Portalul Ziaristi Online este onorat sa publice, in premiera, marturia despre zilele de 13-15 iunie 1990 a unui fost student la Arhitectura, Marius Dinu (foto acum si atunci), expus mineriadei Guvernului FSN condus de Petre Roman sub obladuirea lui Ion Iliescu.
ULTIMA MEA MINERIADĂ
Sa va zic cum a fost:
Dormeam de 15 ore după trei zile de nesomn. Proiectele le făceam în ultima clipă și le predam mereu după termen.
M-a trezit liniștea, nimeni nu mai mișca în casă, m-am ridicat brusc și i-am găsit la televizor. Erau niște autobuze arse și o cladire fumegând. N-am putut să ascult comentariul.
“…ăștia iar mint! Mă duc să văd cu ochii mei!…”
Orașul era părăsit, ca-ntr-o zi de duminică, din Poliție fumul se subțiase, pe jos documente ude și câțiva răzleți, căscau gura.
La Școală (Institutul de Arhitectura) am aflat ce se-ntâmplase, cum au intrat muncitorii, noaptea, peste colegii care lucrau la predarea de a doua zi, cum au ars autobuzele și ce fum gros scosese clădirea poliției, ei văzuseră tot.
Anul acesta se împlinesc două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist. Este important, în acest context, să ne aplecăm mai mult asupra acestei provincii româneşti înstrăinate, recăpătate şi din nou pierdute, care nici astăzi încă nu şi-a găsit calea şi drumul, care încă bâjbâie şi ezită între cele două direcţii diametral opuse ce i se deschid, spre est şi spre vest. Dar pentru asta este necesar să vedem cum s-a făcut această anexare a Basarabiei de către Rusia la 1812.
Cu ajutorul lui Dumnezeu si a unor prieteni de nadejde am reusit sa sa dau drumul unei noi portavoci cu ajutorul careia imi voi continua lupta cu extremismul maghiar promovat de catre UDMR, PCM sau alte organizatii civile si politice maghiare. Le mulțumesc tuturor celor care au fost si sunt alaturi de mine in aceasta lupta.
Nicu Punguță nu e jandarm, polițist și nici ultras. Nu lucrează la deszăpeziri, dar curăța oriunde e nevoie. Și pe bani, și pe o țuică, dar cel mai adesea pe nimic. „Lasă, bre, că ne cunoaștem, n-am io nevoie de la mata”. Locuiește dincolo de tanti Sița, în ultima casă de pe ulița care duce la luncă. A venit printre ultimii la hotarul dintre sat și câmpul care nu e drept ca-n palmă, ci urcă și coboară domol până-n umbra unei păduri. Acolo fiecare răsărit e măreție neasemuită. Câinii mei vă pot confirma.
Chiar daca la prima vedere poate parea un caz desuet – eh, inca o amarata de informatoare/agenta a Securitatii, acolo – gravitatea acestui caz trebuie inteleasa in conjuctie cu faptul ca in Colegiul CNSAS a lucrat chiar sotul persoanei, recte Andrei Plesu, iar in prezent Catrinel Plesu lucreaza pentru un alt fost membru al Colegiului CNSAS, recte Patapievici. Dupa cum remarca si Q Magazine, ambele personaje si-au făcut imagine din condamnarea comunismului (scena Lojii). In acelasi timp, cazul trebuie analizat prin comparatie cu adevaratele executii de presa care s-au realizat prin intermediul CNSAS asupra unor persoane publice si personalitati de marca ale Romaniei (vezi cazurile Petru Romosan, Cezar Ivanescu sau IPS Bartolomeu Anania, dintr-o multitudine) fara a exista nici cea mai mica dovada a colaborarii lor cu Securitatea, daramite un document oficial din care sa reiasa recrutarea si functionarea in sistem, inclusiv in strainatate, timp de mai multi ani de zile. Dar despre aceasta, in cele mai mici detalii, in articolul urmator, pentru care am solicitat si o lamurire din partea CNSAS, tinand cont si de interesul opiniei publice (vezi mai jos).
Monitorizand presa zilei, este interesant de observat cine a exclus subiectul. Evident, mai toata “presa buna”. Dupa cum aminteam mai sus, in cazul Bartolomeu Anania, fara absolut nici o dovada, fara nici un act remis de CNSAS, doar pe baza unor inventii murdare crosetate de Mirela Curlatan, intervievatoarea preferata a lui Andrei Plesu – vezi EvZ: Nota lui Băsescu către Securitate, văzută de Andrei Pleșu cu “mancatorii de cacat” – Evenimentul Zilei a tinut o campanie de exterminare psihica si defaimare publica de trei zile la rand, prin articole de cap de ziar multiplicate prin nenumarate prezente TV. La fel, Adevarul, Cotidianul si Evenimentul Zilei, plus agentia de stiri a lui Sorin Ovidiu Vintu NewSin si sifonarul Mircea Dinescu, au umplut “pe surse” toate ziarele vremii cu presupusa colaborare a lui Cezar Ivanescu si, apoi, a lui Petru Romosan. Petru Romosan si-a aparat onoarea in fata falselor acuze ale CNSAS intr-un proces castigat definitiv si care nu a facut inca valurile necesare (aviz tot Mirela Curlatan). Cezar Ivanescu a murit de inima rea si alte cauze ramase neelucidate. Astazi, in cazul Catrinel Lacramioara Plesu, mucles. Sau, cum foarte plastic se exprima marele patron de presa Sorin Ovidiu Vintu, in loc de prezentarea subiectului, se alege varianta “prin batista”. Dinu Patriciu, patronul lui Andrei Plesu, stie mai bine de ce.
Pana voi reveni asupra subiectului, sunt de remarcat urmatoarele articole de presa:
Cazul Catrinel Plesu – colaboratoare (informatore/agenta) a Securitatii a scandalizat lumea mai mult sau mai putin bine informata din Romania. Dis de dimineata am fost trezit de telefonul unui important fost demnitar de rang inalt al statului roman (printre primii oameni in stat) care vroia sa stie daca sotia disidentului “prin mancare” Andrei Plesu, actuala directoare a Centrului National al Cartii lui Patapievici de la ICR, “a fost sau nu a fost?”. Daca e sa ne luam dupa cel mai bun tovaras al lui Andrei Plesu, atoateincompatibilul Mircea Dinescu, cica n-ar fi fost “deloc-deloc”. El stie. Desi recunoaste ca nu a participat la sedinta Colegiului CNSAS cand s-a constatat ca Catrinel Plesu “a fost recrutata de Directia Generala de Informatii Externe” si “a avut numele conspirativ “Maria””. Asadar, daca e sa ne luam dupa documentele CNSAS, puse la dispozitie in articolul Catrinel Plesu de la ICR, sotia lui Andrei Plesu de la GDS, a turnat pentru DIE, mama lui SIE. DOCUMENT CNSAS. El, membru PCR de la 19 ani. Ea, informatoare de la 19 ani, se pare ca e undeva intre nici “prea-prea” nici “foarte-foarte”. Totusi, ramane intrebarea: de ce a tacut 44 de ani (in fata prietenilor) si 22 de ani (in fata opiniei publice)?
Revista Q Magazine, condusa de profesionista Floriana Jucan, incearca sa afle raspunsul la aceste dileme, intervievandu-l pe inca membrul Colegiului CNSAS, incompatibilul Mircea Dinescu:
A fost sau nu soţia lui Pleşu colaboratoare a DIE? Dinescu spune că nu!
Soţia lui Andrei Pleşu, Catrinel Pleşu, ar fi fost colaboratoare a Direcţiei de Informaţii Externe, conform unei adeverinţe furnizate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), care a fost făcută publică pe blogul lui Victor Roncea. Mircea Dinescu a precizat pentru Q Magazine că soţia lui Andrei Pleşu nu a fost o colaboratoare a DIE, întrucât nu există nicio notă informativă semnată de ea care să se regăsească în dosarul de la CNSAS.
Având în vedere faptul că Andrei Pleşu a fost în cadrul CNSAS, au apărut şi speculaţiile conform cărora documentele care ar fi putut dovedi colaborarea soţiei sale cu DIE ar fi fost sustrase. Mircea Dinescu afirmă că „reciclarea” unor dovezi ar fi fost imposibilă din momentul în care dosarele ajungeau la CNSAS, dar recunoaşte că au existat şi dosare care nu aveau decât… coperta.
„Întâmplarea face că nu am participat la acea şedinţă. Ce vă pot spune însă este că doamna Pleşu nu a fost colaborator al Securităţii pentru că nu există note informative pe care să le fi semnat. La dosar nu există decât afirmaţiile securiştilor. A fost probabil o tentativă de racolare, dar se pare că nereuşită. Să ştiţi că băieţii dădeau ca la peşte. Ştiau că urma să pleci sau că doreai să pleci în străinătate şi imediat erai contactat. Însă, una era că ei încercau să te racoleze, alta să şi colaborezi. Din ce ştiu eu, nu există documente care să confirme colaborarea doamnei Pleşu cu DIE. Că puteau să fie sustrase documente, la CNSAS, e o porcărie. Dar, ce, despre mine nu s-a scris că am cărat cu geamantanul documente în Germania? O porcărie fără margini. Este imposibil să lipsească ceva la CNSAS, pentru că orice intră în instituţie, orice document care este luat de un membru al CNSAS şi returnat are şi număr de ordine, de primire şi predare. Chestiile acestea se pot verifica, nu se fac după ureche. Este adevărat însă că la CNSAS au venit şi dosarele unora care conţineau doar coperta. E clar pentru mine că la SRI s-a făcut un matrapazlâc, o pot spune cu mâna pe inimă. Cred că au fost unii atunci care şi-au cumpărat dosarele, dar asta s-a întâmplat înainte să ajungă la noi. În plus, cred că cei de la CNSAS au formulat puţin cam neclar, cam incorect, adică a fost colaborator, dar de fapt nu a fost pentru că nu există note informative”, a precizat Mircea Dinescu, fost membru în Colegiul CNSAS.
Dileme morale… pe bani publici
Catrinel Pleşu este chiar director al Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român, condus de Horia Roman Patapievici, ICR funcţionând sub înaltul patronaj al Preşedinţiei Române. Aşadar, un funcţionar al statului aflat într-un post înalt, patronat de o instituţie care şi-a făcut imagine din condamnarea comunismului.
Racolată şi abandonată de DIE, fără documente informative
Conform adeverinţei NR. 748/ 22.02.2011, eliberată la solicitarea „Evenimentului zilei”, document care poate fi accesat prin simpla căutare a numelui Catrinel Lăcrămioara Pleşu (Petrulian) pe motorul de căutare al CNSAS, se menţiona că „În baza Notei de Constatare nr S/DI/I/1433 din data de 03.06.2010, întocmită de către direcţia de Specialitate din cadrul CNSAS, în care se regăsesc următoarele elemente: doamna Pleşu (Petrulian) Lăcrămioara Maria Catrinel este cotitulară a dosarului nr. SIE 89 (cotă CNSAS). Domnia sa a fost recrutată de către Direcţia Generală de Informaţii Externe, în perioada în care urma să-şi continue studiile de limbă şi literatură engleză în Anglia. A avut numele conspirativ «Maria». A fost abandonată din reţea la data de 16.03.1974. Direcţia de Specialitate nu a identificat documente transmise Securităţii de către domnia sa. Dosarul nr. SIE 89 (cotă CNSAS), al cărei cotitulară este doamna Pleşu (Petrulian) Lăcrămioara Maria Catrinel conţine şi documente privind urmărirea domniei sale de către organele de Securitate, în perioada 1985-1986. Doamna Pleşu (Petrulian) Lăcrămioara Maria Catrinel, figurează în calitate de urmărită şi în dosarele de grup fond informativ nr. I 198678 (cotă CNSAS) şi nr. I 5813 (cotă CNSAS)”. Conform procesului verbal al şedinţei colegiului CNSAS din data de 22.02.2011, Mariei Catrinel Pleşu „nu i se poate atribui calitatea de lucrător/ colaborat al Securităţii”.
Documentul CNSAS publicat astazi pe Roncea.Ro este o premiera. Nici un alt membru sau fost membru al Colegiului CNSAS – si tocmai unul din cei de vaza, ca Plesu sau Patapievici – nu a aflat, pana acum, ca insusi cel mai apropiat tovaras de viata al sau a fost un turnator al odioasei Securitati si poate l-a avut chiar pe el “in lucru”, ca “obiectiv”. Si mai releva si o tragedie a ce putea sa faca regimul comunist din om: el, membru PCR de la 19 ani, ea, informatoare de la 19 ani. Iata istoria acestei veritabile povesti de telenovela damboviteana cu staif intelectual:
Cine spune ca comunismul era rau mananca cacat, ca sa il citez, literalmente pe dl Andrei Plesu (vezi interviu in EvZ: Nota lui Băsescu către Securitate, văzută de Andrei Pleșu). In interviul cu pricina, dl Andrei Plesu se revolta, printre altele, pe urmatoarea categorie de oameni: “Foştii care au adoptat strategia inversă, care au devenit nişte mari, feroci luptători anticomunişti. Pe mine ăştia mă enervează la fel de mult. Adică, după ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc, când s-a dat voie la revoltă, tu îţi faci un portret de mare combatant, care nu-i suportă pe primii”. Limbaj de filosof sadea.
Chestiune e ca, exact acum un an, in februarie 2011, de pe scena Ateneului Roman, disidentul Adam Michnik il cam baga la apa pe prietenul dlui Plesu, Gabriel Liiceanu, tocmai pe acest motiv, fara a-i uita si pe intelectualii care in timpul comunismului au luptat cu regimul ca membri ai miscarii de “rezistenta prin mancare”: “Filosoful trebuie să fie precaut când îşi pune haina procurorului…. Enunţul tău a fost un ecou al gândirii bolşevice, doar acela refuza dreptul unor oameni de-a exista în spaţiul public… Pardon, nu esti bolşevic, ci menşevic!” (vezi Bookiseala.ro).
Adevarul e ca, daca urmarim, chiar din avion, traseele celor doi, Plesu si Liiceanu, cei care sustin ca in comunism s-a trait rau chiar mananca cacat – in lipsa de altceva -, ca sa-l plagiez, din nou, pe dl Plesu. Dupa cum se stie, dl Plesu a fost intre 1975-1977 bursier al Fundatiei „Alexander von Humboldt” la Bonn, in Germania Federala, conferentiind despre “arta si filosofia culturii românesti” la Bonn, Dortmund, Düsseldorf si Freiburg, conform CV-ului sau oficial. Intr-o a doua bursa a aceleiasi Fundatii, in anii 1983-1984, dl Plesu s-a insotit la Heidelberg cu prietenul sau, Gabriel Liiceanu, dand ture de week-end si pe la Paris, unde se intretineau sau erau intretinuti, cum vreti sa spuneti, cu/de familia Lovinescu-Ierunca. Dl Liiceanu are o povestire simpatica despre ultimul an al domniilor lor la Heidelberg si “rezistenta prin mancare” care a urmat la revenirea lor la Bucuresti, lasata cu o orgie culinara la Bran. Desigur, in timpul oprimantului regim comunist.
Dar despre dl Andrei Plesu, angajatul distinsului capitalist kazahstanez Dinu Patriciu, se pot spune multe. Pentru discutia de azi ne vom restrange la doar cateva aspecte… geografice. Dl Plesu traia si in anii odiosului regim comunist exact unde locuieste si astazi: intr-o vila din str Paris nr 14 A, la umbra Palatului Victoria. In decembrie 1989, venit val-vartej de la Tescani, posibil in acelasi tren cu dl Magureanu, “exilat” si el prin zona, sfarsitul regimului Ceausescu il prinde la o sueta revolutionara cu Iliescu si Brucan, in casa la vecinul si cumnatul sau, Ascanio Damian. Asa s-a fondat GDS-ul, la scurt timp dupa intrarea in legalitate a FSN-ului. Despre arhitectul Ascanio Damian, istoricul dlui Vladimir Tismaneanu, Gabriel Catalan, ne informeaza ca era un activist de Partid si membru al nomenklaturii de origine evreieasca (vezi Anuarul Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” – Iaşi, Issue no.47 /2010). Asta apropo de “fostii” pe care era enervat dl Plesu ca “mananca cacat”. Dl Plesu era si el, se intelege, membru al familiei si se intelegea bine si cu cartierul. Mama sa vitrega lucrase in afacerile Externe ale RSR si tatal, venit de la Tulcea, unde avusese o aventura mai aprinsa cu o tanara nomada, lucra la Policlinica membrilor CC al PCR si a “organelor speciale”, aflata dupa colt, pe strada Washington. Familia era intarita acum si prin casatoria surorii sotiei sale Catrinel Lacramioara, fiica academicianului Nicolae Petrulian, cu mai varstnicul nomenclaturist Ascanio Damian.
Pe Catrinel, in prezent director al CNC al ICR (Centrul National al Cartii) si pensionara Humanitas, a intalnit-o, conform confesiunilor doamnei, in octombrie 1972. Zvonurile despre inselarea ei de catre filosof, dupa o casnicie de 40 de ani, chiar in noaptea Craciunului, au fost confirmate cu lux de amanunte printr-un foto-reportaj publicat de o revista axata pe… “minima moralia”.
Mai rapida decat el, apropo de comunism si “mancatorii de cacat”, Catrinel Lacramioara Petrulian beneficiase deja, la data amorezarii lor, de o bursa “la o universitatea foarte buna din sudul Angliei”. Intr-un interviu pe care i l-a luat actuala directoare a ICR Viena, Carmen Bendosvchi, doamnei Catrinel Plesu, pentru o carte omagiala scoasa de Academia Catavencu cu neveste de demnitari, directoarea CNC al ICR ne informeaza ca acest eveniment s-ar fi petrecut prin 1968: „Marturisesc ca am plecat trista, aici aveam prieteni, era acea lume paralela din anii ’60. Am facut bachelor trei ani”. Deci pana prin 1971, luna iulie, cand se incheie scoala. Avea 23 de ani si, la revenirea in tara, este angajata imediat la Institutul „G. Calinescu“, sectia de literatura comparata. In noiembrie se casatoreste cu Andrei Plesu, si el, desi abia absolvise facultatea, deja “cercetător” la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Oare stia atunci Andrei secretul cel mare al Lacramioarei?
Carmen Bendovschi, fara sa stie ce va lasa istoriei, o intreaba pe dna Catrinel Plesu, in interviul citat deja: “– Ti-ai citit dosarul?”. Catrinel: “– Am gasit un dosar din anul plecarii in Anglia, din ’68… Iti dai seama ce minciuna a fost asta cu „anii de deschidere“?! Ma urmareau in troleibuz, cind ma duceam la prietene de-ale mamei si le lasam bilete in usa: „draga tanti Gina, imi pare rau ca nu te-am gasit, te mai caut poimiine…“! M-a apucat o furie teribila, o liota de oameni platiti pentru ce?! Am mai vazut ceva care m-a indispus teribil si de-aia iti spun ca este utila, utila istoria dosarelor, nu pentru a plati polite sau pentru a umili oameni, dar iti explica cum functioneaza un sistem. Poate ca copiii nostri sau copiii lor vor dori sa stie cum functiona acest sistem… Din dosar lipsesc anii ’82-’83, dar „Panait“ (numele meu de cod) reincepe a fi urmarit in 1986…”.
“– Oroare?”, revine actuala directoare ICR – Viena. “– Da, o mizerie de viata! Lucrurile astea trebuie sa apara, ca document.”, subliniaza directoarea CNC al ICR, sotia “filozofului socratic” rector la Colegiul Noua Europa. Un filosof care, nu se stie prea bine de ce, desi fusese membru al PCR, inca de la 19 ani (!), a acceptat sa incalce Legea CNSAS si, in loc sa se ocupe de opera sa neinceputa, si-a sacrificat timpul pentru a-si baga mainile, pana la coate, in Arhivele Securitatii. Oare de ce?
Carmen Bendovschi are un moment de clarviziune privind pozitia ocupata de Plesu la CNSAS impreuna cu Patapievici si Dinescu: ” – Sa fim sincere, ramine pentru moment o functie jegoasa… iertaciune!”. Doamna Catrinel Plesu nu se lasa mai prejos: “– E adevarat, umbli in intestinele jalnice ale unui aparat de represiune. Mi se pare important. Si cred ca trebuie sa o faca oameni corecti si cu compasiune, pot sa fie „radicali“, dar fara vehementa si fara brutalitate; si el are aceste calitati, absolut! Nu fiindca e sotul meu, dar sint in genomul lui! Pe de alta parte, daca nu se pun la dispozitie toate arhivele, mi se pare o munca inutila. Repet, e important pentru generatiile care vin, se demitizeaza un monstru care parea atotputernic, poate asa nu se va mai putea naste altul… In rest, exista oameni mai slabi si oameni mai puternici. In Germania au fost drame reale, neveste spionate de soti, frate de frate, unii s-au sinucis… In Romania nimic nu e prea dramatic, dar recuperarea acestei istorii este totusi necesara, desi e dureroasa. De cite dezamagiri si de cite suferinte nu am avut cu totii parte in acesti ani?… „Normalitatea“ se cucereste greu, e o lupta zilnica. In ’89 ni s-a schimbat viata, am pierdut prieteni, am cistigat prieteni, asta e. Trebuie acceptat asta, daca nu – vom muri incremeniti in proiect, cum spune Gabriel Liiceanu.”
Oare dna Catrinel Plesu, functionar public al unei institutii culturale de stat, si-a inchipuit, cand a trantit aceste minciuni istorice, ca sotul ei, dl Andrei Plesu, a curatat toata arhiva CNSAS?
Pentru a nu ramane incremeniti in proiectul “Noii Europe”, Humanitas si CNC al ICR, dupa cum se speriase dna Catrinel Plesu ca s-ar putea intampla, consider necesar sa prezint Documentul CNSAS de mai jos, emis la 11 ani de la infiintarea CNSAS, in urma cu un an, dar ramas “netranspirat” in presa, in ciuda faptului ca dna Plesu ocupa o functie publica iar Adeverinta a fost transmisa si solicitantului, respectiv ziarului Evenimentul Zilei, inca din martie 2011. E drept, este o Adeverinta de necolaborare cu Securitatea, asa cum a primit, de altfel, si Sorin Rosca Stanescu, auto-deconspiratul agent “Deleanu”. Dar este o Adeverinta in care, chiar daca intregul adevar este escamotat, cel putin apare faptul ca Catrinel Lacramioara Plesu (Petrulian) a mai avut un nume de cod pe langa “Panait”, respectiv “Maria”, dar pentru activitatea sa, nelamurita, de agent sau informator al Directiei de Informatii Externe, DIE, mama lui SIE.
Ce observam, din prima: desi Nota de Constatare a fost emisa pe data de 3.06.2010 ea a fost discutata tocmai in sedinta Colegiul CNSAS din 2.02.2011. Dupa 8 (opt) luni. Fiind transmisa apoi catre taciturnul EvZ pe 23.03.2011. Acum 11 luni.
Alte date interesante: contrar obligatiilor investigatorilor CNSAS si chiar si ale Colegiului, Adeverinta este redactata in termeni vagi pentru “a se eluda meandrele concretului”. Astfel, se afirma ca doamna Plesu “este cotitulara a Dosarului nr SIE 89 (cota CNSAS). Domnia sa a fost recrutata de Directia de Generala de Informatii Externe, in perioada in care urma sa-si continue studiile de limba si literatura engleza in Anglia. A avut numele conspirativ “Maria”. A fost abandonata din retea la data de 16.03.1974.“ Adica la un an si jumatate dupa ce s-a casatorit cu Andrei Plesu. Bineinteles, conform Adeverintei CNSAS, Directia de Specialitate, condusa de fosta subalterna a dlui Plesu, pe numele ei Germina Nagâţ, “nu a identificat documente transmise Securitatii de catre domnia sa”. Domnie, nu gluma. Dupa cum observati, lipseste elementul cel mai important, care este o data fixa, ce, de multe ori, are inscrisa pe Angajament pana si ora: momentul recrutarii. Daca vorbim de “perioada in care urma sa-si continue studiile” (alta formulare voit ambigua), conform marturiilor dnei Plesu, ne intoarcem in anul 1968 sau chiar 1967. Asadar vorbim de o colaborare documentata de cel putin 5 (cinci) ani, cu organele speciale ale DIE. De la 19 ani! “– Oroare?”
A semnat sau n-a semnat? – aceasta va fi (oare?) dilema lui Plesu. Si ce a turnat? – ca doar nu a tinut-o Securitatea in brate degeaba cinci ani, pe banii poporului, cu teschereaua plina de informatii culese din spatele liniilor inamicului imperialist.
Ce mai observam: “domnia sa”, dna Plesu, afirma in interviul cu dna Bendovschi ca “am gasit un dosar din anul plecarii in Anglia, din ’68” – Dosarul de informatoare, asadar – si ca din el lipseste aparent doar perioada ’82-’83 (perioada cu Meditatia Transcedentala, lasata cu scrisorile lui Plesu catre Ceausescu, adaug eu). CNSAS afirma insa ca din 1973, data abandonarii “Mariei/Panait” din Retea, si pana in 1985, cand a inceput sa fie urmarita pentru un an, nu mai exista alte date la Dosar. Se pune o intrebare logica: Ce Dosar are de fapt in posesie domnia sa, dna Plesu? Si de ce a tacut, pana la urma, de 21-plus de ani?
Si ar mai fi una, mai de “DilemaVeche”: cata nesimtire poti sa ai sa vorbesti de “lichele” si chiar tu sa fii una dintre ele si sa te revolti pe turnatori si “mancatori de cacat” ai regimului comunist si chiar biata ta nevasta inselata si cu tine sa te numeri printre ei?
“– Da, o mizerie de viata! Lucrurile astea trebuie sa apara, ca document.”
Tismaneanu si Patapievici: sub zodia noilor cominformisti
“Cazul Volodea” sau Ce vor sa stie americanii despre emigrarea lui Vladimir Tismaneanu
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” în SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul la Ziaristi Online)
(…)
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan / Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011
Mosteniri imperiale in Comintern si organele de securitate sovietice
Nota: Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leon Tismaneanu au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul lui Tismaneanu, statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista, surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman. Numai Boris Stefanov (nume de acoperire: I. Draganov) primea la fel de mult ca el, iar acesta era titularul Partidului Comunist Roman din acea vreme. Vezi Rosiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Sotsial’noi i Politicheskoi Istorii [Arhiva Rusa de Stat pentru Istorie Politica si Sociala: RGASPI], fond 495, opis 286, dosar 55, f. 13
Larry L Watts / With Friends Like These, Editura Militara / Fereste-ma, Doamne, de prieteni, Editura RAO, Bucuresti, 2011
Cele doua documente si capitolul dedicat lui Tismaneanu, integral, la Ziaristi Online
Urmeaza: De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
Incepand de azi, Ziaristi Online publica din cartea recent aparuta la Editura RAO, “Intre linii“, scrisa de Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane si fost ambasador al Romaniei la UNESCO, tusele portretelor unor personaje surprinse de ochiul acerb al graficianului de la Time Magazine, New York Times si New Yorker.
“Memorialişti ai istoriei recente se întâlnesc mai rar, şi, de cele mai multe ori, sunt politicieni care vor să-şi justifice eşecurile cu speranţa unei reveniri spectaculoase, după ce mulţimea, le-a citit cartea şi le-a dat dreptate”, scrie istoricul Alex Mihai Stonescu in prefata cartii, continuand: “Este şi cazul ultimelor cărţi memorialistice ale lui Ion Iliescu, o tentativă de a răspunde problemelor grave pe care le ridică acţiunile sale în istoria recentă”. Istoricul mai arata ca “in volumul Între linii, al lui Eugen Mihăescu, artist recunoscut deja în rândul valorilor internaţionale şi totodată rafinat intelectual român, am găsit exact opusul oricărui interes propagandistic. Amintirile sale din perioada regimului Iliescu au creditul preţios al obiectivităţii, pentru că nu sunt interpretări ale faptelor şi evenimentelor, ci relatări, uneori minuţioase, ale unor intâmplări la care a participat direct”. “Două sunt valorile cărţii lui Eugen Mihăescu: informaţia istorică şi stilul literar cuceritor, care face din cele mai dezolante momente de istorie recentă o lectură asimilabilă şi un episod al reflecţiei”, afirma Alex Mihai Stoenescu.
Prezentam astazi prima parte a schitei despre un fost propagandist comunist si aventurile lui uluitoare: Volodea Tismaneanu. Titlul, fotografiile si intertitlurile apartin redactiei.
Vineri 25 noiembrie 2011, la ora 18:30, la standul editurii “RAO” din targul de carte “Gaudeamus” de la Romexpo va avea loc un eveniment editorial care va genera un adevarat cutremur politic. Cunoscutul grafician Eugen Mihaescu, care a fost ani de zile consilier personal al presedintelui Ion Iliescu si apoi ambasador al Romaniei la UNESCO, a decis, asa cum promitea inca din anul 2004, sa povesteasca amanunte explozive despre experienta sa in culisele puterii. Personajele — politicieni, diplomati, jurnalisti — sunt arhicunoscute, dar sunt vazute dintr-un unghi care a ramas necunoscut pana astazi marelui public. Citind aceasta carte despre “ieri”, veti intelege de ce traim atat de rau “astazi”: “Nu ne eliberam de trecut decat infruntandu-l!”, transmite Editura RAO.
Ziaristi Online va ofera unul dintre primele capitole ale cartii care, cu siguranta, il va baga din nou in spital pe Ion Iliescu. In acest prim extras publicat in exclusivitate aflam cu un individ care “fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika” isi imagina in trenul prezidential care se indrepta de 1 decembrie 1990 spre Alba Iulia, “în timp ce șiroia de transpirație”, cum ar putea sa deturneze intreaga conducere a Romaniei la Budapesta. Mai aflati cum “Petrică, vrednicul pui de cominternist”, pe platoul de la Alba Iulia “dirija galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l”. O alta imagine plastica “transpirata” de graficianul Eugen Mihaescu in scris este cea a “juntei militare care sărbătorește reușita loviturii de stat” a lui Ion Iliescu, la un chiolhan organizat într-o școală militară. Militarii din delegatie “erau așa de grași că mă temeam că, dacă ar fi nevoiți să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistența cu vreo bășină scăpată sau ar rămâne înțepeniți, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate”… Va invitam sa va delectati cu aperitivul:
După plecarea lui Brucan (de la New York – nota red), viața mea s-a divizat. Nu era pentru prima dată că duceam o existență de nomad, împărțită între America și Europa. Eram obișnuit să am în buzunar biletul de avion, așa cum alții au biletul de tramvai. Eram obișnuit și cu starea confuză pe care ți-o provoacă diferența de fus orar. Numai că acum făceam naveta între New York și București. De aceea amintirile din această perioadă seamănă cu fotogramele unui film tăiate la montaj.
În noiembrie 1990, mă aflam la București. Nu mai țin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitația de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineața zilei de 1 decembrie la Alba Iulia. Mi s-a promis o mașină care să vină să mă ia de acasă și să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparținut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri și am coborât ca să aștept în fața blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă și rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici țipenie, numai eu, zgribulit de frig și adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră și haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii și îmi creau o senzație neplăcută de oraș pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas și am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp și voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, gălețile, periile și bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat și i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au prețăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din cașmir și mi-au spus să urc în cabină, lângă șofer. M-am înghesuit acolo și m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reușeam să ajung la timp.
La Fântâna Miorița, cordoane de polițiști blocau accesul spre gară. Au oprit și papucul însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele. I-am răsplătit regește pe zugravi și am cerut să fiu condus la tren. La țanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai țin minte cu cine m-am întâlnit și mi-a reproșat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că mașina promisă de președintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toți anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: președintele îmi lansa o invitație, iar oamenii lui nu știau ce să mai inventeze ca să mă împiedice să-i dau curs. Ei mă legau fedeleș și mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Houdini, mă eliberam și apăream în ultimul moment!
Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat“ de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.
În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat.
Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:
– La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!
Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă – aici doare, aici nu doare –, era…
O captura de imagine trimisa de un cititor fidel ma zguduie putin in veghea placuta de la miezul noptii: dintre decolteurile vulgare ale unor “Sanzi” si “Tonciu”, amorurile Annei Lesko cu “Iri”, nespalaturile pe dinti ale Ioanei Tufar si “fetele de la pagina 3” se iteste si figura din ce in ce mai negricioasa (merge pe urmele ficatilor lui Patriciu?) a bulibasei Plesu cu un titlu care, asociat cu mutra, pare sa spuna, de fapt: “Am dovada existentei extraterestrilor”. Sau: “Si tiganii – pardon, romii – cred in Dumnezeu”. “Interviul-eveniment” din Click-ul educativ al lui Patriciu – care va fi urma de alte doua “dialoguri-fluviu”, “intamplator” tocmai acum, cand instanta va hotari, din nou, dupa 10 ani, cum a colaborat cu Securitatea – este dat in tandem in Adevarul si poarta data de 4 noiembrie si ora 21.30. Dupa ora si continut, s-a vrut a fi un cadou pentru Basescu de ziua lui. Si nu numai.
Iata:
“Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?
Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.
I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?
Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile… ”
Dar povestea nu se termina la Basescu atata timp cat Plesu si-a propus sa termine Romania. Pe langa amintirile despre cum l-a instalat pe el Petre Roman la Externe si cum a acceptat ca ii era rusine sa-l refuze si cum nu si-a dat demisia nici dupa ce PD-ul s-a retras de la Guvernare, pentru ca… tocmai refuzase o bursa la Georgetown, etc, etc, etc, ceea ce m-a scarbit cel mai tare este modul nonsalant in care “isi aduce aminte” – in premiera dupa 12 ani! – ca el, de fapt, s-ar fi impotrivit bombardamentului NATO asupra Iugoslaviei chiar de Pasti. Poate chiar a stat pe unul dintre podurile peste Dunare cu un mare semn de “Target” pictat pe burdihan si noi nu ne-am dat seama, cine mai stie!?
Cum in vremea aceea, cu un frate aflat chiar sub bombardamente la Belgrad tocmai ma intorsesem la Bucuresti de la granita cu Iugoslavia dupa ce, de nervi si dezgust fata de noi, sarbii nu mai primeau nici un roman, si ma ocupam exact de Externe, cu surse chiar alaturi de marele ministru cu omleta rece, stiu mai mult decat sigur ca MAE si Plesu personal nu au schitat nici cel mai mic gest crestinesc pentru fratii sarbi. Ba dimpotriva. Iata si extrasele din presa vremii care dovedesc acest lucru.
Deci, la capitolul ticalosie, Plesu sta cam asa (tam-nesam se gandeste ca acum e momentul sa se dea “ortodox”, dupa 12 ani):
“În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.
Vă rugăm.
Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi – spuneam – o reacţie negativă şi în România.” Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?”. „Vreo 4%” – zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!” Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean (Dar nici el nu s-a obosit sa o informeze, considerand prin absurd ca aceasta conversatie ar fi existat in afara suprarealismului lui Plesu! – nota mea, VR). Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei…) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună” (Cat de tare era dl Plesu! Auzi, i-a zis lui Solana: “nu e o idee buna”. Dar inainte si dupa Paste este “o idee buna” uciderea de civili nevinovati din marile orase ale Serbiei pentru o vina inventata in Kosovo, nu-i asa, domnule rect or al “Noii Europe”? – Nota mea, VR) Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?”. Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem… ”
Dar credeti ca s-a oprit vreo clipa bombardamentul de Paste? Ce gluma! Cam aici suntem, asadar: la un individ care a franat institutii cheie ale statului in toate Guvernele Romaniei si isi permite sa minta cu atata “naturalete” despre prestatia sa lamentabila din toate functiile pe care le-a ocupat. Si iat-o si pe tovarasa Zoe, adevarata “presedinta” a Romaniei, cam ce zicea, in ajun de Pasti:
In sfarsit, iata, probabil, si singurul adevar din interviu. Incercand, de fapt, sa-si laude produsul, pe prepusul din Jacuzzi, si sa “infunde” Biserica, face o prezentare reala a pozitiei Patriarhului Teoctist la venirea Papei, care a fost fortat sa accepte vizita chiar de gasca “neo-europenilor” lui Plesu, “stramba-dreptacii” de azi. Macar atat:
“„BOR a încercat blocarea vizitei Papei”
Cu vizita Papei cum a fost?
Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. – actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!” „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?” „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!” A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor.” Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!
Ce fel de condiţii?
Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile. ”
A, stati putin! Ca sa stiti cum sta cu dovada “credintei” lui Plesu, abil speculata in titlul aruncat printre tatele si cururile din Click-ul lui Patriciu:
“Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?
Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii” ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei…”
Asa l-a descoperit Plesu pe Dumnezeu… Alaturi de “liderii importanti ai lumii” care distrugeau si ucideau cu bombardamentele lor o capitala si o tara europeana, pentru prima oara de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial… Si cate coarne avea “dumnezeul” lui Plesu: doua sau trei, ca cel al lui Patapievici?
“Catarii de la Paltinis”… “işi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire”. – Parintele Nicolae Steinhardt
“Apelez, tovarăşe Secretar General, la dreapta dvs judecată şi la înţelegerea dvs omenească” – A. Plesu
Marele ex-om de stat, seful suprem al Colegiului Noua Europa, diriguitorul Dilemei lui Patriciu, fondatorul GDS alaturi de S. Brucan si conjuratul de la Tescani cu Iliescu si Magureanu, un marunt colaborator al Securitatii?
Cunoscutul activist pentru drepturile omului, Gabriel Andreescu, cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să anuleze hotărârea prin care acesta a fost condamnat în 2001 în procesul în care Andrei Pleşu l-a acuzat pe acesta de calomnie şi defăimare. Pleşu a făcut atunci o plângere penală împotriva lui Andreescu, după ce acesta din urmă a declarat într-o conferinţă de presă că fostul ministru al Culturii nu şi-a clarificat relaţia cu fosta Securitate, scrie Romania libera. Mai concret, adaug eu, în 20 februarie 2001, Gabriel Andreescu a participat la o conferinţă de presă în cadrul căreia s-a referit la relaţiile unui membru CNSAS, Andrei Pleşu, cu Securitatea şi instituţiile regimului comunist. El a precizat că Pleşu a colaborat cu Securitatea şi a acceptat unele funcţii înalte în primele guverne formate după 1989.
Plesu l-a dat in judecata si, foarte rapid, in doar cateva luni, respectiv in octombrie 2001, judecătorii români l-au condamnat pe Andreescu, la plata unei amenzi penale de cinci milioane de lei vechi şi la daune de 50 de milioane de lei vechi către Andrei Pleşu, in recurs, dupa ce Andreescu fusese achitat de prima instanta. Este posibil ca procesul sa fi fost chiar cel mai rapid in Romania, daca tinem cont cat de repede a trecut prind doua instante si vacanta judecatoreasca din timpul verii. De notat ca Andrei Plesu, ca si Mircea Dinescu, era membru al Colegiului CNSAS desi fusese membru al Partidului Comunist Roman, inca de la 19 ani! Legea CNSAS interzicea membrilor Colegiului sa fi facut parte din orice Partid.
Gabriel Andreescu a intentat apoi proces statului român la CEDO, în anul 2002. El a invocat încălcarea articolului 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la liberă exprimare şi a articolului 6, referitor la un proces echitabil. În 2010, CEDO a decis că lui Gabriel Andreescu i s-au încălcat dreptul la un proces corect şi libertatea de expresie.
Drept urmare, Guvernul, adica romanii, trebuie să-i plătească acum 10.000 de euro lui Andreescu din cauza lui Plesu, pentru ca i s-a încălcat dreptul la exprimare şi la un proces echitabil.
Nu în ultimul rând, CEDO a luat notă de faptul că daunele înscrise în soluţia finală a instanţei româneşti erau exorbitante: de 15 ori salariul mediu pe economie din România (in cazul proceselor mele cu gasca GDS – Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu-Berindei -, pentru acuze similare, aceasta pretentie era de 200 de ori salariul mediu! – ati citit bine!).
Aceasta ar putea fi considerată o măsură care ar putea determina media şi liderii de opinie să se reţină de la îndeplinirea rolului lor de informare a publicului în chestiuni de interes general, mai arată CEDO (se aude “maestre” Stoica?).
Cererea de revizuire a hotărârii prin care Andreescu a fost condamnat a fost înregistrată în septembrie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistraţii au fixat primul termen al procesului pentru 24 octombrie, dată la care procesul s-a amânat pentru 21 noiembrie.
De abia astept!
Foto-document: Demonstratie la Iasi impotriva ministrului culturii FSN, A. PLesu
February 16th, 2012 
VR 
Portalul Ziaristi Online este onorat sa publice, in premiera, marturia despre zilele de 13-15 iunie 1990 a unui fost student la Arhitectura, Marius Dinu (foto acum si atunci), expus mineriadei Guvernului FSN condus de Petre Roman sub obladuirea lui Ion Iliescu.
Sa va zic cum a fost:
Posted in 
Tags: 
