Posts Tagged ‘Cinci limbrici ai mintii – Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu’

“Arta” ICR si “clanul” Patapievici din nou la New York, calare pe un ponei negru, cu trei coarne. Pornografie si anticrestinism, pe banii mamelor si copiilor cu indemnizatii taiate, a vaduvelor si pensionarilor, la NY COMIC CON

ICR-New York a sustinut in perioada 13 – 16 octombrie o prezenta de cinci persoane din Romania la festivalul de benzi desenate NY COMIC CON. Printre acestia, fostul angajat al ICR NY implicat in scandalul “poneiului roz” si al unor graffiti blasfemiatoare la o expozitie “artistica” desfasurata chiar la sediul ICR NY, in 2008, Cristian Neagoe, de data asta pe post de curator. Manifestarea “artistica” “romanesca” de anul acesta s-a intins la New York sub sloganul definitoriu actiunilor cu care ne-a obisnuit ICR: “NO SCHOOL”. Afisul – prezentat mai jos, in baza textului, alaturi de alte “creatii” – vorbeste de la sine. Printre “operele artistice” dispuse la NY COMIC CON, pe banii redusilor de pensionari, ai vaduvelor, amemlor si copiilor cu indemnizatii taiate, in general ai stupid people-lor din Romania, s-au aflat, din nou, diverse porcarii anticrestine si pornografice, specifice mintii bolnave a comisarilor culturali adunati sub acoperirea ICR. Vezi exemple edificatorii sus si jos. Patapievici sa traiasca, pe banii prostilor de romani!

M-am obisnuit sa nu mai urmaresc actiunile ICR. Am inteles: sunt structural si bolnavicios antiromanesti si anticrestine, chiar atunci cand sunt vopsite in cele mai sclipicioase culori de rosu, galben si albastru sau cand Patapievici isi face cruce cu ambele maini, acte de profanare in sine a simbolurilor nationale si credintei ortodoxe. Mi-e sila! La ce bun sa ma mai umplu de scarba constatand o noua “victorie” anti-umana a excrescentelor ICR gestionate de acest scatofag culturnic cu ifose de primadona, o combinatie groteasca intre o fatuca activa noapte de noapte la “casa de cultura”, dar care se pastreaza de ochii lumii virgina intr-o singura si ultima cavitate, si un homosexual batran si libidinos, supurand masiv pe toate orificiile dupa joculetele de-a casuta soricelului. O adunatura de degenerati conceputi in eprubetele kominternului, inca de acum aproape 100 de ani, ingroapa Romania si viitorul ei cultural zi de zi. ICR a devenit o a doua agentura anti-Romania, ca anvergura distructiva, dupa cea oficiala, a fostului KGB. Inlocuind valorile romanesti cu buruieni otravitoare, ceea ce a retezat din radacini in Romania aceasta institutie antiromaneasca de stat, platita din banutul vaduvei si al sarmanului pensionar, de cand este condusa de acest maimutoi cu papion, nu va mai putea fi refacut, dupa parerea mea, nici in alti 20 de ani, daca ar mai fi sa ni-i ofere, ca “stupid people” ce suntem, tartorul acestei gasti subumane, “profetul Pro Tv” de Damaroaia, a carui sotie l-a “acuzat public” si condamnat la moarte pe maresalul Ion Antonescu.

Dar iata, din cand in cand, scarbele cu chip de om mai trantesc cate o porcarie care impute toate Romania, chiar si, sau mai ales, de peste Ocean. E vorba de ICR – New York, locul unde gasim, de exemplu, o lepadatura ca Tismaneanu cantandu-i osanale plagiatorului in serie Andrei Ujica, pregatit sa faca – din nou! – turul Americii cu filmarile furate din Arhiva Nationala – munca de o viata a unor oameni total ignorati – si insailate sub un titlu ordinar: “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. E bine sa profiti, si dupa 20 de ani, cu cea mai aleasa nesimtire, de excursii transoceanice din bugetul “pulimii” – vorba autentica a Primarului General al Capitalei Sorin Oprescu – de pe urma ramasitelor pamantesti ale injuratului Ceausescu! Dar, trecand peste cei doi sugatori de fonduri publice, am aflat, de la Grigore Culian, redactor-sef la New York Magazin, ca un mic-mic prepus al lui Patapievici, un oarecare gaozar (termen prezidential) fost “coordonator de programe” al ICR-New York si autor moral al scandalului cu poneiul roz si alte aberatii anti-romanesti, in urma cu trei ani, a recidivat, tot pe banii nostri, la o noua chermeza “culturala” pe meleaguri americane. Individul se numeste Cristian Neagoe, si a fost o perioada adjunctul directoarei ICR-NY Corina Suteu, tinuta la murat in New York de mai bine de un cincinal. Ca recompensa pentru acoperirea madamei Suteu la momentul scandalului, prepusul lui Patapievici a fost invitat cu o gasca de artisti, mai mult con-artisti, la Festivalul de benzi desenate NY COMIC CON. Ce il recomanda?, vorba lui Dem Radulescu? Talentul, bineinteles! Care… da pe-afara!

Pentru a-i descoperi, si eu, talentul, am aruncat o privire pe contul omului de pe Facebook. Aici am gasit si ce gandeste micul-mare artist despre lume si viata: un admirator infocat al gargaragiilor de “dreapta” de la CADI, o filiala de spalat creiere a lui Tismaneanu, Liiceanu, Patapievici, Baconschi, Stoica & Co, Cristian Neagoe se mai recomanda si prin urmatoarele asertiuni, de exemplu, in ce priveste recensamantul: “Si nu-i mai lăsaţi să vă treacă ortodocşi din oficiu, că aşa facem Catedrale Mânuirii Neamului“. De altfel, imaginile “artistice” alese pentru a-i infrumuseta pagina sunt sugestive: Crucea de pe Caraiman intoarsa, conform practicilor sataniste, si un “mistoc” “fin” de preotii Romaniei si Catedrala Mantuirii Neamului.

Asta n-ar fi nimic. Se poarta “mistocul” in stratosferele “intelectualilor publici”, recte Plesu & Cooperativa de Productie “Dupa noi, tot noi”. De pe pagina lui domnu’ Goe al lui Patapievici aflam ca omul e un “suporter” al actiunii anarhistilor lui Soros “Ocupati Universul” – de altfel “reprezentantul Romaniei” la NY COMIC CON a purtat pe fata la festival chiar masca “Anonymus”-ilor anarhisti (vezi foto) si, normal, sustine actiunea “Ocupati Bucurestiul”. Pai, nu e deja ocupat de sefii sefilor lui?

Ce altceva mai aflam din putul exprimarii lui Cristian Neagoe? Ca gaozarul ICR iubeste Romania, din moment ce propaga alte imagini “artistice” despre tara sa, cum ar fi:

si inca:

Si ce altceva mai aflam?

Ca omul – ca si Corina Suteu, sefa ICR – e incantat de “acoperirea mediatica” a evenimentului la care a participat. Si cum s-a prezentat echipa romanesca, intr-un alt “mistoc” edificator, in paginile unei revistute de gang?

Iata (titlul este, iarasi, relevant – probabil o referire directa la patroana (?) ICR – The Sucklord Patapievici?! Who knows?):

Matei Branea se explica: “So we sell some drugs, we do some prostitution, and with the money we save after eating at McDonald’s, we can publish some Romanian comics. Then we sell it almost for nothing and the money goes for condoms”. Adica: “Deci, am vandut niste droguri, ne-am prostituat ceva, si cu banii pe care i-am economisit dupa ce am mancat la McDonald’s putem sa ne publicam niste benzi desenate romanesti. Dupa care le vindem pe mai nimic si banii care ne ies ii dam pe prezervative”. Inspirat baiatul, nu-i asa? Un 10 pentru Romania si o noua prima grasa pentru madama Suteu de la matroana Patapievici! Priviti si mergeti mai departe:

Dovada ca toate acestea apartin echipei de dusuri aurii a lui Patapievici de la New York: un Comunicat ICR-NY publicat de “Clubul de Presa Transatlantic” (?!) din care aflam:

“O cronică zilnică a prezenţei româneşti la New York Comic Con, realizată în colaborare cu Cristian Neagoe (Street Delivery), e accesibilă la www.icryn.org/nycomiccon precum şi pe pagina de Facebook a ICRNY. Pentru o scurtă prezentare a NO SCHOOL intraţi aici (https://vimeo.com/29481291).” Iata si o lucrare “artistic”-anticrestina de pe pagina de Facebook a “curatorului” ICR:

Acum priviti noi “monstre” de arta ICR, recte patapieviciana, expuse la NY COMIC CON pe banii “prostimii”:

Afisul care ar fi trebuit sa ilustreze expozitia cu numele ei corect, provenit dintr-o dilema existentiala a lui Pataplesu&domnugoe : “Can a fart be art?”:

Si cel ales de ICR-NY:

Detalii: Clienţii ICR revin la New York! Clanul Patapievici, Şuteu şi NEA…GOE “se intoarce”

Cazul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu sau sindromul deficitului maximal de rusine. Consiliul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti vs balta lui Liiceanu-Baumgarten-Mungiu: “Mostra de tabloidizare a limbajului proletcultist”

Precizările Facultăţii de Filosofie cu privire la concursurile didactice desfăşurate în luna septembrie

Domnul prof. Gabriel Liiceanu, membru al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a publicat pe site-urile HotNews.ro, Contributors.ro şi Revista22.ro, o Scrisoare deschisă către domnul Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării, sub titlul Balta stătută a facultăţilor noastre. Poziţiei sale i s-au alăturat A. Baumgarten, A. Mungiu–Pippidi şi alţii. Întrucât imaginea facultăţii noastre este grav afectată de informaţiile inexacte şi de manipulările repetate pe care prof. Liiceanu şi susţinătorii săi le vehiculează în mod public, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti face următoarele precizări:

1. Aşa-zisa scrisoare deschisă a prof. Liiceanu a fost publicată înaintea încheierii procedurilor de validare a rezultatelor concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice vacante de către Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Senatul Universităţii din Bucureşti. Scrisoarea a fost, de fapt, o încercare brutală de presiune asupra Consiliului şi Senatului, cu scopul de a le intimida şi a le influenţa deciziile. Diferitele apeluri adresate în acelaşi timp Senatului au făcut parte, de asemenea, din aceste încercări de presiune asupra factorilor de decizie. Ca profesor cu o experienţă de douăzeci de ani, prof. Liiceanu ştie că asemenea intervenţii calcă în picioare autonomia şi libertatea academică.

2. În intervenţia sa, prof. Liiceanu denunţă o aşa-zisă situaţie inacceptabilă care s-ar fi petrecut în cadrul concursului de ocupare a postului de lector la „catedra de istoria filosofiei” de la facultatea noastră, în luna septembrie a acestui an. Prezentarea pe care o face acestei situații este falsă de la un capăt la altul. Astfel, nu există nicio „catedră de istoria filosofiei” în Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, aşa cum pretinde prof. Liiceanu. Îi reamintim colegului nostru că facultatea este organizată departamental de multă vreme şi că el a făcut parte, până de curând, înaintea pensionării, din Departamentul de Filosofie Teoretică, celălalt fiind Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei.

3. Facultatea de Filosofie a scos la concurs nu două posturi, aşa cum i se pare prof. Liiceanu, ci trei. La Departamentul de Filosofie Teoretică, a fost scos la concurs postul de lector, poziţia 11, cu încărcătura didactică formată din disciplinele Fenomenologie, Hermeneutică, Fenomenologia de la Brentano la Husserl, Artă şi cunoaştere. Pentru acest post, s-au prezentat la concurs doi candidaţi. Utilizând termenii prof. Liiceanu, unul dintre candidaţi a fost „dinăuntrul facultăţii”, iar celălalt „din afară”. Amândoi candidaţii sunt specialişti în teme ale filosofiei heideggeriene, au fost doctoranzii şi sunt colaboratori apropiaţi ai prof. Liiceanu. În urma concursului, candidatul „dinăuntru” a primit nota 9,70 şi a cîştigat concursul, iar candidatul „din afară”, nota 8,88. Bănuim că prof. Liiceanu consideră că rezultatele acestui concurs sunt juste, chiar dacă a câştigat „omul dinăuntru”, „omul casei”, deoarece nu pomeneşte nimic în legătura cu ele în aşa-zisa sa scrisoare deschisă.

4. Cu totul altfel stau lucrurile, reclamă prof. Liiceanu, cu un al doilea concurs, acela de la Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria filosofiei. Este vorba de postul de lector, poziţia 17, cu o încărcătură didactică ce constă în Filosofie contemporană, Introducere în etică, Introducere în estetică, Filosofie greacă. La concursul pentru acest post se referă prof. Liiceanu în scrisoarea sa, oferind informaţii inexacte.

5. Pe acest post de lector (istoria filosofiei – estetică – etică), nu au concurat doi candidaţi, cum susţine în mod curios prof. Liiceanu, ci trei. Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44.

6. Informațiile privind metodologia concursurilor, criteriile de evaluare, ponderea diferitelor activităţi în punctajul general etc., potrivit prevederilor legale, au fost publice şi au putut fi accesate la adresa: https://filosofie.unibuc.ro/posturivacante. Acestea nu au fost contestate de nimeni, pe nicio cale, înainte de desfăşurarea concursului. Ele se află încă la aceeaşi adresă şi pot fi consultate de oricine. Prof. Liiceanu şi cei care îl acompaniază le ignoră însă în totalitate şi continuă să prezinte în mod fals situaţia privind ocuparea postului didactic în cauză.

7. În primul rând, prof. Liiceanu omite faptul că acest concurs nu este o evaluare generală şi abstractă a candidaţilor, menită să fixeze o ierarhie absolută, să stabilească definitiv care din ei aparţine „elitei” şi care „mediocrităţii”, aşa cum ni se sugerează tot timpul, ci o comparare complexă a tuturor performanţelor lor didactice şi ştiinţifice în raport cu un post didactic anume scos la concurs, pentru determinarea persoanei celei mai potrivite să ocupe acest post. Întrebarea-cheie nu e „Cine are în genere mai mare vizibilitate internaţională?”, ci „Care dintre candidaţi este mai bine pregătit pentru acest post anume?”. În acest context, încărcătura didactică a postului (ore de fenomenologie sau ore de istoria filosofiei și estetică, etică etc.) este esenţială în evaluare. Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie. Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.

8. În al doilea rând, sunt prezentate deformat şi minimalizator activitatea şi performanţele altui candidat. Se ajunge astfel în faţa unei situaţii în alb şi negru: unul dintre candidați este o uriaşă personalitate ştiinţifică, celălalt un asistent universitar oarecare; unul e un „Messi” (?!) al filosofiei, celălalt, „un copil de mingi”. Nu dorim să lezăm interesele niciunuia dintre cei doi tineri filosofi şi, de aceea, nu credem că e cazul să ne pronunţăm în nici un fel asupra meritelor lor. Este însă inacceptabilă, moral şi profesional, caracterizarea pe care prof. Liiceanu o face unuia dintre candidaţi, caricaturizându-i activitatea didactică şi ştiinţifică.

9. În al treilea rând, sunt ignorate deliberat criteriile de evaluare aprobate la nivel de universitate şi facultate, conform cărora au fost departajaţi candidaţii, pentru a se crea impresia falsă că departajarea ar fi fost arbitrară. Se pretinde că s-ar fi făcut o „scamatorie”, o „malversaţiune”, dar nu se indică în ce anume ar fi constat acestea, ce criteriu ar fi fost aplicat greşit, ce procedură s-a încălcat etc.

10. Prof. Liiceanu nu numai că este nemulţumit de rezultatele concursurilor didactice, dar îşi ridică statura mediatică şi asupra Facultăţii de Filosofie. El invocă reforma universităţii, îşi inventează adversari şi apelează la „oamenii de bine” pentru a face ordine în sistem, începând cu facultatea din care face parte. Dacă nu urmează indicaţiile sale, sugerează şi poate chiar ameninţă prof. Liiceanu, Facultatea de Filosofie va rămâne o echipă de liga C, va deveni o redută a plictiselii şi va ajunge curând un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural”. Prof. Liiceanu ignoră că Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost ierarhizată recent în categoria A de către Ministerul Educaţiei şi, prin urmare, se află în fruntea listei facultăţilor de filosofie din ţară. Pentru a vedea că poziţia noastră este meritată îi dăm prof Liiceanu câteva exemple din domeniul organizării de conferinţe internaţionale, domeniu pe care îl consideră esenţial pentru o facultate. Anul acesta în facultatea noastră s-au organizat şi vor avea loc în continuare nu mai puţin de 6 conferinţe internaţionale: International Conference on Values of the Human Person. Contemporary Challenges. Bucharest, June 3-4, 2011, Bucharest Colloquium in Analytic Philosophy: Frege’s Philosophy of Mathematics and Language, 28-30 May 2011, The 2nd Edition of Bucharest Postgraduate Conference in Early Modern Philosophy, March 7-8, 2011,Ethics in New and Emerging Technologies, the 4th BCAE edition, Bucharest, October 29 – 30, 2011, Evolution and Norms: Concepts, Models, Challenges, Bucharest, 11-12 November 2011, Rights to a Green Future, Uncertainty, Intergenerational Human Rights and Pathways to Realization (ENRI – Future), 2011 – 2015, Bucharest, October 31 – November 02. Cel puţin organizarea a două dintre aceste conferinţe ar fi onorat orice facultate sau department de filosofie din orice universitate din lume. În facultatea noastră au conferenţiat, de asemenea, numai în acest an, printre alţii, Saul Kripke, Daniel Dennett, Kit Fine, Michael Inwood, Michael Devitt.

11. Unii dintre partizanii prof. Liiceanu, cum ar fi conf. A. Baumgarten, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, au înțeles că şi ei trebuie să fie necruţători în prezentarea activităţii din facultatea noastră. Conf. Baumgarten e și el, ca mulți alții, un produs doctoral al facultății noastre. Atacul necolegial la adresa unui facultăţii prestigioase, de tradiţie, aprecierile injuste şi judecăţile părtinitoare pe care le face nu-i fac cinste nici ca membru al faculăţii clujene de filosofie şi nici ca membru al diferitelor organisme cu putere de decizie la nivel universitar.

12. Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.

13. Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti este o instituţie transparentă. Toţi cei interesaţi de activitatea noastră pot accesa adresa de internet https://filosofie.unibuc.ro. Facultatea noastră nu va mai reveni cu alte precizări privind rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice.

Consiliul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti

Via Alexandru Petria si Ziaristi Online

Disparitia presei romanesti din Romania. George Roncea: Rusia, Rusia, Rusia… precizare privind motivele despărţirii de ziarul Curentul

În urmă cu o lună am părăsit redacţia Curentul, după o colaborare ce a durat per total vreo câţiva ani. N-aş fi vrut să mă refer public la acest episod însă ventilarea unor versiuni incomplete asupra despărţirii de o publicaţie de suflet şi solicitările unor cititori mă obliga să fac o precizare, prin care să închid sper acest subiect. Sunt dator cu o explicaţie şi colegilor care m-au contactat până în prezent pentru a lămuri motivele automazilirii mele de la ziarul Curentul. Am aflat că deja au apărut pe diverse surse variante mai mult sau mai puţin exacte, în orice caz incomplete.

În data de 23 august a încetat relaţia mea de colaborare cu ziarul Curentul, la iniţiativa mea, după ce am fost informat de către conducerea ziarului că îmi este interzis să mai scriu materiale care să includă referiri la subiectul Rusia, respectiv acţiunile ruşilor îndreptate împotriva României şi a şefului statului român şi malversaţiunile acestora în Basarabia. Delictul de opinie invocat m-a lăsat mască.

Anterior mi s-a mai atras atenţia asupra acestei teme într-o convorbire telefonică dar am crezut că este o glumă. Faţă de marea majoritate a resurselor media, la Curentul a existat în permanenţă o poziţionare sănătoasă aş zice, pe tema rusoilor şi activităţilor malefice ale acestora. În toţi anii în care am lucrat la Curentul am avut parte de o deplină libertate abordând toate subiectele posibile. Am scris întotdeauna de plăcere, nu doar pentru bani, cum se mai întâmplă în presă, unde se mai practică încă din păcate mercenariatul şi trecutul dintr-o tabără în alta. Am scris despre clasa politica venală şi coruptă, despre curvele din politică şi târfele din show-biz, despre pidosnicii din clasa politică şi din “societatea civilă”, despre reţelele masoneriei şi reţelele kaghebiste, despre acţiunile antiromâneşti ale UDMR, despre sindicatele vândute, despre pseudo jurnaliştii infiltraţi de securişti în presă, despre agenţii unor vechi structuri ruseşti, conspiraţi şi aşezaţi în poziţii de frunte ale statului român, şi urmaşii lor. Cum ar fi şi Vladimir Tismăneanu.

Din motive pe care nu le cunosc, ceva s-a schimbat într-un punct esenţial în poziţia conducerii ziarului Curentul şi astfel această plăcută colaborare s-a încheiat în data de 23 august, adăugându-se şi un episod bizar, respectiv cenzurarea, forfecarea unui material în care apărea numele lui Tismăneanu. Însă nu acesta penibilă operaţiune de intervenţie în text a reprezentat pentru mine, aşa cum s-a interpretat, motivul plecării de la Curentul.

Tismăneanu şi activitatea sa mizeră prezintă un interes, însă secundar, în raport cu tema acţiunilor la scară mare a Rusiei împotriva României. Şi el, ca şi întreaga sa familie, a făcut parte, desigur, la un anumit nivel, din dispozitivul acestor acţiuni îndreptate împotriva românilor de foarte multă vreme, coordonate direct de la Moscova. Nu am a adăuga nimic în plus despre Tismăneanu faţă de o situaţie care-l descrie pe deplin. Paul Goma este cel care a relatat, via Dorin Tudoran, o scenă antologică, (în Jurnalul unui jurnal (1997), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998) care a avut loc în casa lui Virgil Măgureanu, unde Tismăneanu, beat criţă, i-a reproşat “şarpelui cu ochelari” că nu i-a dat “postul de ambasador la Washington”, în ciuda promisiunilor făcute. Promisiuni făcute, aş adăuga, de însuşi Ion Iliescu, mamelucului Tismăneanu, participant la orgiile propagandistice iliesciene, în schimbul jalnicei tămâieri a acestuia, la care s-a pretat actualul Zoe Petre al Cotroceniului reluctantului Traian Băsescu. Aportul din trecut al lui Tismăneanu, în dicţionarul coordonat de Virgil Măgureanu în perioada Ştefan Gheorghiu se pare că nu avut suficientă forţă pentru ca Tismăneanu să atingă cu bucile sale fleoşcăite scaunul de ambasador la Washington. Probabil, dacă în faţa lui Băsescu Liviu Turcu ar fi avut mai mult credit, poate poziţia actuală a lui Tismăneanu, propulsat de Adriana Săftoiu, o fătucă din aceeaşi stirpe cu clanul Tisminenski, în creierii prezidenţiali, ar fi fost alta. Ghinion, pufuletele, actualmente aflată în creierii lui Patriciu, a avut câştig de cauză.

Faptul că cineva s-a străduit să foarfece inabil un material scris de mine în care apărea (şi) numele ambidextrului Tismăneanu plasează într-un context semnificativ linia pe care se aşează în momentul de faţă ziarul Curentul. Linia s-ar numi pe scurt ciulama doctrinară. Într-un ziar persecutat de Timofte i se acordă privilegii unui Tismăneanu, comilitonul lui Măgureanu. No comment, cum zicea SRI-ul la orice pe vremea lui Măgureanu. Fără îndoială, şi fără legătură cu tema Tismăneanu, este, de asemenea, decizia suverană a patronatului Curentul să acorde spaţiu editorial unor subiecte majore cum ar fi caracatiţa Camorrei zootehniştilor de la fermelor de vaci de lapte din Vaslui, ignorând subiecte minore, secundare, cum ar fi Basarabia şi activităţile agenturii ruseşti ori atacurile Kremlinului la adresa României şi a şefului statului român. De la Pamfil Şeicaru, fondator al Curentului, până astăzi, e clar că s-a mai schimbat câte ceva în presa românească.

În presa autohtonă, de vreo câţiva ani, tema “afacerilor” ruseşti a devenit una sensibilă. Este evident că agitaţia structurilor moscovite infiltrate în România, scoase la lumină din bunkere de apariţia americanilor pe meleagurile noastre, a crescut şi creşte odată cu apropierea termenului aşezării militare de facto, pe teritoriul nostru, a forţelor NATO. Orice observator cât de cât atent observă cum se distribuie pe “frontul mediatic”, şi politic totodată, în apologia intereselor Rusiei, tot felul de “resurse”, producători de vocalize indignate la adresa lui Băsescu, pornind de la “problema” Rusiei – de la un Andrei Pleşu la un Ciutacu, de la un Ponta la un Crin Antonescu. Despre Iliescu, febleţea lui Andrei Pleşu încă dinainte de ’89, nici n-are rost să pomenim; a intrat în fibrilaţie de la o vreme încoace. Să sperăm că poate îi va crăpa inima când vor fi aduse rachetele americane la Deveselu.

Fostul pluri-ministru şi consilier de la Cotroceni, actualmente salahor la Pravda lui Patriciu, rezumă într-o singură frază “problema” cu Băsescu versus Rusia: “Se poate numi un bun politician cineva care a reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În conflict cu „poporul”, cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa…” Este evident că lui Andrei Pleşu i se rupe şi de “suflarea naţională” şi de “popor” – pus de altfel chiar de dânsul între ghilimele, iar cât despre “opozanţii politici” ai lui Băsescu, chiar el i-a veştejit într-o manieră memorabilă, fără apel. Pleşu a plasat problema cu Rusia, pe locul întâi, înaintea Evropei, de care de asemenea i se rupe major, nu întâmplător. În interpretarea lui Pleşu, Băsescu nu este cool, nu este “politician bun” deoarece se afla în conflict cu Rusia – “şi-a pus în cap” ruşii.

Ieşirea publică a lui Traian Băsescu – cu privire la Mareşalul Antonescu şi Basarabia – a developat, în această vară, un comportament patologic frapant al unei largi categorii de politicieni şi de jurnalişti deveniţi portavoci ale Ambasadei Rusiei, într-o manieră jenantă. Ce fel de modele de îndoctrinare au creat asemenea câini de pază ai „corectitudinii” faţă de Rusia? Poziţionări ce păreau năzbâtii bizare ori expresia unui curat meşteşug de tâmpenie determinat de arşiţa soarelui de vară s-au dovedit a fi asumări prosovietice ignare, cu atât mai penibile dacă avem în vedere că URSS nu mai e. Teoretic.

Ideocraţia filo-rusă se lăţeşte tumoral şi capătă aspecte caricaturale şi absurde. Restricţia la teme ce pot deranja Rusia, devoalează un proces de dezarticulare a memoriei poporului român care trebuie restrânsă drastic, conform ideocraţilor menţionaţi, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. Asistăm la un efort sistematic de a compromite, de a distruge bornele care definesc, consfinţesc existenţa fiinţei româneşti. O mare parte dintre jurnalişti se fac vinovaţi de culpa traiului (cu batista umedă de slobozi la gură) în duplicitate şi prin duplicitate.

În presă are loc o epurare sistematică, pentru a se face loc unor noi slujitori gata să îndeplinească ad litteram directivele primite, sunt puse la index nume de persoane şi teme – un specific amintind de epoca revolută a comunismului bolsevic. Strădania obliterării unor anumite teme şi subiecte capătă accente brutale iar miza actualului sistem mediatic este de fapt interzicerea accesului la informaţie, la adevăr, la lucrurile cu adevărat importante, limitarea interacţiunii cu faptele din spatele evenimentelor. O uriaşă desfăşurare dezinformativă este pusă în practică de un Aparat al intoxicării în masă unde îndeplinesc un rol comisarial agenţi sub acoperire care au ca sarcină excluderea anumitor teme din circuitul public.

Mirajul Libertăţii, din decembrie 1989, miraj plătit cu sacrificiul a 1104 vieţi, aproape toate foarte tinere, slujeşte, acum, în primul rând, unei minorităţi, unor grupuri restrânse, care au falimentat România sistematic şi au demantelat sute şi sute de uzine şi capacităţi de producţie, trecute în mâinile altora. Romanii se pare că s-au resemnat sub jugul ocupaţiei străine şi în loc să lupte au ales cedarea, fuga, boicotul, dispărând aproape orice resurse reactive faţă de atacurile concentrice ale inamicilor de tot felul dintre care unii au reuşit chiar să redeseneze în interiorul graniţelor naţionale o frontieră internă, ca în perioada stalinistă.

Suntem în faţa sfârşitului naţionalismului românesc iar clasa politica românească, născută în catacombele ideologice ale unor structuri tenebroase, a devenit un instrument al unor grupări cu orientare clară antiromânească, mustind de puroi resentimentar. Suntem pe un fundal de retardare a mentalităţilor profunde de autoapărare faţă de agresiunile concentrice desfăşurate împotriva noastră.

Noile dezvăluiri ale telegramelor Ambasadei SUA de la Bucureşti scot pe tapet dimensiunea cu adevărat serioasă a mefienţei şefului statului faţă de acţiunile Rusiei. Fără îndoială din poziţia sa de şef de stat a avut şi are la îndemâna mult mai multe date cu privire la ameninţarea reprezentată de Rusia. Ceea ce nu rezultă din telegramele wikileaks dar aş putea completa eu, după 20 de ani de presă, este faptul că acum, în 2011, intervalul de două decenii “profeţit” de Silviu Brucan românilor pentru a se deştepta din starea de “stupid people” s-a prelungit. Prin concursul acţiunii malefice a unor organizaţii conspirate sub “acoperirea” mass-media. Astăzi una dintre principalele vulnerabilităţi a României a devenit manevrarea opiniei publice de către instituţii media arondate, prin patronat, unor interese străine şi ostile României.

De când mă ştiu, ca jurnalist, am avut probleme datorită abordării temei acţiunilor malefice ale Rusiei şi Ucrainei împotriva noastră. Referirea la acţiunile desfăşurate de Andrei Pleşu, în perioada când ocupa scaunul de ministru de externe, în beneficiul Ucrainei şi în deserviciul comunităţii româneşti, a generat o avalanşă de atacuri la adresa mea, formându-se chiar şi o listă cu peste 300 de oengişti de stat şi de partid de la GDS, în frunte cu Patapievici şi Liiceanu care cereau pedepsirea mea. Andrei Pleşu personal a solicitat organelor statului, invocând legi ale securităţii naţionale (!) să mă lovească la temelie pentru că i-am ciobit prestigiul de ministru.

Chestiunea ruso-ucraineană a reprezentat motiv de plecare şi de la alte publicaţii. O revistă a fost chiar topită şi retipărită, desigur fără materialul meu, care includea menţionarea, în premieră în România, a activităţilor nesănătoase desfăşurate de Ucraina la gurile Dunării – aşa numita “afacere Bâstroe”.

Gaşca Pleşu – Tismăneanu a reuşit până una alta să obţină poziţii proeminente, inclusiv prin aportul unui Traian Băsescu, cel îngrijorat la maximum, acum trei ani, conform ultimelor transcrieri wikileaks, de potenţialul agresiv rusesc la frontiera României. Problema reală este că, inclusiv prin aportul lui Traian Băsescu, inamicii României şi-au găsit culcuş cald în instituţiile statului român. Frontiera internă a fost penetrată multiplu, mai ceva ca o blondă delabrată aterizată în politică adusă de mână de o libarcă, un jeg beneficiar de vilă, via Boris Golovin. Boris de la GRU, cu paşaport de R. Moldova, acea parte a Basarabiei despre care nu mai este loc de scris decât pe internetul care suportă orice, până una alta.

…………………………

Menţiune: am postat această precizare pe un blog, creat de un cititor, care a adunat câteva dintre materialele de presă scrise de mine la Curentul.

În perioada următoare voi realiza un portal informativ unde se vor putea întâlni vechi golani, dintre cei care umpleau Piaţa Universităţii, momentul în care a debutat de fapt expresia liberă în România după 1989. Pentru cei care strigau atunci “Iliescu KGB du-te în URSS!” costul Libertăţii a însemnat capete sparte şi oase rupte.

KGB-ul s-a renuvelat iar agenţii săi s-au coafat, s-au machiat bine şi s-au conspirat care pe unde şi-a găsit culcuş – în presă, în structurile statului, în politică.

România nu va fi liberă cu adevărat până nu va scăpa de aceste “conserve” şi de acţiunea malefică a agenţilor moscoviţi, şi nu numai, desfăşurată pe toate palierele posibile împotriva poporului român. Probabil că în timpul vieţii noastre nu vom apuca să vedem o România liberă.
Putem însă încerca un ultim efort, măcar pentru copiii noştri.

George Roncea

Marin Mincu il acuza pe Nicolae Manolescu de plagiat


„Istoria critică“ a lui N. Manolescu

Între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă

0. Premise

Din raţiuni diverse, mi s-a părut inoportun să refer mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Dacă m-aş fi grăbit să intervin prin­tre primii, comentariul meu – oricât de argumentat – ar fi fost pro­babil integrat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, datorită faptului că am fost exclus, ca autor, din această istorie literară. Cum era firesc, am aşteptat ca, mai întâi, să se exprime alţi critici şi mai ales am vrut să văd ce spun cei tineri, care au dovedit că nu se lasă in­timidaţi prea uşor de vreo constrângere exterioară actului critic.
După un interval de aproape un an de la apariţia cărţii, consider că e normal să-mi expun punctul de vedere în legătură cu problemele insurmontabile pe care le ridică, la noi, după 7 decenii de la publica­rea Istoriei lui G. Călinescu, un asemenea gen de angajare critică. Personal nu mai pledez pentru astfel de lucrări individuale ce se înscriu într-o etapă anterioară, „romantică“, aş zice, a evoluţiei criticii europene. Am spus cu alte ocazii că, în a doua jumătate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, în celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice şi mai percutante, cum ar fi dicţionarele de autori sau an­tologiile comentate.
Chiar dacă eu cred că sintezele scrise de un singur critic sunt de­păşite, este bine să ne reamintim care era statutul lor genetic/funcţio­nal în perioada afirmării literaturilor naţionale şi să vedem dacă acesta mai corespunde orizontului de aşteptare actual. Faptul că asemenea produse critice nu mai apar de câteva decenii indică lipsa lor de func­ţionalitate. Dar, în acelaşi timp, ilustrează şi imposibilitatea ca un singur critic să răspundă, astăzi, la toate cele trei cerinţe indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de o asemenea anvergură : intuiţie (pentru o omo­logare justă a valorilor), metodă (pentru a argumenta valabilitatea intui­ţiilor) şi talent epic (pentru a realiza coerenţa construcţiei critice). Nu trebuie să se eludeze, deci, că apariţia unei noi istorii literare – după aceea călines­ciană –, care să re-evalueze întreaga literatură română, presupune o perspec­tivă critică mult mai complexă decât oricare alte forme ale cercetării, perspectivă integrabilă unei viziuni epistemolo­gice actualizate.

De aceea sunt convins că, dacă nu se accede la o abordare adusă la zi – în concordanţă cu nivelul criticii din alte părţi –, atunci orice iniţiativă postcălinesciană de acest fel devine inutilă şi chiar parazitară. În urmă cu circa 25 de ani, am avansat ideea că, după Călinescu, nu se mai poate scrie decât o istorie a literaturii române de la Călinescu încoace. Această idee mi-a fost preluată de Alex Ştefănescu, care şi-a în­­ceput „istoria“ sa de la anul 1941, adică de acolo de unde o lăsase ma­­­rele critic. Se subînţelege că a te angaja să rostogoleşti pietroiul si­sific al acestei probe maxime presupune – dincolo de profesionism – o mare putere de muncă, onestitate critică şi un orgoliu nemăsurat. Până la urmă, chestiunea esenţială se referă, însă, la noutatea interpre­tărilor ca justificare reală a unui asemenea demers temerar şi la scala axiologică nouă pe care încerci să o propui. Dacă nu eşti în stare să te menţii măcar la înălţimea ştachetei hermeneutice ridicate de criti­cii contemporani şi rămâi sub nivelul mediu al acestora, înseamnă că rezultatul obţinut nu are nici o miză culturală, fiind doar o tentativă exotică de a marca momentul.
Activitatea de foiletonist convins, timp de trei decenii, a lui N. Ma­nolescu părea să aducă acele minime argumente care să confirme o posibilă reuşită, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Aşa cum au su­gerat şi alţi critici (printre care Cornel Ungureanu, Irina Petraş, Florin Mihăilescu, Mircea Muthu, Sanda Cordoş, Alexandru Goldiş, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Buzera, Doris Miro­nescu, Daniel Cristea-Enache, Şerban Axinte, Teodor Codreanu etc.), ne aflăm în faţa unui produs hibrid, ceva indecis între plagierea lui Că­linescu şi politizarea tendenţioasă.
Cu toată stânjeneala de care sunt capabil, mă văd obligat să declar de la început inutilitatea „istoriei critice“ manolesciene, care îl plagiază nepermis pe Călinescu şi, după cum se va vedea – printr-un efect retro –, mai mult obscurizează lucrurile decât să le clarifice. După acest preambul, nu atât de optimizant pe cât aş fi dorit, în cele ce ur­mează voi încerca să semnalez cât mai succint în ce constă superfetaţia critică a acestei masive lucrări. […]

2.11. O ultimă concluzie

Orice istorie literară – făcută chiar şi de un neprofesionist ca N. Manolescu – trebuie să fie instructivă prin conţinut, dar şi proiectivă prin sugestiile hermeneutice şi axiologice oferite. Cum se poate vedea foarte bine la Călinescu, istoria literaturii române nu trebuie poluată în nici un caz prin aplicarea unei grile ideologice deformatoare. În monumentala sa ISTORIE, niciodată marele critic n-a re­curs la adoptarea unor perspective extraliterare. Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români. El crede, probabil, cu o naivitate jalnic asumată, că, adoptând perspectiva est-etică a Mo­nicăi Lovinescu, devine un critic mai original şi chiar mai actual. O perspectivă criti­că şi mai viciată, provenind din acelaşi exces de politizare, a adoptat – după cum se cunoaşte – şi E. Negrici în Literatura română sub comunism (2004).
Nu vreau să mai insist asupra acestor defectuoase abordări (pe­riculos de obediente în raport cu unele slogane ideologice), care au avut – după cum s-a văzut – un efect negativ retro asupra receptării normale a întregii noastre literaturi. Ca să nu fiu acuzat de o idio­sincrasie gratuită, mi se pare suficient ce-am spus până acum în acest prelungit excurs critic, unde am fost obligat să fiu cât mai tranşant. Dar tranşanţa judecăţii critice fără o argumentaţie serioasă nu ajunge. De aceea mă scuz pentru autocitarea prea abundentă la care am recurs ca să ilustrez numeroasele împrumuturi manolesciene din mine. Oricine e de bună credinţă va fi de acord că această replică la falsificările lui N. Manolescu era necesară. Pentru asta a trebuit să mă fo­losesc de argumente concrete şi excesul de citate a fost necesar pentru a-mi susţine propriile idei. Va decide cititorul onest dacă am exa­gerat sau nu.
În fine, e aproape banal să spun că N. Manolescu a făcut o eroare inadmisibilă publicând această istorie întârziată, plină de gafe interpre­tative enorme şi mustind de puroiul resentimentar al unui subiectivism deplorabil. Cu această ocazie neaşteptată s-a putut observa că aşa-zisa magistratură manolesciană a fost menţinută în mod artificial şi că în spatele autorităţii critice infailibile se ascundea multă impostură. Din păcate, criticul a pierdut, astfel, definitiv şi iremediabil, cre­dibilitatea pe care şi-o agonisise cu greu în cele trei decenii neîn­tre­rupte de corvoadă foiletonistică.

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Andrei Plesu are “darul limbilor”. Marturisiri despre “Frontul” lui Plesu: Teodor Baconscky, Mihai Razvan Ungureanu, Toader Paleologu, Sever Voinescu, Cristian Preda


Basescu despre Plesu: Sa candideze daca are capul mai mare decat palaria de ZiaristiOnlineTV

Ati audiat mai sus parerea lui Traian Basescu despre Andrei Plesu. Sa vedem acum cum il vede Plesu pe Basescu:

Intr-un articol din “Dilema” lui Patriciu, intitulat “Ce lipseste pe piata politica”, “geniul” Andrei Plesu (asa il prezenta Basescu pe unde se ducea cu el), dorind sa dea contur viitorului avorton prezidential din curtea  GDS-ului si a Colegiului Noua Europa, recte seful M.A.E. Baconscky, prezinta un tablou contrastant oferind imaginea presedintelui Basescu, conform viziunii sale:

“Mă gîndesc, mai ales, la incapacitatea de a găsi tonul şi limbajul potrivit, în funcţie de interlocutori şi circumstanţe. E ceea ce se numea cîndva „darul limbilor“, înzestrarea (şi preocuparea) de a vorbi fiecăruia pe limba lui. S-ar zice, la prima vedere, că propun un exerciţiu de ipocrizie. Dar nu despre o retorică şmecher-cameleonică e vorba, ci despre respectul pentru cel cu care vorbeşti şi despre talentul comunicării eficiente. Pe scurt, nu e recomandabil să te porţi la o reuniune diplomatică aşa cum te porţi la bodegă sau la o întîlnire restrînsă de partid.”

Pentru ca nu era de ajuns, domnul Plesu sare ca un mic broscoi pe lac – pe lacul Snagov al patronului sau -, din saptamanal in cotidian si, la “Adevarul” aceluiasi Patriciu isi face un fel de autoportret, vorbind despre personajele avide sa apara “pe sticla”, la televizor, emitand cate o gogomanie sau alta.

“Emisiunile de acest tip seamănă cu o întâlnire de gaşcă sau cu un ceai de mătuşi obosite. În loc să se întâlnească la o cafenea sau la o cârciumă şi să înjure tihnit Guvernul, cum face românul dintotdeauna („Criză teribilă mon cher!”), actorii acestor mici taclale o fac, vrem-nu vrem, în faţa noastră, pe banii şi pe nervii noştri.”

Din graba insa, cel mai probabil, distinsul filosof  uita sa stea in propriul cadru, cu toate ca si-a exercitat aceasta “foame de sticla” atat pe la domnul Vintu, un alt distins mecena al filosofiei contemplative (mai ales cu un rand de gratii in fata), cat si pe bani publici, la TVR, impreuna cu patronul Humanitas, G. Liiceanu. Exact in postura de mai sus. Mici scapari dar cu mari efecte… umoristice, de tip “Cascadorii rasului”, o emisiune foarte indragita, pe vremuri, la TVR, si care merita reeditata cu cei doi Pat si Patason ai micului ecran, Lesu si Pliiceanu.

Aflat in campanie pre-electorala, la nici o zi dupa autoportretul si fara chip si fara masca din “Adevarul”, iata ca domnul A. Plesu se buluceste chiar el pe o sticla – e drept, ceva mai putin stralucitoare decat cea a TVR-ului sau a Realitatii TV – , intr-un interviu filmat de bloggerul adjunct al lui Volodea Tismaneanu, Mihaita Neamtu. De data asta, in sfarsit, Andrei Plesu spune adevarul despre Traian Basescu. Inchipuindu-si “ca-l face de rasul lumii”, bietul Plesu iar contribuie, fara sa vrea, la cresterea simpatiei fata de Basescu, descriind cu manie aproape proletara iesirile lui fata de “intelectualii patriei”.

Preluat, normal, cu tam-tam-ul de rigoare, de acelasi “Adever” al lui Patriciu – care titreaza cu satisfactie: “Băsescu nu are niciun fel de respect şi de simpatie umană pentru oamenii de carte” – , mai tanarul posesor al “darului limbilor” de sub Tismaneanu face valuri blogarystice cu afirmatiile lui Plesu, din care (iar) citam, cu mare placere:

“Experienţa mea personală cu el este că el nu are niciun fel de respect şi de simpatie umană pentru oamenii de carte. El, în sinea lui, are un hohot de râs când se gândeşte la oamenii ăştia”.

Ha, ha, ha, ha, ha!!! (asta sunt eu 🙂 )

Ceea ce mi se pare insa notabil in noua sa iesire pe “sticlele” calculatoarelor este ca, in sfarsit, Andrei Plesu imi da dreptate, confirmand toate asertiunilor mele privind brigada sa de UTC-isti pe care a infiltrat-o adanc in structurile Statului si ale Partidului la putere, profitand, evident, de aceeasi naivitate a lui Basescu pe care altfel o ridiculizeaza. Daca a facut-o din prostie sau nu, “omul nostru” din strada Plantelor este, totusi, de o sinceritate care nu poate sa nu ti-l faca simpatic. E ca si cum n-ai admira munca unui caldarar, lingurar sau, mai exact, a unui ursar. Incitat de Mihaita Neamtu, Plesu isi etaleasa ursuletii alesi, pe galantar. De consemnat:

Mihaita Neamtu: Si totusi, suntem la Colegiul Noua Europa. Unii dintre cei mai brilianti absolventi sau, ma rog, fosti studenti, post-doctoranzi si asa mai departe care au trecut pe aicea, au incercat sa mai improspateze randurile unor oameni politici, de la Sever Voinescu (Plesu da din cap) pana la Toader Paleologu – Paleologu nu cred ca a trecut pe aicea dar in orice caz e, sa spunem, apropiat valorilor…

Andrei Plesu (scarpindu-se in cap): Baconsky insusi…

Mihaita Neamtu: Si, evident, Teodor Baconschi. Ce sansa le dati? Pe de-o parte…

Plesu (il intrerupe): Razvan…

Mihaita Neamtu (cu deferenta): Mihai Razvan Ungureanu!… Pe de-o parte ati formulat un scepticism pe de alta parte stiu ca ati si salutat prezenta lor.

Plesu (mangaindu-si barba): Nu numai atata dar i-am si incurajat (isi lasa mana dreapta in jos sprijinadu-si antebratul pe burta si mulandu-si palma pe sanul stang)…

Mihaita Neamtu (isi aduce aminte ca a mai uitat un “geniu” al Colegiului): Cristian Preda, la fel!

Plesu: Da! In speranta ca se naste un “Front”!… De mentalitate diferita si de reprezentativitate diferita, care va schimba culoarea scenei politice. Nu s-a intamplat asta. Nu s-a intamplat asta!

Mihaita Neamtu: Bun, ei sunt de trei… de doi-trei-patru ani maxim…

Cam atat era de consemnat. Ah, era sa uit tocmai ce era mai de savoare: intr-un baldabac de pe plaurii lui Patriciu de pe lac, Plesu, saracul, ne amuza teribil descriind cum il prezenta Basescu peste tot ca pe “piticul cu barba”:

“Când eram acolo, când aveam întâlniri mă prezenta în felul următor: “El e domnul Pleşu. E un geniu!” Era atâta băşcălie în această manieră de prezentare.. Lasă că era o grosolănie, tehnic vorbind. Când te întâlneşti cu unul prima oară în viaţă, care e şef de stat sau e ministru, nu-i spui: ţi-l arăt p-ăsta, ridică cinci kile şi vorbeşte patru limbi. Era deja, în această formă, un joc cu el însuşi care, la bază, avea ideea că eu sunt un fel d-ăla care merge pe sârmă, care înghite foc, înghite săbii…”

E drept, acum a mai avansat, a ajuns piticul de gradina al domnului Patriciu…

Nimic de zis, domnul Plesu are “darul limbilor”.

Cum s-a terminat procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu, profitorul tuturor regimurilor, contra ziarului ZIUA, a lui Victor Roncea si a libertatii presei. La ce adresa ma poate gasi Nicolae Manolescu, cel despre care George Calinescu afirma ca este “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”


S-a incheiat Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu vs Ziarul Ziua, Victor Roncea si Libertatea presei. Ce pacat, doar prin suspendare! Plagiatorul si impostorul “anticomunist” care facea naveta Bucuresti-Heidelberg-Paris (si retur) cu acordul si sprijinul “organelor de stat” a ramas dovedit ca atare doar la Curtea de Apel a Tribunalului Bucuresti, unde am castigat procesul dupa ce “maestrul” Valerica Stoica se laudase pe toate gardurile ca a castigat Liiceanu, dar doar la… Judecatorie. Halal castig!

UPDATE: Ulterior Stoica & Liiceanu au revenit in Justitie. Porcesul continua.

Filmul este urmatorul: dupa ce mirandolina “societatii civile”, marcellina si siegfriedina “intelectualitatii angajate” (bine zis “angajate”), ne-a dat in judecata, in 2007, o judecatoare promovata prin transfer taman de la Buftea a decis peste noapte, fara a fi audiati toti martorii si fara a fi administrate probele noastre, ca suntem buni de plata cu un miliard si jumatate de lei – despagubire “morala” care s-ar fi inscris in istoria presei drept cea mai mare gaura in buzunarul unui ziarist, facuta, mai ales, de catre un “intelectual” rasat – nu-‘asa?, vorba lui Brucan – , intamplator milionar in euro.

Cu concursul lui Valerica Stoica si a madamei Indira Crasnea – acum didamai mostenitoare a Cetepeului la Cerepeu – pe atunci o biata reporterita Mediafak putin grabita, care a “uitat” sa mai solicite si pozitia partii “incriminate”, stirea-“bomba” ca Liiceanu a castigat procesul cu Ziua a aparut in aprilie 2008 pe toate tembeliziunile si, mai ales, in presa “multi-lateral-culturala”. Aiurea! Procesul a continuat bine-mersi, conform principiilor de drept, si, dupa un an, prin Sentinţa nr. 735/19.05.2009 a Tribunalului Bucuresti, am castigat procesul, Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu devenind plagiator si impostor cu acte in regula.

Daca Vintu, la cererea colegului lui de “Idei in dialog”  Volodea Tismaneanu si a unui var de-al treilea de-al lui Dmitri Rogozin, nu ar fi sters arhiva Ziua, as fi putut sa fac trimitere direct la sursa (Vai, ce greu a intrat atunci stirea in ziar, pe prima pagina… mai ales dupa ce loazele lui Tismaneanu si Plesu facusera deja un “acord” cu Stoica sa renuntam la proces, moment in care i-am bagat civilizat unde meritau si apararea mi-a fost preluata de Tuca Zbarcea si Asociatii, intamplator si avocati ai presedintelui Romaniei in mai multe cauze de presa) Asa ne multumim cu ce (mai) avem: Liiceanu a pierdut procesul cu ZIUA – www.infoziare.ro , Liiceanu A Pierdut Procesul Cu Ziua | Infolegal.ro , Liiceanu a pierdut procesul cu ZIUA – eZiare.com Ziare – Liiceanu a pierdut procesul cu ZIUA , Liiceanu a pierdut procesul cu ZIUA | Bucuresti | Ziare.com , Gabriel Liiceanu News » Liiceanu a pierdut procesul cu ZIUA , www.editie.ro | Liiceanu a pierdut procesul cu noi, etc, etc.

Urmarea a fost ca Valerica Stoica ne-a mai plimbat doi ani prin instante invocand fel si fel de matrapazlacuri pana cand, intr-o noapte, Ziua a fost sinucisa. Chiar daca avocatul ALRO (de ce nu ALRU?), “maestrul” GDS si al “dreptei” kominterniste a incercat sa ma scoata individual “vinovat” – ceea ce mi-ar fi convenit de minune, ca sa pot ajunge la Strasbourg cu acest caz revoltator – completul de judecata al Tribunalului Bucuresti n-a fost de acord si iata ca Liiceanu a scapat de CEDO prin suspendare. Pacat, cum spuneam!

Iata sentinta, urmata de editorialul pentru care, desi n-am fost condamnat, am ramas “executat”! Vorba tovarasului Patapievici Dionisie: “Traiasca Lupta pentru Pace pana nu va ma ramane piatra pe piatra din Romania!”

UN PS IN ATENTIA EX-PCR: Am inteles ca Nicky Manolesco, alias “Marin”, alias Nicolae Manolescu Apolzan, fost propagandist comunist si aghiotant al ilegalistilor bolsevici, de la George Ivascu la Ghe “Gogu” Radulescu, pe care Marin Mincu il caracteriza drept “Extracţia mafiotică Nicolae Manolescu”, in prezent sef al USR si pensionar de lux “pe langa” UNESCO, imi ameninta neinsemnata persoana in (doar) doua editoriale “de forta”, unul din Adevarul lui Patriciu altul din Romania (fosta) literara. E suparat ca, la cererea mea si a unui scriitor, Agentia Nationala de Integritate ii verifica averea si “compatibilitatile” (de ce nu da ANI in judecata?). Si aud ca s-ar plange ca nu poate sa ma dea pe mine in judecata pentru ca nu ar stii la ce adresa sa-mi trimita Citatia. Iat-o, mai jos:

Incheiere Proces Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu vs Victor Roncea-Ziua-Libertatea presei

Profitorul tuturor regimurilor

de Victor RONCEA

Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.

Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990″. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).

Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.

Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).

Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.

ZIUA / 1 Martie 2007

Sursa: https://liiceanu.blogspot.com/

Vizionati la Adrian Suciu
Gabriel Liiceanu – O fenomenologie exhaustivă

Cititi si George Calinescu: Manolescu este “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”. Irina Horea a castigat concursul Roncea.ro. Stenograma adresarii lui N. Manolescu catre tovarasul N. Ceausescu: “«Politica Ceausescu» a fost tocmai lichidarea «drepturilor» unor uzurpatori”

Traian Basescu despre Andrei Plesu: “Sa candideze la presedintie ca sa fie capul mai mare decat palaria”. FUNNY VIDEO


Basescu despre Plesu: Sa candideze daca are… de ZiaristiOnlineTV

De ce s-a cerut azi la TVR patibularul Patapievici. Sute de romani au semnat deja Petitia Online contra “Raportului Patapievici” de falsificare a istoriei Romaniei Medievale

Fara sa ne spuna nimic, patibularul din varful ICR-ului s-a invartit azi de o ora de ineptii la TVR, deranjand la stomac dupa cina putinii romani care se mai uita inca la fostul post national de televiziune, doar pentru a monitoriza actele de antiromanism in vederea unui viitor proces al agentilor anti-Romania (si care ne-au trimis spre dovada imaginile alaturate, scoase din voluminosul Dosar in lucru). Ce vroia de fapt Patapievici, invadand si casele romanilor, dupa ce le-a ocupat deja institutiile cu brigazile lui rosii de “omuleti patibulari”? Sa fie vazut. Pentru ca biata papusica cu capul plin de paie se simte amenintata. Sute de romani, printre care se numara istorici, preoti, scriitori, jurnalisti, oameni de cultura, au semnat in doar cateva zile o Petitie Online – Aparati Istoria Romanilor – pentru stoparea unei barbarii la care si-au pus umerii tovarasul vici si tovarasul sky, ambii incaltati de bulibasa Plesu cu cate o functie in zona de capcanare a SIE, adicalea la ICR respectiv la MAE. Este vorba de oroarea rolleriana “Romania Medievala“, unde un alt ski, un var cules de prin Galitia al tovarasului vici, ne explica in patru limbi ca  romanii au ocupat cu forta zona asta pustie numita azi Romania, unde se gasea deja “un mozaic de popoare si culturi”. Ca invadatori ce suntem s-ar putea sa-i tragem si un sut in cur acestui ski, cu prima ocazie cand apare prin Bucuresti de la clubul lui de rotarian din Hateg. O sa ziceti poate ca CUR e un cuvant urat si nu-i sta bine unui jurnalist sa-l foloseasca. Nici chiar unele portaluri nu-l accepta la comentarii, cum ar fi Ziare.ro, unde stirea despre Petitie a stat pe locul 1 in Top timp de doua zile. Cu toate acestea cuvantul CUR e nelipsit din gura distinsului domn Patapievici in toate lucrarile “Operei” sale, stand tiparit nu pe hartie igienica ci cu litere de aur de nu mai putin celebrul Liiceanu, la fosta Editura Politica a Partidului, actuala Humanitas, primita cadou de la la fel de stimatul Iliescu-KGB. Partea cea mai simpatica este ca anii au trecut si personajul stramb din poza de mai sus a inceput, treptat, sa capete exact portretul pe care-l facea el romanilor in “Opera” sa de capatai, republicata an de an de Loja Humanitas. Sa fie un blestem? Daca da, atunci ar trebui, fara indoiala, sa ia aminte la propriile lui vorbe, care i se potrivesc, iata, atat de bine. Cititi singuri autoportretul pe care si l-a facut vrand de fapt sa injure romanii si admirati alaturat fotografiile cu bietul patibular. Vorbesc de la sine!

Portretul lui Patapievici este “ca al fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”,  un personaj “cu substanta tarata… fata patibulara… gura vulgara, trasaturi rudimentare”, cu “gura mereu svintata pentru a fi urinata” si o “puturosenie abisala a stătutului sau suflet… care tropaie vesel intr-un trup inconstient, pana ce mintea-i va fi in sfarsit scopita, inima ii va deveni piftie, iar creierul un amestec apos”. Brrr…

Marin Mincu despre Cartarescu: “Un semidoct care-şi da aere că se pricepe la orice”. Cum ii terfeleste Cartarescu pe Eminescu si Nichita Stanescu. Polemos – Ultima carte a lui Marin Mincu

[Polemos – Ultima carte a lui Marin Mincu – Cum ii terfeleste Cartarescu pe Eminescu si Nichita Stanescu]
Complexul globalizării

« […] Trecând la secţiunea „exegetică“ propriu-zisă a volumului (Pururi tanar, infasurat in pixeli – Humanitas, nota Z.O.), se constată, în mod surprinzător, că, deşi este poet şi universitar, Mircea Cărtărescu nu posedă un instrument adecvat de evaluare critică atunci când se referă la poeţii români cei mai importanţi, ce se presupune că fac obiectul cursurilor pe care le ţine în faţa studenţilor. Astfel, este ceva axiomatic că despre Eminescu nu se poate discuta decât cu o so­brietate hermeneutică maximă, şi aserţiunea că acesta ar fi o „victimă a linguşelii tâmpe şi conformiste“ este de-a dreptul o inepţie, căci paradigmele unei culturi nu se „linguşesc“, ci se asimilează critic. La fel, despre Nichita Stănescu nu se poate afirma atât de tranşant, fără argumentarea minimă necesară, că „în ultimii săi ani a cunoscut o degringoladă morală asemănătoare într-un fel celei a lui Eminescu“ şi că „autorul Elegiilor corespunde unui model literar destul de comun, poetul damnat şi boem, fapt care a dus la penibila sa popularitate prin­tre semidocţi, de la elevii de liceu /…/ până la universitari…“ Asemenea etichetări negative sunt chiar bizare în contextul dat, divulgând atât reaua intenţie, cât şi incultura literară ; prin agresivitatea lor scandaloasă parcă amintesc, în mod semnificativ, de un anumit limbaj „demascator“, activat de corifeii criticii marxiste din perioada proletcultismului. (Nu este deloc exclus ca Mircea Cărtărescu să-şi fi în­suşit acest procedeu de confuzionare voluntară a valorilor de la maes­trul său, Ov.S. Crohmălniceanu, pe care-l evocă ditirambic atât de des în cuprinsul culegerii.) Pe de altă parte, nu este deloc adevă­rat că „poezia lui Nichita Stănescu (întrucât ar fi rămas „modernistă“ – n. n.) seamănă cu nimic mai mult decât cu opera lui Blaga şi mai ales a lui Ion Barbu“ ; de aici se deduce faptul supărător că autorul Poe­melor de amor nu cunoaşte poetica diferenţiată a celor doi mari poeţi interbelici (unul este expresionist, iar altul e hermetic) şi nu se în­ţelege cu ce fel de instrumente critice operează el când îi abordează în postura de profesor. Dar „remarca“ lui Cărtărescu cea mai diletantistică este aceea în care se proferează, fără nici un echivoc, că, prin Nichita Stănescu, „gândirea poetică românească“ manifestă „o a doua rămânere în urmă după cea a lui Eminescu“. În organicitatea poeziei româneşti, gândirea eminesciană înseamnă o emancipare de­fi­nitivă de stereotipiile oralităţii, prin plonjonul dilematic în vizio­na­rismul oniric, de sorginte romantică, şi exegeza cea mai aplicată recunoaşte că, fără apariţia lui Eminescu, n-ar fi fost posibilă evoluţia ulterioară a poeticităţii moderniste. În ceea ce-l priveşte pe Nichita Stănescu, nu mi se pare că, până în prezent, ar fi apărut la orizont un alt poet la fel de important care să fi exercitat o înnoire a discursului, de aceeaşi amploare semiotică precum aceea înfăptuită de el ; cu toată împotrivirea „teoretică“ a prietenului său, Ion Bogdan Lefter (pe care-l preia la literă Mircea Cărtărescu în toate zburdălniciile sale revizionistice), se poate spune că, la nivelul poeticităţii, autorul Ope­relor imperfecte, ca orice mare poet din secolul XX, a depăşit net neomo­dernismul, anticipând instinctiv ultimele achiziţii datorate postmo­dernităţii. Cu toată parada lor de originalitate şi noutate, deocamdată optzeciştii se află încă încastraţi în siajul aceluiaşi sistem poetic (quasi-postmodernist) ca şi Nichita Stănescu. Dincolo de receptarea eronată a celor doi poeţi paradigmatici, se poate constata incoerenţa perspec­tivei axiologice cărtăresciene şi din modul pueril de abordare a lui Ştefan Augustin Doinaş : „În baladele sale, Doinaş nu a imitat edificii întregi şi strălucitoare, ci a construit ruine măcinate de vreme, deco­ruri butaforice cu cartonul mucegăit, statui cu nasul şi degetele de mult pierdute“ ; „Nu e vorba aici de nici o iniţiere, de nici o revelaţie, ci de un mecanism care le imită în gol, tragi-comic şi absurd, ca în Godot sau în Urmuz.“ Este evident că poetul Cărtărescu are serioase dificultăţi în folosirea conceptelor literare care definesc poeti­citatea şi de aceea îl asociază pe Doinaş lui Beckett şi lui Urmuz pentru a crea o maximă confuzie în receptare.

Continuarea la Ziaristi Online – Cultura

Nicolae Manolescu si protectorul sau, George Ivascu, in neantul “culturii de mase”. Partidul, Lenin, Marx, “Ziua Victoriei” sovietice, “idealul comunist” si “revolutia culturala”, in cuvintele lui Manolescu si Ivascu. FOTO-DOCUMENTE

Nicolae Manolescu in Contemporanul lui George Ivascu: “…Lumina. Nu e doar incandescenta a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare incredere in virtutile epocii socialismuluiConstructorul comunismului cultiva lumina… Lumina e puritate, candoare, dar si daruire optimista idealului comunist… De aceea, opera partidului care infaptuieste descatusarea ii apare lui Horia Zilieru ca izvor de lumina si de fericire: Din ochii tai lumina irumpe-adinc in noi/ visland cu aripi de aur spre orizontul larg (“Partidului”)

Va urma

Vezi si: Constantin Barbu: De ce sunt ipochimenul Manolescu (apud Calinescu) si antisemitul Cornea niste comici paranoici falsificationisti

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova