Pentru Eminescu, scrisul era act vital, de respirație
de Corneliu Vlad
Eminescu are, asemenea lui Shakespeare, înzestrarea rară de a fi mereu redescoperit şi altfel înţeles. Orice minte inteligentă, orice epocă aplicată pe cultură îşi are propriul său Eminescu. Chiar şi jalnicii detractori, fie ei inşi sau regimuri politice, îşi construiesc „un Eminescu“ al lor că inamic, cu care se mai războiesc şi după zeci şi zeci de ani de la dispariţia pământeanului Eminescu. Dacă Eminescu nu ne-ar mai vorbi, peste timp, nouă, celor de azi, de ce-ar mai trage gloanţe hoitarii spre un om şi o operă care nu-i lăsa să doarmă comod?
Să nu ne speriem de superlative când vorbim de Eminescu, nu e o vină nici a lui, nici a noastră că le binemerita. Panegiricele găunoase şi ridicole sunt de amendat, dar spre “vârfu-nalt al piramidei“ rămâne încă de urcat pentru a-l înţelege cum se cuvine.
Într-o viaţă activă care nu a fost cu mult mai întinsă, în timp, că aceea a lui Iisus, Eminescu a lăsat, pentru neamul său, o zestre de idei mai mare şi mai plină de înţelesuri decât orice alt roman.
Dintre atâtea chipuri cernite din albumul Cristinei Nichituş Roncea, îmi pironeşte privirile în carte un profil cu faţa întoarsă de la lumină (fotografiat din spate) din braţele căruia ţâşneşte peste umăr un buchet imens de flori de câmp. Totul se estompează în jur: un zid de mănăstire se şterge alb în margaretele din braţul cu flori, acoperişul, probabil roşu, devine pată violetă în prelungirea liliacului şi brebeneilor sau puroinicelor, iarba verde de la picioare s-a dizolvat deja în frunzele din braţ dar şi în clopoţei, chiar negrul hainei călugăreşti şi al acoperământului capului a câştigat reflexe alburii, violacee, albăstrii. Nu este o simfonie a culorilor, nu. Mai degrabă o ceartă ostentativă a lor. Iar pentru ochiul celui care a parcurs, până la această pagină cu numărul 113, aceste imagini de sfinţi, călugări, peisaje ori construcţii religioase, pentru ochiul meu de pildă, este ca un semnal de alarmă. Stop cadru! Ce e cu atâta negru călugăresc şi cu această explozie florală strânsă în braţul lui? E ca un memento mori pentru natură, adică viaţa monahală ar fi ca o celebrare a morţii vegetale, adică această haină neagră ce a cosit culorile vii ale câmpului ne aduce aminte că repede-repede ele se vor ofili, fân vor deveni, negrul pământ le va învăli?!
Dacă priveşti din nou tabloul, după ce ai raţionat astfel, surprinzi o altă undă a realului: buchetul din braţele chipului întors se revarsă peste negrul hainei şi acoperământului ei, le îndulceşte acel negru călugăresc până la capacitatea de a oglindi în el culorile vii. Este, aşadar, dimpotrivă: viaţa îmbrăţişează moartea, o ţine în suspensie o clipă, o anulează pentru clipa acestei armonii de culori…
Cum a ridicat Parintele Justin Manastirea Petru Voda…de Victor Roncea
Despre cum a pornit Parintele Justin cele doua ctitorii ale sale din Muntii Neamtului, in urma cu 20 de ani, cum s-au construit pe langa cele doua manastiri un camin de copii, un spital si un azil de batrani, despre duhul rau bolsevic si cum ar trebui sa ajunga Romania un stat national crestin, cu romanii urmand exemplul Mantuitorului.
Floricica preferata a Patriarhului din presa tabloida, ziaristul cu ficat de otel si cioc de calugar shaolin, recte firicele de samsar chinez pe post de barbuta, supranumit “Padre Bichirios”, m-a facut si pe mine vedeta de Libertatea. Nu credeam ca fotografiile sotiei o sa ajunga sa miste chiar si un suflet pietrificat in dictonul Nihil sine Sie dar iata ca minunea s-a produs. Florian Bichir a pictat cu barbuta lui “o icoana in pixeli”. Aferim, Florian bey! Vorba-ceea (apropo de pensulica din barba): Etiam unus capilus habet umbram suam. Iata textuletul care completeaza impresionanta lucrarea pe care mi-a dedicat-o dupa moartea suspecta a Patriarhului Teoctist: “Alegerea Patriarhului, 41 zile ale dezinformarii” (In paranteza fie spus, este amuzant de constatat cum umila mea persoana a devenit personaj principal si intr-o carte a Libertarianului nostru de la Bucuresti si intr-o productie de serie a corespondentului sau de la Chisinau, slujitorul Mitropoliei “Intregii Moldove” (MIM))
Liber la cuvânt | O icoană în pixeli
de Florin Bichir
M-au tâmpit toate ţoampele cu “spiritul Crăciunului”. Una, două, ele vor să simtă spiritul, parcă joacă-n “Avatar”. Au şi lexicul redus, pentru că puteau să folosească şi termenul de duh, atmosferă etc. Dar ce poţi să le ceri unora care confundă Crăciunul cu desacralizata expresie “Sărbători de iarnă”, folosită atât de comunişti, cât şi de ateii de stil nou? După mintea lor, evident există şi “sărbători de primăvară, vară, toamnă”, după sezon…
Totuşi, expresia cu spiritul m-a pus pe gânduri. Îmbulzeală în magazine, tărăboi la brad, o hărţuială continuă. Unde, Doamne iartă-mă, să fie spiritul? Rămân la ideea mea mai veche că oraşul distruge orice formă de religiozitate. Te calcă unul pe bombeuri, un animal de vecin e fericit nevoie mare că fii-su i-a spart capul lui fii-miu. Uite-aşa ajunge plodul mare, se maturizează, devine bărbat, adică mitocan ca taică-su.
Frânt de oboseală cauţi spiritul… Până la urmă, că e vorba de iertare, de creştinism, fac o faptă bună. Cristina Nichituş Roncea a scos un album foto admirabil: “Precum în cer, aşa şi pe pământ”, editura Compania, o călătorie foto prin lumea ortodoxă românească. Excelent prefaţată de academicianul Florin Constantiniu. 210 cadre, imagini care radiografiază credinţa noastră. O mică catapeteasmă, o icoană în pixeli. Prezint albumul, cu toate că soţul autoarei a aşternut de-a lungul anilor cele mai ignobile, abjecte rânduri la adresa mea. La urma-urmei, credinţa nu are de-a face cu pigmei! Şi o mai prezint, uite aşa, în spiritul Crăciunului! Nu toţi suntem după acelaşi calapod. Bravo, Cristina! Poate îi explici şi soţului ce-i ăla creştinism! Duh sau spirit!
PS Off Topic: Ii rog frumos pe colegii de unitate ai unchiuletului lui Florian Bichir sa nu-mi mai lase urme grosolane cand imi umbla prin lap-top. Daca il “uit” pe masa nu inseamna oare ca n-am nimic de ascuns?
Nota Ziaristi Online:In concluzia textului lui Petru Bogatu se comite o eroare de analiza ce speram ca este absolut neintentionata: Evgheni Şevciuk nu a venit la putere in Transnistria, “precum se ştie, nu cu sprijinul, ci în pofida autorităţilor ruse”. Nimic nu se petrece in zonele de putere rasaritene, incepand cu stanga Prutului si pana la Polul Nord, fara sprijinul si pohta Rusiei. Altfel, suntem de acord cu titlul – este si o crima si o provocare. Dar la adresa cui: a Romaniei sau, mai degraba, a Statelor Unite? Analiza dlui Bogatu nu trateaza, dupa cum se vede, fondul problemei ci pare doar o relatare scolara a situatiei de la Nistru, trantita cam in graba, pentru domnul diriginte, cu unicul scop de a lasa in urma o concluzie falsa si paradoxala. Daca zona transnistreana “este efectiv anexata de Moscova” cum ar putea fi “presedintele” ei? La fel de putin ciudat este si faptul ca in jocul mediatic inflamator au intrat imediat asociatii de golani mai vechi si mai noi, adunati de prin parkurile si stadioanele din Republica Moldova si Romania, “ong”-uri aflate pe statele de plata ale serviciilor de informatii rusesti si ucrainene. Se vede treaba ca mesterul din padurea de la Yasenovo si-a cam iesit din mana…
George Iacobescu nu este primul cetăţean britanic de origine română înnobilat de Coroana Britanică. Dar antipresa din România nu ştie. Ea pluteşte în marea propriei ignoranţe, a lenei pentru studiu şi documentare, a iresponsabilităţii cu care se aruncă în spaţiul comunicării publice ştiri-sentinţă, fără a fi verificate.
Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, si teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.
Luna decembrie aduce cu sine o mare sărbătoare în familie: Naşterea Domnului, sărbătoarea familiei prin excelenţă. De aceea, mai mult decât la oricare alt praznic, cei dragi se adună laolaltă pentru a vesti cu bucurie că „prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” Isaia 9:5.
Iar această bucurie este întregită de împărţirea darurilor… Însă darul nostru cel mai mare, cel mai de preţ, darul primit de la Domnul, nu este ca darurile oamenilor. Taina aceasta ne-o descoperă Sfântul Apostol Pavel: „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” Filip.2:2,6.
Darul Domnului este un dar al dragostei jertfelnice, pe care suntem îndemnaţi să-l primim şi să îl dăruim, la rândul nostru, mai departe celor de lângă noi…
Până pe 10 ianuarie 2012 bucureştenii care trec prin faţa Palatului Şuţu vor putea “citi” câte un “Cuvânt înainte” dintre o serie de poveşti adevărate surprinse de fotojurnalişti români în 2011, anunta Puterea.ro.
Expoziţia conţine câte trei fotografii de introducere pentru fiecare dintre cele 22 de fotoreportaje care pot fi vizionate în aer liber pe gardul Palatului Şuţu din Bucureşti. Aceste fotografii reprezintă munca a 17 fotojurnalişti români din anul 2011. Expoziţia va putea fi vizionată şi la Londra, în luna ianuarie 2012.
Această expoziţie în aer liber este conceputa si organizată de compania Inquam Photography condusa de energicul fotograf Ovidiu Micsik şi este deja la a doua ediţie. Ideea de a aduna mai multe poveştiri reale din anul acesta a reuşit să adune fotojurnalişti români cu subiecte din întreaga lume. Trecătorii pot astfel descifra un “cuvânt înainte” a unor poveşti din Londra, Sudan, Islanda, Grecia, Siria, Bulgaria şi România.
In premiera, fotografii din Albumul “Precum in cer asa si pe pamant”, de Cristina Nichitus Roncea, si care fac parte dintr-o expozitie personala in curs de organizare, sunt expuse si in Piata Universitatii, gratie initiativei Inquam Photography.
Mai multe informaţii despre poveştile expuse găsiţi pe pagina de Facebook
Fotojurnaliştii şi poveştile lor în această expoziţie:
*Adrian Scutariu despre “Cătălin, dependent”
*Andreea Câmpeanu despre: „O lume a femeilor în Sudan”
*Andrei Pungovschi despre „Agora modernă”
*Bogdan Chesaru despre „Roma informal setters”
*Bogdan Dincă despre „Familie săracă în Vama Veche”
*Bogdan Maran despre „Britain Royal Wedding”
*Cristian Nistor despre „Mutare nou născuţi, spitalul Caritas”
*Cristina Nichituş Roncea despre „Precum în cer aşa şi pe pământ”
*Daniel Mihăilescu despre „Romania-Europe-environment-heritage”
*George Călin despre „New Conservatism in Europe Impedes Two of Its Nations”
*Ioana Cîrlig despre „Islanda”, „Bucureşti”
*Mugur Vărzariu despre „Pirita informal roma settlement”, „Ethnobotanics”, „Syria”
*Octav Ganea despre „Legal Non Stop”, „See: New Perspectives”
*Ovidiu Micsik despre „Letea, dificultăţi de trai şi 100 km înapoi spre dispensar”
Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect.
Cu inima omul duce crucea cu el şi doar aşa poate petrece orice răscruce, alegerea drumului, oricare ar fi, făcându-se înainte de a călca prin răscruce. În felul ăsta drumul omului devine calea cerului: precum în cer aşa şi pe pământ.