Credeaţi cumva, după Vulgata românilor predată-n şcoli, că la Rovine fost-a victorie? Nici vorbă, dacă Mircea (argument Djuvara) a pierdut tronul după bătălie. Pe care l-a cîştigat Vlad numit (de ce oare?) Uzurpatorul. Bătălia de la Rovine e un mit, umflat de Eminescu – mitificatorul (şi Doina e declarată iarăşi fundamentalistă, incorect politică). Patriotismul poetului are limite peste limite, morale, desigur. Postmodern e să nu simţi nimic pentru patrie, chiar s-o deteşti ca Mircea Cărtărescu. Nobelizabilul se tot plînge că vieţuieşte într-„o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea”. (…)
Causa causorum: desconsiderarea românilor, mereu culpabili ca popor. H.-R. Patapievici a rămas la aceleaşi idei din Politice privind etnopsihologia poporului român, pe care obişnuieşte să-l numească turmă. Trebuie să-i rostim (ca să nu fim acuzaţi de lipsă de percepţie) adevărurile sale că… Ei, ştiţi dumneavoastră care: cu spaţiul mioritic şi fecala etc. „Chestii” pentru care trebuie să ceri scuze cititorilor cînd le citezi. În gîndirea patapeică, avem „identitatea slabă” (doar luptăm de ceva vreme s-o anemiem!), iar „limba patriotismului nu este limba română, ci un limbaj (dizgraţios) inventat” (v. Despre idei & blocaje).(…)
„Cel mai mult îmi place ziua mea”, hăhăie preşedintele din papa-mobil, pardon, din snowmobil. Ce, are zi naţională? Asta-i grija guvernului, dumnealui se dă cu Băse-mobilul. Şi ca ţara asta să nu mai fie descurajantă (vorbă de consilier prezidenţial), hai s-o fragmentăm, s-o dezmembrăm, să avem nu judeţe, ci macroregiuni autonome faţă de centru, una urmînd linia Diktatului de la Viena, din 1940.
Că ungurii se simt mai ataşaţi naţiunii lor decît statului român e firesc, pînă la urmă, însă nu pricep de ce românii vor să-l atomizeze. UDMR e decis să termine statul naţional, iar cozile de topor româneşti combat la gazetă pentru „structură federală”. Madam’ Barki a vrut „stat ardelean autonom”, Sabin Gherman şi alţi ghermani au susţinut-o. A spus Tökes la Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui „genocid paşnic”, a fost decorat de preşedinte cu-a României stea. Cineva cerea for străin pentru cele două tabere concurente: românii şi maghiarii; alt român căuta precedente de stat în stat(e) UE.
„Vai, vouă, fariseilor şi cărturarilor”!, le striga Iisus Hristos.
Ne destrămăm? Unui popor cu moralul scăzut, demoralizat, nu-i pasă de desfiinţarea statului. O priveşte cu scepticism ieftin…
Mirările nu sînt puţine pe marginea confruntării în curs de la Bucureşti. Cum a devenit « oligarhul » Dan Voiculescu cel mai puternic susţinător al judecătorilor, şi deci al democraţiei – Antena 3 e în prima linie –, împotriva statului oligarhic reprezentat caricatural de Traian Băsescu? Si ce fel de « oligarh politic » e Traian Băsescu? Interesele cui le reprezintă de fapt? Desigur, în afara intereselor oligarhiei locale, născută din Securitate şi din Partidul Comunist, cu ai săi atît de plastic numiţi « miliardari de carton ». (…) Puterea trebuie smulsă din mîinile tehnocraţilor oligarhiei – serviciile secrete, aflate în slujba oligarhilor locali şi transnaţionali – şi redată poporului, care de prea multă vreme votează cum zicea Tănase.
S-au aflat acolo, între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti [prim-secretar al Comitetului Orăşenesc P.M.R. Bucureşti], membru în C.C., cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al C.C.-ului [al U.T.M., preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România (U.A.S.R.)], Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului, Athanase Joja, şef de secţie la Academie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretarul de partid al Facultăţii de filosofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare.
În cursul anilor 1940-1944, cât timp a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a fost adeseori considerat – în mediile de stânga ori de dreapta, de „sus” sau de „jos”, civile ori militare, interne sau externe – tiran ori dictator. Situaţia s-a … deteriorat mai apoi, când, cum se ştie ori se spune, după război mulţi viteji se arată, la „procesul” din mai 1946 ori în presa de după 23 august 1944, în abordările memorialistice ori, mai grav, în rândul istoricilor, Mareşalul avea să fie inclus fără reticenţe în categoria dictatorilor fascişti, alături de Hitler sau Mussolini.
Analiza documentată şi nuanţată a caracterului regimului social-politic din România anilor 1940-1944, pe care Mareşalul l-a „patronat”, nu i-a preocupat pe politicieni şi nici pe mulţi istorici.
Profesorul Constantin Barbu prezinta, in exclusivitate pentru Ziaristi Online, noi contributii ale demersului sau pentru infatisarea adevarului total privind moartea lui Eminescu, demers sustinut de Asociatia Civic Media, conform nazuintelor enuntate la 160 de ani de la nastere si 120 de ani de la uciderea ganditorului national Mihai Eminescu (vedeti Mihai-Eminescu.Ro). Constantin Barbu, discipol si continuator al proiectelor national-culturale definite de Constantin Noica, urmeaza sa publice 12 volume care concretizeaza, cu dovezi de netagaduit, “Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria Romaniei”, plan editorial pe care il punem azi la dispozitie cititorilor portalului Ziaristi Online. Anuntam pe aceasta cale si proxima publicare online, impreuna cu Civic Media, a documentelor “Dosarului de Interdictie Mihail Eminescu”, a actelor medicale si a autopsiei urmate dupa uciderea celui mai mare gazetar roman, inscrisuri cuprinse in facsimil in lucrarea filosofului Constantin Barbu “Memorialul Mihai Eminescu”. Ascultati totodata si expunerea facuta de profesorul Constantin Barbu despre “Memorialul Mihai Eminescu” la aniversarea a 163 de ani de la nasterea lui Eminescu, in cadrul unei manifestari de exceptie organizata de Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir” si Asociatiunea Astra – Despartamantul Bucuresti.
Am aşteptat cu mult interes dezbaterea intitulată „Cum trebuie condamnat comunismul”, organizată de ICR-ul nou, condus de fostul ministru de Externe Andrei Marga. Când colo dezbaterea a strălucit prin lipsă. Invitaţii speciali Victor Ponta şi Crin Antonescu nu au apărut. Iar discursurile au fost în mare parte formale şi cu un iz de răfuială politică. Doar adevăratele victime ale comunismului au impresionat publicul prezent.
Daca vi se pare, cum e si normal, bizar, faptul ca la IICCMER, institut care, chipurile, studiaza “crimele comunismului”, a fost cocotat pe o filiera dubioasa un personaj care face parte din “Militiile Spirituale” anarhiste si de extrema stanga si care contesta pana la desfiintare CNSAS-ul si pentru a-i face loc fratelui sau geaman, sa stiti ca acesta-i doar un promo ieftin al serialului de groaza finantat in totalitate de Guvernul Romaniei – “Povestiri din cripta comunismului”.
Personajul in cauza, ieseanul Adrian Muraru, ajuns prin rotire de cadre in locul Stanomirului lui Tismaneanu, si care si l-a pus pe venerabilul Dinu Zamfirescu in vitrina doar ca sa se poata ascunde dupa el, a creat si un precedent de coma, inedit in istoria “anticomunismului” post-decembrist, obligandu-l pe secretarul Colegiului CNSAS, profesorul de drept Corneliu Turianu, veteran taranist, sa-l dea in judecata pentru calomnie. Adica, repriza I, IICCMER si “Militiile Spirituale” contra CNSAS si acum, repriza a II-a, secretarul Colegiului CNSAS contra directorului IICCMER, cu proces pe rol, in care apare, la mijloc, si “Observatorul Cultural”, reprezentat de Casa de Avocatura Musat & Asociatii, care ii cere, in solidar, despagubiri de 10.000 de euro aceluiasi directoras, pentru prejudiciile aduse saptamanalului prin afirmatii fara acoperire. Daca imbarligatura nu vi se pare destul de alambicata, mai aflati ca, intre timp, presedintele Colegiului Stiintific al IICCMER, respectabilul liberal si fost detinut politic Dinu Zamfirescu, a devenit si membru al Colegiului CNSAS. Si daca bizareria nu era suficient de stranie aflati ca de-abia acum pica in joc si o veritabila fantoma a comunismului, prin intrarea in scena a fostului procuror militar Dan Voinea, gradatul care l-a condamnat la moarte pe Ceausescu pentru cele 60.000 de victime inchipuite de la Timisoara, cap de acuzare principal in rechizitoriul sau fals intocmit in calitate de dirijor al mascaradei judiciare din Unitatea de la Targoviste unde a fost ucis cuplul Ceausescu in decembrie 1989. Procurorul pensionar general milionar (VENITURI 315 MILIOANE VECHI DIN PENSIE – ne informeaza Viorel Ene), groparul Dosarelor Revolutiei si Mineriadei, care a reusit performanta de a-i rataci timp de 20 de ani pe Iliescu si Roman printre randurile unui rechizitoriu care, de data aceasta, n-a mai aparut, a fost reciclat de Vladimir Tismaneanu la IICCMER, in pofida legii. O data cu detronarea formala a “ayatollahului” “anticomunismului”, Dan Voinea a fost preluat de Marius Oprea ca simbol al legaturii ancestrale intre cei doi acrobati ai tuturor regimurilor, pentru a-l transforma in avocat al pupilului sau in procesul cu profesorul Corneliu Turianu. Culmea, distinsul profesor de drept a fost si judecatorul care a prezidat procesul real si moral al cuplului Ceausescu, rejudecat de societatea civila pentru indreptarea farsei judiciare executate de comandoul sovietic din decembrie 1989. O intalnire in Justitie cel putin ciudata care dezvaluie insa dara sinoasa care se prelinge din epicentrul conspiratiei ante-decembriste prin institutii ale statului roman insarcinate, chipurile, cu crimele comunismului, ce sunt acum “investigate” chiar de catre partasii si urmasii ucigasilor.
O sedinta de pomina
Cum asa ceva chiar nu s-a vazut, ca inchizitorul lui Ceausescu si salvatorul lui Iliescu sa-l atace pe Turianu pentru Oprea si Tismaneanu, n-am pierdut prilejul si m-am prezentat la ultimul termen al procesului ce se deruleaza deja de luni bune, prin tergiversari deliberate, la Inalta Curte de Casatie si Justitiei. M-am asezat cuminte intr-un colt al salii si am urmarit ca la circ evolutia macelarului cu trese de la Targoviste acum cu o noua masca trasa pe fata, de avocat al directorului IICCMR in procesul cu secretarul Colegiului CNSAS. Proces in care, de la prima interventia a cerut stramutarea cauzei pe motiv ca profesorul Turianu ar fi prea cunoscut in Bucuresti. Pai si-atunci, ma intreb, procesul Basescu-Patriciu, de exemplu, unde ar fi trebuit judecat, in Papua? Desi, cine stie, si acolo ar putea fi cunoscut vreunul dintre ei…
In fond, cel putin pana acum, se pare ca singurele reusite ale dlui avocat sunt tergiversarea cauzei si starnirea unui hohot general de ras prin salile de judecata urmare a incercarilor sale disperate de a-si proba profesionalismul dobandit la procesul Ceausescu si desavarsit pe vremea lui Iliescu…
Prezent la termenul stabilit de Inalta Curte pentru solutionarea cererii de stramutare formulata de Muraru Andrei pentru „motive de banuiala legitima”, s-a dovedit ca cererea era formulata fundamental gresit fiindca “avocatul” Voinea a intemeiat-o pe dispoziţiile Codului de procedura penala, iar nu civila, confundând evident deci penalul cu civilul (de ce nu cu un tribunal militar?), in care de asemenea a incurcat si institutia revocarii judecatorului cu „stramutarea cauzei” si alte grave greseli nepermise nici macar unui student la drept.
Instanta s-a rugat de generalul-avocat-procuror-pensionar-milionar sa-si plateasca taxa de timbru
Probabil, terminandu-se sirul motivelor de amanare a dosarului de la Judecatoria sectorului 1, sugubetului avocat i-a mai venit o ultima idee (de fapt, sunt sigur ca mai degraba i-a insuflat-o vreun coleg mai priceput): de a incerca amanarea pe calea stramutarii cauzei la o alta instanta. Astfel de proceduri, intemeiate sau nu, maresc foarte mult durata in care poate fi solutionat un dosar: pana se pronunta ICCJ asupra acestei cereri, pana se trimite dosarul de la o instanta la alta daca este admisa cererea de stramutare, pana se stabileste un alt termen de judecata etc… dureaza mult si bine. De ce fuge oare domnul Muraru cu badigardul Voinea dupa el? De Justitia Romana?
Membrii completului de la ICCJ învestit cu solutionarea cererii de stramutare, formulata de Muraru Andrei si sustinuta de Dan Voinea, au fost realmente surprinsi de spectacolul ignorantei stiintei dreptului oferit de dl avocat-procuror. O scena umoristica de Caragiale, Urmuz, Ionesco si Kafka la un loc a avut loc in momentul in care avocatul didamai institutiei de “condamnare a comunismului” a trebuit sa fie convins ca trebuie sa plateasca o banala taxa de timbru. Nevenind nimanui sa creada cat de „mare este gradina Domnului”, nici membrilor instantei si nici celor prezenti in sala, amuzati cu totii in mod evident de prestatia dlui avocat, marele general Voinea (doar la propriu) a fost invitat de repetate ori, cu muuuulta rabdare si staruinta, sa isi achite taxa de timbru, instanta oprindu-se astfel de trei ori in aceeasi sedinta de judecata de la solutionarea dosarului pentru a oferi ocazia dlui avocat sa puna capat ori tergiversarii cauzei ori, macar, spectacolului nestiintei de carte pe care il oferea.
Generalul de tinichea al lui Tismaneanu si pisica domnului Oprea, ucisa in chinuri groaznice de SRI cu o coada de peste
Astfel, in cele 3 (!) incercari ale instantei de a-i oferi dlui avocat Voinea posibilitatea de a achita taxa pentru cererea pe care o sustinea – rugandu-l sa iasa din sala si sa plateasca taxa, in timp ce noi, cu totii, protagonisti si spectatori, l-am fi asteptat cuminti, presedinta completului mergand chiar pana la un „Va rog, haideti, domnule avocat!” – generalul de tinichea al lui Oprea si Tismaneanu a parut ca doreste cu incapatanare sa-si pastraze starea de deruta in fata obligativitatii de achitare a uriaşei taxe de timbru in valoare de 4 lei si a timbrului judiciar de 0,3 lei. Intr-un zumzet de râs general in sala, unul dintre colegii sai avocati (probabil fiindu-i mila de confratele sau cu numele) s-a oferit sa-i dea el un timbru judiciar cu valoarea de 0,3 lei. A urmat, fireste, un alt moment penibil, si anume acela in care dl Voinea, in fata instantei care il astepta, se scutura prin buzunare si portofele pentru a returna colegului suma inscrisa pe timbru. Degeaba insa, dlui avocat ii lipsea in continuare dovada achitarii taxei de timbru, cea in valoare de 4 lei. Ca avocatul de serviciu al ICCMER habar nu avea de obligativitatea achitarii taxei de timbru (ca doar justitia nu e gratis, la cheremul dumnealui), e de inteles. Dar nu poate fi inteles cum un demnitar al Guvernului Ponta, presedintele fabricii de condamnare a comunismului mosita de Basescu, si un avocat prezent in cartile de istorie pentru rolul sau nefast, ambii la un loc, nu sunt in stare sa achite o taxa modica de 4 lei pentru a-si sustine propriile cereri formulate in fata Justititei.
Asta imi aminteste de Marius Oprea, colegul gropar de la ICCMER al mai tanarului Adrian Moraru (o fi vreo boala molipsitoare pe acolo), care afirma ca merge cu trenul „cu naşu’” pentru ca nu are bani de bilet. Timp in care ii facea masaj la domiciliu lui Andrei Plesu (pe gratis?) iar familia ii era plecata in vacanta in Germania, ca sa fie protejata de odiosii neo-securisti, fostii colegi ai tatalui sau, dupa ce i-au ucis pisica pe altarul “anticomunismul” folosind ca arma letala o coada de peste. O fi fost temutul capitan Soare in cautarea ochilor lui Patapievici?
In ceea ce priveste achitarea taxei de timbru, dl Turianu, prof. univ. dr. in drept, s-a oferit, doct, sa ii explice dlui avocat inchipuit ca atunci cand merge la un cinematograf mai intai achita pretul biletului si apoi vizioneaza filmul, iar nu invers. Nu-ti trebuie pentru asta asa multa stiinta de carte sau de principii elementare de drept, ci este o chestiune cel putin de logica…
Vocea tunatoare de la procesul mascarada al lui Ceausescu s-a pitigaiat
Chiar si asa, pentru ca aceasta sa nu mai constituie un alt pretext de tergiversare a cauzei, profesorul Turianu a rugat instanta (culmea, tot dansul) sa ii permita dlui Voinea sa achite chiar si mai tarziu in cursul zilei mareata taxa de timbru. Sub aceasta promisiune, instanta a dat in sfarsit cuvantul pe fond. Sala trepida de nerabdare. Acum era momentul solemn in care urma sa auzim din nou glasul acela tunator purtat in zbor in Unitatea de la Targoviste de avioanele de hartie ale lui Victor Stanculescu si izvorat, paradoxal, dintr-o uniforma ponosita care se asorta pe la coate cu lodenul “martorului” Virgil Magureanu: “Pentru crimele grave săvîrşite de cei doi inculpaţi în numele poporului român, victimele nevinovate ale acestor doi tirani – infracţiunea de genocid, prevăzută de articolul 357, aliniatul 1, Cod Penal, litera c -, vă solicit, domnule preşedinte şi onorată instanţă, condamnarea acestora la moarte!”. Pac-pac-pac! Cand colo, ce sa vezi? Voinea s-a plans din nou, cu o voce pitigaiata, ca personalitate domnului Turianu este atat de covarsitoare incat procesul trebuie stramutat, oriunde, chiar si in binecunoscutul targ de pe langa Iesi, vagauna Ciurea, mai aproape de sufletul clientului sau.
In continuare, dl Voinea a facut o prezentare ampla a CV-ului secretarului Colegiului CNSAS, demonstrand un potential serios de agent de recrutare (al unei firme de personal, la ce va gandeati?) aratand printre altele ca dl Turianu a fost si presedinte al judecatoriei si ca „personalitatea dlui Turianu e cunoscuta in lumea Justitiei, fiind de notorietate”. Problema e ca astfel i-a mai atarnat o talanga de gat clientului sau: recunoscundu-i public notorietatea dlui Turianu, prejudiciul produs de parat poate fi, pe cale de consecinta, cu mult mai mare, ceea ce l-ar putea determina pe profesorul de drept sa propuna majorarea sumei solicitate cu titlu de daune morale. Poate chiar dublarea ei! Discursul impiedicat al dlui procuror-avocat, desfasurat dupa atatea tergiversari si o asteptare febrila, nu a multumit nici publicul prezent si, probabil, nici onor completul de judecata.
Casa de Avocatura Musat & Asociatii s-a solidarizat cu normalitatea
A urmat profesorul Turianu, care a ales sa se apere singur. Cu elocventa si eleganta, magistratul desavarsit a aratat ca a fost si presedintele sectiei civile, si al sectiei penale, dar si al sectiei comerciale. “Ulterior, chiar si presedintele Tribunalului Capitalei!”. “Pentru a elimina alte presupuneri – a mai spus dl Turianu -, trebuie sa va invederez ca am fost si judecator al Curtii Supreme de Justitie. Prin urmare, conform teoriei domnului avocat Voinea, ar rezulta ca nicaieri pe teritoriul Romaniei nu as putea sa imi apar drepturile pe calea justitiei. Poate ma trimite dumnealui direct la Haga ori direct la Consiliul Europei… Consimt si la asta, dar doar daca imi plateste dumnealui cheltuielile de calatorie. Dar cum nu poate plati nici macar taxa de timbru…”, a conchis cu amuzament profesorul de drept starnind, in sfarsit, satisfactia salii.
Chiar si avocatul ziarului care a publicat calomniile lui Muraru, reprezentantul Casei Musat & Asociatii, in ciuda sobrietatii afisate, se vedea ca se straduieste sa isi infraneze rasul pe care il starnea constant dl Voinea, cu incercarile sale de contracarare a actiunii Justitiei. Avocatul prestigioasei Case de Avocatura s-a solidarizat practic cu pozitia profesorului Turianu si a pus concluzii de respingere a cererii de stramutare, deci chiar in contra celui cu care, in solidar, ar putea fi obligat la plata daunelor, aratand ca nu se indoieste de impartialitatea judecatorilor si ca „are incredere sa ne judecam si la judecatorie in Bucuresti”. Jos palaria!
In final, doamna procuror, de asemenea, a pus concluzii, in principal, de anulare a cererii de stramutare ca netimbrata si, in subsidiar, ca neintemeiata. Instanta a ramas in pronuntare, avand sa constate pe urma si daca dl avocat si clientul sau, vor fi in stare pana la urma, totusi, sa achite si acea grandioasa taxa de timbru de 4 lei.
Profesorul Turianu: “Dl Voinea se prezinta drept un avocat cu talent clovnicesc”
In incheiere, dupa ce show-ul mascaricilor post-comunismului a luat sfarsit, l-am abordat si pe profesorul Turianu. Distinsul demnitar, fost senator de marca al PNTCD, care s-a aratat dispus sa-si dea demisia de la CNSAS daca directorul IICCMER demonstreaza ca el a fost secretar PCR, dupa cum l-a acuzat unul din fratii gemeni Muraru in campania “militiilor” desfasurata prin varful de lance “cultural” unde evolua la bara, s-a aratat intristat de situatia prezenta. “Nu pot sa inteleg cum un inalt demnitar, reprezenta al statului carevasazica, tanarul domn Muraru, numit de Guvernul Ponta intr-o functie de ministru secretar de stat, fuge de Justitie. Ce sa inteleg de aici, ca atat dl Antonescu, care l-a propus, probabil fara sa stie ca aceste “militii spirituale” din care face parte au contestat zgomotos Guvernul USL in plenul Parlamentului, nu a stiut ce face? Daca de-acum semneaza ca primarul ce se va intampla daca va ajunge presedinte? Cat despre domnul avocat, inteleg ca dl Voinea are talent in tergiversarea dosarelor de care se ocupa (fie in calitate de procuror – vezi Dosarele Revolutiei, fie in calitate de avocat – vezi cauza de azi), dar vad ca are si talent clovnicesc de vreme ce astazi, in sala ICCCJ, oricarui om normal i-ar fi venit sa se ascunda de rusine. Dar ce sa ne mai miram! La fel a facut, se spune, dl Voinea si in decembrie ’89, cand, de aceasta data in calitate de temut procuror, se ascundea pe burta la marginea unei bordurii de frica sa nu il impuste Mos Craciun in Parcul Moghioros, ramanand in pozitia culcat, intins neclintit pe asfalt, pana cand l-au ridicat niste copii de jos… dupa cum singur a povestit, cu gurita lui.”
UPDATE: Roncea.Ro a avut dreptate: Instanta a respins aberatia generalului de mucava! Dle Muraru, sper, sincer, ca nu-i dai si bani dlui Voinea. FOTO/INFO ICCJ
Am aflat zilele acestea că domnul Traian Băsescu este supărat pe domnul Mihai Răzvan Ungureanu, fostul său ministru de Externe, demis din funcţie, fostul său şef demisionar al SIE, fostul său prim- ministru, demis de Parlament după o evoluţie precoce de 72 de zile, şi, de-acum, şi fostul său prezidenţiabil. Spre deosebire de Tudor Postelnicu, care şi-a recunoscut erorile în public într-un mod original, Traian Băsescu alege să-şi exprime nemulţumirile de alcov prezidenţial prin prepuşii săi, ultimii care i-au mai rămas. După o aruncare cu buzduganul “feisbucistă” cam nereuşită a domnului Sebastian Lăzăroiu – consilier la case mari: “Spiru Haret”, Realitatea TV şi Cotroceni (conform declaraţiei sale de avere) – aflăm ce-l doare pe domnul Traian Băsescu chiar de la doamna Elena Udrea şi tot prin mijloace electronice: o “intervenţie” TV. Chiar dacă este deja intens ventilat, merită reprodus citatul, pentru o eventuală istorie a presei: “Dacă te dezici de un om care te-a numit în funcţii, în toate funcţiile în care ai fost şi care te-a desemnat aşa dintr-o dată, din senin, pe tine ca fiind cel care trebuie să salvezi PDL, să fii cel care îl conduce de acum încolo, şi candidat la preşedinţie şi viitorul şi tot şi, la un moment dat, când ţi se pare că planurile nu mai sunt aceleaşi, îl dezici pe cel care a făcut toate lucrurile astea pentru tine, atunci Lăzăroiu a avut dreptate că asta arată lipsă de caracter”.
Un blogger subtil, Traian Mitrică, observă pe portalul său, “Politica ta“, că în această frază sunt câteva cuvinte care nasc întrebări, destul de adânci, respectiv: “Te-a desemnat aşa dintr-o dată, din senin, pe tine”. Chiar aşa, cum a ajuns Mihai Răzvan Ungureanu, acum deja fostă stea a MAE, SIE, PFC, PDL şi ARD, “în toate funcţiile în care a fost”? “Din senin”?
(…)
Mărirea lui Ungureanu şi a “civililor” strâns uniţi în jurul său a fost pecetea care i-a adus decăderea lui Băsescu, până la stadiul de formolizare în care se află azi. Din păcate, nici ultima asistentă de gardă din serviciul mobil de urgenţă şi reanimare prezidenţială nu cred că mai poate face ceva, în ciuda aptitudinilor sale evidente. Soarta lui Băsescu este pecetluită. Tudor Postelnicu a fost mai cinstit.
Concluziile lucrarii lui Testis Dacicus (*) sunt valabile si azi:
“Câteva concluzii generale pot fi trase privind acţiunea Rusiei după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Ele pot fi exprimate în felul următor:
Ruşii nu admit şi nu par dispuşi să admită în viitor nici un amestec străin în zona de influenţă cedată lor la Est de linia Lübeck-Triest, după prăbuşirea Germaniei. Ei consideră această zonă ca aparţinându-le definitiv şi lucrează cu toate mijloacele ce le au la dispoziţie pentru a consolida această dominaţie. Pentru a asigura dominaţia în partea de sud a acestei zone, adică bazinul dunărean şi Balcanii, ruşii trebuie în mod necesar să domine în România.
Pe întregul front la sud de zona lor de influenţă, ruşii sunt în plină ofensivă diplomatică. Aceasta din urmă este îndreptată împotriva Italiei, Greciei, Turciei şi Iranului şi este sprijinită de puternice armate ruseşti staţionate în Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Austria.
Pentru a asigura liniile lor de comunicaţii şi aprovizionarea acestor armate, Rusia trebuie în mod necesar să domnească în România.
Metodele de persuasiune şi onestitate întrebuinţate până acum de Puterile Occidentale pentru a opri tendinţele expansioniste ruseşti au dat toate greş, şi vor da probabil greş şi în viitor. Într-adevăr, în mentalitatea asiatică şi încă primitivă a ruşilor, întrebuinţarea unor asemenea metode ar putea numai să dovedească slăbiciunea Puterilor Occidentale.
Obligaţiile morale ca şi importante interese economice şi politice obligă USA şi Marea Britanie să dorească cu orice preţ expansiunea Rusiei şi s-o determine să reintre în frontierele ei. Această acţiune pare realizabilă fără dificultăţi serioase în viitorul apropiat, dar ar deveni cu siguranţă problematică într-un viitor îndepărtat.
Metodele de întrebuinţat pentru a obţine retragerea Rusiei nu sunt acelea de natură conciliatorie. Ele ar sugera mai degrabă dârzenia pe teren economic şi politic şi chiar întrebuinţarea forţei.
Focarul unde aceste metode vor putea să conducă la rezultatele cele mai rapide şi radicale – cel puţin în Europa şi Orientul Mijlociu – este România.”
În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească. Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011
(*) Testis Dacicus, pseudonimul lui Gheorghe Manu: “Doctor în fizică, profesor universitar. S-a născut la București în anul 1903. Tatăl, Ioan G. Manu, consilier la Curtea de Casație; bunicul, general Gheorghe Manu, luptător în războiul de independență și ministru în mai multe rânduri; mama, Elisabeta Cantacuzino, descendentă din Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești.
Studiază la Facultatea de Fizică din București. Doctor în fizică nucleară la Paris, unde Marie Curie îi oferă conducere unei secții importante din institut și o catedră la Sorbona cu condiția renunțării la cetățenia română. Refuză și se întoarce la București, unde, între 1935-1944, funcționează ca profesor la catedra de fizică nucleară a Facultății de Științe din București. Este considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre cei mai mari fizicieni atomiști ai țării.
Cunoștințe temeinice în domeniile: filosofie, teologie, drept, istorie și literatură, de care au beneficiat colegii de detenție de mai târziu. Intră în Mișcarea Legionară în anul 1937, iar în 1943 este conducător interimar al acesteia. În 1945 face parte din comitetul de conducere al Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă. Redactează documentul În spatele Cortinei de Fier, expediat și tipărit în occident”, informeaza Fundatia George Manu, care ii reda biografia pe larg.
În primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat amplul studiu intitulat În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia şi Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Lucrarea a fost republicata de Editura Mica Valahie (Bucuresti, 2011) cu un studiu introductiv de prof. dr. Silviu Moldovan.
Scopul lucrării este declarat succint în Prefaţă:
„Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.” „El intenţionează să informeze pe orice persoană imparţială şi în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite şi Imperiul Britanic. Aceste state şi-au asumat în mod voluntar obligaţii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Naţiunilor Unite. Astfel, naţiunile ameninţate de invazie străină şi subjugare au fost îndreptăţite să spere într-un viitor mai bun.” „Ar fi păcat ca aceste speranţe să fie înşelate.” Urmează o analiză detaliată a situaţiei României ocupate şi a perspectivelor ei, în context european. „Faptele vorbesc destul de clar pentru ele însele şi realitatea este prezentată dezbărată de menajări diplomatice.”
Cele unsprezece capitole:
Poziţia geografică a României şi politica externă, Controlul rusesc în Europa, Controlul rusesc în România, Dezagregarea politică a României, Dezagregarea naţională a României, Dezagregarea socială a României, Dezagregarea economică a României: mijloacele de producţie, Dezintegrarea economică a României: transporturile, comerţul, finanţele, Dezintegrarea statului, Criza deschisă, Consecinţele dezintegrării României.
Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea şi precizia informaţiei – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Prin agenţii KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice, aminteste si proiectul 100 Ro. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.
Sensul nobil al cuvantului
Acesta a fost profesorul George Manu care a fãcut onoare intelectualitãtii române din penitenciare. Nu a fost numai un autentic om de stiintã, dar a fost, în aceeasi mãsurã, un mare si luminat patriot, a fost un umanist în sensul nobil al cuvântului. El a creat o scoalã în penitenciar, prin instructia zilnicã pe care a desfãsurat-o ani si ani la rând, lipsindu-se de odihna minimã la care avea dreptul, dând hranã mintii si sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulsi de pe bãncile scolilor sau universitãtilor. El a pregãtit oameni pentru viatã si le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodatã dela linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat si prin care s’a impus, de o înaltã tinutã eticã, Manu a fost o pildã elocventã a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare si de înãltare a omului prin culturã, conchide 100 Ro.
Groful Gyorgy Frunda a fost urcat de Victor Ponta in copac, la Palatul Victoria. Asta dupa ce a pierdut alegerile si dupa ce UDMR a ratat intelegerea oculta facuta cu PNL si PSD pentru a intra la guvernare, pe sub usa, cu USL. Nu este cazul, cred, sa amintesc pe larg cine este Gyorgy Frunda, agent al Ungariei in misiune perpetua pentru dezintegrarea Romaniei. Pe scurt: uraste Romania si romanii. Peste tot pe unde a activat in ultimii 23 de ani, la Bucuresti, Bruxelles sau Budapesta, a intreprins operatiuni sistematice anti-Romania. A fost atat avocatul criminalilor maghiari care au decapitat romani si apoi au batjocorit salbatic trupurile lor in piata publica, in decembrie 1989, cat si avocatul criminalului de razboi care a ucis romani si evrei in Ardealul ocupat, Wass Albert, incercand reabilitarea lui. Si tu, pielea sulii lui Adrian Nastase, il numesti consilier pe “problemele minorităţilor, juridice si internationale” si mai bagi inca doi trei UDMR-isti in posturi cheie (Adica: Kiraly Andras György, liderul UDMR Arad, pastrat secretar de stat la Ministerul Educaţiei, un alt UDMR-ist la Departamentul de Relaţii Interetnice, si un al treilea la Institutul Naţional de Statistică (INS), ca sef interimar: Gered Beatrix, susţinută de UDMR. O unguroaica numara ouale Romaniei?)! Mai mult, Viktor Orban, pardon, Victor Ponta, a declarat ca Gyorgy Frunda “a acceptat” sa-i fie consilier. S-a rugat in genunchi? Avea si sortulet?
Si-acum avem un oficial guvernamental UDMR-ist, desi aceasta organizatie etnica nu am auzit sa fii castigat, prin votul cetatenilor cel putin, Palatul Victoria. Pe banii nostri, Viktoras Ponta primeste lectii despre “drepturile minoritatilor” de la cel care declara ca “a susține că România este un stat național, pur și simplu nu este adevărat” si care isi permite sa-l atace agresiv, demonstrandu-si tampenia crasa in direct, pe singurul invatat din Parlamentul Romaniei, profesorul academician Dinu C Giurescu (vezi Emisiunea lui Radu Tudor Punctul de Intalnire din 6 ianuarie 2013). Carevasazica ai un consilier care se opune Constitutiei Romaniei si care il terfeleste pe decanul de varsta al Parlamentului si al USL. Esti tare, Victor Ponta!
La fel de tare ca coabitatorul Traian Basescu. Cand alt vidanjor al UDMR si GDS a pierdut in alegeri, antiromanul cu spume Peter Eckstein Kovacs, care basca sustinea si casatoriile intre homosexuali, coabitatorul i-a gasit un loc caldut la Cotroceni: consilier prezidential! Coabitatorul nostru caruia ii place sa faca turism in vilele lui Ceausescu dar nu s-a obosit niciodata pana acum, in sejururile sale in secuime, sa se intalneasca si cu cei mai obiditi, discriminati si hartuiti cetateni ai Romaniei, romanii de sub talpa ungurenilor din Harghita si Covasna, supusi unui adevarat etnocid, sub obladuirea “organelor de stat” guvernate de “comandantul suprem”. Acum, Eckstein, care a plecat de la Palatul Cotroceni dupa o cearta cu Basescu pe motiv ca Soros ar fi mai tare ca Mark Rich, a pierdut, din nou, la fel de lamentabil, un post de deputat. O sa il angajeze, oare, Ponta, la Palatul Cotroceni?
Concluzia: Si Basescu si Ponta sunt slugile Ungariei si ale UDMR? Pai Ungaria, dupa cum stie orice om informat, de la Washington la Cartierul General al NATO, este sluga Rusiei. Pentru cine si pe cine “slujesc” atunci cei doi Pat si Patason?
Propun: Militarea pentru demiterea de urgenta a agentului Ungariei Gyorgy Frunda din Guvernul Romaniei.
PS din acelasi registru: Politica ta ne informeaza ca consilierul prezidential – deci, se presupune, al presedintelui Romaniei Traian Basescu – este si consilierul consilierului lui Sorin Ovidiu Vintu, cunoscut puscarias si infractor international. Cum asa? Uite-asa: Sebastian Lazaroiu este consilierul lui Cozmin Gusa, ocazia cu care mai suge de la mogul, prin batista, desigur, si un purcoi de bani, conform declaratiei sale de avere. Adica la Cotroceni e voie sa sugi si de la Basescu (de la popor adica) si de la Vintu si de la Bondrea si de Andronic si Silberstein si de la cine se mai ofera? Asta-mi aduce aminte si de cand Basescu se batea singur cu pumnu-n piept in razboiul cu mogulii in timp ce Patapievici si Tismaneanu isi umpleau pungile de un leu cand de la casieria lui Voiculescu cand de la cea a lui Vintu.
Acum, la raportul slugilor, asta-l pune automat pe Basescu la nivelul lui Gusa iar pe Vintu undeva peste Basescu. Si cum ramane cu lupta consiliatului coabitator cu marii mogulii manifestata prin gatuirea micilor reporteri ca Dindirica? I.e: “In spatele tau, care il ai pe Vantu, cum plangi tu de mila oamenilor, baiatule?! Stii cate sute de mii de oameni au ramas fara bani din cauza patronului tau?” Au, au, au…
Dupa cum observati din facsimilul de mai jos, functia de “cons. prez.” la “Adm. Prez.” este strecurata la “printre altele”.
PS: Sa amintim si alti doi consilieri sorosisti ai lui Ponta: securistul DIE Daniel Daianu si dusul cu pluta Remus Cernea.
Portalul Ziaristi Online propune in cazul disparutului Sergiu Nicolaescu, unul dintre vectorii principali ai evenimentelor din decembrie 1989, intoarcerea la documente si marturii. In acest sens, prezentam concluziile facute de Sergiu Nicoleascu in finalul lucrarii sale “Mamaliga” a explodat, publicata in 2010 de “Institutul Revolutiei Romane din Decembrie 1989”, ultima carte de acest gen a regizorului, dintr-o serie care a cuprins “Revolutia. Inceputul adevarului” (1995), “Un senator acuza” (1996), “Cartea revolutiei romane decembrie ’89” (1999), “Recviem pentru adevar” (1999), “Lupta pentru putere. Decembrie ’89” (2005), “Destin si film. Destainurile unui cineast” (2009). Nu lipsesc marturiile personale ale regizorului, despre cum s-a tras asupra casei sale, un fel de Raport-Jurnal scurt al noptilor de “22 spre 23, 23 spre 24, 24 spre 25 decembrie ’89”.
Fostul presedinte al Comisiilor Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 si participant activ la operatiunile din decembrie 1989 nu a reusit, din pacate, dupa ani de audieri si investigatii, sa ne edifice asupra naturii teroristilor. Au ramas insa mii de marturii, – inclusiv despre zecile de necunoscuti incinerati in decembrie 1989 la Crematoriul Cenusa – pe care le-a sintetizat in aceasta lucrare, lansata cu participarea lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu si Dan Berindei (foto aici si aici), in martie 2011. “România este în momentul de faţă o mare dezamăgire”, spunea Sergiu Nicolaescu la manifestarea de la libraria Sadoveanu. “Acest lucru a influenţat această ultimă carte pe care am scos-o în care, fără doar şi poate, reuşesc să transmit cititorului această cumplită stare prin care trecem în momentul de faţă. Nu seamănă nimic din Revoluţia din 1989 cu nimic din ceea ce a urmat, care a fost o luptă pentru putere şi nimic din ce este normal’, a afirmat regizorul.
“Cine au fost teroriştii? Cine a tras în noi? Unde sunt asasinii? Asupra acestor întrebări, deocamdată fără un răspuns clar, se opreşte în rândurile ce urmează Sergiu Nicolaescu, unul dintre liderii revoluţiei române din Decembrie 1989”, scrie IRRD in preambulul fragmentelor pe care le publicam mai jos, insotite de “opiniile unor martori privind existenţa teroriştilor”, dintre care spicuim declaratiile unor tartori ai evenimentelor, Dumitru Mazilu si Silviu Brucan, amandoi invinovatind Armata si Securitatea. No comment.
Dumitru Mazilu:
„(…) La ora 2 noaptea, un comando a pătruns în sediu. Mai mulţi tineri au fost împuşcaţi între ochi pe întuneric. A. Ei erau cei ce apărau cu fanatism pe cei doi (Nicolae şi Elena Ceauşescu). B. Ei erau străini, închişi la culoare, vorbeau, dar nu prea bine româneşte. C. Ei erau cei care au ucis tineri militari şi civili pe întuneric”.
La întrebarea „Cine a tras: Armata sau Securitatea?” Dumitru Mazilu a declarat: „(…) şi Armata şi Securitatea. Securitatea mai ales după 22.12.1989. De aici concluzia că s-a tras şi din case conspirative şi de întâlniri”.
Silviu Brucan motivează că nu s-a tras în CC, deoarece toţi conducătorii Securităţii erau acolo (in realitatea focul a inceput la scurt timp dupa ce Ion Iliescu si Sergiu Nicoleascu s-au retras de la balconul CC, unde prezentasera “prioritatilor revolutiei” – nota red.):
„(…) Unităţile Securităţii aveau armată de gherilă urbană (…) iar în legătură cu eliberarea celor arestaţi (…) A fost un ordin superior ca toţi să fie eliberaţi(…) Erau 20 ofiţeri arabi la Urgenţă, unul rănit şi unul mort. A venit un avion libian cu ajutoare şi la întoarcere au fost luaţi toţi aceştia, inclusiv mortul şi rănitul. Sigur, acum e mai greu de dovedit (…)”.
Are cuvantul Sergiu Nicolaescu:
“Cateva consideratii de generalitate cu referire la fenomenul terorist
Nota red:Imagini filmate cu acest “terorist arab” apar in documentarul francez din baza articolului, impanat cu declaraii despre teroristi ale lui Virgil Magureanu, Petre Roman si Ion Iliescu
Notiunea de “terorist” a fost folosita la noi dupa 22.12.1989, ora 18.30. In reprezentarile populatiei, teroristii au fost cei care au actionat cu armament de toate categoriile asupra populatiei si dispozitivelor militare, ucigand, ranind, distrugand instalatii industriale sau de alta natura, cai de comunicatii, institutii etc. Ne punem intrebarea: in ce sens si in sprijinul cui au actionat? La aceasta intrebare pot fi date multe raspunsuri, unul fiind cel de a-l sprijini pe Nicolae Ceausescu si dictatura comunista.
Din raspunsurile pe care Nicolae Ceausescu le-a dat la proces, se pare ca acesta “nu stia despre existenta lor”, motivand ca este vorba de “populatia inarmata ce duce actiuni de lupta impotriva celor ce savarsisera lovitura de stat”. Este foarte adevarat ca o parte din populatia civila era inarmata. Ca sa actioneze in sprijinul noii puteri era un nonsens, intrucat noua putere beneficia de sprijinul evident si declarat al Armatei si al celorlalte institutii. Constituirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si a noilor structuri nu era contestata si beneficia de adeziunea intregii populatii.
Cele mai multe pierderi de vieti omenesti au aparut pe fondul lipsei de cooperare intre diferite categorii de forte si care, in anumite situatii, s-au suspectat reciproc, considerandu-se adversari. Este evident ca asemenea incidente s-au produs in randul Armatei, MI, GP si cu atat mai mult era posibil sa apara incidente in randul populatiei civile care a actionat independent, individual sau pe grupuri. Dificultatea principala consta in identificarea inamicului care, dupa parerea noastra, este cheia incidentelor in contextul evenimentelor din decembrie 1989. Au fost cazuri cand unii indivizi, in baza unor reprezentari proprii, chiar apartinand MApN sau altor institutii, au deschis foc asupra unor cetateni considerati de catre acestia suspecti. In replica, cei atacati au ripostat cu foc. Ca atare, fiecare dintre ei a considerat ca s-a actionat terorist. Convingerile lor pareau clare si de nezdruncinat, desi ambele parti isi propuneau acelasi scop: apararea Revolutiei anticeausiste si anticomuniste.
Aceasta teorie a fost imbratisata de un colonel de la Procuratura care dezvolta intr-un raport faptele, facand o intreaga teza ca “poporul roman in acele zile era bolnav sau cel putin idiot”, desi circumstanta privind decesul sau ranirea unora a fost in unele cazuri clarificata. Totusi sunt destule persoane a caror moarte nu se justifica. Din declaratiile martorilor rezulta ca posesorii de armament au executat foc asupra unor indivizi ce actionau suspect. Adaugam si existenta unor persoane neidentificate care au executat foc asupra diferitelor institutii sau asupra unor dispozitive de aparare. Acest lucru este cunoscut si din documentele de cercetare efectuate de Procuratura Militara in diferite zone ale orasului. Cele mai multe decese si raniri prin arme de foc s-au produs in special in orase, dup. 22.12.1989, cand s-a distribuit populatiei armament, fara insa a fi incadrate intr-un sistem organizatoric de subordonare militara. Acolo unde nu s-a distribuit armament populatiei civile, numarul mortilor si ranitilor a fost foarte redus. In baza unei analize, s-a constatat ca cel mai mare consum de munitie s-a inregistrat in municipiul Bucuresti si in Brasov.
Imi aduc aminte despre ce s-a intamplat cu casa mea, situata langa curtea TVR, respectiv pe str. Zambaccian nr. 21, col. cu str. Emile Zola, ciuruita dinspre nord (TVR) si nord-est. Daca persoanele care au tras dinspre Televiziune erau justificate, intrucat in noptile de 22 spre 23, 23 spre 24, 24 spre 25 decembrie ’89 cca 6-7 indivizi (veniti pe str. E. Zola din sediul Securitatii ce se afla vis-a-vis de ambasada Germaniei de pe str. Atena) trageau, la randul lor, spre Televiziune, omorand oameni, atunci cum se justifica focurile de arma trase dupa 25 decembrie ’89 dinspre nord-est, mai exact focuri trase dintr-o casa de pe o strada din apropiere in care erau soldati si ofiteri ai Armatei romane? De ce zeci de impuscaturi la ferestrele mele?
La un moment dat, venit acasa sa ma schimb, am intrat in birou (directia sud) si “m-au primit” cateva focuri de arma patrunse prin geam, desi rulourile erau lasate. M-am deplasat in baie sa observ de unde se trage. Si aici erau rulourile trase (fereastra spre nord-est). Eram lipit de chiuveta, cand un foc de arma patrunde prin geam si loveste oglinda in care eu ma proiectam. Tinta lovita, dar era in oglinda. Acum, dupa 21 de ani, repar casa si revazand materialul scris imi aduc aminte de acele momente. Trebuie mentionat ca in amplificarea fenomenului terorist, un rol deosebit l-au avut zvonurile care alimentau aceasta psihoz. In randul populatiei, dar si in randul militarilor inarmati si fara experienta. Unii dintre ei veneau direct din agricultura.
Pentru mine, existenta teroristilor este certa, erau putini ca numar si actionau cu profesionalism, provocand deschiderea focului de catre aparatori. Folosind intunericul, schimbandu-si cu abilitate locurile de dispunere, lasau impresia aparatorilor ca sunt multi, ca teritoriul din afara dispozitivelor de aparare le apartinea in exclusivitate si ca aveau largi posibilitati de foc si manevra. In actiunile lor urmareau in special declansarea actiunilor de foc, neurmarind cu precadere producerea de victime, ci doar episodic, pentru a da certitudine aparatorilor ca sunt o forta deosebita si ca posibilitatile lor tehnice sunt mult superioare. Acest “inamic” invizibil care a tinut zile si nopti intregi sub teroare institutiile si populatia din diferite zone ale tarii a urmarit realizarea in principal a unor scopuri proprii care, datorita interventiilor hotarate ale maselor de cetateni si ale armatei, au putut fi dejucate. Teroristii nu au fost multi, dar destui pentru a provoca varsarea de sange ce a urmat.
“Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.
Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?
Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. (…)
În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.
Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (…)
A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?
Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (…) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.
Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1 – Integral laDoxologia
Cine a fost unchiul “cremat” al lui Sergiu Nicolaescu, oferit drept “exemplu”:
Nicolae Cambrea (n. 1900 – d. 1976) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial. S-a născut în Gorj.
A fost șeful de stat-major al Diviziei a V-a, a fost luat prizonier de Armata Roșie în URSS în anul 1942.
Cu gradul de colonel, Nicolae Cambrea a fost comandant al Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război), încălcându-și astfel jurământul de credință față de țară și Rege. A militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501).
În cartea sa de memorii, “Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică” [1], Radu Mărculescu [2], un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal/Susdhal: “În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”. [3]. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagar: “În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (…) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: „M-am avut bine cu Lt. Col.Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!”.”[4].
“Comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS” Lavrentiy Beria îi comunică generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat “strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major [6].
Generalul Nicolae Cambrea a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, cl. III cu spade (prin DR 3232/11.11.1946).
Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare[7] că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu “generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic “Călugărul Alb” că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. [8].
În perioada 2 mai – 25 noiembrie 1949, generalul de corp de armată Nicolae Cambrea a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj.
La 9 ianuarie 1950, ministrul Apărării Emil Bodnăraș, în cadrul unui “Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. propune la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: “M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”. [9].
Nicolae Cambrea și-a publicat memoriile în 1966, la “Editura pentru literatură”, sub titlul “Din amintirile unui ostaș”.
“Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luand cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adanc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și indrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.” scrie autorul în cartea sa de memorii [10].
Soția sa a lucrat la Ministerul Alimentației Publice. În 1972, Nicolae Cambrea este eliberat din funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni a Republicii Socialiste România [11].
Comunistul Nicolae Cambrea, un apropiat al Anei Pauker[12], a ales să fie incinerat, model adoptat și de nepotul său, Sergiu Nicolaescu.
Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker “Tudor Vladimirescu – Debrețin”: “Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin… în c.r”
In filmul “revolutiei” din decembrie 1989 au jucat multi regizori, actori, cascadori si figuranti. Nu stiu in rusa cum se spune la figuranti dar in engleza, in argou, acestia se numesc “extras”, in plus. Numai ei au murit. (V.R)
22 decembrie 1989, seara. Teroristii inca nu intrasera in forta in scena pregatita de Sergiu Nicolaescu inca de dis de dimineata. Regizorul il adusese pe Ion Iliescu din Studioul 4 in balconul CC al PCR pentru a-l prezenta multimii ca “liderul” “revolutiei”. Ce s-a intamplat? Sergiu Nicolaescu dixit: ,,Iliescu a luat microfonul si s-a adresat cu “Tovarasi”. Au inceput urlete. Trebuia sa citeasca ce vroiam noi sa facem. Si in momentul ala mi-am dat seama ca am terminat-o, pur si simplu si am luat microfonul. Am spus: “Sunt eu, Sergiu Nicolaescu”. Momentul ala a fost unul dintre cele mai emotionante din viata mea, ca sa auzi 400.000 de oameni strigand “Sergiu! Sergiu!”… Atunci eu le-am raspuns. “De aici inainte, cand vreti sa strigati numele cuiva, strigati “Romania!””. Si au inceput in toata piata: “Romania! Romania!”. I-am dat microfonul lui Iliescu si i-am spus sa nu mai spuna “tovarasi” pentru nimic in lume.”
Generalul brigada (rez) SRI Aurel I Rogojan revine cu partea a doua a materialului-bomba in care aflam ce facea Sergiu Nicolaescu pe 22 decembrie 1989 la orele 6.30 dimineata, publicat de noi sub titlul Un General acuza: Sergiu Nicolaescu a conspirat cu Ion Iliescu la scenariul si regia loviturii de stat teroriste din Decembrie 1989 ». Articolul precedent s-a incheiat cu urmatoarele observatii: “Desigur, cea mai nelămurită parte a biografiei lui Sergiu este cea a implicării sale in fenomenul terorist al “Revoluţiei Române”. Dar, despre rolul actorilor şi al cascadorilor în executarea ordinelor criminale ale Moscovei prin portavocea generalului Militaru şi al altor năimiţi, în cele ce vor urma… Nu, însă fără a preciza că Ion Ilici Marcel Iliescu a stat la căpătâiul muribundului să se asigure că, in delir, nu va scăpa vreun secret al afacerilor teroriste care au emanat troica nenorocirii României.” Fostul sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, ultimul sef al DSS, are cuvantul dar nu inainte de a aminti o replica dintr-un film co-regizat de Sergiu Nicolaescu, rostita in celebrul Studio 4 al TVR, pe 22 decebrie 1989: «Domnule Iliescu, în sfârşit, aţi venit!»“.
Ziaristi Online urmeaza sa prezinte maine si scenariul teroristilor arabi, conform sinopsisului scris de Sergiu Nicolaescu cu mana lui.
Motto: „Credeţi că Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, marea Uniune Sovietică, toate ţările vecine nouă care ne-au fost prietene… credeţi că de câteva zile ne sunt duşmane? Nu! Ei au păşit pe o cale de eliberare“. – Sergiu Nicolaescu in balconul CC-ului, pe 22 decembrie 1989 (sursa: Adevarul)
Am văzut actori şi regizori care distribuiau arme şi organizau “Gărzile Revoluţiei”. Pentru ce? “Să tragă în tot ce mişcă”, dupa cum a stabilit “ordinul de luptă” liderul vocal al unei grupări din sediul Comitetului Central. I-am auzit şi văzut chemând mulţimile cu piepturile goale să iasă în faţa gurilor de foc. Au căzut victime. Verdict, crimă!
Dar nu poti lua in serios un pui care cotcodaceste, care o face pe gaina! Nici pe un cineast care mugeste ca boul sau mungeste asa cum se facea ca lucreaza la revolutie Cacaramitru sau cum au mungit de s-au spetit muncitorii care au dus patria pe culmi de prosperitate si progres!
Fără ură şi părtinire am să vă spun că l-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu în cabinetul generalului Nicolae Budişteanu, comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri Activi nr. 1 a Consiliului Securităţii Statului ( actualmente Academia Naţională de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”).
Generalul Budişteanu, fost şef al rezidenţei spionajului României pentru ţările francofone din Europa, cu sediul la Paris, sub numele de Udriteanu, după un eşec neplanificat, a fost extras şi ascuns la “Şcoala Băneasa” (intre 1968 – 1973; general-maior Nicolae Budisteanu a facut parte din Securitate inca din anii ’50, fiind printre cei care au anchetat luptatorii din munti. A fost “evidentiat in munca” si apoi instalat in functia de şef al Direcţiei a III-a Informaţii Interne de catre Alexandru Draghici, cel care a fost degradat și trecut în rezervă cu gradul de soldat de catre Nicolae Ceausescu si a murit bine-mersi la Budapesta, in 1993, pentru ca tara “vecina si prietena” Ungaria a refuzat sa-l extradeze. Dupa transferarea lui Budisteanu la Scoala spionilor de la Branesti, Scoala de la Baneasa a fost condusa de gen Neagu Cosma, apoi de gen Iulian Vlad s.a. – nota red.). Ulterior, generalul Budişteanu a preluat comanda Centrului Special de Pregătire a Personalului Direcţiei Generale de Informaţii Externe (U.M. 0544 – viitoarea DIE/CIE/SIE – nota red.).
Împrejurările în care Sergiu Nicolaescu a ajuns în cabinetul “Marelui Spion” ţineau de strategia comunicării publice a nou înfiinţatului Consiliu al Securităţii Statului. O strategie care viza propulsarea unui “mare regizor, care să impună un model al James Bond-ului român” şi, pe cale de consecinţă, respectul populaţiei faţă de agenţii speciali / secreţi ai guvernului, asemenea respectului americanilor, britanicilor sau francezilor faţă de figurile legendare ale serviciilor poliţiilor lor naţionale.
Dar, să revin la fapte. Sergiu Nicolaescu a avut o întâlnire cu viitorii ofiţeri ai securităţii naţionale a României, context în care, ca “între colegi”, maestrul a ţinut să remarce rolul Secţiei Istorice şi a Studioului Cinematografic ale Ministerului Apărării Naţionale, precum şi a Studioului Cinematografic al Ministerului de Interne în prepararea şi susţinerea marilor sale proiecte cinefile. După întâlnirea cu “masa”, a urmat un scurt protocol în Cabinetul generalului Budişteanu. În acest cadru, restrâns la patru participanţi, Sergiu a tinut să epateze cu vizitele sale la F.B.I. şi antrenamentele speciale de tragere cu revolverul din dotarea agenţiei americane, pe care îl folosea şi în filmele sale poliţiste.
Eram tânăr locotenent şi fără experienţă în ceea ce Sergiu spunea, referindu-se la relaţiile sale privilegiate cu F.B.I., care ajungeau până la J. Egdar Hoover, şeful agenţiei.
Generalul, fără vreun semn că mi-ar dezvălui un secret, mi-a spus că Sergiu este integrat într-un program experimental de promovare a istoriei României, iar acest “background” va da credibilitate eroilor filmelor sale poliţiste şi vom avea, astfel, parte de respectul şi sprijinul populaţiei, aşa cum vedem că sunt realităţile prezentate în filmele occidentale.
În timpul convorbirii private, Sergiu şi-a scos, de câteva ori, din toc mândria de revolver, încercând să ne convingă de deprinderile sale speciale, dobândite în poligoanele Academiei de Poliţie a F.B.I. din Quantico. Nu-mi poate rămâne neobservată ostentaţia cu care Sergiu dorea să convinga asupra relaţiei sale de excepţie cu generalul Ilie Ceauşescu, filieră prin care îşi asigura miile de figuranţi în filmele sale istorice. O figuraţie gratuită pentru un profit înca neevaluat. În ordine cronologică, în anii ’80 am avut prilejul să aflu că Sergiu este prietenul unora dintre relaţiile mele “de seamă”, rătăcite într-o conspiraţie care–i reunea, între alţii, şi pe generalii Stănculescu şi Chiţac. Locul de conspiraţie, o bază de agreement a Armatei din zona Casei Presei.
În acei ani, un amic, legătura operativă superioară a lui Sergiu, se afla în vizită familială cu prilejul aniversării zilei de naştere a unuia dintre copiii mei. Cel mai isteţ minor a adus vorba despre jocurile pe televizor. Despre care, personal, nu ştiam nimic. Amicul mi-a folosit telefonul şi l-a apelat pe Sergiu, adresându-i rugămintea de rigoare. În următoarele 15 minute, un taximetrist, trimis de Sergiu, ne-a adus marea bucurie a copiiilor, dar şi a maturilor copii. În degringolada evenimentelor din decembrie 1989, cand şeful meu direct, generalul Iulian Vlad, era arestat ilegal, amicul mai sus amintit, mă caută şi se oferă să-mi dea protecţia lui Sergiu, dacă va fi cazul… Era o dovadă a loialităţii reciproce în legătură cu întâmplări anterioare, trecute, din partea-mi, sub tăcere sau chiar sub o “nevinovată uitare”. Am eschivat şi ne-am restabilit normalitatea relaţiilor dupa vreo zece ani… Aşa suntem noi, cei din bransă. Şi incă ne mai suspectăm! Dacă nu, ar dispărea arta meseriei noastre.
Din peregrinarile lui Sergiu prin Occident, pastrez, gratie generozitatii amicului meu, doua bricege de firma, o pipa de marinar si doua pacle de duhan “Captain Black ROYAL”, doar una desfacuta, pentru a-i savura aroma. Si, recunosc, am deschis-o acum, in timp ce rememoram acele clipe care nu se vor mai intoarce…
Ce facea Sergiu Nicolaescu in 22 decembrie 1989 la ora 6.30 dimineata
Între timp, numele regizorului Sergiu Nicolaescu mi-a apărut, ca fapt cotidian, în fluxul informaţiilor secrete, de nenumărate ori, ceea ce era firesc pentru personalităţile de anvergura sa. Dar, totuşi, nu pot să nu amintesc un moment din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989… Era încă întuneric, la ora 06.30. când, şeful Direcţiei de Filaj şi Investigaţii, colonelul Băjenaru, îmi comunica să-i raportez generalului Vlad, că Sergiu se afla, la acea oră, într-un fel de cercetare a zonelor din pieţele “Romană” , “Universităţii” şi “Unirii”….
Realizând ce ar putea semnifica această inspecţie, cu prima posibilitate de comunicare, i-am transmis generalului Vlad raportul colonelului Băjenaru. Reacţia ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care o reproduc, aproximativ, a fost: “ …Da, orice comandant înainte de bătălie recunoaşte terenul…” Domnul ministru Iulian Vlad mi-a refuzat, nu spun în ce termeni (!!) dezvoltarea subiectului. Acum, despre morţi, numai de bine!
În contextul campaniei prezidenţiale din 1992, Sergiu a fost convocat, nu spunem unde, pentru a i se sugera depunerea candidaturii la preşedinţia României. Sub un nume de presă, am devoalat scenariul în “Flacăra. Totuşi Iubirea”. Sergiu l-a rugat pe Adrian Păunescu să închidă subiectul, confirmându-i adevărul celor relatate…
Desigur, cea mai nelămurită parte a biografiei lui Sergiu este cea a implicării sale in fenomenul terorist al “Revoluţiei Române”. Dar, despre rolul actorilor şi al cascadorilor în executarea ordinelor criminale ale Moscovei prin portavocea generalului Militaru şi al altor năimiţi, în cele ce vor urma…
Nu, însă fără a preciza că Ion Ilici Marcel Iliescu a stat la căpătâiul muribundului să se asigure că, in delir, nu va scăpa vreun secret al afacerilor teroriste care au emanat troica nenorocirii României.
January 23rd, 2013 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
