Presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, minte in New York Times ca a fost chestionat “dur” de membri “nationalisti” ai Senatului (care sunt aia, sa-i votez si eu? 🙂 ) la o intalnire care, in realitate, nu a avut loc! Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici redau mai jos dezideratele GDS legate de ICR: “recrearea frontului unit”!
Intr-un interviu aranjat in New York Times, la sectiunea de Cultura “Larga” 🙂, Horia Roman Patapievici, inca presedintele ICR, minte de stinge. Pare incredibil pentru orice cititor cu bun simt si probabil, sinecuristii sefutului miscarii papitoilor vor contrazice si ceea ce sta scris negru pe alb, intr-unul dintre cele mai mari cotidiene ale lumii, dar chiar asa e: distinsul fizician scatofag minte opinia publica mondiala fara cea mai mica jena. Iata dovada:
New York Times Blogs: “Preşedintele ICR a mai spus că grupurile naţionaliste din Senatul român obiectează faţă de gusturile şi abordarea sa «cosmopolită». El a precizat că atunci când a fost invitat, săptămâna trecută, la Comisia de cultură din Senat pentru a prezenta situaţia activităţii ICR, a fost întâmpinat cu întrebări ostile de genul: «De ce nu vorbiţi despre valorile naţionale. De ce aveţi atitudini anti-româneşti?»”.
Mediafax: Patapievici, invitat luni la Parlament, de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL. Întâlnirea a fost anulată
Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), a fost invitat de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL, Ilie Sârbu şi Puiu Haşotti, luni, de la ora 15.00, la Palatul Parlamentului, pentru un dialog pe tema Ordonanţei prin care institutul trece în autoritatea Senatului. Întâlnirea s-a anulat după ce aceştia nu au ajuns la un acord comun cu privire la participarea presei la şedinţă şi a numărului de invitaţi.
Mediafax: Haşotti: Patapievici crede că sunt la dispoziţia sa? L-am chemat, nu a vrut să vină, la revedere!
Liderul senatorilor PNL, Puiu Haşotti, i-a transmis, luni, preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, că Senatul nu se află la dispoziţia acestuia şi i-a recomandat să fie mai reticent în atitudine, mai ales că nu a fost înlocuit din funcţie, deşi raportul Curţii de Conturi arată grave lacune.
Vai-vai-vai! 🙂
Minciuna crasa a Patapieviciului este observata prompt de Lucian Gheorghiu de la Cotidianul care o ia la bani marunti si afirma: “Totul intră în categoria tehnicilor de manipulare. Dar, atenţie, Patapievici spune că a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului, şi reproduce şi două întrebări ostile care i-ar fi fost spuse. În spaţiul public din România această informaţie nu a circulat. Contactat telefonic, senatorul Georgică Severin, membru în Comisia de cultură, ne-a făcut următoarele precizări: „Domnul Patapievici nu a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului. Şi nu a fost nici în ultimele săptămâni şi luni. Personal nu am lipsit de la niciuna din acţiunile comisiei în acest an, deci ştiu cine a fost, sau nu. Dacă nu greşesc, domnia sa a fost prezent la comisie anul trecut când s-a dezbătut bugetul ICR. Domnul Patapievici a fost invitat la o întâlnire cu liderii grupurilor parlamentare PSD şi PNL, pentru o discuţie lămuritoare referitoare la trecerea ICR în subordinea Senatului, dar această întâlnire nu a avut loc”.”
Vai-vai-vai! 🙂
Intr-o alta stire, preluata ieri de Mediafax de la Digi24, Patapievici “ameninta” ca-si va da demisia, el si conducerea de sinecuristi ai tuturor regimurilor (se aude, tovarasa Tania a tovarasului Gogu?), daca Curtea Constitutionala va hotari nu-stiu-ce pe 5 iulie legat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind reconstituirea ICR. In acest context, Patapieviciul declara onctuos ca “prin noua ordonanta de urgenţă, atenţia cade numai pe programe care au ca obiect românii din afara ţării”. Ca un/o adevarat/o tata si mama-Omida a tocatorilor de bani din pensiile si alocatiile taiate ale romanilor (44 de milioane lei – 10 milioane euro!), Pataghiveciul “culturii romane” stie si ce se va intampla de acum incolo cu Institutul: “ICR se va ocupa numai de diaspora românească, dar într-un spirit naţionalist, arhaic, ce nu se potriveşte vremurilor noastre”.
Vai-vai-vai! 🙂
Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici e suficient, cred eu, sa redau dezideratele lui Andrei Cornea, care apreciaza in organul “22” al GDS “recrearea frontului unit”:
Andrei Cornea, “22”: “Ponta a făcut totuşi o greşeală şi s-ar putea să-şi frigă degetele: s-a aşteptat, desigur, ca unii intelectuali să protesteze, dar îşi închipuia pesemne că aceştia se vor recruta numai dintre „intelectualii lui Băsescu“ şi amicii lui Patapievici – lesne de anihilat propagandistic. Nu s-a aşteptat ca, spre cinstea lor, să se solidarizeze cu ICR şi cu conducerea sa intelectuali ostili ideologic lui Patapievici, precum Vasile Ernu, sau critici vehemenţi la adresa lui Traian Băsescu, precum Cristian Pârvulescu şi Alina Mungiu. Sunt convins că nu s-a aşteptat să protesteze şi mai mulţi regizori din „noul val“, precum Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, inclusiv dublul laureat de la Cannes, Cristian Mungiu, care scrie despre ce s-a întâmplat la ICR că „este o epurare de cea mai oribilă speţă – la fel de reprobabilă ca una etnică, ideologică sau rasială“. Bineînţeles că s-au mai solidarizat şi se mai solidarizează zilele acestea şi mulţi alţii, indiferent de tendinţă ideologică. Dacă la asta mai adăugăm şi protestul lui Marius Oprea – orice în afară de „intelectual al lui Băsescu“ – împotriva demiterii lui Dorin Dobrincu, directorul Arhivelor Naţionale, s-ar putea ca venirea la putere a USL să fi recreat un front unit, de mult dispărut.“
Cam de cand a disparut, tavaris Cornea? De cand a pus Ceausescu Unitatea “Anti-KGB” pe voi? 🙂 🙂 🙂
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – V.I. Tismaneanu
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“ – Gabriel Liiceanu
“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”
O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?
“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:
“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.
Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.
Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”
Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.
O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.
“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:
„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creştetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”
Dar, ce ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:
Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.
Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.
Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.
Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”
Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni), ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.
In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.
“HR Patapievici folosește termeni gen “maniheism” cu ușurința cu care se gândește la “onanism”, uitând să se închidă la prohap atunci când deschide gura.” –Eugen Mihaescu
PATA(pievici) DE PE ICR
Când eram student la Institutul de Arte Plastice — devenit astăzi Universitatea de Artă — pe la jumătatea anilor ’50, un model, care în afară de faptul că ne poza, îl ajuta pe profesorul de anatomie artistică Gheorghe Ghițescu și aducea, împachetat în ziar (“Scânteia”), de la morgă, un antebraț ecorșat pentru ca să-l desenăm. Proaspăt scos din formol, hoitul puțea de te trăsnea. Numele modelului era Alexandru Paleologu.
Aceeași senzație de greață mi-a revenit astăzi căutând câteva citate printre însăilările — care se doresc “dăștepte” și nu sunt decât inepte — din corespondența adresată de HR Patapievici “modelului” devenit “Excelența Sa Ambasadorul”. Scrisorile sunt semnate “Cu supușenie”!… Apropo, Alexandru Paleologu s-a căsătorit cu una dintre colegele mele de studenție, pe atunci tânăra pictoriță Gabi Ionescu, și astfel se născu “ambasadorașul” (așa îi spuneau funcționarii de la ambasada României din Paris) Theodor Paleologu! În fine, iată, scoase din “mlaștina hârtiei” cum scria Arghezi, frazele patapieviciene:
– “Românii au devenit un popor de oameni urâți (în ambele sensuri: lipsiți de frumusețe și trezindu-și mutual ura).”
– “Oamenii valizi în România de azi sunt tâmpii, flecarii, extropiații, gângavii și
crapuloșii. Constat că inima acestui popor s-a împietrit.”
– “Ies pe stradă și nu văd oameni normali. Ca într-un coșmar, aproape toți cei pe care îi întâlnesc se bâlbâie, își bâțâie ochii, dau din picioare ca apucații, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioțenii.”
– “(…) a fi român nu este numai ingrat, este și injust. Este, în orice caz, aproape o
ocară.”
– “Poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar când a început să vorbească
(votul universal și egal), a început să spună numai prostii. Cred cu convingere că garanția progresului în România este votul cenzitar. România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie. Politicienii noștri de frunte au realizat perfect incapacitatea boborului de a furniza elementele inteligente ale unei opțiuni politice libere și mature.”
– “Pentru că în condițiile votului universal și egal dictează cei cu urina puternică.
România ar fi putut fi salvată de rrromâni prin votul cenzitar. Dar România va fi distrusă de rrromâni, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu. Este inutil să-l salvezi pe imbecil de propria sa vocație(…)”
– “În noi izbucnesc, vrând nevrând, gesturile melo-epileptice, scobitul în nas, scuipatul în farfurie, argumentarea prin înjurături, zbieretul cu spume la gură etc. E o mojicie înnăscută, ceva de țăran care, crezând că poate ajunge boier cu apucături de precupeață, s-a instalat nesimțit în casele orășenilor devenind ireversibil și inconștient țărănoi.”
– “Trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România: româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim (…) sau să o folosim numai pentru înjurături.”
– “Odată ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu-ți mai poate face nici măcar milă. Numai un sfânt îl mai poate salva (dar acela, dacă o va face, se va pierde pe el).”
– “(…) Ștefan cel Mare (pe care melodrama națională, în ciuda nenumăratelor curvii și ucideri, l-a declarat “sfânt”.)”
HR Patapievici e liber să bâiguie ce-i trece prin cap — dacă nu s-a găsit nimeni să-i spargă capul încă! — și să insulte poporul român, dar l-aș întreba de ce nu refuză simbria pe care o primește din banii acestui popor nefericit, venită direct din truda celor insultați? Pentru asta însă ar trebui să aibă ONOARE, iar el se comportă ca un milog. Să demisioneze odată și să se dedice despicării firului în patru într-o instituție unde se vor găsi destui pacienți care să-i admire elucubrațiile! HR Patapievici folosește termeni gen “maniheism” cu ușurința cu care se gândește la “onanism”, uitând să se închidă la prohap atunci când deschide gura.
Arivistul uită că un poet excepțional cum era Alexandru Macedonski, din cauza unei epigrame nefericite în care îl insulta pe Eminescu, a fost acoperit de uitare. Iertată-mi fie comparația dintre Patapievici și Macedonski, “proportion gardée” cum zice francezul! Caragiale, atunci când l-a creat pe Rică Venturiano, l-a avut ca model pe actorașul Ventura, stâlp de cafenea la “Capșa”, cel care l-a atras în cursă pe Eminescu și l-a predat asasinilor. HR Venturianovici, contemporanul nostru, președinte al Institutului Cultural Român, a încercat și el, nefericitul, să îl ucidă pe Eminescu a doua oară și l-a numit, fără rușine, “cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm.” Patapievici, este evident, nu știe că GENIUL este nemuritor.
Sunt convins, și asta mă mai liniștește, că Patapievici va plăti pentru șiragul de măgării pe care a încercat să ni-l vândă ca fiind din perle de cultură. Va trebui curând să se uite peste umăr, în urmă, să vadă dacă îl urmărește cineva fie în țară, fie acolo unde va încerca să se refugieze.
Eugen Mihăescu Membru de Onoare al Academiei Române
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – Vladimir Tismaneanu
“Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor.” – Kant, Critica raţiunii pure, Teoria elementelor, Estetica transcendentală, în secţiunea a doua intitulată Despre timp, în par. 4, Expunerea metafizică a conceptului de timp
“Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor”. – Patapievici, Omul recent, Humanitas, Trei editii
“Kant a scris Critica raţiunii pure în sec.18, iar Patapievici a scris Omul recent în veacul 21. Verdictul e simplu de formulat: numai Kant n-a copiat“. – Constantin Barbu, Pamfletul Negru
“Cuvântul grecesc angelos, ca şi cel ebraic (malakh), ca şi cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamnă «mesager».“ – Andrei Plesu, Despre ingeri, Humanitas, 2010, p 260
“A partir du sens courent du mot grec Angelos, messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh, l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons a considérer….“ – Henry Corbin, Le paradoxe du monothéisme, L‘Herne, Paris, 1981, p. 81
Caz destul de rar, Andrei Pleşu copiază în câte două cărţi deodată. El scrie în Despre îngeri (ed. cit., p. 260) şi în Limba păsărilor (ed. cit., p. 253), fără să citeze pe nimeni: “Cuvântul grecesc angelos, ca şi cel ebraic (malakh), ca şi cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamnă «mesager».“ Andrei Pleşu plagiază din Henry Corbin, traducător el însuşi al lui Heidegger, autor a peste 15 lucrări capitale despre filosofiile Iranului. – Constantin Barbu, Pamfletul Negru
Si, “intamplator”, acum, cand Victor Ponta a sters putin pe jos cu CC al GDS, recte Tismaneanu, Patapievici, Lazescu, Dobrincu si alti tovarasei, aflam, via “o sursa anonima” (cat curaj au intelectuanalii nostri!) ca e si el un plagiator. Sa plateasca, desigur! Dar oare n-ar trebui sa stea putin la rand?
Maestrul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica, a publicat dovezi de necontestat privind plagiatele “elitei” ICR-iste, recte Patapievici, Plesu, Liiceanu, Cacartarescu si Manolescu. Le prezint, din nou, mai jos, in speranta ca vor fi civilizati cu totii si nu-l vor lasa pe Ponta sa li se bage in fata la coada de dezdoctorat a plagiatorilor si profitorilor tuturor regimurilor.
Ziaristi Online:
Filosoful Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica si autor al mai multor Proiecte Nationale, cum sunt integralele Mihai Eminescu si Dimitrie Cantemir, dupa un prim dialog antrenant cu jurnalistul Costin Cretu, publicat sub titlul Pamfletul negru, continua dezvaluirile sale cu o “autopsie vie” pentru fostii sai colegi de la Paltinis, Liiceanu si Plesu, pe langa care il adauga si pe Patapievici dar nu-i uita nici pe Cartarescu si Manolescu. Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil. In urma unor acuze similare facute in ziarul Ziua, in celebru articol “Liicheanu” in care erau dezvaluite si fraudele patronului Humanitas, considerat “un profitor al tuturor regimurilor”, acesta i-a dat in judecata pe autori pretinzand prin casa de avocatura a lui Valeriu Stoica daune morale de trei miliarde lei (300.000 roni). Procesul “Liicheanu” se afla inca in curs. Independent de acesta, Constantin Barbu isi propune ca adevarul despre cei doi fosti navetisti pe la Paltinis, Paris si Heidelberg sa iasa la lumina si este dispus sa mearga pentru aceasta chiar si in Instanta, pentru a lamuri o data pentru totdeauna impostura celor trei.
În ţara “catindaţilor” cu nume sonore – dl. Labă sau dl. Muia – aleşi cu entuziasm de electoratul din urbea lor, nu este o surpriză că, la conducerea unei şuşe, un cămin cultural cu pretenţii internaţionale, se află un “telectual”, un zero care se contorsionează disperat ca să devină opt, gata oricând să răspundă cu “Să trăiţi!” la apelul Șefului său.
Indrăgostit de propria imagine, se lăţeşte pe micul ecran, pe a cărui sticlă lasă o prelungă urmă de bale. Nu ştiu cine l-a linguşit şi i-a băgat în cap că ar avea ceva din André Malraux. Ştiu doar că, de câte ori are ocazia, îşi ţine falca în palma dreaptă, bătătorită nu de sapă, ci de strădania de a-şi produce o zvâcnire de plăcere.
Zgâmboiul se screme zilnic la oliţă, fixând un petec de hârtie higienică şi scrie: “Apa este udă!” Mirosul banilor îl ameţeşte. Şi-a trimis consoarta să lucreze la Banca Naţională; acolo chiar şi şoferul guvernatorului câştigă pe lună mai mult decât idolul său Popey marinarul. Când se întoarce seara acasă, muierea miroase mai bine decât amanta: ea pute a bani…
Hâr de aici! Struţo-cămilă inventată de venetici, admirată şi aşteptată de “legionarul” Untaru, care s-a prefăcut de curând în cenuşă! Iosif Chişinevschi sau Leonte Răutu ar fi trebuit să te admire, căci te-au mângâiat pe creştet când aveai lumânări la nas, puiule de năpârcă! Auzi mă, dromaderule? Cu un pai îţi voi frânge cocoaşa!
În crepusculul Bucureştilor, înecaţi în Coca Cola şi în grăsimea de la McDonald, scălâmbăielile, pe care le crezi telegenice, sunt caraghioslâcul catodic al figurii tale palide, bolnave de preţiozitate. Nu te mai isprăveşti odată, măi, deşiratule?
Pamfletul integral insotit de cateva desene-editoriale publicate de Eugen Mihaescu in presa americana, laZiaristi Online
Dorin Tudoran, un intelectual cu ceva mai multe carti decat HR Patapievici si, spre deosebire de acesta din urma, cu o reala disidenta la activ, face o observatie de mare bun simt in articolul sau “Politizarea instituțiilor: lupi și mielușei“. Tudoran atrage atentia ca, in urma cu aproape 8 (opt) ani (nu-i erau de ajuns?!), cand Patapievici a fost numit la ICR – prin prostirea lui Basescu de catre rectorianul Plesu, inainte ca acesta sa primeasca un mare sut in dos de la Cotroceni (prietenii stiu cum si de ce) -, fostul presedinte al Institutului, academicianul Augustin Buzura, a aflat de la televizor ca a fost inlocuit.
Dorin Tudoran: “Când, în ianuarie 2005, președintele Institutului Cultural Român (ICR) afla din oraș că a fost destituit și era chemat la Cotroceni să dea nas în nas cu înlocuitorul său, acesta din urmă, dl Horia-Roman Patapievici, nu vedea nici un motiv de jenă că devenea instrumentul unui act de politizare. Astăzi, când Guvernul pregătește trecerea ICR din subordinea președintelui României sub controlul Parlamentului, dl Patapievici organizează o conferință de presă în care acuză vehement politizarea. Dacă ar fi vorba de o persoană oarecare, acest semn de inconsistență morală m-ar lăsa rece.”
Mineriada GDS-ista declansata astazi de Patapievici si ai lui nu este cu nimic mai prejos decat mineriada FSN-ista a lui Iliescu si ai lui, din anii ’90. In fond, ce-l deranja pe Iliescu? Ca o droaie de “golani” si “legionari” strigau ca tampitii “Jos Iliescu”! Pai aceiasi “golani” si “legionari” de ieri, ajunsi intre timp jurnalisti, scriitori, artisti si istorici, striga de vreo opt ani la Basescu sa-l demita pe patibularul de la ICR. Dupa scandalurile cu “turnatorii de la academia de vara”, falusurile erecte ale lui Iuda si satanismele expuse in Germania, anusurile lui Perjosvchi si alte falusuri blegite si vagine imprastiate pe peretii de la New York, ca “reprezentative pentru arta romaneasca”, i-am adresat chiar si o Petitie lui Basescu: Pentru demiterea lui Patapievici (cititi-o mai jos). Mare pacat ca n-a facut-o. Cat a distrus din fondul cultural romanesc aceasta gasca otravitoare, condusa de mutantul Pataplesu, si din istoriografia reala a tarii, daca il adaugam si pe zombiul Tismaneanu, nu stiu in cate generatii se va mai repara. Daca Iliescu a pastorit doar niste jefuitori ai bogatiilor tarii, protejatii si limbistii de serviciu ai lui Basescu – altfel profitori ai tuturor regimurilor, de la Pauker incoace – au atacat insasi fiinta nationala, cu repercusiuni mult mai grave decat recuperarea unor valori materiale (pentru ca altii sa le fure din nou).
(Intr-o paranteza, am totusi o intrebare pentru Basescu: cum se simte azi, cand Mungioaica, aparatoarea de serviciu/i a protejatului sau Patapievici si tovarasa tuturor “civililor” din PDL – procuroarea comunista Macovei, propagandistul UTC Preda si jurnalistul comunist Ungureanu -, este aceeasi care afirma despre fiica sa, Elena Basescu, ca este “o beizadea”, il punea pe baiatul de mingi al lui Tismaneanu, catelusul Tapalaga, sa spuna despre EBA ca este sora mai mica a lui Nicu Ceausescu si “o martoaga chioara” iar ea scria, negru pe alb: “Eu sunt convinsa ca electoratul din Romania e inteligent si ca nu o va vota pe dra Basescu, pentru ca prezenta ei in Parlamentul European ar distruge si bruma de credibilitate pe care o mai are trupa PDL si Romania in general. Dar nu e sigur ca partidul, temator de tata-sau, va fi la fel de destept ca poporul si nu ii va concesiona cate zece voturi pe circumscriptie, conform indicatiilor deja distribuite, autoadministrandu-si lovitura finala“? Cand brigazile rosii ale GDS vor da ele “lovitura finala” PDL ghici ciuperca otravitoare cine o va inlocui pe EBA la PE, ca sa intregeasca grupul “celor trei gretze” sorosiste, Macovei-Weber-Mungiu?)
Dar de ce zic ca este o mineriada? In primul rand o precizare: Grupul de Dialog Social, din care fac parte Plesu, Liiceanu si Patapievici, nu a fost atins decat poate cu o floare de mineri, sediul GDS fiind pazit de acestia impreuna cu Armata, la ordinele lui Brucan. Eu, care am fost in lagarul de la Magurele, n-am vazut pe-acolo nici un “intelectual” din oralistii lui Patapievici de ieri si de azi. Acum, ca si in 1990, trupele care au venit sa dea in cap studentilor “golani” si “legionari” erau constituite din: naivi – tampiti adusi cu arcanul pentru “salvarea domnului Iliescu”, oportunisti – sefuti care beneficiasera deja de avantajele FSN si voiau sa fie remarcati de “tovarasii de la centru”, agenti ai serviciilor speciale rasaritene si ticalosi – criminali nenorociti ca Miron Cozma, acum in varianta pseudo-feminina – pseudo-masculina, recte Alina Tatiana Mungiu Pipidi. La aceste categorii, astazi se mai adauga verosii, listacii ICR, privilegiatii gastii clientelare timp de aproape opt ani, beneficiari de fonduri peste fonduri si excursii peste excursii in jurul lumii, ca sa nu mai vorbesc de “specialii” ca Cartarescu si Plesu, publicati in cat mai multe limbi posibile.
Inainte insa de a prezenta Modus Operandi-ul ei, dupa cum a fost expus in timpul scandalului precedent, de care pomeneam mai sus, de analistul militar Valerian Stan, fost membru al CADA si al Aliantei Civice si sef al corpului de control al Primului Ministru, o sa mai amintesc, pentru nestiutori, cat se poate de la scurt, cine este Patapievici:
Horia Roman Patapievici, de profesie fizician, fiul unui agent NKVD-ist – Dionis Patapievici a activat impotriva Romaniei in Bucovina ocupata de URSS, a fost traducator al Armatei Rosii in Viena ocupata de rusi, devenind nomenklaturist comunist, ca inalt functionar la BNR si reprezentat al RSR la CAER, urmarit de UM 0110 anti-KGB ca agent sovietic -, si-a falsificat biografia in fata sotilor Ierunca-Lovinescu, afirmand ca tatal sau a fost detinut politic anticomunist si a murit fara a apuca sa-i spuna din suferintele pe care le-a indurat in temnitele comuniste – conform Jurnalului Monicai Lovinescu.
Desigur, ar mai fi multe de spus despre asasinul platit al culturii romanesti. Dar scarba ma face sa ma opresc aici. Nu inainte de a-i intreba pe unii din intelectualii-mineri de azi: acesta este omul care va reprezinta? Atunci sa vi-l bagati in cur!, ca sa il citez pe distinsul “filosof”, considerand ca in acest citat si-a schitat portretul lui si al marelui lui Institut Cultural Rus: “Radiografia plaiului mioritic mea si a ICR este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”.
„Boierii minţii” şi sistemul clientelar
Sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – revistele” „Viaţa studenţească”, “Echinox“, „Opinia studenţească” şi „Dialog”, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS.
Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat:
– Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas”, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu.”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.)
– Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond
– Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană”
– Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, „22”, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc
– Ioan T. Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura „Polirom” a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc
– marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului
– Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la „New York Magazin”, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept “naţional-comunişti”, “legionaroizi-securişti”, “aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu” Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după din întâmplare colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”.
Bineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista „22”, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit.
În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii „Polirom” de la Iaşi a lui Silviu Lupescu – personaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici).
Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe. P.S. În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu.
Noi, semnatarii de mai jos, profund revoltati de modul in care actuala conducere a Institutului Cultural Roman dezonoreaza statul roman, batjocoreste valorile nationale si stirbeste imaginea Romaniei in lume, subminand menirea ICR, va solicitam sa va exercitati prerogativele si sa dispuneti demiterea urmatorilor:
Horia Roman Patapievici, presedinte
Mircea Mihaies, vicepresedinte
Tania Radu, vicepresedinte
Misiunea Institutului Cultural Roman este promovarea culturii si civilizatiei nationale in tara si in afara ei, este primul punct inscris pe frontispiciul ICR.
Inainte de a trece la fondul problemei, scandalul international declansat de decizia conducerii ICR de a sprijini financiar, imoral si arogant, doi informatori ai Securitatii dintre care unul este un impostor total pe linie stiintifica, amintim incalcarea flagranta a Misiunii Institutului intr-un alt scandal cu puternice reverberatii, generat de ICR-New York.
Comunitatea romaneasca din New York a fost la fel de ultragiata ca si noi de modul in care conducerea ICR a inteles sa promoveze cultura si civilizatia nationala prin reprezentari de falusuri scrijelite pe peretii Galeriei romanesti din New York, afisari de zvastici, profanari ale menorei evreiesti si imaginii Sfintei Fecioare Maria, grave jigniri aduse in mediul american poporului roman, catalogat in Galeria ICR drept paranoic.
In singura explicatie pe care a dat-o Horia Roman Patapievici, polemizand insa din postura de editorialist al Senatului EvZ si nu din cea de presedinte al ICR oferind un raspuns firesc si obligatoriu ca functionar al statului, retinem ca ICR ar practica o neutralitate morala deci o amoralitate din care se exclude sustinerea artei nationale. Afirmatiile sale vin in contradictie cu insasi Misiunea ICR si nobilele intentii ale Fundatiei Culturale Regale dupa modelul careia a fost infiintat acest Institut sub inaltul patronaj al Presedintelui Romaniei. Acest fapt deosebit de grav este insa eclipsat pe planul onoarei statului roman in lume de operatiunea de reciclare a intelectualilor publici turnatori, infractori si impostori, declansata sub auspiciile ICR in capitala Germaniei, Berlin, prin sustinerea informatorului Securitatii si falsului doctor Sorin Antohi si a altui informator care si-a ascuns trectul 18 ani, dezonorand si dimplomatia romana, Andrei Corbea-Hoisie.
Sponsorizarea de catre ICR a unei asa-zise Academii de vara la care co-director este informatorul-impostor Sorin Antohi, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, fost director al Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor-doctor la Universitatea Soros CEU din Budapesta, propus de ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu sa conduca falsa Fundatie publica romano-maghiara Gojdu, este mai mult decat revoltatoare. Iar reactia de aparare a acestora pana in panzele albe de catre o intreaga pleiada de beneficiari ai fondurilor contribuabilului roman ajunse la ICR, incepand cu presedintele si vicepresedinte ICR, Horia Roman Patapievici si Mircea Mihaies si continuand cu alti intelectuali publici ca Mircea Cartarescu si Vladimir Tismaneanu, sfideaza bunul simt comun si normalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, invocate in protestul intelectualilor germani ultragiati de acest gest.
In cazul in care nu ati fost informat, domnule presedinte Traian Basescu, va transmitem noi ca atat presa germana de mare tiraj cat si postul de stat al Germaniei Federale, Radio Deutsche Welle, a prezentat si continua sa o faca, prin contrast strident cu omerta vizibile in mass media din Romania, protestul Hertei Muller, singura scriitoare din Romania propusa la premiul Nobel pentru literatura, si al scriitorilor si traducatorilor emeriti Richard Wagner si Ernest Wichner, la adresa conducerii ICR si a imoralitatii acesteia.
La intrebarea care ar fi relatia dintre moralitate si profesionalism stiintific sau intelectual, se pot ele exclude uneori?, raspunsul lui Ernest Wichner a fost cel aєteptat, comenteaza Deutsche Welle: Nu sunt niciodatг separabile.
In cazul turnatorilor “actionand in tainг”, (in beneficiu propriu) si “in serviciul aparatului represiv”, activitatea lor “n-a fost una politica. Ci, o fapta criminala”, afirma sec, dar clar єi la obiect, Richard Wagner, in presa germana, citata de DW. Scriitorul german ii reproseaza si lui Mircea Cartarescu imixtiunea penibila in dezbaterea privindu-i pe Corbea si Antohi printr-un articol tinzand spre impaciuitorism, care “contine suma tuturor confuziilor marcand spatiul public romanesc”.
Herta Muller apreciaza cu ingrijorare in ZIUA ca Pentru Romania este o normalitate situatia in care se afla. Nici nu-si da seama ca nu este cum trebuie. Ca romanul s-a obisnuit iarasi sa se fereasca. Nu va dura mult si iarasi vor trai cu frica-n san! Ca astia se orienteaza. Nu stau unde sunt, merg mai departe.”
In prima scrisoare deschisa catre conducerea ICR aparuta in presa germana, Herta Muller intreba: “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”.
Ca ICR are enorme carente nu ar trebui sa fie o noutate pentru presedintele Romaniei, totodata presedinte de onoare al ICR. Incompetenta manageriala ce domneste in noul ICR a fost evidentiata inca din decembrie 2006 de catre cunoscutul scriitor si disident anticomunist Radu Portocala, fost director al filialei din Paris a ICR. Acesta si-a anuntat demisia (tot) printr-o scrisoare deschisa, in care mentiona toate hibele functionale ale ICR-ului generate de inmultirea si agravarea blocajelor institutionale, etc. Domnia sa era de parere ca problemele intampinate in realizarea proiectelor ICR Paris se datorau in mare parte carentelor de comunicare si de gestionare de la Bucuresti.
La fel, pentru presedintele Romaniei, ca presedinte de onoare al ICR, nu ar trebui sa fie un secret continutul Rapoartelor Curtii de Conturi a Romaniei privind jaful care domneste in Institutul Cultural Roman, bazat pe trafic de influenta, conflict de interese si hotie pura.
Horia Roman Patapievici este si recidivist in raporturile sale cu turnatorul Sorin Antohi, pe care l-a promovat in societate prin acoperirea colaborarii sale cu Securitate, pe vremea cand era membru al Colegiului CNSAS. Fapta sa este cercetata (de doi ani!) de Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si Politia Sectorului 1 Bucuresti Serviciul de Investigare a Fraudelor sub supravegherea parchetului, fiind inregistrata in registrul cauzelor penale sub nr. 13861/P/2006.
Asadar, recenta atitudine a presedintelui ICR submineaza inclusiv procesul de condamnare a regimului comunist si crimelor bolsevice declansat de Dvs.
Presedintele Romaniei ar fi trebuit sa stie atunci cand l-a chemat la Cotroceni la cererea lui Andrei Plesu pe Horia Roman Patapievici, ca sa preia cheile fostei Fundatii Culturale Romane, ca fizicianul sustinut operativ si de fostul director al SRI, Virgil Magureanu, este, printre altele, autorul urmatorelor maxime despre Romania:
Din volumul Politice, publicat si raspublicat de Editura Humanitas, inclusiv anul trecut, deci asumat si azi de HR Patapievici:
1) Despre Romania, la pagina 63: Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii.
2) Despre populatia Romaniei, la pagina 53: 23 de milioane de omuleti patibulari (buni de spinzuratoare), iar la pagina 34 scrie: un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare guri vulgare, trasaturi rudimentare. Sau la pagina 64 scrie: Romanii nu pot alcatui un popor fiindca valoreaza cit o turma.
3) Despre limba romana, la pagina 64 scrie: Romana este limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi.
4) Despre istoria romanilor, la pagina 63, scrie: Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cind i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida, stramoseasca, ne-au luat la urinat slavii: se cheama ca ne-au plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa de temeinic au facut-o. Demnitatea nostra consta in a ridica mereu gura svintata, iar ei reincepeau: ne zvintam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfirsit. Apoi ne-au luat la urinat rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avind basica udului mai mare, i-au dovedit.
5) Despre cultura si spiritualitatea romanilor presedintele Institutului Cultural Roman scrie: Puturosenia abisala a stгtutului suflet romanesc, spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pina la eruptia tertiara, tropaind vesela intr-un trup inconstient, pina ce mintea va fi in sfirsit scopita, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos, iar la pagina 56 scrie: cu o educatie pur romaneasca nu poti face nimic.
Daca pentru aceste opere nu a avut timp, Presedintele Romaniei ar fi putut totusi, ca indatorire, sa rasfoiasca Dosarul lui Horia Roman Patapievici si sa constientizeze ca fiul unui agent dublu al Gestapo si al NKVD, crescut in pepiniera nomenklaturistilor deveniti intelectualii rosii ai Romaniei, nu poate oferi garantii pentru reprezentarea Romaniei la standardele UE si NATO – inclusiv cele de securitate – pe care ni le dorim si pentru care cetatenii Romaniei, institutiile statului si slujitorii lor loiali au intreprins eforturi considerabile.
Domnule Presedinte, cele de mai sus sunt doar cateva motive care va indreptatesc sa-i cereti demisia actualului presedinte al ICR.
Domnule Presedinte, mentinerea lui Horia Roman Patapievici si a cercului lui de interese la conducerea si in jurul Institutului Cultural Roman, este o dezonoare pe obrazul statului roman si al Dumneavoastra personal.
Aveti sansa sa spalati aceasta dezonoare prelungita mult prea mult si sa va scuturati de resturile si stafiile regimului comunist-bolsevic, dupa cum v-ati exprimat chiar Dvs.
Pana nu e va fi prea tarziu si, dupa cum spune doamna Herta Muller, o sa vorbim din nou in soapta pe strada.
Pana la urma informatiile publicate regulat de Civic Media au ajuns si au fost procesate unde si cum trebuie. Dorin Dobrincu (foto stanga alaturi de alti rahati), unul dintre tutarii lui Tismaneanu, co-autor al capitolului ticalos din otravitorul “Raport Tismaneanu” privind Biserica Ortodoxa Romana, un sectant calominator al Patriarhului Teoctist, numit la sefia Arhivelor Nationale ilegal (fara a sustine concurs) si mentinut la fel de ilegal (prin contracte de interimat), a fost astazi maturat ca un gunoi ce este, alaturandu-se celorlalte deseuri ghedesiste de teapa lui, Tismaneanu, Stanomir, Patapievici, Mihaies, Morar & Co. In nefasta perioada Dobrincu, conform surselor din serviciile secrete romanesti, s-au inregistrat cele mai mari fraude imobiliare, de sute de milioane de euro, comise in general de expatriati cu acte false care ar fi avut ca provenienta Arhivele Nationale. Dupa Dobrincul lui Tismaneanu urmeaza si Manolescul colonelului Haulica, pensionar de lux la UNESCO. Insa pana atunci promit sa revin asupra Cazului Patapievici, cu un “Raport Final” privind Jaful de la ICR al “intelectualilor rozalii”.
Pentru documentare, un articol “Adevarul” din 2009 despre Cazul penal Dorin Dobrincu:
Dorin Dobrincu, este banuit de hotie si punere in pericol a fondurilor secrete ale Romaniei in favoarea unor puteri straine. Sa nu uit: secretara lui personala a fost bagata pe baza de favoritism dupa ce a fost scoasa de la “Romania libera” pentru ca ocupa un post degeaba si este nimeni alta decat sotia lui “bai, caraghiosule” de sluga a lui D. Voiculescu, Andrei Badin(ovici), acum “portocaliu” sub acoperire la B1 TV.
Directorul Arhivelor Naţionale a desecretizat fără drept informaţii
Printre documentele declasificate se află şi liste ale imobilelor naţionalizate care ar putea ajunge pe mainile samsarilor de terenuri si case
Dorin Dobrincu, directorul general al Arhivelor Naţionale, a pus în pericol siguranţa naţională după ce, de la sine putere, a declasificat documente secrete importante.Ordinul de declasificare a fost în vigoare 12 zile.
Dorin Dobrincu, director general al Arhivelor Naţionale, a declasificat anul trecut informaţii secrete despre anumite proprietăţi, documente ce ar fi putut ajunge pe mâna samsarilor de terenuri.
Dorin Dobrincu a fost instalat în funcţia de director al Arhivelor Naţionale în iulie 2007. La câteva luni de la preluarea importantului mandat, Dobrincu a emis un ordin naţional care „a scos la vedere“ documente importante ale României.
Acte strict secrete au fost scoase din circuit de directorul Dobrincu care nu avea voie şi nici nu era certificat să declasifice documentele speciale.
Informaţii secrete la liber
La 31 ianuarie 2008, directorul Dobrincu a emis prima dispoziţie a anului. Era vorba de un ordin în care se specifica declasificarea unor informaţii secrete. Conform surselor din interiorul Arhivelor Naţionale, lista cuprinde acte valoroase, documente strategice şi chiar planul de microfilmare.
Adică mai tot ce s-a microfilmat în România, de la acte de atestare a românilor în Transilvania, la acte de proprietate ale unor imobile vechi.
Aceleaşi surse susţin că în ianuarie 2008, prin ordinul directorului general al Arhivelor Naţionale Române, au fost desecretizate până şi dosarele de cadre ale aparatului CC al PCR. Au mai fost declasificate dosarele unor persoane importante, dar şi acte privind patrimoniul CC al PCR.
Microfilmele, la liber pentru spionajul străin
Dispoziţia directorului Arhivelor Naţionale a vizat informaţii secrete ataşate la Ordinul ministrului de Interne nr. S-389, din 2003. Prin acel ordin se clasificau mai multe categorii de documente. Primele erau cele strategice: documente de organizare, dispoziţii bugetare, planuri logistice ale Arhivelor Naţionale.
Angajaţi ai Arhivelor susţin că planurile logistice au o importanţă deosebită întrucât prevăd locaţiile în care sunt retrase arhivele în caz de calamităţi ori de incidente. Iar cel care află locaţiile secrete poate accesa uşor Arhiva României. Al doilea tip de documente declasificate prin ordinul lui Dobrincu sunt cele de patrimoniu – obiect de lucru al serviciilor secrete.
Ordinul directorului Arhivelor Naţionale a cuprins şi desecretizarea planurilor de microfilmare. Acestea conţin fişe importante cu mai tot ceea ce s-a microfilmat în România, inclusiv în zona patrimoniului. Un al treilea set de informaţii declasificate de Dobrincu sunt cele legate de proprietăţi.
Printre primii parlamentari care au sesizat Cancelaria Primului Ministru, Curtea de Conturi, Senatul si Camera Deputatilor asupra ilegalitatilor lui Patapievici la ICR se afla graficianul Eugen Mihaescu, membru de Onoare al Academiei Romane, fost senator si ambasador al Romaniei la UNESCO. In urma unui articol, bazat pe faptele prezentate de senator si publicat de ziarul ZIUA sub titlul “Feuda lui Patapievici”, Valeriu Stoica, avocatul de casa al GDS, al carui membru este (inca) seful ICR, l-a dat in judecata pe senator, cat si pe semnatarul articolului, cu pseudonimul de Luca Iliescu. Demersul celor doi capusari ai statului, Patapievici si Stoica, era scos din tenebrele totalitarismului fiind un veritabil atac la adresa libertatii presei si, in fond, a adevarului. Evident, “marele maestru” Stoica si “micul gigant” Patapievici au pierdut procesul. Cum la cinci ani de la acest prim demers al Senatului, reprezentat de Eugen Mihaescu, in sfarsit ICR-ul trece in subordinea Parlamentului, distinsul artist ne-a remis cateva dintre concluziile procesului, pe care le publicam aici impreuna cu mesajul sau si articolul care a declansat revolta “intelectualilor rozalii”, cu tente pronuntate de rosu bolsevic. (Redactia)
Un astfel de comentariu readuce în atenţie circumstanţele accidentului în care a decedat Teo Peter şi ne dezvăluie că autorul uciderii din culpă nu a fost soldatul american, ci fiul, minor şi beat la volanul bolidului, al primului demnitar al Ambasadei SUA la Bucureşti. Soldatul, protagonistul unei relaţii sexuale cu o minoră, fiica unui membru al Consulatului SUA, care a fost determinat să preia fapta asupra sa. Dar, pentru asta, martorul cheie trebuia “să nu mai fie găsit”. Mihai Răzvan Ungureanu, de la cârma MAE şi a SIE, a făcut tot ce trebuia ca martorul să nu fie identificat şi prezent la proces, iar urmarea a fost nedovedirea, nu atât a acuzaţiilor, cât mai ales a persoanei care s-a aflat la volan în momentul producerii accidentului. (…) Un alt comentariu readuce în actualitate, cu un consistent supliment de informaţii, relatările publicate ale fostului procuror Ciprian Nastasiu în legatură cu faptul că Mihai Răzvan Ungureanu a facilitat vizitarea în detenţie a lui Omar Hayssam de către avocatul Mordechai Tzivin.
Sociologul marxist Vladimir Tismăneanu, rămas fără sinecura de la Institutul Crimelor Comunismului, mai produce o reprezentație de, hai să-i zicem politicos, ipocrizie. Câteva acuzații grave la adresa profesorului Paul Dobrescu de la SNSPA, care ar putea face obiectul unui proces de calomnie…
Nota Red: Dl Tismaneanu este deranjat ca dl Paul Dobrescu ar fi lucrat la “Era socialista”. Dar pe dna (?) Rodica Culcer, colega lui de GDS, autoarea “versurilor” de mai jos, extrase din aceeasi “Era socialista”, cum de o suporta, in ciuda “anticomunismului” sau “feroce”?
În multele şi desele mele peregrinări de-a lungul şi de-a latul ţării, căutând răspunsuri la întrebări fără răspuns, am întâlnit odată un bătrân trist ce târa după el un picior de lemn. Nu ştiu de ce m-am apropiat de el şi l-am întrebat cine este. S-a întors spre mine, m-a privit lung cu o privire plină de senin şi mi-a întins câteva lucruri, un tricolor ce avea imprimată harta României Mari, o baionetă ruginită şi o schijă de la Mărăşeşti scoasă din piciorul său, spunându-mi:
Mare scandal in randul “salvatorilor” Rosiei Montana. Inca un ministru, de data aceasta al USL, a afirmat in fata propriilor alegatori din satucul cu renume mondial ca mineritul trebuie sa inceapa in zona, in favoarea Romaniei. Omul, ministrul Economiei, Daniel Chitoiu, si-a exprimat o opinie, respectiv ca este convins ca proiectul de la Rosia Montana va incepe in acest an, precizand ca “mineritul va continua in toata tara, dar intentia este ca resursa sa fie exploatata eficient”. “Sunt convins că acest proiect va demara în acest an”, a spus omul.
Nici n-a apucat bine sa scoata porumbelul pe gura ca brigazile de activisti s-au mobilizat pentru demiterea lui. O tanara activista “salvatoare” remarca pe Facebook: “Pai Lumi, o scrisoare deschisa prin care ceream demisia unui ministru al economiei avem (cea pt Ariton), asa ca de-aci incolo eu propun doar sa schimbam numele si sa-i dam drumul. Eventual sa scriem scrisori deschise cu puncte de suspensie, ca sa avem loc de completat.” Zis si facut. Guvernului USL-ist i se cere demiterea “pe loc” a propriului ministru.
Intrebarea este: de cand imediat dupa emiterea unei opinii contrare celor vocalizate de gherilele de activisti galagiosi, auto-pretinsi “reprezentanti” ai “societatii civile”, un ministru sau orice alt om de pe planeta, trebuie demis? Executat! Nu este primul caz. Si alti oficiali au preferat sa-si abandoneze posturile dupa ce au fost supusi unor atacuri similare, lasate cu hartuiri si santaje in toata regula. De notat ca este vorba de aceleasi grupuri de presiune care, altfel, in numele “libertatii de exprimare”, sustin eliminarea icoanelor din scoli, marsurile de “mandrie” ale homosexualilor, etc, etc. Adica, cum ar veni, libertate-libertate, dar nu pentru catei… Doar pentru pudeli! 🙂 Se emite scrisoarea dupa care, incercand sa dreaga busuiocul, socialistul Victor Ponta, supus “civililor”, minte afirmand ca ministrul lui a uitat sa puna un “nu” in fata. Nici pomeneala. Omul a fost sincer. Iar “societatea civila” i-a pus, “democratic”, cutitul la gat. Ca sa parafrazez citatul lui Adam Michnik plasat de grupul din care faceam parte pe peretele Arhitecturii, in timpul Pietei Universitatii – 1990, “Nu exista socialism cu fata civila ci doar totalitarism cu dintii sparti”.
Declaratia slabuta a lui Ponta a fost emisa la o parascovenie a “societatii civile” derulate in curtea Grupului pentru Dialog Social, unde primul ministru al Romaniei a fost premiat ca “Tânăra sperantă ecologistă” în cadrul “Galei” Green Awards 2012, desfăsurata la Green Hours. Localul “verde”, ca si libraria “Humanitas” din fundul curtii, este subinchiriat de la GDS, care altfel nu plateste si nu investeste de 22 de ani nici un leu pentru sediul din Calea Victoriei, primit in 1990 de la Silviu Brucan, o cladire monument aflata acum in paragina, in ciuda banilor facuti si a gargarei cu “salvati Bucurestiul”. In fine, iata ca “tanara speranta” a PSD, a USL, a ecologistilor si ecocomunistilor s-a intors acasa, daca tinem cont de faptul ca GDS a fost partenerul “civil” al FSN inca de la infiintare. Si iata ca “tanara speranta” primeste si un premiu direct din mana organizatiilor membre ale Retelei Soros, respectiv Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis si Asociatia Salvati Dunarea si Delta, în parteneriat cu Fundatia Terra Mileniul III, Alma-RO si WWF Romania, dupa cum apare si pe site-ul Guvernului.
Sa le facem o scurta prezentare: la Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis, o denumire “savanta” din gama ong-urilor lui Soros, tartorii sunt: Mihaela Miroiu, feminista propagandista a lesbianismului in numele “eliberarii femeii”, Cristian Pirvulescu, anti-crestinul care a militat militeaza pentru eliminarea icoanelor si a religiei din scoli, Liviu Mihaiu, broscoiul “societatii civile”, fost guvernator pe domeniile lui Sorin Ovidiu Vintu si sugativa de fonduri prin Asociatia Salvati Dunarea si Delta, si, evident, cu voia Dvs, ultimul pe lista, inepuizabilul pensionar UM nu-stiu-cat Mircea Toma, personaj cu autonomia lui Laszlo Tokes la purtator si care nu mai necesita, cred eu, nici o prezentare. Ecopolis “asigura secretariatul” “Coalitiei pentru Mediu” impreuna cu Fundatia Terra Mileniul III, Coalitie care are in componenta ong-uri maghiare care sustin separatismul si alte organizatii care au beneficiat pana acum de sponsorizari de sute de mii de dolari de la CEE Trust, o umbrela financiara internationalista din care face parte si Soros. Despre toata aceasta increngatura de retele anti-romanesti si fondurile lor de milioane de euro am scris pe larg aici. Ca sa terminam, Alma-RO este la randul ei finantata (si) de Soros iar WWF Romania, spre rusinea SRI-ului este condusa de un cunoscut “autonomist”, Magor Csibi, militant cu spume pentru “independenta” “Tinutul Secuiesc” (extremistul “ecologist” si-a inceput cariera ecoseparatista ca pedalagiu pentru “Tinutul Secuiesc” via Hotnews si asa-zisul proiect “Think Outside the Box“, finantat de milionarii unguri Arpad si Gyarfas Kurko de la Apemin Tusnad, sponsori ai manifestarilor extremiste maghiare de la “Tusvanyos” si “Balvanyos”). Daca mai adaugam ca distinsul nostru prim ministru s-a infatisat in curtea GDS la brat cu anti-crestinul tembel Remus Cernea, acum ditamai “consilier de stat la Cancelaria premierului” (vezi Un anticrestin la curtea premierului Ponta. Anarhistul Remus Cernea, sustinator al casatoriilor intre homosexuali si “consilier de stat” in Guvernul Victor Ponta, este contestat de cele mai importante organizatii pro-familie din Romania) coliva Romaniei e ca si facuta. Produs Eco, nimic de zis. APS: Din “Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis” face parte si… “Militia spirituala”!
Ca sa inchei, este interesant de remarcat si ca presa din trena lui Gyuri Soros a repetat cu obstinatie afirmatia ministrului Chitoiu legata de deschiderea proiectului Rosia Montana, omitandu-le pe celalalte de bun simt. Totusi, haideti sa vedem ce a mai zis omul atat de “revoltator”:
“Mineritul va continua in toata tara, dar vrem sa il exploatam eficient, nu sa vindem resursele pe bani putini si sa pagubim statul roman, populatia Romaniei”, a adaugat Chitoiu. Ministrul Economiei a intarit afirmatia facuta in fata presei si in cadrul unei intalniri cu localnicii din Rosia Montana, carora le-a spus ca prezenta sa in localitate este “o garantie ca mineritul in aceasta zona se va dezvolta”. “Ne intereseaza sa dezvoltam si industria turistica, sa dezvoltam industria conexa exploatarii miniere, sa dezvoltam o microcomunitate de afaceri legata de exploatarile miniere, pentru ca toata populatia din zona sa aiba locuri de munca. Ne intereseaza investitiile de mediu care se vor face in zona si garantiile materiale pe care investitorii le aduc pentru efectuarea acestor investitii de mediu”, a afirmat Chitoiu in cursul aceleasi zile, intr-o conferinta de presa, la Alba Iulia.
“Noi daca nu ne dezvoltam economic in Romania nu putem sa avem bani nici pentru politicile sociale, nu o sa avem bani nici de sanatate, nici de educatie, nici de pensii. Nu putem avea bani daca nu dezvoltam economic Romania”, a mai declarat acesta, la Alba Iulia.
Conform Mediafax el a afirmat că împreună cu Rovana Plumb, la ministerul căreia se află decizia privind acordarea avizului de mediu şi de a stabili garanţii pentru investitori, urmează să ia o hotărâre.
Bursa ne ofera si reactia sotiei primului ministru si presedinte al PSD si sef al USL: “Europarlamentarul Daciana Sarbu s-a declarat ieri iritata de afirmatiile recente facute de ministrul Economiei, Daniel Chitoiu, in legatura cu investitia de la Rosia Montana. Intrebata daca este normal ca ministrul Economiei sa se antepronunte pe marginea subiectului Rosia Montana, avand in vedere ca proiectul minier nu a primit aviz de la Ministerul Mediului, Daciana Sarbu a declarat, pentru ziarul “BURSA”: “Cred ca Ministrul Mediului Rovana Plumb trebuie sa se pronunte, si, din cate stiu, s-a si pronuntat, ca nu poate oferi acest aviz de mediu, deocamdata. Cel putin, asa am inteles. Doamna Plumb este singura in masura sa faca astfel de declaratii pe subiectul Rosia Montana. Din punctul meu de vedere, proiectul de la Rosia Montana nu ar trebui sa demareze. Am spus-o de nenumarate ori”.”
Acum:
1. In realitate, Rovana Plumb, premiata si ea la aceeasi gala ca “tanara speranta a ecologiei” (?!) nu s-a pronuntat oficial in nici un fel, altfel decat purtant in piept, cu mandrie de pionier, insigna de “salvator” al Rosiei Montane, alaturi de Daciana Sarbu, Victor Ponta, Remus Cernea, Magor Csibi si, cu voia Dvs, tot ultimul pe lista, Nicusor Dan. Cu aceasta insigna in piept oare niste ministri ai Romaniei, ba chiar un ditai prim-ministru, nu cumva s-au auto-pronuntat? Mediafax arata: Ministrul Mediului, Rovana Plumb, declara, recent, că este nevoită să amâne convocarea Comitetului de Analiză Tehnică (CAT) pentru proiectul de la Roşia Montană, pe motiv că instituţia va primi vizita unor experţi ai CE. Rovana Plumb anunţase că intenţionează să convoace o şedinţă a Comitetului de Analiză Tehnică pentru proiectul Roşia Montană în care să fie discutate concluziile din auditul juriştilor referitoare la întreruperea procedurii de evaluare ca urmare a anulării unor planuri de urbanism. Si asa a ramas, cu anuntul intentiei.
2. In ce calitate se pronunta Daciana Sarbu asupra a ceea ce “trebuie sa se pronunte”, sau nu, un ministru al Romaniei, ba chiar doi?! In calitate de europarlamentara, de activista pentru “salvarea Rosiei Montane” sau de sotie a premierului Victor Ponta. Pentru ca daca este vorba de cazul din urma putem spune ca asistam la nasterea celei de a doua Elena Ceausescu a Romaniei.
June 29th, 2012 
VR 
Posted in 
Tags: 
