasului. Oricum ar fi, un lucru vom avea întotdeauna în comun şi unii, şi alţii: libertatea de a alege. Dar suntem noi, oare, conştienţi pe deplin de consecinţele alegerilor noastre?”
Sicriul de argint în care se afla un alt sicriu de lemn de chiparos au ars amândouă iar sfânta a căzut la pământ şi nu numai că nu a ars dar nici nu s-au topit măcar peceţile care pecetluiesc moaştele încă de la Vasile Lupu şi cari sunt de ceară.
“31 decemvrie 1888
În ziua de Sf. Ştefan [27 decembrie – n.n.] a ars sicriul şi estrada pe care se afla Sfânta Paraschiva în paraclisul din faţa bisericii Trei Ierarhi, care acum se restaurează. Iată forma sciriului şi a estradei de scânduri pe care şedea:
Sicriul de argint în care se afla un alt sicriu de lemn de chiparos au ars amândouă iar sfânta a căzut la pământ şi nu numai că nu a ars dar nici nu s-au topit măcar peceţile care pecetluiesc moaştele încă de la Vasile Lupu şi cari sunt de ceară. Când a prins de veste dascălul bisericii sfânta era înconjurată de jăratec, un policandru care era la oarecare depărtare se năruise, astfel că braţele lui atârnau pe jos, iar sfânta era întreagă, numai un colţ al saltelei de bumbac pe care este pusă se aprinsese. Cauza incendiului nu se cunoaşte, dar spun unii necrezători că focul a fost pus şi că mobilul era furtul.”
A. C. Cuza (“Însemnări din viaţă şi documente omeneşti”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2011, p.39-40)
În ziua de Sf. Ştefan [27 decembrie – n.n.] a ars sicriul şi estrada pe care se afla Sfânta Paraschiva în paraclisul din faţa bisericii Trei Ierarhi, care acum se restaurează. Iată forma sciriului şi a estradei de scânduri pe care şedea:
(urmeaza, probabil, un desen – n.m.)
Sicriul de argint în care se afla un alt sicriu de lemn de chiparos au ars amândouă iar sfânta a căzut la pământ şi nu numai că nu a ars dar nici nu s-au topit măcar peceţile care pecetluiesc moaştele încă de la Vasile Lupu şi cari sunt de ceară. Când a prins de veste dascălul bisericii sfânta era înconjurată de jăratec, un policandru care era la oarecare depărtare se năruise, astfel că braţele lui atârnau pe jos, iar sfânta era întreagă, numai un colţ al saltelei de bumbac pe care este pusă se aprinsese. Cauza incendiului nu se cunoaşte, dar spun unii necrezători că focul a fost pus şi că mobilul era furtul.”
A. C. Cuza (“Însemnări din viaţă şi documente omeneşti”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2011, p.39-40)
De-a lungul veacurilor, întreaga lume a omenilor de cultură şi ştiinţă a urmat pilda magilor, mărturisind credinţa lor în Dumnezeu, cinstindu-L prin demnitatea vieţii lor, aducând roadele muncii lor ca ofrandă lui Dumnezeu pentru binele oamenilor: cultivarea minţii şi propăşirea economică.
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.
Iubiţi credincioşi,
„Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, taina mântuirii noastre, se descoperă astăzi în peştera din Betleem; „Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face”.
Dacă sălaşul în care Fiul lui Dumnezeu S-a născut cu trup pentru mântuirea noastră a fost unul cu totul smerit, sărăcăcios, un staul de animale cu o iesle, în schimb văzduhul, bolta cerului, în miezul nopţii, s-a umplut de lumină, „lumina slavei lui Dumnezeu” (Luca 2, 9). Îngerii au umplut văzduhul cu glasul lor, cântând cuvintele: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Primii oameni care s-au împărtăşit de bucuria Naşterii Mântuitorului lumii au fost păstorii care străjuiau turmele lor din jurul peşterii din Betleem, oameni săraci şi smeriţi, oameni mai puţin sau deloc cunoscători de carte; aceşti oameni au fost şi cei dintâi vestitori ai Naşterii Domnului. Aşa a rânduit Dumnezeu: „… alegând pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 28-29). Dar, în adânca Sa înţelepciune, Dumnezeu a rânduit vestitori ai Naşterii Sale cu trup şi oameni învăţaţi, oameni de ştiinţă, cercetători ai mersului aştrilor, al stelelor de pe bolta cerului; aceştia au fost cei trei oameni numiţi magi. Ca urmare a observării unei stele care îşi avea direcţia mersului alta decât a celorlalte stele şi la imboldul tainic al inimilor lor, ei au pornit, călăuziţi de acea stea, ajungând la Betleem. Au pornit nu atât pentru a dezlega taina mersului neobişnuit al stelei, ci, cum ne spune Sfânta Evanghelie, „ca să se închine Regelui iudeilor” (Matei 2, 2), Care nu era altcineva decât Pruncul Iisus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Aceşti oameni de ştiinţă erau şi oameni credincioşi, cu bogate cunoştinţe nu numai în domeniul ştiinţei astronomiei, ci şi în cel al religiei, al religiei mozaice, alta decât cea a lor, oameni care au citit şi cele scrise în cărţile Vechiului Testament cu privire la naşterea cu trup a Fiului lui Dumnezeu, în care se pomeneşte şi de „o stea” (Numeri 24, 17). Prin venirea lor ca să se închine Celui născut în peştera din Betleem, magii ne arată că ştiinţa şi cultura îndreaptă pe om spre Dumnezeu pentru a-L cunoaşte şi, mai mult, pentru a I se închina, a-L cinsti.
De-a lungul veacurilor, întreaga lume a omenilor de cultură şi ştiinţă a urmat pilda magilor, mărturisind credinţa lor în Dumnezeu, cinstindu-L prin demnitatea vieţii lor, aducând roadele muncii lor ca ofrandă lui Dumnezeu pentru binele oamenilor: cultivarea minţii şi propăşirea economicã.
Dreptmăritori creştini,
„Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor (în peştera din Betleem – n.n.) învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie” (Tit 2, 11-12). Acest har ni se împărtăşeşte, după cum bine ştim, în Sfintele Taine ale Bisericii nostre Ortodoxe.
Cu purtare de grijă părintească, Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici a hotărât ca în cursul anului viitor, pentru o mai bună sporire în strădaniile noastre duhovniceşti pentru dobândirea mânturirii, să fie tot mai mult prezente în viaţa noastră personală şi în rânduiala liturgică două Sfinte Taine: Taina Spovedaniei şi Împărtăşaniei, Sfinte Taine care stau într-o strânsă legătură una cu alta. Nu ne putem împărtăşi cu Prea Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără spovedanie, în care ni se dă iertarea păcatelor pentru a ne împărtăşi spre viaţă veşnică şi nu spre osândă veşnică. Cât de des trebuie să ne spovedim? Răspunsul ne este dat de conştiinţa noastră şi de cuvintele: „Ori de câte ori vei cădea, ridică-te!”. Cât de des ne putem împărtăşi? Să ascultăm ce ne spun doi mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mulţi cu Tainele acestea o dată întru tot anul se împărtăşesc, iar alţii de două ori, alţii de multe ori. Deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce vieţuiesc în pustie. Că aceia o dată într-un an se împărtăşesc, iar de multe ori şi după doi ani. Aşadar care sunt nouă mai primiţi? Cei de o dată? Cei ce de multe ori? Cei ce de puţine ori? Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori se împărtăşesc, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce cu viaţa neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel totdeauna să se apropie, iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau lor judecată şi osândă, şi muncă, şi pedeapsă. Şi să nu te minunezi! Că, precum hrana, care este fireşte hrănitoare, de va cădea întru acela care este plin de mâncări şi umezeli rele, toate le pierde şi le strică şi se face pricinuitoare de boală, tot astfel şi acestea ale înfricoşatelor Taine” (Sf. Ioan Gurã de Aur, Puţul şi împãrţirea de grâu, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1995, p. 486-487).
„Când aveţi să vă apropiaţi de această înfricoşătoare şi dumnezeiască masă şi de Sfânta Împărtăşanie, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune … Să ne cutremurăm când ne apropiem, să mulţumim, să cădem cu faţa la pământ, mărturisindu-ne păcatele noastre, să vărsăm lacrimi, bocind răutăţile noastre, să înălţăm lui Dumnezeu rugăciuni stăruitoare. Şi aşa, curaţi, să ne apropiem în linişte şi cu rânduiala cuvenită, ca unii ce ne apropiem de Împăratul cerurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos în Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 21-22).
Sfântul Ioan Damaschin: „…mulţi primesc această dumnezeiască Jertfă o dată pe an, iar unii de două ori, iar alţii, de multe ori. Dar cuvântul nostru nu este numai către aceştia din urmă, ci şi către cei ce stau în pustie, fiindcă aceştia o dată pe an se împărtăşesc, iar, de multe ori, şi după doi ani. Atunci, dar, în care chip să se primească Sfânta Jertfă? Oare ca cei care o dată pe an sau mai rar se împărtăşesc sau ca acei ce de multe ori primesc Trupul şi Sângele lui Hristos? Ci, aşa să ştiti, că aceia ce au cugetul curat şi dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt aşa, atunci niciodată să nu se împărtăşeascã. Dar, oare, pentru ce? Pentru că, spre judecata lor o primesc, spre osândă, spre pedeapsă şi chin. Căci cel ce va mânca Pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul şi de Sângele Domnului.” (Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin despre împărtăşirea cu Trupul lui Hristos în Pregătirea creştinului pentru Taina Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2012, p. 50)
Iubiţi credincioşi,
Închei cuvântul meu pastoral cu părinteasca urare: Sfintele sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului să le petreceţi cu sănătate, pace, linişte în suflet şi bucurii duhovniceşti! Anul Nou, cu sănătate şi împlinirea dorinţelor binecuvântate de Dumnezeu!
Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,
Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
“Prin fiecare fotograma am incercat sa deschid ochii celor care judeca fara a sti si, in acelasi timp, sa impletesc o camasa de zale, o armura de inele, legate intre ele, pentru a-i apara pe cei din manastiri – adeseori denigrati de dusmanii ortodoxiei -, cu imaginile adevarului. Fiecare fotografie este o za.”
Sa te uiti la fotografii e altceva decat sa vezi fotografii. “Oricine poate sa se uite la fotografii, insa a vedea o fotografie implica si capacitatea de a o citi” ne spune Bernlef. Cred cu tarie in cuvintele lui, iar a citi o fotografie este o arta.
Zilele acestea, zbuciumate de atata tensiune, am descoperit linistea in fotografii, care dupa parerea mea, lasa cel mai cald si linistitor sentiment.
Anul acesta a inceput cu decoruri triste, oameni care protesteaza, indura frigul si spera cu tarie ca pot avea un viitor mai frumos. La cativa metri departare, de locul unde acum cateva luni pancarte pline de revolta umpleau piata, o oaza de liniste si caldura te inalta, inghetand orice gand rau dand speranta sentimentului ca bunatatea exista.
Cristina Nichitus Roncea ne propune sa traim “Precum in cer”. O expozitie de fotografii ce te inalta si care te duc spre o lume in care cuvintele sunt de prisos.
Cu mare caldura sufleteasca am intervievat-o pe autoarea fotografiilor. Va invit sa lecturati un interviu in care Cristina ne destanuie povestea din spatele cortinei expozitiei “Precum in cer”.
FemeiaStie.ro: Aceasta calatorie in lumea ortodoxiei din Romania a fost o provocare, o dorinta personala sau pur si simplu o idee?
Cristina Nichitus Roncea: A fost o minune, in primul rand. In sensul ca aceasta poarta mi-a fost deschisa de Parintele Iustin, intr-o seara de Craciun, cand eram la usa chiliei sfintiei sale alaturi de pelerini, maici si calugari, cantandu-i colinde. Este si prima fotografie facuta cu Parintele, cu care de altfel si deschid expozitia. E drept ca cineva m-a dus de mana pana acolo… Dar dupa aceea toate au venit de la sine. Am vrut sa descopar taramul tainic al manastirilor Romaniei si, mai ales, sa-i trimit prin fotografiile mele si pe altii sa se impartaseasca din “gura de rai” pe care o reprezinta orice sfant asezamant ortodox. Traim intr-o lume in care stresul ne inunda si tinde sa ne domine viata, asa ca tanjeam dupa linistea si inaltarea spirituala care stiam ca se regasesc dincolo de zidurile unei manastiri, acolo unde sunt oameni care traiesc frumos. Fotografia este mare mea pasiune, la care m-am intors dupa peregrinari prin Drept si Finante. Prin expozitie pledez – ca si in cazul experientei mele personale – la aceasta intoarcere la radacini, la traditie. Si m-am straduit sa transmit prin lucrarile mele acea stare minunata pe care o poti avea cand esti alaturi de oameni care traiesc in stransa legatura cu Dumnezeu. Nicaieri nu se poate vedea mai bine ca omul sfinteste locul decat in gradinile Maicii Domnului care sunt manastirile Romaniei. Bunatatea si linistea sunt transmise de fiecare coltisor din manastire, de fiecare fir de iarba, de fiecare floricica, de fiecare privire a oamenilor de acolo care stiu sa ierte, care au o rabdare infinita si o generozitate care poate schimba lumea. Si mai ales multa iubire, pe care o simti si simti ca trebuie sa o intorci chiar si celor mai putin norocosi, a nefericitilor care au uitat comandamentele Mantuitorului, au uitat sa iubeasca.
Vernisaj Precum in Cer – Profesorul Radu Ciuceanu despre fotografiile Cristinei Nichitus Ronceade Precum-in-cer
În perioada 15-25 ianuarie 2012 se desfăşoara la Muzeul Bucurestiului – Palatul Sutu Expoziţia de Fotografie “PRECUM ÎN CER” cu fotografii din albumul “Precum în cer, aşa şi pe pământ”- Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, de Cristina Nichituş Roncea. La vernisaj au luat cuvantul profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic (1948 – 1963, fost membru in conducerea Mișcarii Naționale de Rezistență Anticomunistă din Oltenia), președinte al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, Doctor în istorie si membru al Asociatiei Artistilor Fotografi din Romania si al Federatiei Internationale de Arta Fotografica si Academicianul Alexandru Surdu, Filosof, Doctor în filosofie, Preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, Director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Membru titular al Academiei Române din 1993 (corespondent – 1992).
Academician Alexandru Surdu despre Expozitia Cristinei Nichitus Roncea Precum in Cerde Precum-in-cer
De asemenea, pentru prietenii nostri care nu au reusit sa ajunga la Expozitia de Fotografie “Precum in cer”, fotografa Cristina Nichitus Roncea a creat posibilitatea unei vizite virtuale. Puteti sa va plimbati intr-un tur virtual disponibil aici, apasand sageata din mijlocul imaginii si folosind meniul din stanga jos (apropiere, indepartare, rotire, full screen, etc). Vizionare placuta!
PS: Expozitia este deschisa pana pe 30 ianuarie.
„Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului, pentru a ne înălţa într-o lume purificată. ”
Astăzi, 19 ianuarie, de la ora 18.00, Libraria „Sophia”, din strada Bibescu Vodă nr. 19, Bucureşti, găzduieşte lansarea albumului de fotografie „Precum în cer, aşa şi pe pământ”, semnat de Cristina Nichituş Roncea, şi o expoziţie cu fotografii din această lucrare.
În descrierea lucrării, academicianul Florin Constantiniu, cel care semnează şi cuvântul înainte al cărţii album, scoate în evidenţă faptul că acest album oferă „o imagine mai puţin obişnuită a vieţii ortodoxe din România”. „De obicei, lucrările de acest fel stăruie asupra valorii artistice a ctitoriilor – mănăstiri sau biserici de mir – din ţara noastră şi a comorilor de artă şi cultură – icoane, obiecte de cult, manuscrise, cărţi – păstrate între zidurile lor. De astă dată, însă, obiectivul fotografic a urmărit altceva: trăirea întru Domnul a celor care au căutat mântuirea prin desăvârşire, dar şi legătura lor cu lumea credincioşilor, în mijlocul cărora continuă să trăiască”, spune academicianul Florin Constantiniu.
Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, „cu precădere în lumea monastică – înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean”, subliniază acad. Florin Constantiniu. „Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect. Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului, pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână – credincios sau ateu – cartea îi va fi de mare folos”, crede academicianul Florin Constantiniu.
„Mulţumesc, pentru buna primire şi îngăduinţă, tuturor preoţilor din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, surorilor, maicilor, fraţilor şi călugărilor din Mănăstirile Petru Vodă, Paltin, Sihla, Sihăstria, Secu, Neamţ, Agapia, Văratec, Humor, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Putna, Trei Ierarhi, Galata, Copou, Miclăuşeni, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Catedrala Patriarhală şi „Sfânta Maria” din Techirghiol”, spune autoarea albumului, Cristina Nichituş Roncea.
October 14th, 2014 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
