Partidul Popoului Monica Macovei – supranumit şi M 10 negri mititei – se lansează duminică la ora 1, la Casa de Cultură a Studenţilor, un spaţiu universitar, chiar dacă ţine de Ministerul Tineretului şi Sportului. În acelaşi loc a fost interzisă recent o Conferinţă ştiinţifică despre salvarea homosexualilor. E bine că, în schimb, pentru o propagandă politică bolnavă Casa Studenţilor are porţile – si nu numai – larg deschise.
Activista homosexualilor Monica Macovei – membră fondatoare a cunoscutei asociaţii a lesbienelor, transexualilor, homosexualilor şi trisexualilor ACCCEPT – a fost sprijinită frenetic în campania ei prezidenţială axată pe “anticorupţie” dar finanţată ilegal, prin metode corupte, după cum a stabilit Autoritatea Electorală Permanentă, de tot felul de personalităţi planetare, de la Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu la caricaturistul musulman Devis Grebu şi apologetul patapievician, creştin, desigur, Claudiu Târziu. Să fi fost inspirat în demersul lui de susţinător al “omului de dreapta” Monica Macovei de vreun baiat cu trese pe sub fuste, la fel de luptător ca şi el pe frontul creştinismului de scenă, de vreun purice al ortodoxiei şi al Clubului de la Roma în acelaşi timp, de pravoslavnica Maică Rusie sau de “mărturisitorul” Adolf Vasile Marian Crivăţ Razvan Codrescu? În tot cazul, trebuie să fi avut el o inspiraţie “divină”. Să-l fi stimulat faptul că numai cu o lună în urma declaraţiei de dragoste pe care i-a făcut-o fostei procuroare comuniste, Monica Macovei i se alătura lui Remus Cernea şi cerea public eliminarea orele de religie din şcoli, adică ceea ce, ulterior, s-a cam şi aprobat prin decizia aberantă a Curţii Constituţionale? Sau poate dragostea ei faţă de popoul homosexual, care o îndeamnă acum, pe mai departe, pe calea politică, să-l fi animat şi pe marele şi finuţul analist al revistei new-age-iste Formula As? Asta cred că numai superiorul lui ştie mai bine…
UPDATE: “Frate, dar chiar aşa să-l loveşti pe un frate creştin în postul Paştelui?”, comentează un postac al apologetului fără de rost.
“Frate”, lasă să fie păcatul meu. Mi-l duc singur, stai liniştit. Dar, “frate”, uite care-i treaba: fraţii satanei nu sunt şi fraţii mei, mai ales când au ales deja să treacă puntea împreună direct spre “raiul” activiştilor anticreştini bolşevici deghizaţi în costume de “oameni de dreapta”. O să ma rog pentru el, desigur. Deşi mi-e teamă că după aceea, dacă i se rupe puntea, lui şi altor “apologeţi” ca el, o să dea vina pe mine. 🙂
Uite, “frate”, îţi mai recomand un link, ca să-mi sporesc păcatele, cu şi fără ghilimele:
UPDATE 1:Remus Cernea: “O felicit pe Monica Macovei pentru lansarea noului partid.
Este important să apară și să se dezvolte alternative credibilie la PSD și PNL.
Altfel, în 2016, marea majoritate, poate toate, mandatele din parlament vor fi ocupate exclusiv de reprezentanți PNL-PSD-UDMR, iar în România nu se va mai putea produce nici o schimbare politică de substanță pentru încă unul două cicluri electorale cel puțin…”
UPDATE 2: “Am mai reţinut o declaraţie făcută de dna Macovei: „Partidul nostru este singurul partid din România de dreapta adevărat, singurul care merge pe calea dreaptă, nu este nimic din ce avem azi pe scena politică, nu are nimic de-a face cu actuala clasă politică”. Dacă vă sună cunoscut, nu trebuie să căutaţi prea mult. Exact acelaşi lucru îl spunea şi Elena Udrea despre PMP. (…) Mai este de consemnat că la intrarea în locaţia unde a avut loc lansarea, un cetăţean care sigur nu era fan M10 avea o pancartă pe care scria mare „REŞAPAREA”.” 🙂 🙂 🙂 (Cotidianul) E Mihai Tociu, normal (foto mai jos)!
O alăturare de nume ciudată? Nici pe departe! Haideţi să developăm filmul:
Monica Macovei, personaj para-politic convertit de la comunism la greco-catolicism, a ieşit azi la Timişoara şi a decretat că religia trebuie eliminată din şcoli. Şi înlocuită cu “Istoria religiilor” 1. Pentru cei care-i cunosc activitate de peste doua decenii nu-i nici o mirare. Doamna Macovei aka Mandela de Dâmboviţa este şi membră de onoare şi fondatoare a asociaţiei homosexualilor din România 2. Conform propagandei Accept de pe Wikipedia, fără ea şi Traian Băsescu poate nu am fi avut azi exhibiţionismul anual al homosexualilor, lesbienelor, transexualilor şi trisexualilor de pe străzile Bucureştiului 3.
Doamna Macovei este susţinută, cu ardoare, am putea spune, de Gabriel Liiceanu, colegul ei de GDS 4. Domnul Gabriel Liiceanu s-a exprimat similar privind religia cu doamna Monica Macovei, la o relativ recentă “dezbatere” de la GDS, în fapt o punere la zid publică a Bisericii Ortodoxe Române, executată în cel mai pur stil stalinist anticreştin 5.
Tovarăşul domnului Liiceanu, Andrei Pleşu, care s-a evidenţiat la rândul său şi ca un apărător al homosexualilor, trivializând în stil elevat miştocăresc credinţa ortodoxă 6, are aceeasi părere cu Monica Macovei şi Gabriel Liiceanu, militând mai pe faţă mai pe din dos pentru înlocuirea orelor de religie cu o nouă materie, de “Istoria religiilor” 7.
Domnul Andrei Pleşu este, de altfel, “director-fondator” al unui fantomatic Institut de Istorie al Religiilor 8, creat prin trafic de influenţă perfectat de Andrei Oişteanu, nepotul lui Leonte Răutu 9, la Traian Băsescu şi Emil Boc, cel din urmă solicitând Academiei să îl plaseze sub umbrela sa, oferind şi o filă de buget pentru a reteza obiecţiile întemeiate ale forului academicienilor. Acesta este cadrul “academic” care va da “linile directoare” ale cursului şi manualului de “Istorie a religiilor” de care vorbeşte doamna Mandela Macovei.
Mergem mai departe?
Doamna Macovei s-a bucurat încă de dinainte de a închide gura, în timp ce-şi anunţa candidatura la prezidenţiale, de “sprijinul neprecupeţit” al aşa zisului Partid “Noua Republică” al lui Mihai Neamţu, emulul lui Andrei Pleşu, totodată coordonator al volumului omagial “In Honorem Andrei Pleşu” 10. De altfel, domnişorul Mihai Neamţu este şi fost bursier al Colegiului “Noua Europă”, unde stă drept rector Andrei Pleşu 11. Prin guriţa lui Neamţu, formaţiunea de lift a fost “primul partid care susţine candidatura Monicăi Macovei” 12.
Mihai Neamţu a fost susţinut la alegerile europarlamentare, cu elan proletar am putea spune, de un băiat agitat din Bacău 13, despre care n-am mai scris demult nimic având în vedere dimensiunile lui liliputainesti, pe numele lui Claudiu Târziu, fratele mai cunoscutului ziarist Tiberiu Lovin. În ciuda acestui sprijin preţios – care se pretindea a fi dintr-o zonă “creştină”, “ortodoxa”, “de dreapta”, dar care ţintea de fapt fragmentarea acestui electorat şi erodarea unui candidat susţinut de familiile tradiţionale româneşti 14 – dar şi a votului asigurat de membrii cultului penticostal prin primarul Aradului, Gheorghe Falcă 15, o rudă a lui Mihai Neamţu, Partidul “Noua Republică”, lansat cu fast de Monica Macovei şi Mihai Răzvan Ungureanu 16, a reuşit să ia fabulosul scor de 0,27%.
Mihai Neamţu a fost colaborator al fostei publicaţii sporadice a lui Claudiu Târziu, revista “Rost”, fiind lansat în spaţiu la “Puncte cardinale” 17, defuncta gazetă condusă de şeful lui Claudiu Târziu, Răzvan Codrescu, pe numele său adevărat Crivăţ Vasile Adolf Marian. Despre Răzvan Codrescu, domnul Andrei Pleşu a afirmat că este singurul partener de dialog din zona “dreptei” extreme cu care ar putea întreţine o conversaţie. Atât Răzvan Codrescu cât şi Claudiu Târziu s-au evidenţiat prin adularea intelectuanalilor “Dilemei Vechi”, în frunte cu Horia Roman Patapievici 18. Pe linia “Dilemei” lui Pleşu, cei doi Pat şi Pataşon autoproclamaţi drept “nationalişti creştini rezonabili” l-au denigrat, şi ei, pe Eminescu, după cum i-a dus mintea şi sufletul atrofiat: atacându-i credinţa. 19.
Ca să închidem cercul new-age-iştilor de tip “Formula As”, organul angajator al lui Claudiu Târziu, conchidem prin a afirma ceea ce se ştie, şi anume că Claudiu Târziu s-a remarcat atât prin susţinerea susţinătorului anticreştinei Monica Macovei, recte Mihai Neamţu, cât şi, în egală măsură şi mai mult decât atât, a domnului Dan Puric 20, îndrăgitul (am scris bine?) “mim al ortodoxiei”, despre care nu are rost să mai adaug nimic, cazul său de fost informator nemărturist al Securităţii fiind destul de cunoscut 21.
Domnul Dan Puric, care – o spun cu toată sinceritatea -, trebuie iertat pentru păcatele tinereţii, este un actor pe care l-am respectat, mai ales că provenea din acelaşi mediu ca şi mine. În plus, mulţi dintre tinerii cu care lucra îmi erau prieteni, ceea ce ma făcea inerent să fiu părtăş la viaţa lor de zi cu zi noapte de noapte. Desigur, nu mi-a plăcut când, înainte de manifestarea de ziua lui Eminescu pe care am organizat-o la Centrul de Geopolitică al Universităţii Bucureşti, unde a acceptat (fără a o onora apoi) invitaţia de a conferenţia, a afirmat în faţa colegilor mei de la ziarul Ziua – referitor la atacurile din zona “dreptei” la Eminescu şi credinţa sa – că Claudiu Târziu şi Răzvan Codrescu “sunt nişte idioţi patentaţi” 22. Pe atunci nu credeam acest lucru decât despre unul dintre ei… Dar ce-a fost a fost. Ziceam că conchid: Claudiu Târziu aşadar, “creştin înfocat” dar “rezonabil”, este “slugă la doi stăpâni”: Mihai Neamţu – primul susţinător din ţară al anticreştinei prohomosexuale Monica Macovei – şi la Dan Puric.
Dan Puric şi-a anunţat tot în această perioadă nu susţinerea ci apartenenţa la “mişcarea” 23 condusă de domnul Calin Georgescu, preşedintele Clubului de la Roma pe Europa 24.
Cam atât am avut de spus.
Note:
1. Monica Macovei: “Religia nu are ce căuta în școli, ci istoria religiilor ar trebui să fie introdusă. Lasă copilul să-și aleagă singur religia și dă-i istoria religiilor, care reprezintă de fapt istoria umanității, e multă cultură generală acolo”. – Pressalert;Activenews din 12.09.2014.
Ideea a fost suţinută în trecut atât de Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR) (vedeti DOC – Informatii suplimentare privind predarea religiei in scoli – Asur) cât şi de funestul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, în proiectul său de “reformare” a învăţământului, unde, la punctul 3 al capitolului 17 din Legea Educaţiei, se stipula că, “la cerere, în locul orei de religie, elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar” .
2. Biografie Agerpres din 29.05.2014; Articolul “Ce face Monica Macovei cand se plictiseste?” de Maria Petraşcu – Ziare.ro din 31.05.2011, care oferă şi numărul actului de înregistrare a asociaţiei homosexualilor, lesbienelor, transexualilor şi trisexualilor Accept, disponibil la arhiva Judecătoriei Sector 2: 6727/25.10.1996
3. Propaganda Accept de pe Wikipedia: “În mai 2005, ACCEPT a organizat al doilea festival GayFest, care a inclus o paradă de mândrie (pride parade) prin străzile Bucureștiului. Deși această paradă a fost aproape blocată de primarul Bucureștiului, Adriean Videanu, festivalul a continuat, după ce Traian Băsescu și Monica Macovei au intervenit în favoarea grupării ACCEPT. În 2006, a doua paradă GayFest a avut ca temă campania pentru legalizarea uniunilor între persoane de același sex (căsătorie sau uniune civilă/parteneriat înregistrat).” Etc…
4. G. Liiceanu – “Manifest pentru Monica Macovei”, Contributors din 7.09.2014, sintetizat de Politica ta in articolul “Cum a trădat Gabriel Liiceanu nobilele idealuri ale băsismului”, în care sunt oferite citatele următoare:
“…eu votez „cu ochii închiși” candidatul ale cărui valori, expuse într-un program politic, coincid cu ale mele. (…) Cred că nu am avut decât o singură dată în acest sfert de secol un asemenea candidat. Și mai cred că acum îl avem a doua oară…”
“…poate că minunea nu se întâmplă în imediat, dar voturile (nu puține) pe care le va obține Monica Macovei, vor face cu putință apariția unui partid care, în alegerile parlamentare din 2016, va schimba harta politică a țării și a parlamentului“;
De asemenea, citatul dlui Liiceanu oferit de AM Press la 22.08.2014 în articolul “Greu tupeu de fariseu. Liiceanu, şeful campaniei electorale a Monicăi Macovei”:
“In ultimii 25 de ani exista o singura persoana in Romania care s-a ocupat de educatie si va face asta in continuare. Aceasta persoana este Monica Macovei!”
5. Vedeţi discursul anticreştin al lui G. Liiceanu, cu puternice note antiortodoxe, la Hotnews, 13.06.2014, şi suplimentul special al revistei “22” a Grupului pentru Dialog Social, “Religia în spațiul public și în învăţământul şcolar“, din 17.06.2014. Reţinem cu umor că cunoscutul filosof crede că la ortodocşi există un post de… 60 de zile. Şi acest om vrea să se ocupe de Religia în scoli…
În cadrul “dezbaterii”, moderata de subalternul lui A. Pleşu de la “Institutul de Istoria Religiilor”, Eugen Ciurtin, de confesiune incertă, şi de Andrei Oişteanu, de confesiune mozaică şi membru în conducerea aceluiaşi “Institut”, se oferă şi cheia unei “educaţii religioase cuviincioase”, printr-un citat din “maestrul” Andrei Pleşu: “Bine condusă, ea [educaţia religioasă] nu poate decât să consolideze educaţia pură şi simplă, să-i dea anvergură şi temei. Ce e rău şi urât în marile texte sacre ale lumii? Ce tip de anestezie intelectuală te poate face să priveşti chiorâş spre Upanişade şi spre Coran, spre Canonul Buddhist şi spre Biblie?”. Adică teza susţinută de Monica Macovei la Timişoara.
6. Andrei Pleşu: “Distribuţia – proporţională – a măsurilor punitive se poate rezolva aproape birocratic, la nivel de „experţi”, extraşi, eventual, dintre capii bisericii…Ca de pildă acum, pe malurile Dunării: travestit austriac victorios în nord, la Copenhaga – ergo ploi devastatoare în sud. Homosexuali euforici (preponderent în vestul neortodox) – ergo 50 de morţi în Serbia. E la mintea cocoşului.” Extras din “Teologia „penală“”, articol apărut pe blogul filosofului de la Adevarul, 26.05.2014. Articolul a primit două replici ortodoxe de la Doxologia si Politica.
7. Cadrul “ideologic” în care se vor forma viitorii profesori de “Istoria religiilor” este asigurat tot de Andrei Pleşu, prin “primul masterat de Studii Religioase din România”. Detalii EvZ şi Roncea.Ro, 3.04.2013
8. Institutul de Istoria Religiilor, unde îi găsim pe aceiaşi membri GDS care dezbat de zor Religia în şcoli, Eugen Ciurtin, ca cercetător gradul II si pe Andrei Oişteanu ca cercetător gradul III
10. Despre “In Honorem Andrei Pleşu” – “Cultura admiraţiei”, Revista “22” a GDS, 21.02.2013
11. “Cercetător” (2005-2006) şi “oaspete al rectorului” (in dormitor?) (2006-2007) – Biografie romanţată pe Wikipedia
12.”Noua Republică,primul partid care susține candidatura Monicăi Macovei” – Pagina de Politică, 23.07.2014
13. “Votez. Votez PNR!”, de Claudiu Târziu, 24 mai 2014, pe blogul Rost şi pe blogul personal, împreună cu De ce susţin Noua Republică şi Susţin! Cine nu se resemnează, semnează!, articole pur propagandiste şi total opuse unui moment de sinceritate din 2011 al aceluiaşi autor, când afirma: “Apariţia unui grupuscul numit „Noua Republică”, sub conducerea lui Mihail Neamţu, nu merită comentată, în mod normal. Însă, agitaţia propagandistică din jurul acestei mici falange revoluţionare (cu voie de la poliţie) i-a împins pe cîţiva prieteni de idei să-mi ceară opinia în legătură cu NR. Şi-atunci, o spun: Se vede cu ochiul liber că NR nu e decît o afacere pedelistă (ca şi asociaţia Blogary, aşa-zisa Mişcare Populară ş.a.), menită să încerce recuperarea, sub alte măşti dar pentru aceeaşi gaşcă, a unei părţi din capitalul electoral pierdut de PDL. Părerea mea este că NR n-are şanse. În primul rînd pentru că mesajul ei nu se deosebeşte fundamental de cel al PDL şi al lui Traian Băsescu, ba şi susţine aşa numita „doctrină Băsescu”. (…) În al doilea rînd pentru că oamenii care au organizat-o, în frunte cu Neamţu, nu sînt credibili, ca unii care pînă mai ieri au fost în slujba statului sub guvernarea PDL (de altfel, liderul NR nu e liber să critice puterea cu adevărat) şi mai au şi alte tinichele de coadă. În al treilea rînd pentru că suferă de „internită” – adică se rostogoleşte promiţător pe internet (i-auzi, ca bulgărele de zăpadă!) pentru a deveni praf şi pulbere în viaţa reală. (…) Una peste alta, nu cred că NR va păcăli prea multă lume că este adevărata „Dreaptă” politică, pe care o aşteaptă cam de mult o parte dintre români. Printre sloganurile mobilizatoare şi declaraţiile de principii se vede urzeala neoconservatoare. (…) Vom continua să ne amăgim (sau nu) cu surogate ale Dreptei – un fel de „dreapta stîngii”, cum bine spune dl Răzvan Codrescu –, cu rezultate nenorocite precum cele din guvernările CDR, ADA, PNL-PSD şi PDL & Co.” Cel mai nou chip al „dreptei stîngii”: Noua Republică, 17.10.2011
15. Articolul “Ucenicii pocăiți. Mihail Neamțu și MRU se folosesc de banii și de influența penticostalilor, pentru a ajunge în Parlament”, ZiuaNews, 31.10.2012
16. Afisul Congresului “Noii Republici”, de la 23.06.2012, cu Neamtu, Ungureanu, Papahagi, Paleologu si Macovei pe post de “matroana”, prezentat de Antideontologul
17. “Deliciul impostatiei. Iulian Capsali despre Mihail Neamtu, tuterul lui Volodea Tismaneanu. Articol din 2008” – BadPolitics, 10.10.2012
18. “Falsa elegie despre Eminescu” – o corecţie la opinia lui H.R. Patapievici de Corneliu Florea, Ianuarie 2007; “Autopsia unor alegeri” – România îngenuncheatã. Mircea Platon, 11.12.2009, H.-R. Patapievici: Marxiştii merită dispreţuiţi, blogul lui Claudiu Târziu, 24.02.2009; Blogul lui Răzvan Codrescu: “Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate…), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.” – 26.06.2009
19. Răzvan Codrescu: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin” – “Eminescu şi creştinismul” (2009)
Profesorul Nae Georgescu răspunde acestui atac al cuplului Târziu-Codrescu la Eminescu:
“(…) Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” !
Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: ” Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”.
N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.” – Extras din Veghea (An II, Nr 3, 2009) şi din cartea profesorului, “Boala şi moartea lui Eminescu”.
21. “In baza Notei de Constatare DI/I/1305 din data de 10.05.2010, intocmita de Directia de Specialitate din cadrul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, in care se regasesc urmatoarele elemente: domnul PURIC Liviu Dan este titular al dosarului fond retea nr. R 64665 (cota CNSAS). Domnia sa a fost recrutat “in scopul supravegherii informative a elevilor din cadrul Liceului de Arte Plastice N. Tonitza”; la data de 15.03.1976 a semnat un “Angajament” atribuindu-i-se numele conspirativ “CRISTIAN”. Directia de Specialitate nu a identificat informatii transmise Securitatii de catre domnul PURIC Liviu Dan.” – Adeverinta CNSAS 1520/30.08.2012 – Documentul AICI
Ulterior, potrivit Realitatea TV, au apărut şi informările: “Într-o notă din 20 martie 1976, Puric primea şi o parolă cu care era abordat de Securitate: „Prietenul tău Cristian îţi transmite salutări şi te roagă să-l ajuţi cu problema unor schiţe”. La sfârşitul anului 1977, documentele Securităţii susţin că „în cursul anului 1977 a cules informaţii referitoare la starea de spirit din rândul elevilor, precum şi despre anumiţi elevi care întreţin relaţii cu cetăţenii străini ori vizitează bibliotecile ambasadelor străine concretizate în două note informative”.” – “Dan Puric. Povestea unei NECOLABORĂRI cu Securitatea. Recrutat, dar nu a făcut poliţie politică” – Realitatea.net, 9.05.2013
22: Surse relativ credibile: propriile mele urechi 🙂
23. Lansarea “Mişcării “Motivaţia: Romania” – Dezvoltare, Durabilitate, Sustenabilitate” (MMRDDS), 15.08.2014 – Anomismia şi Activenews (unde puteti vedea şi afişul şi “trailerul” promo al “mişcării”)
Esențial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identității naționale este supus la tot mai mari încercări. Este și problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani și ceva, în care harta țării și ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină națională să se maturizeze și să-și afle coerența necesară pentru dialogul cu sisteme de gândire similare. Sprijinită pe marile curente de renaștere națională, de la Școala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalități providențiale (de la Eminescu, la Iorga și Blaga), precum și pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea (unică în lume a) ”poporului născut creștin” s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală moldo-valahă și pe conceptul ”spațiului mioritic” de filiație dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos – valori percepute esențialmente mistic sau irațional -, și mult mai puțin pe conceptul modern de stat național și națiune.
De aici, spasmele dialogului ”spiritului național” cu modernitatea și cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice, cu cât, la nivelul maselor, ”spiritul național” este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaționiste, refractare față de modernitate. Și cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate față de tradiție. Vehemențele naționalismului interbelic, sincrone vehemențelor altor naționalisme din epocă, țin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, atâta vreme cât mișcările ”dreptei” au fost ostracizate de comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor ”dreptei”, ca Mișcarea Legionară, ține de revenirea la același izolaționism doctrinar interbelic.
A susține, fără precizări circumstanțiale, că ”Mișcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt”, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puțin pripit, atât din punct de vedere civic, cât și duhovnicesc. Tabloul complex și contradictoriu al Mișcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990 (memorialistice și de sinteză), deci idealizările, ca și anatemizările ei, explicabile în lipsa informației, nu-și mai au locul. Totuși, incapabilă de a aprofunda nuanțele fenomenului, lumea (și ”stânga”, și ”dreapta”) preferă ucigătoarele judecăți maniheiste (acuzele fără drept de apel, respectiv adularea), care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreț față de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual.
Anonimi ”frați” și ”surori”, susținuți uneori și de clerici izolați sau de călugări rătăcitori, lansează ”smerite” judecăți acuzatoare asupra acestor probleme, care adesea îi depășesc. Inconsistența lor e vădită de spiritul discursului: unilateral și isteric, panicard, lipsit de respect și dorință de înțelegere a celuilalt.
Un comentariu apărut de curând în blogosferă pentru susținerea monahului pro-legionar, susținea că… Ortodoxia ar fi ”de neconceput fără antisemitism”. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, așadar, prima și cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o “Ortodoxie” în afara Creștinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca și urile interconfesionale și interreligioase, antisemitismul trădează Creștinismul și-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creșterea alarmantă a anticreștinismului pe plan mondial nu este o consecință a crispării obstinate în asemenea atitudini?
Mulți dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul “Ortodoxie”, când se referă și la aspecte generale ale Creștinismului, de ca si cum ar prefera “dreapta închinare” (în fața cui? a unui sistem de reflexe și canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. A unui Hristos, care Se refuză partizanatelor politice (oricât ar trage acestea de El), tocmai datorită condiției de Mesia! Pe câți dintre acești rigoriști – oameni trecuți superficial prin vămile cărților, nu și prin acelea ale suferinței transfiguratoare și renașterii în Duh – nu-i enervează tocmai această ”mărinimie” trans-partinică a lui Hristos!
O teribilă armă a dracului este generalizarea – păcat al gândirii neinstruite, nemenționat în îndrumarele de spovedanie – așadar, rămas adesea nespovedit -, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală și încremenirea sufletească în fața concreteții mereu surprinzătoare a vieții. Copiii și sufletele simple nu practică generalizarea – iată unul din motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii și alți teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scupule, pentru a evita eroarea sau impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul (scuzabil, când se consumă în tăcere) cu nejustificate pretenții sapiențial-pedagogice.
Generalizarea păcatului lui Iuda, ca și a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei și care implică problema evreiască și naționalismele locale, cu contondențele lor – iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorțul lor de dragostea iertătoare și mereu dialogică a lui Hristos.
Corespondentul generalizării, în ordinea virtuților, este absolutizarea sfințeniei omenești, cu idolatrizarea tuturor faptelor și convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut – o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renașterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naționaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfințenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are toate șansele de a rămâne ratat.
“(…) La acestea se adauga poate cea mai grava ispita si incalcare a Testamentului Parintelui Justin, dupa parerea mea: lipsa de rugaciune. Mai ales pentru aproape, ceea ce inseamna, in fond, lipsa de iubire si o incalcare a esentei calugariei si ortodoxiei si a insasi Legii lui Dumnezeu. Si rezultatele, cum spuneam, se vad, caci striga, ca din gura de sarpe. Ura. Ura urla. Cand urla ura, cand urla haita, atunci stii cu siguranta ca hoardele de demoni si-au atins scopul.
Zilele acestea constatam ca ura impotriva Manastirii Petru Voda afluieste din doua directii, care se intalnesc, in final, in aceeasi matca: ura anticrestina, normala am putea spune, dezvoltata de portaluri ca Hotnews si acolitii lor si ura “ortodoxa”, care o intretine, practic, pe prima.
Cum poti insa sa te autointitulezi crestin si sa urasti? Sustii evlavia fata de sfintele moaste ale marturisitorilor dar nu intelegi nimic din mesajul unui martir ca Mircea Vulcanescu. Unde este iertarea? Daca iertare nu e, nici dragoste nu e deci nimic nu e. Ura, dupa cum stim, este si apanajul prostilor. Un om inteligent nu poate uri. La fel cum un crestin nu poate uri. Omul inteligent, omul induhovnicit, intelege slabiciunea celuilalt si tot ce poate simti in fata urii, si, deci, a prostiei, este, in primul rand, mila. Profesorul Aurel Vişovan, de exemplu, fost detinut politic care a patimit 17 ani in temnitele bolsevice, simtea doar compasiune pentru tortionarii sai. De asemenea, exista relatari despre detinuti politici care ajunsesera, din aceeasi mila si dragoste fata de tot ce a lasat Dumnezeu pe pamant, sa-si imparta putina lor hrana cu guzganii si libarcile din celule. Asa si Parintele Justin, in chilia sa (“cell”, cum suna in engleza), de la Petru Voda.
Specialisti in ura “ortodoxa”, cu rasfrangeri directe si voite asupra Manastirii Petru Voda, a ucenicilor sai si a lucrarii Parintelui Justin sunt (…).
„Călugărul își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”, spunea, atat de frumos, blandul Parinte Justin. Si asa si trebuie sa ramana, in ciuda exemplelor care ne sunt atat de mediatizate de artizanii urii, fie ei anticrestini declarati fie ei “apologeti” ai urii “ortodoxe”. Cele doua canale ale urii nu reprezinta altceva decat doua fete imbacsite ale aceleiasi monede batute de Mamona si aruncate romanilor in fata, in lupta de doua mii de ani impotriva Treimii Celei de o Fiinta si a frumusetilor Ortodoxiei, intre care cea atat de plina de buna mireasma duhovniceasca este floarea sadita de bunul Parinte Justin Marturisitorul in Gradina Maicii Domnului de la poalele Carpatilor: Manastirea Petru Voda.“
Motto: “Rămîne una dintre marile necunoscute ale firii umane fenomenul acesta atît de incontrolabil şi atît de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica: îndrăcireape care a suferit-o atunci cînd şi-a pus credinţa în slujba «binelui suprem».” – Sorin Lavric (*), “Noica şi Mişcarea Legionară“ (Ed. Humanitas, 2007)
“(…)
De fapt, influenţa culturală a celor care şi-au făcut un nume invocând excesiv de des numele lui Constantin Noica s-a făcut simţită abia când şcolarii de la Păltiniş s-au reciclat ca formatori de opinii schizofrenice despre aşa-zisa lipsă de valoare a filozofiei româneşti. Direcţia de influenţare exercitată de Liiceanu se constată în scrisul lui Sorin Lavric. Mai precis, în postfaţa la volumul alcătuit de Dora Mezdrea din file alese de ea din dosarele de Securitate (v. Sorin Lavric Postfaţa, în vol.: Noica şi Securitatea, Bucureşti: Ed. M.N.L.R., 2009, pp. 337-343).
După ce menţionează foarte în treacăt faptul că invitaţia la o discuţie cu securiştii nu putea fi refuzată de nimeni, Sorin Lavric nu se sfieşte să-l prezinte pe Constantin Noica drept colaborator al Securităţii. În schimb, Vladimir Tismăneanu ar fi “un spirit academic care încalcă regula aridităţii tagmei, reuşind să scrie neplicticos” (v. România literară, nr. 2/29 ian. 2010), un “diagnostician de idei politice, nu ademenitor în numele lor”.
Povestea cu “ademenirea” este, ca să spunem aşa, un comentariu la o parere a lui Pleşu, după care Noica ar fi fost un “ademenitor”, ceea ce Sorin Lavric punctează negativ, întrucât la el pozitivă este atitudinea opusă. La Andrei Pleşu ademenirea lui Noica spre tărâmul filozofiei nu a avut succes, astfel că, nefiind eficientă, nu se poate spune dacă a fost considerată de falsul drept atitudine pozitivă sau negativă.
Cantonarea lui Andrei Pleşu în lăutărismul pe care-l observă în exclusivitate la alţii, a fost perfect creionată de Constantin Noica prin situarea discipolului cu “prea mare respect pentru fratele porc” (Noica, ian. 1980, în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.117) la mijloc de drum, într-un interval în care nimic din ce a început nu a dus la bun sfârşit: “Mă gândesc iar la Andrei, cu câtă uşurinţă a renunţat la greacă… În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxy, în interval” (ibid. p.100). Din portretul intelectual schiţat de Noica reiese indirect ridicolul desemnării lui Pleşu în mod laudativ drept “filozof” al intervalului post-comunist.
Iată ce scria Andrei Pleşu despre “ademenitorul” Noica într-o epistolă din 15 oct. 1984 publicată după zece ani pentru a spori paginile unuia din cele trei volume ale sale aşa-zis ştiinţifice: “Nu să-l împuţinez am vrut… ci să-i clarific statutul… Trebuie să treacă mult timp ca să realizezi că sapienţialul nu e, în cazul lui Noica, decât o foarte inteligentă captatio, o capcană retorică, destinată să convertească la filozofie toată suflarea din jur” (Limba păsărilor, 1994, p.218-219).
După Sorin Lavric, Tismăneanu jr. nu este un “ademenitor”. Fostul ideolog comunist este un “ogar” [cu un pedigree ilustrând relaţia cu comunismul a celor doi Tismăneni, tatăl şi fiul pe care Lavric se face că n-o ştie], ogar cu “ascuţime olfactivă” care “depistează repede miasmele de extremism” (Lavric), i.e. un diagnostician versat în şantajul cu anti-semitismul. Altfel spus, după episodul ideologic comunist când (iniţiat de propriul părinte) a hăituit “duşmanul de clasă”, ogarul cu nas fin s-ar fi reprofilat pe urmărirea “duşmanului de rasă”. Un fost deţinut politic exilat apoi în Franţa observa cu fineţe că în dictatura totalitară (de caracter ideologic) se foloseşte “represiunea preventivă”. După căderea comunismului, menţinerea la putere a oligarhiei comuniste “reciclate” s-ar fi făcut tot prin teroare preventivă, duşmanul fiind mereu reinventat “în funcţie de nevoile momentane” (Ion Varlam): fostul duşman de clasă devine după 1989 “duşman de rasă”.
In cazul relaţiei politice dintre Noica şi Securitatea pe care ar fi servit-o cu “orbirea unui idealist incurabil” (Sorin Lavric), discipolul lui Liiceanu trece peste lipsa comuniştilor Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu dintre cei chemaţi să converseze cu securiştii pe tema “teoreticianului legionar Noica”.
(*) Sorin Lavric este, de 16 ani, redactor la Editura Humanitas administrata de G. Liiceanu si, din 2008, comentator la “Romania literara” condusa de N. Manolescu, fiind considerat “din categoria fidelilor”
S. Lavric: Cînd e vorba de semnat o petiţie, de sărit în ajutor sau de adresat o recomandare, Tismăneanu este întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină: bate la toate uşile, trimite o mie de mailuri şi adună la un loc oameni care altfel nu s-ar fi întîlnit în veci. E un mijlocitor prin excelenţă, un liant uman cu virtuţi de verigă culturală, un ferment cu efect de coagulare omenească. Si un redutabil păstrător al memoriei noastre în privinţa trecutului comunist al Europei.
Emisiunea “In Premiera” de la Antena 3 anunta pentru azi, la orele 21.00, difuzarea documentarului “Sfintii inchisorilor”, partea a doua: “Inchisi, torturati, ucisi. Mii de preoti si credinciosi au cazut victima persecutiilor comuniste. Printre acesti martiri se numara, se pare, si sfinti. Dar despre canonizarea lor se vorbeste pe ascuns. Care e controversa si cine i-ar vrea uitati, aflati duminica, “In premiera”!”.
Nu ratati, azi, la Roncea.Ro: Parintele Justin Parvu, Maica Ecaterina Fermo si Monahul Filotheu Balan despre Sfintii Inchisorilor, Cazul Valeriu Gafencu, Miscarea Legionara si “holocaustul din Romania”. Filmari realizate la Manastirea Petru Voda de ziua Parintelui, in urma cu exact o luna, la 10 februarie, de Sfantul Haralambie.
PS: In perioada in care o parte a conducerii Muzeului Taranului Roman (MTR) se dadea la fund, pentru a nu raspunde civilizat si clar la intrebarile firesti ale societatii civile crestine legate de parteneriatul civil strans unit al MTR cu organizatiile homosexualilor si ale extremistilor autonomisti din Romania (Accept si Reteaua Deschisa Soros), o Fundatie cu nume crestinesc organiza la MTR o lansare de carte. Chestionata asupra pozitiei privind derularea manifestarilor homosexuale de la MTR, Fundatia in cauza, dupa cum puteti vedea din imaginea alaturata, a bagat nasul in rana, preluand modelul masonelului Virgil Nitulescu. Nici ulterior, cand scandalul de la MTR s-a amplificat, fundatia “crestina” nu s-a alaturat protestelor celor peste 40 de organizatii ale societatii civile crestine. Pozitia si postura “calduta”, conform clasicului “cu fundul in doua luntri”, a fost preferata de ONG-ul respectiv, autointitulat “Sfintii inchisorilor”.
Avand drept membri fondatori niste personaje cu nume ciudate, fundatia al carei nume este ales cu o suficienta specifica impostorilor (mai ramane ca maine sa infiinteze si o fundatie “Biserica Ortodoxa Romana”), a avut un scop nobil, desigur: o conferinta cu batranul anticomunist Nicolae Purcarea, un adevarat martir al inchisorilor bolsevice, cu peste 20 de ani de temnita pentru idealurile sale nationale. Conferinta la care s-a lansat ultima sa carte, “Urla haita”. O carte cu un traseu sinuos: editata in conditii remarcabile si laudabile de maicutele de la Diaconesti ea este exploatata acum de… “sfintii” oengisti ai “inchisorilor”. Desi initial trebuia sa apara sub egida Fundatiei “Petru Voda”, niste baieti mai iuti de mana (experienta in domeniu si-a spus cuvantul), au pus mana pe manuscris si au ajuns sa confiste memoria Batranului Purcarea. Nici titlul nu le placea. Voiau sa-l schimbe. Probabil se simteau cu mustele pe caciuli. Acum manipuleaza mostenirea bravului domn Nicolae Purcarea dupa bunul plac, la fel cum faceau comunistii inainte de ’89 cand publicau la Bucuresti lucrarile ganditorului legionar Mircea Eliade, si asa cum a facut-o dupa ’90 cu manuscrisele lui Emil Cioran succesorul stabilor de la Editura Politica a PCR, Gabriel Liiceanu. Nu este cazul sa intru in amanunte. Doamna Eleonora Cioran (video mai jos) o spune foarte clar: Liiceanu este un profitor al memoriei lui Cioran. Asa si “sfintisorii” nostri pamanteni.
In cazul de fata, profitorii batranului martir s-au gandit sa-l incadreze la conferinta cu pricina, ca intr-o adevarata incununare a Experimentului Pitesti, cu “reprezentantii de seama” ai noilor gardieni ai gandirii, continuatori ai misiunii agentilor care il inconjurasera pe bietul Constantin Noica la Paltinis: slujnicuta “Maestrul” de la GDS si NEC Andrei Plesu, Razvan Codrescu, alias Vasile Adolf Marian – vedeti aici pozitia ultimului secretar al lui Corneliu Codreanu, profesorul Duiliu Sfintescu despre el -, cu o oarecare larva pe numele ei Sorin Lavric, servul infatuat si sedus falamente al navetistului comunism-capitalism si profitor al tuturor regimurilor Gabriel Liiceanu, alias Marcello aka Siegfried zis “LULU”, si cu binecunoscutul Dan Puric aka “CRISTIAN”. Cand il ai pe Nicolae Purcarea ce pot sa mai adauge la spusele lui, despre inchisorile-manastiri si celulele-chilii, un Puric, un pseudonim pseudopublicist si un lustragiu de serviciu al lui Liiceanu?! Au stat vreo clipa cei trei in celule ca sa poata vorbi alaturi de Nicolae Purcarea? Priviti-i in fotografia de aici, din timpul operatiunii de furt de harisma si, totodata, de maculare a memoriei si luptei lui Nicolae Purcarea. Mai e nevoie de vreun comentariu?
Conform celor prezenti, in timpul conferintei, Batranul Nicolae Purcarea i-a zis lui Dan Puric sa scoata mana din buzunar in timp ce vorbeste, spunandu-i ca acest gest este caracteristic numai oamenilor foarte siguri pe ei. “Dumneavoastra sunteti sigur de ceva, dle Puric?”, l-a intrebat dl. Purcarea pe Puric. Dar totul este de iertat, probabil. Asa cum si Mantuitorul a stat intre doi talhari, asa a ajuns si Batranul Purcarea intre puricii ortodoxiei. Care dintre ei va ajunge vreodata in Rai, numai Dumnezeu stie…
Si de la Petre Ţuţea citire (între Dumnezeu şi neamul meu) despre Pleşu:
“N-are nici o valoare teologică. Sunt meditaţiile unui artist religios… ”
– Domnule Ţuţea, acum când cateheza poate din nou, să fie manifestă, să fie exprimată la lumina zilei, credeţi că trebuie să apese în mod special pe dogmă? Vă întreb ce credeţi pentru că există o uşoară glisare spre raţionalism sau spre eticism.
– Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul.”
Mă interoghezi pe un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.
Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.
Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.
Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.
Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.
Cadrul I: “Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.
Cadrul II:
“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.
Cadrul III:
“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.
In publicatia “Puncte Cardinale” (Mai 1993 pag. 14), citesc:
“Domnii Duiliu Sfintescu (Franta) si Simion Ghinea (Romania) sint cei carora le revine atit meritul cit si respunderea recentei aparitii a volumului “Din luptele tineretului roman” (1919 – 1939).” Semneaza redactorul, cu unul din obisnuitele-i pseudonime (VAM, Adolf Vasilescu, Razvan Codrescu, Vasile Marian, etc. etc.).
Realitatea este insa diferita de versiunea redactorului. Iata, sumar, cum stau lucrurile.
Am conceput si alcatuit acest volum de texte alese, adresat tineretului roman de astazi, ca o datorie suprema si ultima a vietii mele fata de memoria Intemeietorului Miscarii Legionare, pentru cei doi ani – ultimii din viata sa – in care mi-a ingaduit sa ma aflu zi de zi in preajma lui. Am adus in Romania textul pregatit si filmele necesare pentru imprimarea a 13.000 exemplare, precum si suma de bani necesara, stransu cu stradanie si mari sacrificii. Neputand insa ramane in tara decat pentru perioada foarte scurte, pentru buna desfasurare a publicarii am dat o procura si am lasat si suma d ebani necesara. Precizam insa ca cele 13.000 exemplare urmau sa-mi fie puse la dispozitie ca un bun care imi apartinea, pentru a le da destinatia pe care eu o socoteam conforma scopului actiunii mele. Era dreptul meu!
Profitand de absenta mea si de un concurs de imprejurari exceptional, grupul D-lui Ghinea a pus stapanire pe intregul stoc de carti, care-mi apartinea de drept, si nesocotind faptul ca aici era vorba de un act cu desinteresat si nu de o afacere cu caracter comercial, a lansat o difuzare nedorita de mine, la un pret de vanzare marit arbitrar de la 600 (pret initial simbolic) la 1000 si 1500 de lei, realizand astfel un beneficiu considerabil. Pe truda mea, pe banii mei si impotriva vointei mele.
Cu mari greutati, cu noi cheltuieli si cu o zbatere greu de suportat la varsta mea, am izbutit sa recuperez o parte din volume dar actiunea pe care o proiectasem a fost zadarnicita.
Restul articolului n’ar fi meritat nici un raspuns, redactorul respectiv fiind binecunoscut cititorilor sai, pentru suficienta si ifosul cu care abordeaza chestiuni asupra carora nu are nici competenta si nici cunostintele necesare. In cazul de fata, a gasit sa critice lipsa unui pretins “profesionalism”, fara sa fi priceput esentialul: spiritul in care a fost conceput si realizat textul acestui volum. Si in acelasi numar (pag. 16) se deda la o sumedenie de adjective lipsite de cuvinta, cu care vrea sa batjocoreasca generatia mea, pe care se dovedeste incapabil sa o inteleaga si sa o respecte. Pentru a ajunge numarul urmator (Iunie 1993, pag. 14), fireste, la unison cu Gazeta de Vest, data fiind provenienta comuna a subsidiilor.
Un adevăr spus pe jumătate devine minciună şi spus pe sfert e minciună cu tendinţă.
Pentru că domnul Târziu face nişte afirmaţii incorecte pe blogul său, asupra cărora i-am mai atras verbal atenţia, trebuie să facem nişte precizări.
O expoziţie documentară este o muncă de echipă care înseamnă specialişti care o gândesc şi o proiectează, oameni care o pun în practică şi cei care o itinerează.
Domnul Târziu spune aşa:
,,Expoziţia a fost iniţiată, în anul 2008, de Asociaţia ROST, materialele provin în special din arhivele fostei Securităţi, au fost puse la dispoziţie de CNSAS şi selectate şi aranjate de dr. Emilia Corbu, specialist al Muzeului Judeţean Ialomiţa.,,
E totuşi bine, altădată m-a prezentat în revistă ca ,,omul cu cârca,,.
Aşa că sunt nevoită, cu regret, să precizez:
Expoziţia nu a fost iniţiată în 2008 de Asociaţia Rost ci este un proiect expoziţional propus şi iniţiat de mine în cadrul muzeului în 2006 şi început cu expoziţia ,,Patru biografii de cărturari…”. Expoziţia ,,Destine…” este a doua. Practic sunt proiecte ale MJI. Prezenţa asociaţiei printre colaboratori era legată de partea de documentare şi promovare. Obişnuim să avem parteneri media sau asociaţii care se ocupă de un anumit domeniu. In cazul de faţă asociaţia în cauză nu s-a achitat aproape deloc de obiectivele ce îi reveneau.
Nu ştiu ce înseamnă “selectare şi aranjare” la o expoziţie. Eu am facut ceea ce fac la toate expoziţiile pe care le organizez:
1) M-am documentat serios cu privire la subiect. De ce am selectat doar zece personalitati din câteva zeci, cu siguranţă domnul Târziu, nu ştie.
2) Am propus şefilor mei acest ciclu expoziţional şi am obţinut acordul.
3) Am elaborat tematica necesara constituirii intr-un proiect expozitional.
4) Am cautat colaboratori printre care Mănăstirea Diaconeşti si CNSAS si m-am ocupat de toata corespondenta cu ei. Specialistii CNSAS, George Enache şi Silviu N. Petcu la răndul lor, autori de cărţi în domeniu, au fost la înălţime. Au selectat si scanat documentele necesare.
Mănăstirea Diaconesti mi-a trimis zeci de fotografii. Editura Christiana, cărţi.
5) Am scanat o parte din documentaţia fotografica.
6) Am prelucrat şi listat toate documentele.
7) Am elaborat şi listat, în sute de exemplare, mapa expoziţiei insemnând pliant, afiş, invitaţie.
8 ) Am plastifiat si machetat impreuna cu colega de birou toate panourile de expoziţie.
9) M-am ocupat de promovarea expoziţiei atat cât mi-a stat în putinţa, la Vaslui, Iaşi, Bucureşti. Acolo au muncit alţi oameni la expunerea ei.
10) Am luat atitudine atunci când au fost probleme.
11) Am avut proasta inspiraţie sa o dau Asociatiei Rost pentru a o itinera mai departe, pentru ca nu mai aveam timp sa ma ocup de ea. Am şi alte proiecte în lucru.
UPDATE: Intr-o luare de pozitie pe blogul sau, Ion Coja afirma categoric ca nu s-a folosit de semnaturi de la Petru Voda. Ramane intrebarea: ce s-a intamplat cu semnaturile copiate dupa ce au fost subtilizate de fratele lui Ionel Rusei?! Biroul Electoral Central informeaza ca domnului Ion Coja, candidat independent la presedintia Romaniei, i s-a respins inregistrarea candidaturii. Motivul: prea multe semnaturi nevalabile. Domnul Ion Coja, prezent si la Manastirea Petru Voda inainte de debutul agitatiei electorale, a fost sustinut in campania sa de domnul profesor Marcel Petrisor, fost detinut politic apropiat Parintelui Gheorghe Calciu si presedinte al Senatului Asociatiei Rost, care publica revista cu acelasi nume, ce se pretinde un fel de “GDS al ortodoxiei” si in care au fost apreciati sau s-au facut remarcati de-a lungul anilor urmatorii autori: Teodor Baconsky, Theodor Paleologu, Cristian Badilita, Dan Stanca, Varujan Vosganian, Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Razvan Codrescu, eiusdem farinae. Personaje care nu mai merita nici o prezentare suplimentara in afara numelui lor de oroare la adresa ortodoxiei, traditiei si culturii romanesti autentice. Domnul Ionel Rusei si fratele sau sunt cei care l-au adus pe domnul Ion Coja la Petru Voda (foto) si l-au prezentat Parintelui duhovnic Justin Parvu, care il vedea pentru a doua oara in viata Sfintiei Sale.
Intr-un Drept la Replica recent al domnului Ionel Rusei (vezi mai jos), tipograf al revistei Rost si, mai nou, si intervievator de serviciu, acesta afirma ca “nu sunt protagonistul nici unei actiuni dubioase iar daca se face referire la fratele meu, acesta a carat niste saci fara sa stie ce este in ei”. Ei bine, sacii la care se refera editorul Rost erau cu semnaturi de la Referendumul Anti-Cip initiat de parintele Justin Parvu, furati de la Manastirea Petru Voda, cu mana fratelui sau, dusi in Bacau, unde s-au copiat cateva zeci de mii de semnaturi pana s-a descoperit hotia, fapt ce intra sub incidenta Codului Penal. “Operatiunea copierea” s-a reflectat de altfel prin numarul mare de semnaturi respinse de catre Biroul Electoral Central. Pacat ca in acest jos securistic, din care au de suferit mai multe personalitati, au fost antrenati si naivi. Ionel Rusei, fratele sau si intarziatii pe care ii deserveste nu se numara printre cei din urma. Dumnezeu a batut cum a stiut El, oprind potentiala frauda realizata pe spezele credinciosilor care l-au urmat pe Parintele Justin in lupta sa impotriva dictaturii biometrice. Cu siguranta ca ii va rasplati similar si pe puricii si capusele Ortodoxiei.
Sunt indivizi pe care, dacă îi întrebi ce cusur au, îţi răspund fără să răsufle: sunt prea sincer. Nu au alte păcate, nu tu mândrie, invidie, pofte sau altele asemenea, decât cel inevitabil al expunerii permanente a plăpândului lor suflet pe tava festinului unor lacomi devoratori de ingenuitate. Cred că aşa se vede pe sine Mihail Neamţu în acest moment. O victimă a propriei sincerităţi. Aşa şi este. Amoralitatea acestuia are când virtuţi de maestru, când pudori de margaretă. Să introduci în discuţia despre „cazul Corneanu” evocarea abruptă a „cazului Stelescu” (via Corneliu Zelea-Codreanu), lipindu-l cu aparentă inocenţă peste imaginea lui Mircea Platon, asta este dovada măiestriei pe care ar fi putut să şi-o desăvârşească în regimul trecut, când cei de această teapă se cocoţau pe cadavre pentru vreo promovare sau ieşire în străinătate. Te acuzau că eşti legionar, te înfundau şi îşi astfel asigurau viza pentru Occident. Slavă Domnului, acum există această „şansă providenţială în darul libertăţii”, şi nu se mai pune problema… Dar rămâne juisarea între oglinzile paralele ale carierei. Trebuie să nu dai nici o secundă impresia că nu eşti de partea oglinzii care împarte fericirea. Oricum, nu te poţi nici ascunde şi nici opri. Îţi place şi devii bulimic. Traiectoria ţi-o manageriezi atent, dar cu o mină indiferentă, de creştin care se lasă în voia Domnului. Din când în când, te uiţi cu coada ochiului la oglindă şi îţi dregi vocea. O scurtă impostaţie, o solfegiere caldă, pot să fie debutul unei cariere de prim-solist. Sunt oameni care simt perfect vremurile, adulmecă stârvul societăţii şi muşcă acolo unde trebuie să muşte. În timp ce zeama i se scurge pe la colţurile gurii, un astfel de om trage cu coada ochiului la stăpân, cu rânjet satisfăcut, dar nu pe deplin. Are o frică atavică şi este tensionat: oare ar fi putut dăuna mai mult şi nu a făcut-o? De cele mai multe ori stăpânii nici măcar nu-l observă, ceea ce-i trezeşte nedumeriri pline de frustrare. Poltronul simte permanent nevoia de ocrotire. Dupa o (altă) scurtă impostaţie, Mihail Neamţu reuşeşte să extragă din arsenalul (greco-)catolic altă etichetă obosită, care se lipeşte din ce în ce mai greu, chiar dacă este ajutată cu spor de umezeala limbii: slavofilism. Urmează o scurtă cutremurare dezgustată: în popor slavofilismul este de ocară din pricina istoriei. În ochii intelighenţiei occidentalizante este de asemenea de ocară, dar din alte considerente: culturale. Nu contează că nu argumentează nici măcar anemic această presupusă „vina” a celui vizat. A pus eticheta, limba este rulată iar în gură printr-un plescăit scurt, gata să fie folosită iar la lipit următoarea etichetă. Impostaţia nu poate ţine permanent loc de arie. Dar mai contează? Coada începe să i se unduiască şerpeşte. Este porţiunea mai consistentă a prelungirii unei coloane flasce. Degeaba încearcă să şi-o tragă încurcat sub falduri; coada este mai puternică decât jena. Demonizarea adversarului este înfăptuită, instinctul satisfăcut… de ce să-i fie ruşine? Până la urmă, de ce să vrea să fie altfel decât este? Pustiirea poate să înceapă a rodi deplin. Golul are ecouri vagi de muzică psaltică şi amiroase vag a tămâie. Este greu până te obişnuieşti, apoi urmează rutina, iar bucuria minciunii ajunsă la climax devine efervescentă. Dacă ai casa pusă la buza unui mic vulcan noroios, cu timpul clipocitul sec al bulelor gazoase devine o muzică indispensabilă. Din aceste două acuze mizerabilissime (legionarism şi slavofilism) reiese evident un fapt limpede: moralistul nostru are în calomnie o cronică lipsă de imaginaţie. Clevetirile lui se confundă cu bulele gazoase. Clipocesc…
„Este tânăra generaţie… o generaţie pierdută?”
În noiembrie 1994, Mihai[l] George Neamţu – numele întreg al prelungirii cozii – scria în Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14) un articol sub rubrica „Este tânăra generaţie… o generaţie pierdută?”, din care vă ofer în treacăt următorul fragment: „Să ne mai întrebăm atunci de ce aceşti numeroşi «intelectuali», mulţi dintre ei gazetari, istorici sau analişti politici […], nu pot înţelege Legiunea şi pe Căpitanul ei? Nu pot înţelege de ce Garda de Fier a fost înainte de toate o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povaţa lui Hristos, Marcu 11, 23), «intră cel ce crede nelimitat» şi rămâne afară «cel ce are îndoieli»”. Sau, acelaşi, în „Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»”, tot din Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), în care îl elogiază pe Codreanu, certându-i pe legionarii şi neolegionarii care se poartă fără tact şi compromit idealurile, şi în care conchide: „Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidându-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul [de puterea politică a vremii – n. mea]. Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta”. Oricât o să pară de ciudat, îl prefer pe liceanul Neamţu, cu toate năzbâtiile vârstei de atunci, dar ale cărui porniri sincere sunt de înţeles în acel context ingrat, nocivului Neamţu de acum, care siluieşte şi intoxică imaginea publică a unui om care nu i s-a arătat niciodată ostil, ba dimpotrivă. Motivele sunt evidente: oricât s-ar şterge la colţurile gurii, zeama deja i-a săpat obrazul. Începe să capete trăsăturile unui Ţurcanu mai cultivat, care nu îşi mai reneagă trecutul prin excesul de tortură fizică, ci prin turpitudine. Adolescentul naiv şi sensibil a fost întors pe dos, fără resentimente. Excitaţia dată de atingerea epidermică cu zonele de influenţă şi putere (politice şi/sau culturale) a devenit, între timp, mai puternică decât greaţa dată de posibilitatea unui eşec etic. Oricum, pielea şi-o păstrează, precaut, în interior. Greaţa nu; ea este afişată, ca un dat nobiliar, în afară.
De la Puncte Cardinale la I(u)dei in dialog, o trecere ne-simtita
Ce a făcut, în fapt, Mihail Neamţu? Vine, la finalul controversei legate de împărtăşirea Mitropolitului Corneanu în biserica greco-catolică „Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, îşi revendică, în subtext, impostaţia ca pe o profunzime de reflecţie izbăvitoare şi detensionantă, dar în fapt nu aduce modificări de substanţă la chestiune; toate fuseseră spuse şi răspuse dinainte. Poate doar mici amănunte din trecutul dezonorant al Mitropolitului, mai ales cele din timpul revoltei anti-comuniste, erau mai puţin cunoscute marelui public; în rest, cazul fusese dezbătut pe toate feţele. Nici din punct de vedere teologic nu aduce vreo nuanţă în plus. Mai mult decât atât, nu există nici o diferenţă de substanţă în tratarea subiectului între autorul articolului „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008) şi Mircea Platon, iar acesta o şi recunoaşte: „Deşi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic şi ortodox sub aspect teologic…” Trebuie recunoscut faptul că paranteza spune totul despre felul rapid în care se distanţează de adversar, ca un peşte curentat, chiar şi atunci când se hrăneşte, în mare, cu aceleaşi idei. În cazul unui om al cărui demers îl susţii tu însuţi cu argumente în prima parte a eseului, dar care nu este în „fosa muzicienilor perfecţi”, deci trebuie defăimat prin inserţii dezonorante în cea de-a doua – de dragul viitorului, ce faci? Te produci! Dirijorul te poate atinge graţios cu bagheta pe umăr, semn că poţi merge cu orchestra în turneu dacă la cheie îţi păstrezi bemolul care face din tine un ales. Trebuie doar să ai grija ca, din când în când, coada să ţi se zbată brusc şi să lovească acolo unde este „neapărată nevoie”. Fără să ţi se spună. Din proprie iniţiativă. De fapt, coada reacţionează aproape reflex, independentă de (ne)voinţa purtătorului. Orchestra o să acopere la timp zgomotele. Şefii de partidă vor încuviinţa zâmbind vag. Dirijorul o să-l atingă cu bagheta pe umăr. Iar ciclul poate reîncepe… Acum eseistul nostru, într-un puseu de gândire globalizantă, denunţă cu glas de castratto (sic!) preocupat: „Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabilă a continentului african?”. Dacă scoatem sintagma „Biserici ortodoxe” şi o înlocuim cu „cetăţenii noştri”, ai putea jura că este un fragment de discurs al unui euro-deputat socialist de la Bruxelles. Sunt curios de câte ori pe zi se gândeşte Mihail Neamţu la soarta continentului negru? Dar, să zicem, la faptul că, din pricina defrişărilor, triburi din jungla amazoniană îşi pierd arealul şi sunt ameninţate cu extincţia? Dar la copiii mutilaţi de războiul din Irak? Sau la traficul de carne vie care afectează şi tinere din ţara noastră? Îi văd îngrijorarea tot aşa de sinceră ca şi restul finalului de eseu. Ea nici nu contează, atâta timp cât dă bine în context. Demagogia planetară face bine la C. V. (ba, la o adică, poate să-l şi suplinească).
C0drescu disparut de pe listele lui Neamtu
Dar să vedem sarabanda bizară de nume care se succed în finalul articolului, aduse în scenă pentru ca autorul să-şi sprijine – vorba unui prieten – gonflaţia morală. Deci, în ordinea aparitiei: Mihai Stelescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Pascal, Padre Pio, Matta El-Maskine, Rocco Buttiglione, Joseph Ratzinger, José Manuel Barroso, Andrei Pleşu, Dan Ciachir, Victor Roncea, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, pr. Dumitru Stăniloae, Donald Allchin, diac. Ioan I. Ică jr, Tristram Engelhardt jr, Slavoj Žižek, Lev Trotzki, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu şi – cu voia dumneavoastră – “actualul Patriarh al B.O.R.”. Această foame bulimică şi psihanalizabilă poate să dea măsura în care Mihail Neamţu îşi impropriază nume de persoane rejectabile ori oneste (în accepţiunea sa), pe care le foloseşte doar ca să-şi permită piruete sau fandări, în funcţie de interesele tranzacţionale care or să-i dea beneficii în procente de prestigiu. Şi este evidentă decontextualizarea – pe care o forţează până la falset – prin care introduce în miză personalităţi care nu au nici o legătura cu subiectul, fie doar pentru a-şi insufla autoritate şi/sau din linguşeală (pe lângă coadă, nici limba nu poate fi stăpânită în permanenţă), ori pentru a-şi introduce adversarul în zone mai mult sau mai puţin defăimătoare, în ochii aceloraşi beneficiari ai umezelii mucede mihailnemţene, sau chiar ai publicului larg, acolo unde sufragiile sunt indiscutabile. De atâta plăcere, coada are acum miscări scurte, de metronom, încât şi orchestra, şefii de partidă, dirijorul însuşi, toţi sunt uimiţi de precizia tempo-ului. Extazul este însă şi al prelungirii cozii; ochii lui mari au ceva din jubilaţia precară a ochilor unei plătici care crede că a prins o larvă de mal, cînd, de fapt, se opinteşte cu mustăţile unui somn care se odihnea pe lângă ţărm. Chiar dacă dirijorul începe să tuşească insistent, uneori impostaţia dusă până la deliciu are rolul perfid că nu te mai lasă să auzi contextul. Iar din pricina cozii nestăpânite, nimeni nu o să rişte să-şi mai pună instrumentele scumpe prea aproape. Chiar dacă o să mai muşte, o să pleznească din coadă spasmodic, iar limba rulată va fi cu greu împinsă în bolta palatină – în timp ce o să caute să-şi păstreze (tot mai dificil) aparenţele de onorabilitate. Văzută de sus, imaginea dă să semene cu un cerc. Vicios. Ca al unui ochi de plătică rămas uimit. Iulian CAPSALI
Nota mea:Intertitlurile imi apartin iar articolul a fost publicat initial de Razvan Codrescu, personaj care nu a gasit de cuvinta a explica cum a ajuns cu atat lejeritate acest “gaozar” (apud Basescu) insignifiant, Mihai Neamtu, catelusul lui Plesu si Tismaneanu, de la Puncte cardinale in haos la I(u)dei in dialog. Oare nu cumva pentru ca amandoua revistele sunt de fapt fete murdare ale aceleiasi monede? Voi reveni.
PS: Intrebare la Radio Erevan: Este adevarat ca “draga Volo” a iubit odata, cu nebunie neresentimentara, pe malurile Tibrului? Si daca da, ce?
February 27th, 2015 
VR 
Partidul Popoului Monica Macovei – supranumit şi M 10 negri mititei – se lansează duminică la ora 1, la Casa de Cultură a Studenţilor, un spaţiu universitar, chiar dacă ţine de Ministerul Tineretului şi Sportului. În acelaşi loc a fost interzisă recent o Conferinţă ştiinţifică despre salvarea homosexualilor. E bine că, în schimb, pentru o propagandă politică bolnavă Casa Studenţilor are porţile – si nu numai – larg deschise.
Vedeti si: Scrisoarea unei românce creştin-ortodoxe către Remus Cernea: Declaraţie de dragoste
Posted in 
Tags: 
