Astazi, Traian Basescu isi petrece, probabil, ultimele sale clipe la Cotroceni. Cel putin cele de presedinte legitim. O stie si el, altfel nu ar fi trebaluit tot week-end-ul pe la Presedintie cotrobaind de ramas bun prin t0ate cotloanele Palatului, cu resturi pe la colturi din umbrele lui Iliescu si Constantinescu, caci Ceausescu nu a mai apucat sa-l foloseasca. O stie cu siguranta, caci altfel nu ar fi invocat “precedentul Bush” in ultimul sau discurs de presedinte votat, primul de presedinte resuspendant.
Timp de doua zile, de la suspendarea din Parlament si pana azi, cand Basescu ii preda cheile Romaniei lui Antonescu, statul nu a avut un presedinte. Nu-i nimic. Moldova a stat fara sef de raspublica 917 zile. Ce se va intampla, oare, cu Romania, de aici incolo?, se intreaba multi prosti sub acoperire de ziaristi prin fosta presa romana. Parca au stiut, vreunul, ce s-a intamplat cu Romania pana acum. “Mai grav decât faptul că România a ajuns colonie, lucru pe care eu îl spun de ani de zile, nu pot să apreciez că ar fi altceva”, afirma amar analistul economic Ilie Serbanescu, cu privire la situatia de azi, de dupa lovitura de palat (expresia cea mai corecta, dupa parerea mea). Daca insa in ceea ce priveste Moldova stim cam a cui colonie este, lucrurile nu stau foarte clar in privinta Romaniei. Industria strategica, multe zacaminte minerale, gazele si petrolul sunt, ce-i drept, in labele rusilor, cu mici exceptii. Vorbim de Rusia, tovarasa Germaniei (si nu de azi de ieri). Iar prin intermediul bancilor, fostul imperiu austro-ungar a atins pentru prima oara malurile Marii Negre. Ce ne-a mai ramas? Pamantul? E de vanzare! Padurile? Se rad! A cui colonie este, deci, Romania, si cine l-a suspendat, de fapt, pe Basescu?
Daca ar fi sa privim la politica, ca sa ne lamurim, am vedea cum se da cu fundul de pamant cand la Bruxelles, cand la Washington, cand la Moscova. Dupa care, asa cum zic unii, se fac bai de sezut direct la Marea Moarta. Ce simplu era totul la suspendarea din 2007, cand puteam folosi cerneala presei ca turnesol. Atunci, urmand logica presedintelui, ne puteam raspunde foarte simplu la intrebarea despre cine e “baiatul bun” si cine sunt “baietii rai”: mogulii, evident! Mogulii Voiculescu, Vintu si Patriciu – vanzatorul Rompetrolului nostru – erau oamenii Moscovei. Implicit, Basescu reprezenta politica SUA si atunci aveam de a face cu o batalie geopolitica, cam aceeasi de secole, legata de controlul Gurilor Dunarii si Marii Negre, ceea ce inseamna controlul Europei. Si totusi, ce s-a schimbat de atunci?
Acum, Voiculescu pare singurul care a ramas tare pe pozitie. Dar pana cand? Vintu mangaie prin unde telepatice butoanele Realitatii, plimbata de la un SRI-ist la un Mossad-ist si inapoi la KGB-ist, iar Adevarul-KGB a devenit mai servil decat organul lui Silberstein, Evenimentul Zilei, in timp ce Patriciu, “mogulul cel rau”, Patriciu, tipul care scrasnea din dinti cand vorbea de “presedintele-bataus”, ei bine, miliardarul Patriciu, nasul Nasului Rosca Stanescu, e mai “basist” decat Basescu insusi! Un “bubico” desavarsit, pus “mumos” cu botul pe labe; pe labele din spate chiar! Ce sa mai intelegem din asta?
Pai, daca pastram logica anti-moguliana din 2007 inseamna ca Basescu este aparat de… Tel Aviv si Moscova/respectiv Berlin impotriva…. cui? A Washington-ului? Si care Washington? Ala de la Casa Alba-Neagra, care deja se zgaltaie in fata propriului electorat? Sau, de fapt, e o “babardeala” generala, o lupta acerba pentru resurse in care nu mai conteaza nici steagul, nici prohabul?
E drept, Gututenstein, asa-zisul reprezentant al Americii in Romania, oricat de vocal-instrumental ar fi, pentru ochii si urechile presei, ramane, nu-i asa?, “cel mai bun prieten al lui Mircea Geoana”! Motiv pentru care Basescu nici nu i-a onorat vreodata gazonul. Pe deasupra, Victoras Ponta, concurentul lui Plagiiceanu, vrea sa ne faca sa credem ca aducerea lui Wesley Clark la Palatul Victoria – cu o zi inainte de votul din Parlament si “pro-bono”, ca doar e pensionar american! – ar insemna ca PSD-ul, recte USL-ul, are vreun sprijin al SUA. Sa fim seriosi. Omul a batut in retragere din armata SUA. In schimb, e foarte activ in armata de militari in civil ai verosului George Soros, pe care specialistii il considera un “front-man” al familiei Rothschild, de ale carei afaceri in Romania nu e strain nici un sponsor cunoscut al fostului premier roman, unul cu nume mai ungurean parca… Sa mai amintim ca din armata lui Soros face parte si europarlamentara lui Crin Antonescu, Renata Weber, tovarasa de arme a ayatollahei societatii civile, Alina Tatiana Mungiu Pipidi, ambele salvatoare din gura ale Rosiei Montana?
Dar ce ne facem ca din aceasta armata mai face parte – si inca cu multe victorii si decoratii la activ, precum un transeist sovietic – insasi colonaleasa brigazilor rosii din PDL, Monica Macovei, impreuna cu toata gasca ei de pionieri GDS si “felousi” de-ai rectorianului Andrei Plesu: “brandul” fatalailor Teodor Anatol Baconschi, retardul de la 1 Toader Paleologu, oligofrenul cu staif Cristi Preda, tampitelul cu acnee Mihaita Neamtu, MC-ul transpirat Traian Razvan Ungureanu, si cu voia dvs, ultimul pe lista, “salvatorul neamului” – doar “daca e nevoie”, bineinteles – greu-asudatul Muc cel mic al gradintei de UTC-isti si soimi ai patriei ungurene, Mihaita Razvan Ungureanu, bursier si al Fundatiei Soros si al unui individ ceva mai special pe plan international, ca infractor de talie mondiala, unu’, parca Mark Rich ii spune…
Carvasazica e o bataie intre gasti, cum mai vezi pe dupa blocuri sau pentru suprematia tarabelor din piata, disputate intre clanurile tiganesti. Numai ca acum tarlaua se numeste colonia Romania. Au sutit-o hotomanii USL, pusi pe chestii dilimandroase. Dar “si-o vor inapoi” hutanii din PDL. E “Țara lor, băi, țara lor“, ca sa citez un jurnalist harsait. Nu a noastra, a simplilor romani, ci a lor, a celor 0,01% din populatia Romaniei, recte Udrea, MRU & Co. Cum ar spune Valter Roman: “Dupa noi, vom veni tot noi!“. Sau, mai pe romaneste: “Pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii. Aia hoti, astia hoti, mama lor la toti!”.
Dar sa ne intoarcem la presedinte, care isi petrece azi, cel mai probabil, ultimele sale clipe legitime la Cotroceni. Dar nu atat pentru ca USL-istii vor sa jefuiasca ce a mai ramas din tara si sa o imparta cu cine mai stiu ei – o puteau face linistiti dupa alegerile din toamna – cat in mare parte din cauza tupeului si arogantei incomensurabile ale “asasinilor platiti” ai culturii si istoriografiei romane, care si-au gasit culcusul cald la sanul lui Basescu. Recte dublurile lui Pacepa din fruntea Coloanei a V-a, sinecuristii Patapievici & Tismaneanu, tata si mama-omidele cooperativei neo-kominterniste, cu para-protectii si pluri identitati si biografii, de dublu si triplu stipendiati, chiar si de la Romania pe care o sapa, zilnic, cu sadism.
Iata ca Basescu a pierdut dupa cum am prezis, in avertismentele mele zadarnice: pe mana “intelectualilor” de mucava, a agentilor antiromani din armata de civili ai lui Soros, care au facut insuportabila respirarea aceluiasi aer cu ei, chiar si de catre tipi obisnuiti cu putoarea, ca USL-istii care-i dau jos din copac acum. Dovada ca au si fost primii pe lista! Jaful asupra averii nationale, catre care se indreapta, avid, la randul lui, USL-ul, poate fi suportat – e un sport practicat asupra acestui pamant de peste doua mii de ani -, dar atentatul la identitatea nationala, nu.
Ce n-a indraznit nici macar o “carpa kaghebista” ca Iliescu sau un “invins al sistemului” ca Constantinescu – sa atace filonul national prin otravire, zagaduire si secare -, s-a petrecut, iata, din nefericire, sub presedintele-luptator Basescu, un aparator al cauzei romanesti in Basarabia, cum n-au fost ambii sai predecesori la un loc. Averea tarii se mai poate reface, societatea se mai poate curata, chiar si singura, dar cine si in cati ani va putea repara multiplele fracturi provocate coloanei vertebrale a natiunii, identitatea nationala, si gaurile lasate in cultura romana de sobolanii ICR?
Desigur, suspendarea presedintelui poate fi considerata ilegitima si, mai ales, amorala. Dar cum altfel a fost si este atacul la fiinta nationala realizat de locotenentii lui Soros prin insesi mult disputatele “institutii ale statului roman”, in care s-au incotopenit si din care nu se mai dau dusi? Sa speram, desigur, ca patapievicii si tismanenii, lepadatii liichenii si cacartarestii – toata greco-bulgarimea care se dadea nepoata lui Traian -, nu vor fi schimbati cu alte capuse ale politicii dambovitene ca mungioaiele si webaresele de pe tarlaua puterii. Sa speram ca cei insarcinati cu apararea securitatii nationale isi vor face, macar acum, datoria.
Asadar, daca Basescu vrea sa se intoarca la Cotroceni, peste 20 de zile, va trebui mai intai de toate sa se debaraseze de aceste deseuri ideopolitice, care il trag in jos, iremediabil, spre haul de unde nimeni nu mai are scapare. Numai apelul sincer la oamenii simpli dar care imbratiseaza valorile autentice ale natiunii – atat de batjocorite de “alesii” ICR, cu o ura viscerala fata de poporul roman si tot ce-i romanesc -, il mai poate salva pe capitanul Basescu, comandantul de cursa lunga al politicii romanesti. Daca nu se va elibera din mrejele intelectoaloizilor – si va alege sa sprijine si sa se lase sustinut de toate mutrele acestea pretinse de romani – isi va face un rau imens nu numai lui, ci intregii Romanii.
Dar, sa nu uitam, deasupra noastra Dumnezeu vegheaza…
Revista La Drum: A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anii ’50, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita.
Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare.
La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” – așa cum scria în Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare.(…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. – , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii, sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.” Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania – S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român : „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”.
Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român !
Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!
Interviu cu Neculaie Purcărea:
Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!
Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp – Integral la Ziaristi Online
Importanţă demersului lui Larry L. Watts pentru români
Demersul lui Larry Watts se înscrie printre cărţile – trebuie să spunem, foarte puţine – care aduc un serviciu enorm istoriografiei românești prin faptul că prezintă publicului occidental o altă istorie decât clișeele istoriografiei sovietice – istoricul american dezvăluie politica denigratoare a Rusiei, apoi a URSS faţă de vecina sa de sudvest, România, de la proclamarea independenţei acesteia (1878) până la sfârșitul anilor 1970.
Rectorul Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu. Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu, discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas. Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape incredibile, mai jos.
Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica, soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane, gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi de prepusul sau, Andrei Plesu.
Insa tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi (cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru în “board-ul ştiinţific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la Casa Pionierilor Buftea, facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?
Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!), tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor” Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În încheierea conferinţei sale, Andrei Pleşu se întreba de ce creştinismul, având o tradiţie de fineţe a judecăţii care părea să fie incompatibilă cu grosolănia persecuţiilor, a putut deveni intolerant, şi la fel şi Islamul, despre care am aflat că posedă un „tezaur de texte despre toleranţă”, care este „încă şi mai amplu decât cel creştin”. Într-adevăr, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?
Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de 12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”
Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un caz mai rar de… “anamnesis”?
“În CV-ul său, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizează că nu cunoaşte limba germană: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Wittgenstein, apărută în 2004, chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.
7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta şi A. P. Iliescu 12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta. 13. L. Wittgenstein, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.
De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?
Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi Liiceanu cu editura sa, Humanitas?
Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?
“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi: “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.
“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.
Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul https://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP. Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.
Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:
Politizarea plagiatului
Liiceanu şi Pleşu – două dosare ignorate cu grijă
În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.
Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?
Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!
Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger
Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.
În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.
Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!
Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).
Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)
După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.
Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:
Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.
La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!
Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”
Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.
În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!
Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!
Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:
Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:
Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:
Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:
La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!
În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.
În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!
Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:
A pierde meciul nemaijucându-l?
Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.
Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:
„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.
Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).
Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?
Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.
Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.
A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…
Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online
Presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, minte in New York Times ca a fost chestionat “dur” de membri “nationalisti” ai Senatului (care sunt aia, sa-i votez si eu? 🙂 ) la o intalnire care, in realitate, nu a avut loc! Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici redau mai jos dezideratele GDS legate de ICR: “recrearea frontului unit”!
Intr-un interviu aranjat in New York Times, la sectiunea de Cultura “Larga” 🙂, Horia Roman Patapievici, inca presedintele ICR, minte de stinge. Pare incredibil pentru orice cititor cu bun simt si probabil, sinecuristii sefutului miscarii papitoilor vor contrazice si ceea ce sta scris negru pe alb, intr-unul dintre cele mai mari cotidiene ale lumii, dar chiar asa e: distinsul fizician scatofag minte opinia publica mondiala fara cea mai mica jena. Iata dovada:
New York Times Blogs: “Preşedintele ICR a mai spus că grupurile naţionaliste din Senatul român obiectează faţă de gusturile şi abordarea sa «cosmopolită». El a precizat că atunci când a fost invitat, săptămâna trecută, la Comisia de cultură din Senat pentru a prezenta situaţia activităţii ICR, a fost întâmpinat cu întrebări ostile de genul: «De ce nu vorbiţi despre valorile naţionale. De ce aveţi atitudini anti-româneşti?»”.
Mediafax: Patapievici, invitat luni la Parlament, de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL. Întâlnirea a fost anulată
Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), a fost invitat de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL, Ilie Sârbu şi Puiu Haşotti, luni, de la ora 15.00, la Palatul Parlamentului, pentru un dialog pe tema Ordonanţei prin care institutul trece în autoritatea Senatului. Întâlnirea s-a anulat după ce aceştia nu au ajuns la un acord comun cu privire la participarea presei la şedinţă şi a numărului de invitaţi.
Mediafax: Haşotti: Patapievici crede că sunt la dispoziţia sa? L-am chemat, nu a vrut să vină, la revedere!
Liderul senatorilor PNL, Puiu Haşotti, i-a transmis, luni, preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, că Senatul nu se află la dispoziţia acestuia şi i-a recomandat să fie mai reticent în atitudine, mai ales că nu a fost înlocuit din funcţie, deşi raportul Curţii de Conturi arată grave lacune.
Vai-vai-vai! 🙂
Minciuna crasa a Patapieviciului este observata prompt de Lucian Gheorghiu de la Cotidianul care o ia la bani marunti si afirma: “Totul intră în categoria tehnicilor de manipulare. Dar, atenţie, Patapievici spune că a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului, şi reproduce şi două întrebări ostile care i-ar fi fost spuse. În spaţiul public din România această informaţie nu a circulat. Contactat telefonic, senatorul Georgică Severin, membru în Comisia de cultură, ne-a făcut următoarele precizări: „Domnul Patapievici nu a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului. Şi nu a fost nici în ultimele săptămâni şi luni. Personal nu am lipsit de la niciuna din acţiunile comisiei în acest an, deci ştiu cine a fost, sau nu. Dacă nu greşesc, domnia sa a fost prezent la comisie anul trecut când s-a dezbătut bugetul ICR. Domnul Patapievici a fost invitat la o întâlnire cu liderii grupurilor parlamentare PSD şi PNL, pentru o discuţie lămuritoare referitoare la trecerea ICR în subordinea Senatului, dar această întâlnire nu a avut loc”.”
Vai-vai-vai! 🙂
Intr-o alta stire, preluata ieri de Mediafax de la Digi24, Patapievici “ameninta” ca-si va da demisia, el si conducerea de sinecuristi ai tuturor regimurilor (se aude, tovarasa Tania a tovarasului Gogu?), daca Curtea Constitutionala va hotari nu-stiu-ce pe 5 iulie legat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind reconstituirea ICR. In acest context, Patapieviciul declara onctuos ca “prin noua ordonanta de urgenţă, atenţia cade numai pe programe care au ca obiect românii din afara ţării”. Ca un/o adevarat/o tata si mama-Omida a tocatorilor de bani din pensiile si alocatiile taiate ale romanilor (44 de milioane lei – 10 milioane euro!), Pataghiveciul “culturii romane” stie si ce se va intampla de acum incolo cu Institutul: “ICR se va ocupa numai de diaspora românească, dar într-un spirit naţionalist, arhaic, ce nu se potriveşte vremurilor noastre”.
Vai-vai-vai! 🙂
Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici e suficient, cred eu, sa redau dezideratele lui Andrei Cornea, care apreciaza in organul “22” al GDS “recrearea frontului unit”:
Andrei Cornea, “22”: “Ponta a făcut totuşi o greşeală şi s-ar putea să-şi frigă degetele: s-a aşteptat, desigur, ca unii intelectuali să protesteze, dar îşi închipuia pesemne că aceştia se vor recruta numai dintre „intelectualii lui Băsescu“ şi amicii lui Patapievici – lesne de anihilat propagandistic. Nu s-a aşteptat ca, spre cinstea lor, să se solidarizeze cu ICR şi cu conducerea sa intelectuali ostili ideologic lui Patapievici, precum Vasile Ernu, sau critici vehemenţi la adresa lui Traian Băsescu, precum Cristian Pârvulescu şi Alina Mungiu. Sunt convins că nu s-a aşteptat să protesteze şi mai mulţi regizori din „noul val“, precum Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, inclusiv dublul laureat de la Cannes, Cristian Mungiu, care scrie despre ce s-a întâmplat la ICR că „este o epurare de cea mai oribilă speţă – la fel de reprobabilă ca una etnică, ideologică sau rasială“. Bineînţeles că s-au mai solidarizat şi se mai solidarizează zilele acestea şi mulţi alţii, indiferent de tendinţă ideologică. Dacă la asta mai adăugăm şi protestul lui Marius Oprea – orice în afară de „intelectual al lui Băsescu“ – împotriva demiterii lui Dorin Dobrincu, directorul Arhivelor Naţionale, s-ar putea ca venirea la putere a USL să fi recreat un front unit, de mult dispărut.“
Cam de cand a disparut, tavaris Cornea? De cand a pus Ceausescu Unitatea “Anti-KGB” pe voi? 🙂 🙂 🙂
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – V.I. Tismaneanu
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“ – Gabriel Liiceanu
“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”
O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?
“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:
“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.
Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.
Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”
Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.
O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.
“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:
„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creştetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”
Dar, ce ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:
Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.
Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.
Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.
Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”
Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni), ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.
In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.
Dorin Tudoran atrage atentia ca, in urma cu aproape 8 (opt) ani (nu-i erau de ajuns?!), cand Patapievici a fost numit la ICR – prin prostirea lui Basescu de catre rectorianul Plesu, inainte ca acesta sa primeasca un mare sut in dos de la Cotroceni (prietenii stiu cum si de ce) -, fostul presedinte al Institutului, academicianul Augustin Buzura, a aflat de la televizor ca a fost inlocuit.
Anchetă la IPJ Timiş pentru una dintre cele mai murdare afaceri ale episcopului vicar al Timişoarei, Preasfinţitul Paisie Lugojanul. Arhipiscopia Timişoarei, sub oblădiuirea lui Paisie şi a aghiotanţilor săi, a avut tupeul să ceară şpagă din bani europeni. Luni, la Poliția Timiş, două angajate ale unor centre social-educaţionale, Violeta Mureşan şi Laura Jurj, au depus mărturie împotriva celor ce le obligau să facă “donaţii” către Arhiepiscopia Timişoarei.
La masă cu Marx (mulţumesc, Matei Vişniec!) a stat şi L. Tismăneanu, după Larry Watts şeful grupului de agenţi cominternişti. Memorie reliable, cînd încearcă să-l reconsidere ba pe Leonte Răutu (ca „om de imensă cultură”, v. V. Tismăneanu, Ghilotina de scrum. Despre nevroze şi evoluţii, Editura de Vest, 1992), ba pe Miron Constantinescu, prezentat (de Petru Dumitriu) ca un fel de Imre Nagy, gata să revizuiască din interior sistemul, ba pe Constanţa Crăciun, ministresa care a refuzat moştenirea Brâncuşi, „deşteaptă şi frumoasă”, medaliată cu aur, Secera şi, fireşte, Ciocanul, ca şi tatăl premierului imediat postosocialist, Valter Roman, vigilent cenzor pentru Eliade, Cioran, Noica.
Dorin Tudoran, un intelectual cu ceva mai multe carti decat HR Patapievici si, spre deosebire de acesta din urma, cu o reala disidenta la activ, face o observatie de mare bun simt in articolul sau “Politizarea instituțiilor: lupi și mielușei“. Tudoran atrage atentia ca, in urma cu aproape 8 (opt) ani (nu-i erau de ajuns?!), cand Patapievici a fost numit la ICR – prin prostirea lui Basescu de catre rectorianul Plesu, inainte ca acesta sa primeasca un mare sut in dos de la Cotroceni (prietenii stiu cum si de ce) -, fostul presedinte al Institutului, academicianul Augustin Buzura, a aflat de la televizor ca a fost inlocuit.
Dorin Tudoran: “Când, în ianuarie 2005, președintele Institutului Cultural Român (ICR) afla din oraș că a fost destituit și era chemat la Cotroceni să dea nas în nas cu înlocuitorul său, acesta din urmă, dl Horia-Roman Patapievici, nu vedea nici un motiv de jenă că devenea instrumentul unui act de politizare. Astăzi, când Guvernul pregătește trecerea ICR din subordinea președintelui României sub controlul Parlamentului, dl Patapievici organizează o conferință de presă în care acuză vehement politizarea. Dacă ar fi vorba de o persoană oarecare, acest semn de inconsistență morală m-ar lăsa rece.”
Mineriada GDS-ista declansata astazi de Patapievici si ai lui nu este cu nimic mai prejos decat mineriada FSN-ista a lui Iliescu si ai lui, din anii ’90. In fond, ce-l deranja pe Iliescu? Ca o droaie de “golani” si “legionari” strigau ca tampitii “Jos Iliescu”! Pai aceiasi “golani” si “legionari” de ieri, ajunsi intre timp jurnalisti, scriitori, artisti si istorici, striga de vreo opt ani la Basescu sa-l demita pe patibularul de la ICR. Dupa scandalurile cu “turnatorii de la academia de vara”, falusurile erecte ale lui Iuda si satanismele expuse in Germania, anusurile lui Perjosvchi si alte falusuri blegite si vagine imprastiate pe peretii de la New York, ca “reprezentative pentru arta romaneasca”, i-am adresat chiar si o Petitie lui Basescu: Pentru demiterea lui Patapievici (cititi-o mai jos). Mare pacat ca n-a facut-o. Cat a distrus din fondul cultural romanesc aceasta gasca otravitoare, condusa de mutantul Pataplesu, si din istoriografia reala a tarii, daca il adaugam si pe zombiul Tismaneanu, nu stiu in cate generatii se va mai repara. Daca Iliescu a pastorit doar niste jefuitori ai bogatiilor tarii, protejatii si limbistii de serviciu ai lui Basescu – altfel profitori ai tuturor regimurilor, de la Pauker incoace – au atacat insasi fiinta nationala, cu repercusiuni mult mai grave decat recuperarea unor valori materiale (pentru ca altii sa le fure din nou).
(Intr-o paranteza, am totusi o intrebare pentru Basescu: cum se simte azi, cand Mungioaica, aparatoarea de serviciu/i a protejatului sau Patapievici si tovarasa tuturor “civililor” din PDL – procuroarea comunista Macovei, propagandistul UTC Preda si jurnalistul comunist Ungureanu -, este aceeasi care afirma despre fiica sa, Elena Basescu, ca este “o beizadea”, il punea pe baiatul de mingi al lui Tismaneanu, catelusul Tapalaga, sa spuna despre EBA ca este sora mai mica a lui Nicu Ceausescu si “o martoaga chioara” iar ea scria, negru pe alb: “Eu sunt convinsa ca electoratul din Romania e inteligent si ca nu o va vota pe dra Basescu, pentru ca prezenta ei in Parlamentul European ar distruge si bruma de credibilitate pe care o mai are trupa PDL si Romania in general. Dar nu e sigur ca partidul, temator de tata-sau, va fi la fel de destept ca poporul si nu ii va concesiona cate zece voturi pe circumscriptie, conform indicatiilor deja distribuite, autoadministrandu-si lovitura finala“? Cand brigazile rosii ale GDS vor da ele “lovitura finala” PDL ghici ciuperca otravitoare cine o va inlocui pe EBA la PE, ca sa intregeasca grupul “celor trei gretze” sorosiste, Macovei-Weber-Mungiu?)
Dar de ce zic ca este o mineriada? In primul rand o precizare: Grupul de Dialog Social, din care fac parte Plesu, Liiceanu si Patapievici, nu a fost atins decat poate cu o floare de mineri, sediul GDS fiind pazit de acestia impreuna cu Armata, la ordinele lui Brucan. Eu, care am fost in lagarul de la Magurele, n-am vazut pe-acolo nici un “intelectual” din oralistii lui Patapievici de ieri si de azi. Acum, ca si in 1990, trupele care au venit sa dea in cap studentilor “golani” si “legionari” erau constituite din: naivi – tampiti adusi cu arcanul pentru “salvarea domnului Iliescu”, oportunisti – sefuti care beneficiasera deja de avantajele FSN si voiau sa fie remarcati de “tovarasii de la centru”, agenti ai serviciilor speciale rasaritene si ticalosi – criminali nenorociti ca Miron Cozma, acum in varianta pseudo-feminina – pseudo-masculina, recte Alina Tatiana Mungiu Pipidi. La aceste categorii, astazi se mai adauga verosii, listacii ICR, privilegiatii gastii clientelare timp de aproape opt ani, beneficiari de fonduri peste fonduri si excursii peste excursii in jurul lumii, ca sa nu mai vorbesc de “specialii” ca Cartarescu si Plesu, publicati in cat mai multe limbi posibile.
Inainte insa de a prezenta Modus Operandi-ul ei, dupa cum a fost expus in timpul scandalului precedent, de care pomeneam mai sus, de analistul militar Valerian Stan, fost membru al CADA si al Aliantei Civice si sef al corpului de control al Primului Ministru, o sa mai amintesc, pentru nestiutori, cat se poate de la scurt, cine este Patapievici:
Horia Roman Patapievici, de profesie fizician, fiul unui agent NKVD-ist – Dionis Patapievici a activat impotriva Romaniei in Bucovina ocupata de URSS, a fost traducator al Armatei Rosii in Viena ocupata de rusi, devenind nomenklaturist comunist, ca inalt functionar la BNR si reprezentat al RSR la CAER, urmarit de UM 0110 anti-KGB ca agent sovietic -, si-a falsificat biografia in fata sotilor Ierunca-Lovinescu, afirmand ca tatal sau a fost detinut politic anticomunist si a murit fara a apuca sa-i spuna din suferintele pe care le-a indurat in temnitele comuniste – conform Jurnalului Monicai Lovinescu.
Desigur, ar mai fi multe de spus despre asasinul platit al culturii romanesti. Dar scarba ma face sa ma opresc aici. Nu inainte de a-i intreba pe unii din intelectualii-mineri de azi: acesta este omul care va reprezinta? Atunci sa vi-l bagati in cur!, ca sa il citez pe distinsul “filosof”, considerand ca in acest citat si-a schitat portretul lui si al marelui lui Institut Cultural Rus: “Radiografia plaiului mioritic mea si a ICR este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”.
„Boierii minţii” şi sistemul clientelar
Sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – revistele” „Viaţa studenţească”, “Echinox“, „Opinia studenţească” şi „Dialog”, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS.
Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat:
– Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas”, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu.”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.)
– Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond
– Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană”
– Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, „22”, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc
– Ioan T. Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura „Polirom” a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc
– marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului
– Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la „New York Magazin”, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept “naţional-comunişti”, “legionaroizi-securişti”, “aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu” Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după din întâmplare colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”.
Bineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista „22”, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit.
În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii „Polirom” de la Iaşi a lui Silviu Lupescu – personaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici).
Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe. P.S. În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu.
Noi, semnatarii de mai jos, profund revoltati de modul in care actuala conducere a Institutului Cultural Roman dezonoreaza statul roman, batjocoreste valorile nationale si stirbeste imaginea Romaniei in lume, subminand menirea ICR, va solicitam sa va exercitati prerogativele si sa dispuneti demiterea urmatorilor:
Horia Roman Patapievici, presedinte
Mircea Mihaies, vicepresedinte
Tania Radu, vicepresedinte
Misiunea Institutului Cultural Roman este promovarea culturii si civilizatiei nationale in tara si in afara ei, este primul punct inscris pe frontispiciul ICR.
Inainte de a trece la fondul problemei, scandalul international declansat de decizia conducerii ICR de a sprijini financiar, imoral si arogant, doi informatori ai Securitatii dintre care unul este un impostor total pe linie stiintifica, amintim incalcarea flagranta a Misiunii Institutului intr-un alt scandal cu puternice reverberatii, generat de ICR-New York.
Comunitatea romaneasca din New York a fost la fel de ultragiata ca si noi de modul in care conducerea ICR a inteles sa promoveze cultura si civilizatia nationala prin reprezentari de falusuri scrijelite pe peretii Galeriei romanesti din New York, afisari de zvastici, profanari ale menorei evreiesti si imaginii Sfintei Fecioare Maria, grave jigniri aduse in mediul american poporului roman, catalogat in Galeria ICR drept paranoic.
In singura explicatie pe care a dat-o Horia Roman Patapievici, polemizand insa din postura de editorialist al Senatului EvZ si nu din cea de presedinte al ICR oferind un raspuns firesc si obligatoriu ca functionar al statului, retinem ca ICR ar practica o neutralitate morala deci o amoralitate din care se exclude sustinerea artei nationale. Afirmatiile sale vin in contradictie cu insasi Misiunea ICR si nobilele intentii ale Fundatiei Culturale Regale dupa modelul careia a fost infiintat acest Institut sub inaltul patronaj al Presedintelui Romaniei. Acest fapt deosebit de grav este insa eclipsat pe planul onoarei statului roman in lume de operatiunea de reciclare a intelectualilor publici turnatori, infractori si impostori, declansata sub auspiciile ICR in capitala Germaniei, Berlin, prin sustinerea informatorului Securitatii si falsului doctor Sorin Antohi si a altui informator care si-a ascuns trectul 18 ani, dezonorand si dimplomatia romana, Andrei Corbea-Hoisie.
Sponsorizarea de catre ICR a unei asa-zise Academii de vara la care co-director este informatorul-impostor Sorin Antohi, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, fost director al Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor-doctor la Universitatea Soros CEU din Budapesta, propus de ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu sa conduca falsa Fundatie publica romano-maghiara Gojdu, este mai mult decat revoltatoare. Iar reactia de aparare a acestora pana in panzele albe de catre o intreaga pleiada de beneficiari ai fondurilor contribuabilului roman ajunse la ICR, incepand cu presedintele si vicepresedinte ICR, Horia Roman Patapievici si Mircea Mihaies si continuand cu alti intelectuali publici ca Mircea Cartarescu si Vladimir Tismaneanu, sfideaza bunul simt comun si normalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, invocate in protestul intelectualilor germani ultragiati de acest gest.
In cazul in care nu ati fost informat, domnule presedinte Traian Basescu, va transmitem noi ca atat presa germana de mare tiraj cat si postul de stat al Germaniei Federale, Radio Deutsche Welle, a prezentat si continua sa o faca, prin contrast strident cu omerta vizibile in mass media din Romania, protestul Hertei Muller, singura scriitoare din Romania propusa la premiul Nobel pentru literatura, si al scriitorilor si traducatorilor emeriti Richard Wagner si Ernest Wichner, la adresa conducerii ICR si a imoralitatii acesteia.
La intrebarea care ar fi relatia dintre moralitate si profesionalism stiintific sau intelectual, se pot ele exclude uneori?, raspunsul lui Ernest Wichner a fost cel aєteptat, comenteaza Deutsche Welle: Nu sunt niciodatг separabile.
In cazul turnatorilor “actionand in tainг”, (in beneficiu propriu) si “in serviciul aparatului represiv”, activitatea lor “n-a fost una politica. Ci, o fapta criminala”, afirma sec, dar clar єi la obiect, Richard Wagner, in presa germana, citata de DW. Scriitorul german ii reproseaza si lui Mircea Cartarescu imixtiunea penibila in dezbaterea privindu-i pe Corbea si Antohi printr-un articol tinzand spre impaciuitorism, care “contine suma tuturor confuziilor marcand spatiul public romanesc”.
Herta Muller apreciaza cu ingrijorare in ZIUA ca Pentru Romania este o normalitate situatia in care se afla. Nici nu-si da seama ca nu este cum trebuie. Ca romanul s-a obisnuit iarasi sa se fereasca. Nu va dura mult si iarasi vor trai cu frica-n san! Ca astia se orienteaza. Nu stau unde sunt, merg mai departe.”
In prima scrisoare deschisa catre conducerea ICR aparuta in presa germana, Herta Muller intreba: “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”.
Ca ICR are enorme carente nu ar trebui sa fie o noutate pentru presedintele Romaniei, totodata presedinte de onoare al ICR. Incompetenta manageriala ce domneste in noul ICR a fost evidentiata inca din decembrie 2006 de catre cunoscutul scriitor si disident anticomunist Radu Portocala, fost director al filialei din Paris a ICR. Acesta si-a anuntat demisia (tot) printr-o scrisoare deschisa, in care mentiona toate hibele functionale ale ICR-ului generate de inmultirea si agravarea blocajelor institutionale, etc. Domnia sa era de parere ca problemele intampinate in realizarea proiectelor ICR Paris se datorau in mare parte carentelor de comunicare si de gestionare de la Bucuresti.
La fel, pentru presedintele Romaniei, ca presedinte de onoare al ICR, nu ar trebui sa fie un secret continutul Rapoartelor Curtii de Conturi a Romaniei privind jaful care domneste in Institutul Cultural Roman, bazat pe trafic de influenta, conflict de interese si hotie pura.
Horia Roman Patapievici este si recidivist in raporturile sale cu turnatorul Sorin Antohi, pe care l-a promovat in societate prin acoperirea colaborarii sale cu Securitate, pe vremea cand era membru al Colegiului CNSAS. Fapta sa este cercetata (de doi ani!) de Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si Politia Sectorului 1 Bucuresti Serviciul de Investigare a Fraudelor sub supravegherea parchetului, fiind inregistrata in registrul cauzelor penale sub nr. 13861/P/2006.
Asadar, recenta atitudine a presedintelui ICR submineaza inclusiv procesul de condamnare a regimului comunist si crimelor bolsevice declansat de Dvs.
Presedintele Romaniei ar fi trebuit sa stie atunci cand l-a chemat la Cotroceni la cererea lui Andrei Plesu pe Horia Roman Patapievici, ca sa preia cheile fostei Fundatii Culturale Romane, ca fizicianul sustinut operativ si de fostul director al SRI, Virgil Magureanu, este, printre altele, autorul urmatorelor maxime despre Romania:
Din volumul Politice, publicat si raspublicat de Editura Humanitas, inclusiv anul trecut, deci asumat si azi de HR Patapievici:
1) Despre Romania, la pagina 63: Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii.
2) Despre populatia Romaniei, la pagina 53: 23 de milioane de omuleti patibulari (buni de spinzuratoare), iar la pagina 34 scrie: un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare guri vulgare, trasaturi rudimentare. Sau la pagina 64 scrie: Romanii nu pot alcatui un popor fiindca valoreaza cit o turma.
3) Despre limba romana, la pagina 64 scrie: Romana este limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi.
4) Despre istoria romanilor, la pagina 63, scrie: Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cind i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida, stramoseasca, ne-au luat la urinat slavii: se cheama ca ne-au plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa de temeinic au facut-o. Demnitatea nostra consta in a ridica mereu gura svintata, iar ei reincepeau: ne zvintam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfirsit. Apoi ne-au luat la urinat rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avind basica udului mai mare, i-au dovedit.
5) Despre cultura si spiritualitatea romanilor presedintele Institutului Cultural Roman scrie: Puturosenia abisala a stгtutului suflet romanesc, spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pina la eruptia tertiara, tropaind vesela intr-un trup inconstient, pina ce mintea va fi in sfirsit scopita, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos, iar la pagina 56 scrie: cu o educatie pur romaneasca nu poti face nimic.
Daca pentru aceste opere nu a avut timp, Presedintele Romaniei ar fi putut totusi, ca indatorire, sa rasfoiasca Dosarul lui Horia Roman Patapievici si sa constientizeze ca fiul unui agent dublu al Gestapo si al NKVD, crescut in pepiniera nomenklaturistilor deveniti intelectualii rosii ai Romaniei, nu poate oferi garantii pentru reprezentarea Romaniei la standardele UE si NATO – inclusiv cele de securitate – pe care ni le dorim si pentru care cetatenii Romaniei, institutiile statului si slujitorii lor loiali au intreprins eforturi considerabile.
Domnule Presedinte, cele de mai sus sunt doar cateva motive care va indreptatesc sa-i cereti demisia actualului presedinte al ICR.
Domnule Presedinte, mentinerea lui Horia Roman Patapievici si a cercului lui de interese la conducerea si in jurul Institutului Cultural Roman, este o dezonoare pe obrazul statului roman si al Dumneavoastra personal.
Aveti sansa sa spalati aceasta dezonoare prelungita mult prea mult si sa va scuturati de resturile si stafiile regimului comunist-bolsevic, dupa cum v-ati exprimat chiar Dvs.
Pana nu e va fi prea tarziu si, dupa cum spune doamna Herta Muller, o sa vorbim din nou in soapta pe strada.
July 9th, 2012 
VR 
Astazi, Traian Basescu isi petrece, probabil, ultimele sale clipe la Cotroceni. Cel putin cele de presedinte legitim. O stie si el, altfel nu ar fi trebaluit tot week-end-ul pe la Presedintie cotrobaind de ramas bun prin t0ate cotloanele Palatului, cu resturi pe la colturi din umbrele lui Iliescu si Constantinescu, caci Ceausescu nu a mai apucat sa-l foloseasca. O stie cu siguranta, caci altfel nu ar fi invocat “precedentul Bush” in ultimul sau discurs de presedinte votat, primul de presedinte resuspendant.
Posted in 
Tags: 
