Dupa ce cativa jurnalisti au lansat pe Facebook grupul inchis al fostilor redactori de la faimosul ziar ZIUA, in scurt timp numarul acestora s-a ridicat la o suta. Cum si Radu Moraru a ridicat problema (in)existentei unui ziar romanesc de valoare in peisajul sterp sau intesat cu cururi si tate al presei din Romania, grupul ziaristilor profesionisti ar putea lansa in toamna acest proiect, anuntat deja la emisiunea Nasul: un ziar al romanilor pentru romani. Ramane de vazut. Pana atunci, cateva amintiri de la fostul ziar ZIUA, asa cum apar pe Facebook.
Sorin Rosca Stanescu si Horia Tabacu – Nasul si Finul
O parte din echipa ziarului Ziua: Departamentul Sport la inceputuri
In imagine, secretara ziarului, Elena, pe pervazul sediului din Str Campineanu Nr 4 (Data reala este circa 1996)
Ioan Grosan si Mona Bica la o aniversara
Inainte de demonstratia anti-Bastroe – “Solidaritate pentru Delta” – organizata de Zia si Civic Media in 2004, pe traseul Piata Universitatii – Piata Romana – Ambasada Ucrainei, cu participarea a peste 5000 de romaniO parte din echipa Departamentului Externe: Luciana Pop, George Damian, Amia Lupascu, Ileana Cornea
Cu alte cuvinte, să trăieşti în primul rând din ce produci ca ziarist, nu din „tunuri”, şantaje, „binemeritari” sau atâtea altele, se ştie prea bine care. Poţi fi oricât de eminent ca eseist, articlier, dezvăluitor sau autor de reportaje, dar dacă principalul câştig vine din altceva, n-ai dreptul la carte de presă, nu eşti de fapt ziarist, ci doar faci şi presă.
L-am intalnit pe fostul detinut politic Ion Varlam, secretar general al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi (UMRL), alaturi de Ana Blandiana la conferinta profesorilor Ion Varta si Stephan Courtois despre deportarile si asasinarile comise de bolsevici asupra romanilor din Basarabia si Transnistria. In cadrul dezbaterii care a urmat dupa prelegerile invitatilor, Ion Varlam a facut cateva declaratii aparent socante despre confiscarea anticomunismului de catre fosti comunisti, bolsevici trotkisti, gen Tismaneanu, si cum au manipulat securistii din fostul spatiu sovietic arhivele secrete, acum desecretizate, oferind drept exemplu o tranzactie dubioasa a regimului Iliescu, care a pus la dispozitia Muzeului Holocaustului din Washington, “cu manuta lui Magureanu”, un set de documente despre Antonescu si crimele comise asupra evreilor, pe care Ion Varlam il considera contrafacut. Mai mult, directorul Muzeului Holocaustului, Radu Ioanid, acuza Ion Varlam, este “un colaborator important cu uzaj extern al Securitatii care face parte dintr-o familie de agenti sovietici”. Am considerat ca asemenea afirmatii trebuie completate, asa ca i-am solicitat fostului detinut politic anticomunist un interviu explicativ, pe care il prezint in varianta video mai sus si care ar merita transcris si publicat online. Pana atunci, cateva cuvinte si despre Cine este Ion Varlam:
Un cap politic
Nascut in 1938, descendent al unor familii boieresti, Ion Varlam a fost inchis initial la varsta de 14 ani, ispasind, cu intermitente, noua ani de inchisoare si domiciliu obligatoriu pana in 1963, cand a fost eliberat. In 1965 a ajuns la Paris, unde s-a implicat in activitatile anticomuniste ale Exilului romanesc, studiind totodata stiintele politice, dreptul si finantele publice. A revenit in tara in februarie 1990, facand apoi politica taranista…
Insir aceste date intrucat pentru publicul larg Ion Varlam nu este foarte cunoscut. Asa era si pentru mine – desi ii citisem cateva articole si interviuri – pana la masivul sau volum de dialoguri, publicat de curand la editura VOG si intitulat “Pseudo-Romania. Conspirarea deconspirarii“.
Dupa opinia mea de om strain de activitatea politica (eu si politica – “Ca fait deux”), dar dornic sa ma orientez in realitate, cartea aceasta cu titlu complicat este de departe cea mai trainica analiza facuta situatiei din Romania postdecembrista. Intreprinsa din perspectiva unui militant anticomunist intransigent si independent. O analiza barbateasca, dura, apartinand unui om care este, deopotriva, cultivat (o cultura vasta si solida), instruit si informat. Intr-o tara in care evaluarea politica – si implicatiile sale – se face urechist, suetar, caragialesc, la nivel de Poiana lui Iocan, sau dimpotriva, prin reproducerea papagaliceasca a unor clisee straine, demersul lui Ion Varlam, intemeiat pe o metoda (fara sa fie didactic sau pedant), corelat cu experienta in domeniu – impune si uimeste.
Insa dl Varlam schiteaza in acelasi timp, impecabil, contextul general, explicand ce este globalizarea si care sunt fortele politice reprezentative in lumea apuseana. Schita apartine unui democrat convins, om de dreapta curajos si necomplezent. Stralucite sunt in acest sens observatiile si reflexiile sale despre “terorismul intelectual de stanga” incazarmat in universitatile apusene, despre actualitatea ideii lui Gramsci, potrivit careia “Pana si discursul anticomunist trebuie sa fie facut de comunisti pentru a fi controlat de ei, ca sa nu-i deranjeze”, despre obiectivul nemarturisit al Stangii de a elimina Dreapta si Centrul de pe scena politica… Atunci cand se raporteaza la realitatea romaneasca, Ion Varlam enumera formele si persoanele prin care marxismul resapat a patruns si patrunde la noi.
In pofida titlului cartii, dl Varlam, democrat autentic, este opusul unui conspirationist si adeptul transparentei. El abordeaza in termeni de dictionar politic teme delicate precum masoneria, miscarea legionara, antisemitismul folosit ca santaj sau in beneficiu personal… Uneori formularile sunt memorabile. Iata doua exemple: “Apropierea intre comunisti si legionari o vad prin faptul ca legionarii si comunistii erau singurele miscari fanatice din Romania si cereau membrilor lor o obedienta oarba. (…) In plus, ambele miscari au reprezentat un fenomen nou pentru romani: derbedeismul politic”. “Masoneria (ca si Securitatea, copia ei <<perfectionista>>) este o organizatie care-si acopera preocuparile de natura conspirativa cu pretexte intelectuale si justifica prin sofisme politice pretentia ei de a se situa deasupra legilor (pretinsa ei “suveranitate”)”.
Atunci cand trece de la real la concret, in poiata taranista sau in ograda Aliantei Civice ori a Conventiei Democrate, Ion Varlam devine un remarcabil portretist in descendenta lui I.G. Duca si un caracterolog pe care instinctul nu-l inseala. M-a convins de acest adevar evaluarea catorva personaje cu reputatie publica diafana. Pe autor nu-l mistifica nici ambalajul, nici firma. Uneori ii ajunge un cuvant pentru un om: “Baietelul acela” vrea sa zica Mihai Razvan Ungureanu…
Ion Varlam nu cauta efecte literare si poate de aceea le si obtine ca portretist: Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu…
Intr-un capitol al cartii, Ion Varlam se ocupa de Biserica Ortodoxa Romana. Ii cunoaste istoria, stie ce este Biserica, o marturiseste impecabil, respingand coerent si la obiect provocarile cliseistice formulate de un catolicizant rabiat. Ca nu pot fi de acord cu o parte din judecatile si propunerile autorului referitor la Biserica – asta e alta caciula. Important mi se pare faptul ca avem in sfarsit o analiza trainica a Romaniei postcomuniste, cu incursiuni in trecut si amplasare in contextul international actual. O carte care poate constitui un model si care pare sa vesteasca un sfarsit de epoca.
S-a incheiat Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu vs Ziarul Ziua, Victor Roncea si Libertatea presei. Ce pacat, doar prin suspendare! Plagiatorul si impostorul “anticomunist” care facea naveta Bucuresti-Heidelberg-Paris (si retur) cu acordul si sprijinul “organelor de stat” a ramas dovedit ca atare doar la Curtea de Apel a Tribunalului Bucuresti, unde am castigat procesul dupa ce “maestrul” Valerica Stoica se laudase pe toate gardurile ca a castigat Liiceanu, dar doar la… Judecatorie. Halal castig!
UPDATE: Ulterior Stoica & Liiceanu au revenit in Justitie. Porcesul continua.
Filmul este urmatorul: dupa ce mirandolina “societatii civile”, marcellina si siegfriedina “intelectualitatii angajate” (bine zis “angajate”), ne-a dat in judecata, in 2007, o judecatoare promovata prin transfer taman de la Buftea a decis peste noapte, fara a fi audiati toti martorii si fara a fi administrate probele noastre, ca suntem buni de plata cu un miliard si jumatate de lei – despagubire “morala” care s-ar fi inscris in istoria presei drept cea mai mare gaura in buzunarul unui ziarist, facuta, mai ales, de catre un “intelectual” rasat – nu-‘asa?, vorba lui Brucan – , intamplator milionar in euro.
Cu concursul lui Valerica Stoica si a madamei Indira Crasnea – acum didamai mostenitoare a Cetepeului la Cerepeu – pe atunci o biata reporterita Mediafak putin grabita, care a “uitat” sa mai solicite si pozitia partii “incriminate”, stirea-“bomba” ca Liiceanu a castigat procesul cu Ziua a aparut in aprilie 2008 pe toate tembeliziunile si, mai ales, in presa “multi-lateral-culturala”. Aiurea! Procesul a continuat bine-mersi, conform principiilor de drept, si, dupa un an, prin Sentinţa nr. 735/19.05.2009 a Tribunalului Bucuresti, am castigat procesul, Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu devenind plagiator si impostor cu acte in regula.
Urmarea a fost ca Valerica Stoica ne-a mai plimbat doi ani prin instante invocand fel si fel de matrapazlacuri pana cand, intr-o noapte, Ziua a fost sinucisa. Chiar daca avocatul ALRO (de ce nu ALRU?), “maestrul” GDS si al “dreptei” kominterniste a incercat sa ma scoata individual “vinovat” – ceea ce mi-ar fi convenit de minune, ca sa pot ajunge la Strasbourg cu acest caz revoltator – completul de judecata al Tribunalului Bucuresti n-a fost de acord si iata ca Liiceanu a scapat de CEDO prin suspendare. Pacat, cum spuneam!
Iata sentinta, urmata de editorialul pentru care, desi n-am fost condamnat, am ramas “executat”! Vorba tovarasului Patapievici Dionisie: “Traiasca Lupta pentru Pace pana nu va ma ramane piatra pe piatra din Romania!”
UN PS IN ATENTIA EX-PCR: Am inteles ca Nicky Manolesco, alias “Marin”, alias Nicolae Manolescu Apolzan, fost propagandist comunist si aghiotant al ilegalistilor bolsevici, de la George Ivascu la Ghe “Gogu” Radulescu, pe care Marin Mincu il caracteriza drept “Extracţia mafiotică Nicolae Manolescu”, in prezent sef al USR si pensionar de lux “pe langa” UNESCO, imi ameninta neinsemnata persoana in (doar) doua editoriale “de forta”, unul din Adevarul lui Patriciu altul din Romania (fosta) literara. E suparat ca, la cererea mea si a unui scriitor, Agentia Nationala de Integritate ii verifica averea si “compatibilitatile” (de ce nu da ANI in judecata?). Si aud ca s-ar plange ca nu poate sa ma dea pe mine in judecata pentru ca nu ar stii la ce adresa sa-mi trimita Citatia. Iat-o, mai jos:
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990″. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
„Atâta foc, atâta aur / Atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte” Afis Eminescu (JPG, 372 kB) Descarca » Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu, moment cand are loc si lansarea paginii https://www.mihai-eminescu.ro.
Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si ganditorului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.
“Am fost 10 frati”
“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme (in realitate, 11, o fetita, Ruxandra, supravietuind doar cateva zile). Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”
Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.
Matusi maicute, unchi calugari Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton (foto sus dreapta): Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de asemenea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olimpiada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.
Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Victor RONCEA
ZIUA Online informeaza: Arad: La comemorarea celor 13 generali acuzati de genocid impotriva romanilor s-au intonat imnurile Ungariei si secuilor
La comemorarea care marcheaza incheierea manifestarii denumita “Zilele Culturii Maghiare” au participat ministrul Apararii al Ungariei, Szekeres Imre, seful Marelui Stat Major al Armatei Ungare, generalul Mikita Janos, ambasadorul ungar la Bucuresti, Fuzes Oskar, dar si presedintele UDMR, Marko Bela
Cei 13 fosti generali ai armatei austro-ungare, acuzati de genocid impotriva populatiei romanesti din Transilvania in timpul Revolutiei de la 1848 au fost comemorati, luni, la Arad. Acestia au luptat pentru independenta Ungariei fata de imperiul habsburgic dar si impotriva revolutionarilor romani condusi de Avram Iancu care cereau aceleasi drepturi ca si ungurii. Ei au fost executati, in anul 1849, de armata imperiala. Momentul a fost deschis prin intonarea Imnului de stat al Ungariei si respectiv a Imnului Secuilor. La manifestarile comemorative organizate cu ocazia implinirii a 159 de ani de la executia care a avut loc in Arad au participat cateva sute de etnici maghiari, intre care multi veniti din Ungaria, dar si din judetele limitrofe. Ziua a debutat cu o manifestare comemorativa organizata la Grupul Scolar “Csiky Gergely” din Arad, dupa care, la Catedrala Romano – Catolica, din centrul orasului, a avut loc o slujba comemorativa.
NewsIn: “Peste 1.000 de maghiari au participat la comemorarea celor 13 generali executaţi la Arad Aproximativ 1.000 de maghiari, atât din ţară, cât şi din Ungaria, au participat luni, la Arad, la manifestările dedicate comemorării a 160 de ani de la executarea celor 13 generali ai Revoluţiei de la 1848-1849, transmite corespondentul NewsIn.
Manifestările au debutat la Obeliscul ridicat în memoria celor 13 generali executaţi la Arad, unde a fost oficiat un serviciu religios la care au participat o serie de oameni politici, din România şi Ungaria, care au depus coroane de flori. Participanţii au continuat seria evenimentelor dedicate comemorării celor 13 generali în Parcul Reconcilierii româno-maghiare, unde au fost rostite discursuri în care au fost omagiaţi eroii Revoluţiei. „Este extrem de dificil să transformăm doliul în sărbătoare, înfrângerea în victorie. Cei 13 generali, care, deşi erau de naţionalităţi diferite, au devenit adevăraţi maghiari eroi în sufletele noastre şi a urmaşilor lor şi ne-au dat un exemplu demn de urmat. 6 octombrie este o zi de doliu pentru arădeni. Aradul este oraşul doliului. Dar este oraşul în care, la 6 octombrie, sărbătorim dragostea de libertate şi solidaritatea. Statuia Libertăţii este dovada faptului că succesul se întemeiază pe solidaritate, perseverenţă. Am învăţat că nu ne putem permite să renunţăm la obiectivele noastre nici atunci când realizarea lor pare imposibilă“, a declarat Marko Bela, preşedintele UDMR.
Prezent la manifestările organizate la Arad, ministrul apărării din Ungaria, Imre Szekeres, a spus că acest oraş a devenit un „simbol al sacrificului“: „Aradul este un simbol care oglindeşte mereu aceeaşi realitate, anii îndoliaţi ai maghiarimii, lupta cu absolutismul. Cred că niciodată nu va exista cineva care să uite data de 6 octombrie care, împreună cu cea de 15 martie, împlineşte un moment deosebit al istoriei noastre. Aradul a devenit, în acelaşi timp, un simbol al sacrificiului, dar şi al responsabilităţii şi fraternităţii”.“
Sa ne aducem aminte:
Pozitia tradarii
Nastase si Iliescu s-au sucit cu 180 de grade fata de problema statuii celor 13 generali maghiari * Inainte de 2000, PSD a avut o pozitie similara cu a PRM condamnand dur reamplasarea monumentului * In 2004, Guvernul Nastase a fost un promotor al Parcului Reconcilierii din Arad * Dovada a schimbarii de pozitie a actualului premier sta si un senzational articol publicat in ziarul “Dimineata” din 5 octombrie 1999 * Acesta poarta titlul “Un vis al iredentismului unguresc: Reamplasarea la Arad a “Monumentului Libertatii maghiare”” * Deputatul Nastase cerea ca “Guvernul sa faca ansamblul “Reconcilierii” de la Arad, daca are bani, dar cu monumente noi si numai daca aradenii vor!” si sfatuia Ungaria sa-si ia statuia la ea acasa * Premierul Nastase l-a sfidat pe ziaristul Nastase * Intrebare: Cand si-a expus Adrian Nastase adevaratele principii fata de “iredentismul maghiar”, in 1999 sau in 2004?
Presedintele Executiv al Partidului Democratiei Sociale din Romania anului 1999, profesorul de drept international Adrian Nastase, denunta atunci, in oficiosul partidului, “Dimineata”, “Visul iredentismului unguresc: Reamplasarea la Arad a “Monumentului Libertatii maghiare”. Pozitia sa, din postura “mai libera” a unui politican din Opozitie, i-a permis atunci actualului premier Adrian Nastase sa fie sincer.
Desi nu ar fi trebuit sa mai fie necesar, deoarece tendinta rescriitorilor istoriei este de a uita din relatarile oficiale acest “mic amanunt”, subliniem: statuia rusinii, cum am denumit-o noi, reamplasata luni la Arad dupa fix 80 de ani, reprezinta 13 generali ai armatei maghiare, care, in 1848, au ucis peste 40.000 de romani in cadrul unei operatiuni de radere de pe fata pamantului a 300 de sate romanesti. Ungurii de azi, ai “Ungariei Mici”, nu contesta acest fapt, ei doar sustin ca statuia reprezinta, dupa cum o si intituleaza ei, un “simbol al libertatii”. Al libertatii de a ucide? Daca i se pot contesta multe lui Nastase, cunoasterea perfecta a istoriei si din perspectiva finului cunoscator al dreptului international, nu. Materialul sau, republicat azi de ZIUA, demonstreaza concret acest fapt. Profesorul Nastase puncteaza: “Dar daca din 1920 pana astazi revizionismul maghiar a condamnat in sute de lucrari si conferinte “barbaria” romaneasca fata de simbolurile Ungariei Mari, in nenumarate ocazii insisi oficialii maghiari au mers atat de departe incat au conditionat pana si bunul mers al relatiilor dintre Ungaria si Romania de reamenajare pe locul initial al Monumentului Libertatii din Arad”. Extrem de corect. Presiunile Ungariei – dupa ce Ionel Bratianu, artizanul Marii Unirii si “distrugatorul” grupului statuar, a fost si el “uitat” de noua era comunista -, au fost consecvente si puternice, pana astazi. Cand ungurii se pot considera, din nou, invingatori.
Deputatul din Opozitia de ieri Adrian Nastase critica acerb Guvernul CDR si condamna regimul Constantinescu pentru ca “sfideaza dispretuitor intreg poporul roman”. Si totusi, ce l-a determinat pe premierul Romaniei de astazi, sa faca azi exact acelasi lucru pe care il blama cu atata vehementa atunci? Desi s-a eschivat de la prezenta la inaugurarea monumentului, prim-ministrul a fost reprezentat de un alt fin cunoscator al istoriei: ministrul Culturii si Cultelor, profesorul academician Razvan Theodorescu. “Inaugurarea de astazi a Parcului Reconcilierii este un moment de referinta, poate cel mai important din istoria relatiilor dintre cele doua tari vecine”, a spus inalta fata culturala a PSD. Seful sau direct insa, aprecia in 1999, din Opozitie, demersul pentru concretizarea acestui moment – pe care, totusi, in ciuda aliantei cu UDMR-ul, regimul Constantinescu s-a ferit sa-l implineasca – drept “o provocare intolerabila si inconstienta din partea unor forte revansarde maghiare”. Presedintele UDMR, Marko Bela, este de parere ca “solutia pe care am gasit-o, aceea a dialogului intre doua monumente, este cea mai buna”. Insa, ne intrebam intemeiat, ce dialog poate fi acela intre calau si victime?
Liderul maghiar a mers mai departe, afirmand ca reinstalarea memorialului este un semn al recunoasterii oficiale de catre Romania a faptului ca trecutul ungar ocupa un loc meritat in Transilvania. Chiar locul meritat al trecutului ungar sa fie ocupat de sange si crime? Noi speram ca, odata ce vom intra impreuna in acelasi club, reconcilierea sa se bazeze pe impartasirea valorilor comune, europene. Si astfel ajungem si la bietul ambasador al UE, Jonathan Scheele, pacalit sa fie martorul unui troc politic, al carui dedesubt partidul aflat la guvernare, impreuna cu actualul sa presedinte au datoria sa il dezvaluie poporului roman, atat de aparat in urma cu cinci ani prin declaratii sforaitoare. “Aceasta ceremonie, de o adanca intelepciune, este profund europeana, spiritul reconcilierii care domina in prezent Europa trebuind sa domine si aici”, a spus Scheele. Consilierii sai romani probabil ca sunt mai preocupati de gestionarea fondurile nerambursabile decat de respectarea adevarului istoric.
Nu ne putem inchipui ca reprezentantul Europei ar putea milita vreodata pentru ca, de exemplu, poporul evreu, care s-a reconciliat cu cel german, sa-i ridice si statuie lui Hitler pe deasupra, daca se poate chiar la Auschwitz. Nu credem ca, armenii, ca un alt exemplu, ar putea fi obligati europeneste sa ridice statuie Marelui Vizir si executorilor ordinelor care au dus la eliminarea a circa 1.500.000 de oameni. Este peste masura oricarei imaginatii ca Europa sa ceara vreodata fostelor natiuni subjugate din Estul Europei sa-i ridice statui lui Stalin si Beria. Nu. Aici ambasadorul a fost cras dezinformat. Exemplele pot fi criticate de detractorii de serviciu, victimele generalilor sunt mai putine. “Doar” 40.000. Insa crima poate avea grade de comparatie?
Daca in 1999 deputatul Adrian Nastase se numara printre mai multi politicieni care criticau restaurarea monumentului maghiar, astazi tacerea Parlamentului Romaniei si a societatii civile a fost cu atat mai suspecta. Cativa, putini, au comentat si azi. In surdina. Unde este “patriotul” de Vadim Tudor, care chiar de ziua lui Eminescu prefera sa apara pe toate posturile sa faca balci politic? Unde este acidul de Basescu, care aici, pe tarlaua lui, isi gaseste timp sa apere virulent un Mausoleu al comunistilor, demn de a fi dinamitat?! Si, mai presus de toti, unde sunt urmasii lui Bratianu, aceiasi care mieunau catre PSD la Bucuresti, in fata statuii de pe bulevardul Dacia a marelui roman, pentru ca fusese mazgalita cu spray-ul?! Unde este cuvantul elocvent al auto-intitulatei “societati civile”?! Unde sunt romanii? Pentru ca pe unguri ii vedem. Si noi si Europa.
In timp ce ei il reinhumeaza pe Horthy cu onoruri militare, noi ii facem cosciug de tabla bustului lui Antonescu, din chiar curtea bisericii ctitorite de el. In timp ce drepturile romanilor din jurul granitelor sunt incalcate flagrant si programat, ungurii isi apara conationalii, creeaza si aplica legea maghiarilor de pretutindeni, in ciuda criticilor Europei. In timp ce noi nu mai stim ce legi sa mai facem, transformand in obligatii simple recomandari privind minoritatile, extremistii unguri agita steagul separatismului si incita nu numai simplii maghiari, ci si secuii si ceangaii. In timp ce aripa PSD din SRI nu mai stie cum sa acopere super-grofii maghiari gen Csibi Istvan, noi ne milogim la Budapesta sa ne recuperam bunurile Fundatiei romane Gojdu, rechizitionate de guvernele ungare, indiferent de culoarea lor politica.
Simion Barnutiu, Blaj, 1848: “Tineti cu poporul toti ca sa nu rataciti, pentru ca poporul nu se abate de la natura, nici nu-l trag strainii asa de usor in partea lor”, este chiar motto-ul “Diminetii” care publica articolul lui Adrian Nastase. Ar fi poate cazul sa ne explice prim-ministrul ce l-a facut sa decada din tinuta sa morala de atunci si sa accepte azi aceasta schimbare totala.
Victor RONCEA
ZIUA Nr. 3000
Miercuri, 28 aprilie 2004
Acum, dupa patru ani, intrebarea este: cat va mai santaja agentura ungureasca UDMR-PCM Romania?
Brandusa Armanca (persoana sfericoidala care nu e Plesu, din fotografia alaturata), director al ICR-Budapesta, functionar public, cu salariu platit din buzunarele noastre, a comis azi un act pentru care va fi reclamata atat la Agentia Nationala a Functionarului Public cat si la conducerea Ministerului Afacerilor Externe (pentru ca ICR este, deja, o institutie anti-romaneasca). Aflata la Reuniunea Anuala a Diplomatiei Romane, intr-o disputa publica, starnita chiar de ea, pe tema premierii, din banii nostri, ai patibularilor, a unui revizionist maghiar recunoscut – directorul Duna TV si al postului adiacent cu nume elocvnet, Autonomia TV, Cselényi Laszlo -, directoarea ICR-Budapesta a exclamat, referitor la acest act: “EU NU REPREZINT ROMANIA!”. Intrebata, alaturi de alti martori, in numele cui a oferit atunci acel premiu, Armanca a continuat: “In numele ICR-Budapesta!”. Si ICR-Budapesta pe cine reprezinta?, am insistat eu. “Treaba noastra!”, a fost raspunsul incredibil venit din partea functionarului public pripasit la Budapesta. Inteleg ca “noi”, adica cei de la ICR, nu reprezinta Romania. Gura pacatosului adevar graieste!
Vezi mai jos scandalosul caz ICR-Budapesta promovatorul autonomiei teritoriale, care se adauga la scandalosul caz ICR-Stockholm promovatorul homosexualitatii, care se adauga la scandalosul caz al ICR-NY promovatorul kitschului anti-crestin si anti-semit, care se adauga la scandalosul caz al ICR-Paris si ICR-Berlin promovatoarele “stiintei turnatoriei”, care se adauga la scandalosul caz al mentinerii unor anti-romani ca HR Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu la sefia ICR. Asta-i “diplomatia culturala” a Romaniei? Comandante, nu mai vezi padurea de uscaturi?
Premierea postului DUNA si AUTONOMIA TV de catre ICR-Budapesta
Conform unui comunicat al Institutului Cultural Roman – Budapesta, presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, si de alti membri ai trupei de profitori, au decernat la Budapesta, pe 11 decembrie, la Palatul Duna, “Premiul de excelență culturală al ICR Budapesta”, alături de “premiile media”. “Premiul cultural, costând intr-un trofeu de bronz creat de sculptorul Peter Jecza, membru al Academiei de arte din Romania si deopotrivă al Academiei de arte frumoase din Ungaria, precum si dintr-o consistentă sumă de bani, va fi inmânat celebrului scriitor Esterházy Peter, tradus in România cu Un strop de pornografie maghiara, O femeie (la Humanitas, evident), Verbele auxiliare ale inimii si sub tipar Harmonia caelestis (Curtea veche)”, transmite ICR Budapesta. “Premiile media vor incununa carierele jurnalistilor Cselényi Laszlo, presedintele Duna TV, canal international care implineste 15 ani, si Eva Iova, redactor sef al revistei Foaia Românească din Gyula”.
Ceea ce a refuzat sa transmita ICR este ca “suma consistenta de bani” a fost de 10.000 de euro pentru Pornografia maghiara preferata de Humanitas iar, cand a fost sa recompenseze jurnalismul din Ungaria, Plesu, Patapievici si Coop s-au gandit ca presedintele unui post total antiromanesc, cum este DUNA TV, care are ca televiziune subsidiara si postul directionat spre Slovacia, Voivodina si Transilvania, denumit sugestiv AUTONOMIA TV, merita 6000 de euro iar romanca Eva Iova, de la “Foaia romanesca”, ziarista care se lupta zilnic cu iredentismul si agresiunea maghiara de stat, merita premiul cel mai mic, de 4000 de euro.
Gestul acestora, impreuna cu modul patologic in care Ioan Buduca – cunoscut pentru deviatiile si pasiunile sale inversioniste – a sarit in apararea lui Horia Roman Patapievici au provocat o reactie din partea fostului director al ICR-Paris, scriitorul anticomunist Radu Portocala, pe care o prezentam integral mai jos. Foarte interesant, aflam modul in care “operele” lui Plesu sunt publicate si “vandute” in Occident la fel cum se proceda, pe vremuri, cu cele ale lui Ceausescu.
Prieteniile paguboase ale conducerii ICR
Zilele trecute, presedintele Institutului Cultural Roman, Horia Roman Patapievici (foto), insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies si de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, au decernat la Budapesta premii in valoare de 15.000 de euro din partea ICR scriitorului maghiar Esterhazy Peter si presedintelui DUNA TV, Cselényi Laszlo, care raspunde si de postul anti-romanesc AUTONOMIA TV. Iată reacția scriitorului anticomunist Radu Portocala:
Imi lasasera un gust neplacut, acum cateva saptamani, dizgratioasele contorsiuni prin care Ioan Buduca incerca sa-si convinga memoria de irealitatea unei discutii la care el insusi a participat (ZIUA, 3 septembrie 2007). Cu putin timp inainte, scrisesem ca informatia privitoare la vizita lui Ion Iliescu la Tescani imi fusese data in mai 1990 de catre Radu G. Teposu. “Radu Portocala se intareste in iluzia ca in mai 1990 Teposu i-ar fi comunicat o informatie”, noteaza Buduca, sugerand ca as suferi de halucinatii retroactive. Daca Ioan Buduca a uitat aceasta discutie, petrecuta in mica redactie a “Cuvantului”, inseamna ca are probleme de aducere aminte si ca nu e nimic de facut. Daca, insa, el se preface ca a uitat-o numai pentru a-i fi pe plac dlui Andrei Plesu, inseamna ca are probleme morale, ceea ce e mult mai grav si, din pacate, la fel de iremediabil. Pe 8 decembrie 2007, tot in Ziua, Ioan Buduca – fost si poate actual colaborator al ICR – se dezlantuia impotriva senatorului Eugen Mihaescu, folosind prilejul pentru a-mi da si mie o mica lovitura. “Ce-a mai auzit domnul senator Mihaiescu (sic!)? I-a spus Radu Portocala, fost director la ICR Paris, ca ICR Bucuresti ar fi alocat o suma <exorbitanta> pentru o traducere a unei carti de Andrei Plesu in franceza. “Dl senator Eugen Mihaescu a citit, ca multi altii, ceea ce scriam, pe 1 decembrie 2006, in scrisoarea mea de demisie: <ICR Bucuresti a semnat cu un editor francez, fara respectarea nici uneia dintre procedurile care ne sunt impuse noua, un contract scandalos de 28.500 de euro (la care se vor adauga pretul traducerii si drepturile de a reproduce ilustratiile) pentru publicarea unei carti care, in mod sigur, nu se va vinde. Un editor mai scrupulos, sau o negociere mai serioasa, ar fi redus aceasta cheltuiala la aproximativ 6.000 de euro!> Presa bucuresteana a descoperit repede, chiar de la ICR, despre ce carte era vorba si a facut mai multe comentarii acide pe aceasta tema. Dl senator Mihaescu a avut deci la dispozitie destule surse publice. Care e, insa, povestea acestei carti? Sa subliniem, de la bun inceput, ca e vorba despre “Pitoresc si melancolie” – teza de doctorat a dlui Plesu, sustinuta in 1977 si aparuta la Editura Univers in 1980. In 2006, ICR Bucuresti a decis s-o publice in Franta, de aceasta “realizare” ocupandu-se personal dl Mircea Mihaies. Dosarul a ajuns, fireste, la ICR Paris in primavara lui 2006. El continea primul capitol tradus in franceza si un curiculum vitae al autorului, din care am aflat ca numarul premiilor si al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Plesu e sensibil mai mare decat acela al cartilor publicate. Am inceput prin a inmana acest dosar directorilor a doua mari edituri pariziene (Grasset si Fayard), care, dupa cateva saptamani, si-au manifestat dezinteresul total.
“Operele” lui Plesu, cumparate ca cele ale lui Ceausescu
Cum am comunicat la Bucuresti acest rezultat foarte putin pe masura pretentiilor si asteptarilor, sacra misiune de a-l publica in Franta pe dl Plesu mi-a fost retrasa discret. Intre timp, imi inchipui cu usurinta prin ce intermediari ICR Bucuresti a continuat negocierile, dar, cu toate ca eram inca director al Institutului de la Paris, nu am mai fost tinut la curent cu evolutia lor, ceea ce inseamna ca se hotarase “scurt-circuitarea” mea – tehnica nu numai ineleganta, ci si anormala in circumstantele date.
Printr-o pura intamplare – altminteri nu as fi aflat niciodata de existenta lui! -, cu o luna inainte sa demisionez, am descoperit contractul care avea sa fie semnat cu editura Somogy. Astfel am aflat ca ICR urma sa “participe” cu 28.500 de euro la aceasta publicare si ca, in plus, se angaja sa plateasca traducerea in franceza si drepturile de reproducere a ilustratiilor (tarifele muzeelor fiind, in medie, de 100 de euro pentru o imagine). Stiind cat costa tiparirea unei carti in Franta, am comunicat la Bucuresti uimirea pe care mi-o pricinuisera termenii acestui contract, din care simtul masurii lipsea cu totul. Fara rezultat, evident! Biografia dlui Plesu avea nevoie de aceasta editie franceza si, iata, ICR era in masura sa-i faca un mic serviciu.
Finalul intamplarii confirma cele ce prevazusem acum un an. Cartea a aparut pe 24 septembrie 2007, dar, cateva zile mai tarziu, Editura Somogy o anunta ca epuizata. Succes fulgerator? Nici vorba! Un editor demn de acest nume nu lasa sa se epuizeze un titlu atat de repede, ci il retipareste pana cand satisface integral cererea pietii. Singura explicatie posibila e ca ICR a cumparat cele cateva sute de exemplare publicate (fiecare costand 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) si le-a pus la hibernat in vreun depozit. Tot asa facea si MAE, inainte de 1989, cu “operele” lui Ceausescu, editate pe bani grei in toate limbile pamantului.
Institutul Cultural Roman a cheltuit, asadar, o suma considerabila pentru a publica in Franta o carte care nu a trait, care nu a starnit nici un ecou si care a disparut in momentul aparitiei. Altfel spus, bani aruncati pe geam. Precedentele doua esecuri ale dlui Plesu pe piata cartii din Franta (Editions de l’Herne in 1990 si Editions Buchet-Chastel in 2005), ambele finantate de Centre National du Livre de la Paris, ar fi trebuit, totusi, sa constituie un semnal de alarma pentru conducerea ICR. Ei bine, nu! Nobilul sentiment al prieteniei – pe bani publici, fireste! – a precumpanit. Si totusi, nici prietenia, nici banii publici nu l-au ajutat pe dl Plesu sa parcurga lungul si anevoiosul drum de la Dambovita la Sena – oricat s-ar chinui Ioan Buduca sa creada contrariul.
Radu PORTOCALA
ZIUA, vineri, 14 decembrie 2007
ICR: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman
de Victor RONCEA
Institutul Cultural Roman ne ofera un nou “Drept la replica”, de data aceasta la articolul fostului director al ICR-Paris, reputatul scriitor si publicist anticomunist Radu Portocala, publicat de noi sub titlul “Prieteniile paguboase ale conducerii ICR”.
Conducerea ICR crede deja ca trimiterea unor tidule in plic, prin care se eludeaza regulat raspunsul, pe puncte, la reclamatiile de presa si, apoi, stimularea unor sinecuristi ai ICR sa aduca jigniri grave ziarului ZIUA, poate deveni o practica.
In noul “Drept la replica”, la fel, se ignora total oferirea unei explicatii firesti. De exemplu, pentru premierea, din banii contribuabilului roman, a presedintelui unor televiziuni ungare cu o politica anti-romaneasca fatisa. Este vorba de presedintele DUNA TV, Cselnyi Laszlo, care raspunde si de postul subsidiar denumit sugestiv AUTONOMIA TV, si caruia ICR i-a oferit pe 11 decembrie, la Palatul Duna din Budapesta, un premiu in bani de 6000 de euro. Tot atunci i-a fost oferit scriitorului maghiar Esterhazy Peter, cu volumul Humanitas “Un strop de pornografie maghiara”, premiul cel mare de 10.000 de euro. Iar jurnalistei romance care cu greu reuseste sa publice “Foaia romaneasca”, Eva Iova de la Gyula, i s-a oferit si ei un premiu, sa fie!, de 4000 de euro. Nu este foarte clar nici de ce la aceasta manifestare a trebuit sa se deplaseze, tot pe banii contribuabilului, si presedintele ICR, Patapievici, si vice-presedintele, Mircea Mihaiesi, si altii, in frunte cu Andrei Plesu.
In acelasi drept la replica, se afirma totusi ceva, legat de teza de doctorat a lui Andrei Plesu, sustinuta in 1977, “Pitoresc si melancolie”, pe care ICR s-a gandit sa o publice la Paris pentru 28.500 de euro. Si anume ca ICR “a primit gratuit, conform contractului de finantare, 200 de exemplare din tiraj”. Ce sa intelegem, ca cele 200 de exemplare sunt tot tirajul care a costat doar 28.500 de euro, si, acum, daca s-a epuizat – dupa cum a constatat Radu Portocala la fata locului, la Editura Somogy – trebuie sa ne asteptam la editia a doua?
Publicarea tezei lui Plesu ar fi fost desemnata de un “juriu independent”, mai afirma ICR. Intrebarea noastra este insa daca nu cumva publicarea acestei teze, din 1977, are totusi vreo legatura cu “prieteniile paguboase ale ICR”, cu faptul ca ziaristul de la “Dilema” Andrei Plesu este promovatorul fizicianului Horia Roman Patapievici sau poate cu faptul ca Plesu face parte din Consiliul de Conducere al ICR sau poate cu faptul ca sotia sa, Catrinel Plesu, este chiar directorul Centrului de Carte al ICR. Daca nici una dintre aceste posibilitati nu poate fi considerata – desi un anchetator OLAF ne-a invatat ca traficul de influenta si conflictul de interese stau la baza coruptiei institutionalizate – ne cerem scuze si propunem ICR sa publice si TOATE celelalte “lucrari” ale lui Andrei Plesu din vremea celor opt ani de cercetator la Institutul de Istoria Artei, aparute in revista institutului, “Studii si cercetari de istoria artei”, si anume: o treime de coloana plus alte opt pagini, in 1972, 15 pagini, in 1978 plus alte 2 pagini, in 1988, dupa ce se intorsese de la cele doua burse Humboldt derulate in Republica Federala Germania.
Asteptam, de asemenea, un “Drept la replica” care sa-l corecteze pe colaboratorul ICR, Ioan Buduca, care afirma: “Vorba lui Goethe: daca o carte se intalneste cu un cap si suna a gol, nu intotdeauna e de vina cartea”. Probabil ecoul sunetului scos a reverberat atat de tare incat conexiunile nu l-au mai gasit pe adevaratul autor, acesta fiind de fapt umoristul si omul de stiinta german Georg Christoph Lichtenberg.
July 11th, 2011 
VR 
Dupa ce cativa jurnalisti au lansat pe Facebook grupul inchis al fostilor redactori de la faimosul ziar ZIUA, in scurt timp numarul acestora s-a ridicat la o suta. Cum si Radu Moraru a ridicat problema (in)existentei unui ziar romanesc de valoare in peisajul sterp sau intesat cu cururi si tate al presei din Romania, grupul ziaristilor profesionisti ar putea lansa in toamna acest proiect, anuntat deja la emisiunea Nasul: un ziar al romanilor pentru romani. Ramane de vazut. Pana atunci, cateva amintiri de la fostul ziar ZIUA, asa cum apar pe Facebook.
Sorin Rosca Stanescu si Horia Tabacu – Nasul si Finul
O parte din echipa ziarului Ziua: Departamentul Sport la inceputuri
In imagine, secretara ziarului, Elena, pe pervazul sediului din Str Campineanu Nr 4 (Data reala este circa 1996) 
Ioan Grosan si Mona Bica la o aniversara
Inainte de demonstratia anti-Bastroe – “Solidaritate pentru Delta” – organizata de Zia si Civic Media in 2004, pe traseul Piata Universitatii – Piata Romana – Ambasada Ucrainei, cu participarea a peste 5000 de romani
O parte din echipa Departamentului Externe: Luciana Pop, George Damian, Amia Lupascu, Ileana Cornea
La Bureau
Petrecere Ziua la Castel Film
Posted in 
Tags: 
