« Precum in cer, asa si pe pamant ». Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca – Cristina Nichitus Roncea. Cu un cuvânt înainte al acad. Florin Constantiniu
Scotianul-american Larry Watts ne-a transmis un raspuns complex insotit de urarile de La Multi Ani! si Craciun Fericit! adresate tuturor cititorilor portalului Ziaristi Online, ceea ce, evident, va uram si noi din inima!
Daca doriti sa oferiti cuiva drag albumul de fotografie «Precum in cer, asa si pe pamant», il puteti gasi cu 20% reducere fata de pretul din librarii (oferta valabila pana la finalul anului) comandandu-l direct de pe site-ul Editurii Compania (daca luati 2 albume, taxele de expediere sunt achitate de editura).
Pentru a comanda, trimiteţi un e-mail pe adresa editurii ([email protected]) sau completati direct Formularul de comanda (precizati numarul de cărţi pe care le doriţi, adresa dumneavoastră, numărul de telefon). Editura va primi e-mail-ul dumneavoastră şi vă va confirma primirea comenzii tot pe e-mail.
« Precum in cer, asa si pe pamant ». Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca – Cristina Nichitus Roncea. Cu un cuvânt înainte al acad. Florin Constantiniu. Editura Compania, Bucuresti, 2011. Album în ediţie bilingvă (română-engleză) « On earth as it is in heaven ». A photo journey into the Romanian Eastern Orthodox realm – Precum-in-cer.ro
“Un dar de suflet pentru cei dragi!”
În fiecare an, în decembrie, suntem cu toţii faţă în faţă cu aceleaşi întrebări: de ce, de Crăciun, în loc să petrecem cu tihnă şi cu bucurie aceste zile sfinte, ne pomenim împinşi parcă de cineva în cursa cumpărăturilor şi a cadourilor de tot felul? De ce pacea lăuntrică se pierde în isterie şi în epuizare fizică? În fiecare an ne promitem că e ultima oară când am aruncat banii pe prostii, pe tot felul de lucruri de care încercăm să ne convingem că aveam atâta nevoie, ca în scurtă vreme să le aruncăm de-o parte, plictisiţi de încă un obiect complet inutil şi păcăliţi încă o dată de publicitatea care ne umple zilele…
De ce nu există, oare, şi daruri care să vină singure la tine acasă, după care nu trebuie să alergi, să te îmbulzeşti, să pierzi atâta vreme şi să cheltuieşti atâţia bani? De ce nu există daruri de suflet, daruri care să nu-ţi hrănească patimile (mâncare şi băutură în exces, haine fistichii şi alte nebunii), ci care să-ţi hrănească nevoia de apropiere tot mai mare de Dumnezeu?
Spun Sfinţii Părinţi că trei lucruri sunt de trebuinţă pe calea mântuirii: Rugăciunea, Sfintele Taine şi citirea scrierilor de suflet folositoare. Cum Rugăciunea ţine de lucrul fiecăruia în parte, iar Sfintele Taine ţin de lucrarea Bisericii, ceea ce ne-a rămas nouă să vă oferim, prin această revistă, sunt scrierile de suflet folositoare. Ne-am gândit ca la aceste sărbători să vă ieşim în întâmpinare, oferindu-vă posibilitatea de a face un dar de suflet celor apropiaţi ai voştri, un dar după care nu trebuie să alergaţi, căci vine chiar el acasă (frumos ambalat!), un dar care nu hrăneşte nici patimi materiale, nici orgolii nemateriale, un dar al cărui preţ nu este mare, deşi conţinutul lui este de nepreţuit, căci este spre zidire duhovnicească. Un dar care poate fi un sprijin pe calea mântuirii, un prieten cu care să stai la sfat, un cuvânt blând, care să-ţi aline auzul, atât de rănit de tumultul zilelor noastre. Un dar de pace, un altfel de dar pentru Crăciun.
Pentru decembrie, ne-am gândit să oferim abonaţilor noştri un „pachet” special: un abonament pe trei luni la revista Familia Ortodoxă pentru numai 12 lei (fără CD) şi 16 lei (cu CD). Oferindu-le celor dragi acest dar, vei primi, pentru fiecare abonament pe care-l vei face cadou, o lună în plus la abonamentul tău.
Magii i-au adus Domnului daruri scumpe ca unui Împărat. Hristos însă nu cere de la noi astăzi nici aur, nici smirnă şi nici tămâie. Ne cere, în schimb, să-i dăm inima noastră – cu toată credinţa ei curată, cu toată nădejdea ei neclintită, cu toată dragostea nefăţarnică care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” şi „nu cade niciodată” (I Cor. 13:7-8). În această stare, toţi cei care mărturisim dreapta credinţă, fără nici o deosebire, alcătuim o mare familie, în care Dumnezeu ne este Tată tuturor. Astfel, prin Hristos Domnul, ne-am făcut „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Pet. 1:4) şi ,,neam al lui Dumnezeu” (F.Ap. 17:28). În faţa Tainei Întrupării Domnului, pe care se cuvine să o primim cu credinţă, ne plecăm şi noi cu smerenie, dorindu-vă o prăznuire plină de bucurie şi amintindu-vă pururea că
“Precum in cer, asa si pe pamant” este o carte a linistii. Cristina Nichitus Roncea stie sa fotografieze pacea. Albumul ei ne plimba printr-o lume ce mai supravietuieste doar prin manastirile Romaniei, o Romanie nepoluata fonic, neopintita in rautati si orgolii, o Romanie care nu vorbeste despre incertul viitor – e Romania vesnica!
O rasfoire in graba a cartii face privitorul sa o catalogheze ca un omagiu adus ortodoxiei dar personal cred ca e un omagiu adus Tatalui iar apoi copiilor lui, cei cu credinta si frica de Dumnezeu, un omagiu adus tuturor celor care-l marturisesc pe Mantuitor. Sunt convins ca oricine se va bucura de atmosfera pacii, a linistii si a curateniei pe care o va gasi in acest album, indiferent de confesiune.
Cristina Nichitus Roncea iubeste oamenii. Mi-am dat seama de asta dupa ce am vazut primele imagini. Pentru ca a ii iubi inseamna a-i intelege, iar ea i-a inteles pe toti cei pe care i-a fotografiat. Dovada sta analiza pe care o face cercetandu-le privirile. Directia in care privesc personajele Cristinei e numitorul comun. Cauti ochii lor si gasesti acea emotie unica ce te pune pe ganduri. Oamenii sunt surprinsi privind. Directia privirii e cheia fotografiilor acestui album. Cristina e sincera cu sine si simte ceea ce se intampla in jurul ei atunci cand are camera in mana. Intelege magia locului, il respecta si nu face uz de predeterminarea data de mestesugul artei fotografice. In nici una din cele 211 imagini ea nu face ceva regizat. Nu manipuleaza, nu minte si ne dam seama imediat ca e o buna crestina. Nu am vazut nicio fotografie in care imaginea sa vorbeasca despre orgoliul artistului, nici gand!
“Precum in cer, asa si pe pamant” e un foto-reportaj inedit, e o poveste rotunda care incepe si se termina intr-o nota de optimism aratandu-ne ca, daca mai exista locuri ca acestea, mai exista speranta.
Cristina Nichitus Roncea, un artist frumos, delicat, elegant si complex, ne ofera acum, in prag de sarbatori, o lucrare pentru eliberarea si curatirea sufletelor noastre. O incursiune fotografica in lumea ortodoxa romaneasca. “Precum in cer, asa si pe pamant” este titlul albumului in care Cristina Nichitus Roncea surprinde prin instantaneele sale puritatea vietii pe plaiuri romanesti de credinta.
“Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / ingerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata”. Astfel incepe, in cuvintele artistei, povestea albumului “Precum in cer, asa si pe pamant”, care se doreste a fi un omagiu artistic adus parintelui Justin Parvu, ctitorul manastirii Petru Voda, lacas inchinat martirilor din temnitele comuniste.
Este de ajuns sa deschidem site-ul dedicat albumului pentru a fi transpusi imediat intr-o alta lume. A linistii, a frumosului, a smereniei, a sufletului. O lume curata, nepatata de atingerea de multe ori sumbra si gri a cotidianului, putin cunoscuta de noi in profunzimea ei. O lume pe care e pacat sa n-o cunoastem.
Ramaneti in compania imaginilor pentru a va “inalta catre o lume purificata”, asa cum rezuma profesorul Florin Constantiniu experienta traita gratie albumului “Precum in cer, asa si pe pamant”. (Dana Olariu / CorectNews)
Albumul doamnei Cristina Nichituş Roncea oferă o imagine mai puţin obişnuită a vieţii ortodoxe din România. De obicei, lucrările de acest fel stăruie asupra valorii artistice a ctitoriilor – mănăstiri sau biserici de mir – din ţara noastră şi a comorilor de artă şi cultură – icoane, obiecte de cult, manuscrise, cărţi – păstrate între zidurile lor. De astă dată însă, obiectivul fotografic a urmărit altceva: trăirea întru Domnul a celor care au căutat mântuirea prin desăvârşire, dar şi legătura lor cu lumea credincioşilor, în mijlocul cărora continuă să trăiască.
Pentru a înţelege mai bine crâmpeiele de viaţă bisericească – monastică, în primul rând – coborârea la obârşie este necesară. Una din caracteristicile creştinismului românesc este pătrunderea şi răspândirea învăţăturii lui Hristos de-a lungul unei lungi perioade, de la timpurile apostolice la încheierea etnogenezei românilor.
Dacă în cazul bulgarilor, ungurilor, ruşilor, de pildă, cunoaştem momentul, când un conducător politic – ţar, rege, mare cneaz – a impus creştinismul poporului său, românii apar dintru început ca un popor creştin. Miracol şi enigmă, întocmai ca şi continuitatea daco-romană, apoi română, la nord de Dunăre, în perioada migraţiilor (secolele III-XIII) s-ar putea repeta. În fapt însă, difuzarea creştinismului şi formarea poporului român au fost două procese concomitente, care s-au asociat în chipul cel mai strâns. Creştini am fost de când am apărut ca neam.
În Evul mediu, în lumea creştină, orice autoritate politică, era, în mod obligatoriu, dublată de una religioasă: alături de voievod, cneaz, rege stătea un prelat – episcop, mitropolit sau, la nevoie, un stareţ care-şi dobândise o autoritate spirituală. Când s-au întemeiat domniile româneşti, voievozii au avut alături ierarhi recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
Aşa cum creştinarea românilor s-a desfăşurat pe tăcute şi neştiute, tot astfel, în împrejurări care rămân în obscuritate, în spaţiul carpato-dunărean, organizarea bisericească s-a aflat sub semnul hesihasmului (isihasmului), acel curent, care, originar încă din secolele IV-V, s-a afirmat plenar în secolul al XIV-lea prin învăţătura Sfântului Grigore Palama. Obiectivul lui era înălţarea, prin asceză, a omului până la perceperea luminii taborice, a strălucirii Mântuitorului, vădită în Schimbarea la Faţă. Atingerea unei trepte atât de înalte, de curăţie sufletească şi de comunicare cu Dumnezeu, pe Care „a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”, cerea o forţă spirituală, capabilă să lupte cu ispitele şi să găsească, prin rugăciunea neîncetată, calea spre Domnul.
Dacă, atunci, în secolele XIV-XV şi chiar mai târziu, până la reînnoirea paisiană nu am avut clerici de rafinamentul teologic al palamiştilor, în schimb, hesihaştii români au devenit sihaştrii, pustnici, călugări retraşi în solitudine, dar gata oricând să dea sfatul cel bun pentru zidirea spirituală sau conduita în lume. Termenul însuşi de „sihastru” şi, mai ales, locul ocupat de el în imaginarul popular – unde este înconjurat de respect – dă măsura legăturii puternice dintre trăirea isihastă şi percepţia ei în masa credincioşilor.
Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc: dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială: în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recunoaşte în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege – am fost mereu „în calea răotăţilor” – numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară, ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascultării, avea de îndeplinit diverse munci fizice, care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe „părintele” lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, întocmai ca şi el în gospodăria lui.
Toate acestea „au spart” zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în societatea românească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală.
Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa societăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa credinţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credincioşi la sărbătorile Bisericii.
Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect.
Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână – credincios sau ateu – cartea îi va fi de mare folos.
Acad. Florin Constantiniu
Cristina Nichitus Roncea / «Precum in cer, asa si pe pamant» – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca. Editura Compania, Bucuresti, 2011.
Volumul Credinţă şi tradiţii nemţene s-a născut din dorinţa de a găsi răspunsuri la unele dintre preocupările omului care vieţuieşte pe aceste meleaguri, în aceste vremuri ale minciunii instituţionale şi universale, cum le numea un spirit treaz al epocii. – Lansare are loc luni, 19 decembrie, ora 18.00, la Biblioteca Kirileanu din Piatra Neamt
Astazi, 15 decembrie, in Aula “Virgil Madgearu” a Academiei de Studii Economice, editura ASE a lansat la aniversarea a 98 de ani de la infiintare, o noua lucrare a profesorului Nae Georgescu: “EMINESCU: Ultima zi la Timpul (Dosar de presa). Cartea argumentelor”. Voi reveni cu amanunte de la lansare. Pana atunci, public scurta prezentare:
Cartea “Eminescu: ultima zi la Timpul” de Nicolae Georgescu (Editura ASE, 2011), este o minuţioasă refacere a zilei de 28 iunie 1883 în biografia politică a poetului. Sunt aduse şi comentate mărturii din presă, din arhive, din scrisori, amintiri şi comentarii despre poet – totul cu scopul, mărturisit de către autor, de a afla cât a fost boală omenească şi cât a fost intervenţie brutală, cât de brutală a fost această intervenţie care a dus la îndepărtarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presă şi din viaţa publică. În ziua aceea se consemnează o schimbare de paradigmă economică şi politică a ţării noastre dinspre aliaţii tradiţionali, Franţa şi Anglia, către Germania şi Austro-Ungaria, context în care a fost nevoie ca guvernul să ia unele decizii rapide, dureroase, care au privit şi presa. Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul Timpul, el dezvolta adevărate teorii sociale, economice şi politice, toate incomode şi mai ales nepotrivite în acest context când, prin alianţa care se discuta la nivelul cel mai înalt european, ţara noastră trebuia să renunţe la apărarea românilor din Transilvania, lăsând definitiv soarta lor în mâinile Imperiului Austro-Ungar. Pe de altă parte, Eminescu era un puternic agent de influenţă a opiniei publice, scrisul său fiind mereu aşteptat, temut şi respectat. Analizând presa momentului, se constată că Timpul este cel mai aspru critic al guvernului – iar în săptămâna de dinaintea îndepărtării poetului din redacţie, este singurul organ de presă care face opoziţie continuă şi foarte energică. Imediat ce poetul este înlocuit, ziarul se potoleşte, devine docil, lucrurile se liniştesc. Cartea arată cum toţi prietenii lui Eminescu, începând cu junimiştii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, şi sfârşind cu ziariştii foarte apropiaţi, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale, părăsiseră, de fapt, această corabie pentru a se îmbarca în echipele puterii – poetul rămânând singurul ziarist pe baricadele opoziţiei, alături de câţiva membrii marcanţi ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogălniceanu – care, însă, erau oameni politici, parlamentari angajaţi, nu ziarişti propriu-zişi. Tratamentul aplicat de „prieteni” pentru scoaterea lui definitivă şi presă şi din viaţa publică a fost unul brutal: poetul a fost pândit şi, pe când avea o indispoziţie fizică, a fost urmărit, arestat de către poliţie şi internat la un sanatoriu de sănătate, dându-se ştirea publică, tipărită chiar în ziarul guvernamental, că el este nebun. O asemenea ştire îl scotea automat pe cel numit din orice funcţie publică, el trebuia să facă dovada sănătăţii, să recâştige credibilitatea. Există cazuri similare în epocă, de care autorul se ocupă. Poetului nu i s-a dat această ocazie a dezminţirii; mai mult, propriul său ziar, „Timpul”, pe care el însuşi l-a construit şi cu care în trecut a câştigat victorii de presă răsunătoare, ei bine, imediat ce-şi schimbă direcţia şi orientarea „Timpul” confirmă nebunia sa. Cartea desfăşoară cu febrilitate documente de acest fel, rezultând un Eminescu tragic, prins într-o capcană fără putinţă de ieşire, dar în acelaşi timp puternic, luptător: el a căzut luptând.
In imagine, o caricatura de epoca, de la momentul rascoalei taranilor din 1888, cu Eminescu printre “instigatori”
Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / îngerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata.
Imi doresc ca albumul acesta sa aduca un smerit omagiu marelui marturisitor al ortodoxiei romane Justin Parvu, ctitorul Manastirii Petru Voda, la 20 de ani de cand s-a pus piatra de temelie a sfantului lacas inchinat martirilor din temnitele comuniste. Fara binecuvantarea, viziunea si caldura sa parinteasca, aceste imagini nu ar fi existat.
Multumesc, de asemenea, pentru buna primire si ingaduinta, tuturor preotilor din Mitropolia Moldovei si Bucovinei, surorilor, maicilor, fratilor si calugarilor din Manastirile Petru Voda, Paltin, Sihla, Sihastria, Secu, Neamt, Agapia, Varatec, Humor, Voronet, Moldovita, Sucevita, Arbore, Putna, Trei Ierarhi, Galata, Copou, Miclauseni, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Catedrala Patriarhala si “Sfanta Maria” din Techirghiol.
Cristina Nichituş Roncea / “Precum în cer aşa, şi pe pământ” – Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, Editura Compania, Bucureşti, 2011 – Precum-in-cer.ro
Nici nu am postat bine despre maretele realizari ale carierei politicianului Geoana – cu Romania, “o tara de doi lei” si “nici noi nu stim cati suntem” ofiteri acoperiti -, ca Patapievici i-a si calcat pe urme, chiar la Senat, unde individul era audiat pentru activitatea sa de scatolog-sef in fruntea ICdR. Romania are “o cultura periferica”, Catalin Avramescu este deasupra lui Eminescu si la ICR se construiesc “cariere duble”, in tara si in strainatate, ca pentru acoperiti adica (un slip of the tongue 🙂 ), sunt doar cateva dintre prostiile debitate cu aceeasi neobrazare netarmurita de acest pigmeu fonfait din ograda lui Plesu. Prezint aici o cronica de presa si relatarea Olgutei Vasilescu, de la fata locului, fara alte comentarii. Totusi, imi permit unul mic:
Domnule presedinte Basescu, ne e si noua greata si nu mai avem bani de lamaie! Nu o sa mai repare SRI-ul – daca se mai ocupa aceasta institutie si cu apararea tarii – ce distruge Patapeiviciul de serviciu al lui Soros nici in 20 de ani, apropo de vorba lui Brucan. Faceti un serviciu Romaniei si trimiteti-l pe gaozarul asta – vorba Dvs – de unde a venit, ascuns in prohapul agentului sovietic de tat’su: Pasol na Galitia, ciorti!
Ziare.com: Patapievici, disputa la Senat – a catalogat cultura romana drept “periferica”
Presedintele Institutului Cultural Roman, Horia Roman Patapievici, a catalogat cultura romaneasca drept una “periferica”, in cadrul unei dispute avute cu reprezentantii opozitiei din Comisia de cultura a Senatului, pe tema cartilor traduse in strainatate de anumiti autori, precum Catalin Avramescu.
Patapievici a fost invitat marti la Comisia de cultura pentru a prezenta situatia activitatii ICR in ultima perioada. Disputa cu senatorii PSD din Comisie a pornit de la modul in care ICR a sprijinit traducerea si editarea in strainatate a unor autori romani si a modului in care sunt selectate persoanele care sunt sprijinte de ICR. In acest context, senatorul PSD, Olguta Vasilescu, a adus in discutie cazul fostului consilier prezindential, Catalin Avramescu, care a publicat in SUA, la Princeton University, “O istorie intelectuala a canibalismului”.
“Decizia este a editurii (pentru publicarea cartii, n.r.), in cazul de fata este vorba de editura Princeton University Press, este o institutie in care greu s-ar putea imagina ca un autor din o cultura periferica, cum este cultura romana, ar putea fi publicat. Daca dv. puteti sa-l publicati la Princeton pe Eminescu, ceea ce inseamna sa convingeti board-ul de administratie al editurii sa publice un autor, puteti sa puneti in loc de Eminescu si alt autor, pe care il considerati dvs”, a spus Patapievici.
La randul sau, vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies, a tinut sa intervina, in momentul in care Olguta Vasilescu a precizat ca nu considera ca ICR ar trebui sa sustina cu 7.000 de euro traducerea lui Avramescu, in conditiile de austeritate in care nu se mai tiparesc manuale scolare. “Vi se pare totusi normal ca pentru un autor precum Eugen Barbu, care cred ca nu veti spune ca nu…e si mort saracu, deci e dincolo de bine si dincoace de rau – vorba unui alt scriitor – ar fi meritat tradus? Pentru Eugen Barbu noi am cheltuit 17 mii de euro anul trecut, e vreo problema?”, a intrebat retoric Mihaies.
In ceea ce priveste scandalul “poneiul roz”, prezentat intr-o expozitie la New York, actiunea a fost catalogata de Patapievici drept “un real succes”, precizand ca cei trei artisti urbani care au fost autorii expozitiei au avut sansa de a face parte dintr-o echipa de scenografi, coordonata de un autor american, care au castigat un premiu Tony pentru scenografie. Presedintele ICR a mai sustinut ca “poneiul roz” cu svastica pe crupa era de marimea unei palme, si nu ar fi facut parte in mod oficial din expozitia urbana de la New York. Mai mult, el a sustinut ca in strainatate eventimentul ar fi fost apreciat in mod deosebit, insa in tara presa ar fi “construit un scandal” mediatic nejustificat pe acest subiect. In momentul in care senatorul PSD, Olguta Vasilescu, a precizat ca la nivelul comunitatii romanesti s-a resimtit “oripilarea” fata de aceasta actiune, citand dintr-o scrisoare deschisa, Patapievici a sustinut ca aceasta scrisoare nu este relevanta.
“ICR a inteles sa promoveze cultura si civilizatia nationala prin reprezentari de falusuri scrijelite pe peretii galeriilor romanesti din New York, afisari de svastici, profanari ale menorei evreiesti si a imaginii Sf Maria”, a citat Olguta Vasilescu. Patapievici a sustinut ca scrisoarea poate fi semnata de oricine, “inclusiv de un descreierat”.
“Dintr-un institut care era inexistent acum 6 ani, noi am reusit, aceasta echipa de la ICR, sa construim un institut vizibil si legitimat la cel mai mare nivel. (…)Alaturi de British Council, suntem vazuti ca cel mai dinamic institut cultural”, a mai afirmat Patapievici. El a sustinut ca in ultimii ani ICR a sprijinit traducerea in strainatate a 280 de titluri de autori romani, publicate de edituri prestigioase din strainatate, fiind vorba de 15 autori care beneficiaza cu ajutorul ICR de o “cariera dubla”, respectiv expunere in tara si in strainatate.
Patapievici a precizat ca in momentul in care a preluat conducerea ICR exista un singur autor roman recunoscut cu expunere in strainatate, respectiv Mircea Cartarescu, care avea la acel moment 25 de carti publicate in afara tarii. Ulterior, cu ajutorul ICR ar fi reusit sa mai publice alte 14 carti in strainatate.
Olguta Vasilescu: Despre cum i-am spus lui Patapievici sa-i fie rusine…
Sedinta cu scantei, azi, la Comisia de Cultura, din Senat. De fapt, partea interesanta a urmat dupa ce presa a fost invitata sa paraseasca sala. La cererea mea, s-a aprobat invitarea domnului Horia Roman Patapievici, in comisie, pentru niste discutii preliminare sedintei de aprobare a bugetului pentru Institutul Cultural Roman. Daca tot poporul strange cureaua, am fost curioasa si eu sa aflu de ce, pe SEAP, ICR a anuntat o licitatie publica pentru achizitionarea de bilete de avion in valoare de 800 000 euro, fara TVA, de ce o colectie de icoane a fost transportata, pana in Ungaria, la pretul de 234 900 euro de o societate comerciala ce apartine unui senator PDL de Dambovita (dublu fata de transportul Giocondei de la Paris la Londra), de ce s-au acordat premii de zeci de mii de euro unor jurnalisti maghiari, din bani publici, si de ce cartea despre canibalism a consilierului prezidential (actual ambasador), Catalin Avramescu, a fost tiparita, tot din bani publici, la Editura Universitatii Princeton. Dupa ce ne-a invaluit intelectual, fara a da sume, pentru ca (nu-i asa?) intelectualii nu stiu cum e cu cifrele, dl. Patapievici a refuzat sa ne explice daca isi mai mentine afirmatiile facute la adresa poporului roman, in cartea Politice, reeditata anul trecut, cand avea calitatea de director ICR. A tinut sa-mi dea o replica, dupa ce jurnalistii au fost invitati afara, cum ca nu am dreptul sa-i contest lui calitatea de scriitor. Mai mult, Mircea Mihaes, vicepresedintele lui, a tinut mortis sa-mi aminteasca faptul ca am fost purtatorul de cuvant PRM, calitate care, in mintea lor, ar fi daunatoare si, deci, conversatia cu mine ar fi fost inutila pe vreun subiect. I-am spus domnului Patapievici ca eu nu vreau, ca cetatean roman, sa ma reprezinte in vreo structura, cat timp a afirmat ca poporul roman s-a format din urina. M-a facut mincinoasa. La ce nu se asteptau acesti doi domni, era faptul ca eu venisem pregatita sa le citesc si celorlalti colegi care nu si-au pierdut momente din viata citind scursurile domnului Patapievici, parerea unui inalt reprezentant al statului roman, reprezentant oficial si al presedintelui Romaniei, despre noi toti.
Iata cateva citate interesante din cartea Politice, autor H.R. Patapievici, cu scuzele de rigoare fata de cititorii mei, ca le reproduc:
1) Despre Romania, la pagina 63: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”.
2) Despre populatia Romaniei, la pagina 53 : „ 23 de milioane de omuleti patibulari” (buni de spinzuratoare), iar la pagina 34 scrie: „Un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare guri vulgare, trasaturi rudimentare”. Sau la pagina 64 scrie: „Romanii nu pot alcatui un popor fiindca valoreaza cit o turma”.
3) Despre limba romana, la pagina 64 scrie: „Romana este limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi”.
4) Despre istoria romanilor, la pagina 63, scrie: „Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cind i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida, stramoseasca, ne-au luat la urinat slavii: se cheama ca ne-au plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa de temeinic au facut-o. Demnitatea noastra consta in a ridica mereu gura svintata, iar ei reincepeau: ne zvintam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfirsit. Apoi ne-au luat la urinat rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avind basica udului mai mare, i-au dovedit”.
5) Despre cultura si spiritualitatea romanilor presedintele Institutului Cultural Roman scrie: „Puturosenia abisala a stгtutului suflet romanesc, spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pina la eruptia tertiara, tropaind vesela intr-un trup inconstient, pina ce mintea va fi in sfirsit scopita, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”, iar la pagina 56 scrie: „Cu o educatie pur romaneasca nu poti face nimic”.
December 24th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
