Posts Tagged ‘manastirea petru voda’

Acad. Florin Constantiniu: Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată

Cuvant inainte al profesorului Florin Constantiniu: Un album care ne inalta intr-o lume purificata

Albumul doamnei Cristina Nichituş Roncea oferă o imagine mai puţin obişnuită a vieţii ortodoxe din România. De obicei, lucrările de acest fel stăruie asupra valorii artistice a ctitoriilor – mănăstiri sau biserici de mir – din ţara noastră şi a comorilor de artă şi cultură – icoane, obiecte de cult, manuscrise, cărţi – păstrate între zidurile lor. De astă dată însă, obiectivul fotografic a urmărit altceva: trăirea întru Domnul a celor care au căutat mântuirea prin desăvârşire, dar şi legătura lor cu lumea credincioşilor, în mijlocul cărora continuă să trăiască.

Pentru a înţelege mai bine crâmpeiele de viaţă bisericească – monastică, în primul rând – coborârea la obârşie este necesară. Una din caracteristicile creştinismului românesc este pătrunderea şi răspândirea învăţăturii lui Hristos de-a lungul unei lungi perioade, de la timpurile apostolice la încheierea etnogenezei românilor.

Dacă în cazul bulgarilor, ungurilor, ruşilor, de pildă, cunoaştem momentul, când un conducător politic – ţar, rege, mare cneaz – a impus creştinismul poporului său, românii apar dintru început ca un popor creştin. Miracol şi enigmă, întocmai ca şi continuitatea daco-romană, apoi română, la nord de Dunăre, în perioada migraţiilor (secolele III-XIII) s-ar putea repeta. În fapt însă, difuzarea creştinismului şi formarea poporului român au fost două procese concomitente, care s-au asociat în chipul cel mai strâns. Creştini am fost de când am apărut ca neam.

În Evul mediu, în lumea creştină, orice autoritate politică, era, în mod obligatoriu, dublată de una religioasă: alături de voievod, cneaz, rege stătea un prelat – episcop, mitropolit sau, la nevoie, un stareţ care-şi dobândise o autoritate spirituală. Când s-au întemeiat domniile româneşti, voievozii au avut alături ierarhi recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Aşa cum creştinarea românilor s-a desfăşurat pe tăcute şi neştiute, tot astfel, în împrejurări care rămân în obscuritate, în spaţiul carpato-dunărean, organizarea bisericească s-a aflat sub semnul hesihasmului (isihasmului), acel curent, care, originar încă din secolele IV-V, s-a afirmat plenar în secolul al XIV-lea prin învăţătura Sfântului Grigore Palama. Obiectivul lui era înălţarea, prin asceză, a omului până la perceperea luminii taborice, a strălucirii Mântuitorului, vădită în Schimbarea la Faţă. Atingerea unei trepte atât de înalte, de curăţie sufletească şi de comunicare cu Dumnezeu, pe Care „a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”, cerea o forţă spirituală, capabilă să lupte cu ispitele şi să găsească, prin rugăciunea neîncetată, calea spre Domnul.

Dacă, atunci, în secolele XIV-XV şi chiar mai târziu, până la reînnoirea paisiană nu am avut clerici de rafinamentul teologic al palamiştilor, în schimb, hesihaştii români au devenit sihaştrii, pustnici, călugări retraşi în solitudine, dar gata oricând să dea sfatul cel bun pentru zidirea spirituală sau conduita în lume. Termenul însuşi de „sihastru” şi, mai ales, locul ocupat de el în imaginarul popular – unde este înconjurat de respect – dă măsura legăturii puternice dintre trăirea isihastă şi percepţia ei în masa credincioşilor.

Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc: dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială: în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recunoaşte în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege – am fost mereu „în calea răotăţilor” – numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară, ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascultării, avea de îndeplinit diverse munci fizice, care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe „părintele” lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, întocmai ca şi el în gospodăria lui.

Toate acestea „au spart” zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în societatea românească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală.

Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa societăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa credinţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credincioşi la sărbătorile Bisericii.

Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect.

Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână – credincios sau ateu – cartea îi va fi de mare folos.

Acad. Florin Constantiniu

Cristina Nichitus Roncea / «Precum in cer, asa si pe pamant» – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca. Editura Compania, Bucuresti, 2011.

Intalnirea cu Mos Craciun – Parintele Justin Parvu

Cadou de Craciun: O calatorie prin lumea ortodoxa romaneasca

Albumul de fotografie “Precum in cer, asa si pe pamant” – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca

VIDEO: Albumul de fotografie Precum in cer, asa si pe pamant: Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca – de Cristina Nichitus Roncea

De la https://precum-in-cer.ro

Intalnirea cu Mos Craciun: Parintele Justin Parvu

Cadou de Craciun: O calatorie prin lumea ortodoxa romaneasca

Cuvant inainte al profesorului Florin Constantiniu: Un album care ne inalta intr-o lume purificata

Albumul de fotografie Precum in cer, asa si pe pamant: Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca

Mihai-Silviu Chirilă: Credinţă şi tradiţii nemţene. O perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană. Cu Parintele Justin Parvu, Doamna Aspazia Otel Petrescu, Monahul Filotheu, profesorul Ioan Vladuca si alti marturisitori

Parintele Justin Parvu: Precum in cer asa si pe pamant from Precum in Cer on Vimeo.

Cititi si: Mihai-Silviu Chirilă: Credinţă şi tradiţii nemţene. O perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană

Doamna Aspazia Otel Petrescu la Petru Voda - Cristina Nichitus Roncea - Precum-in-cer.ro

Volumul Credinţă şi tradiţii nemţene s-a născut din dorinţa de a găsi răspunsuri la unele dintre preocupările omului care vieţuieşte pe aceste meleaguri, în aceste vremuri ale minciunii instituţionale şi universale, cum le numea un spirit treaz al epocii. – Lansare are loc luni, 19 decembrie, ora 18.00, la Biblioteca Kirileanu din Piatra Neamt

Cristina Nichituş Roncea: Întâlnirea cu Moş Crăciun – Părintele Justin Parvu. “Precum în cer aşa, şi pe pământ” – Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească

Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / îngerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata.

Imi doresc ca albumul acesta sa aduca un smerit omagiu marelui marturisitor al ortodoxiei romane Justin Parvu, ctitorul Manastirii Petru Voda, la 20 de ani de cand s-a pus piatra de temelie a sfantului lacas inchinat martirilor din temnitele comuniste. Fara binecuvantarea, viziunea si caldura sa parinteasca, aceste imagini nu ar fi existat.

Multumesc, de asemenea, pentru buna primire si ingaduinta, tuturor preotilor din Mitropolia Moldovei si Bucovinei, surorilor, maicilor, fratilor si calugarilor din Manastirile Petru Voda, Paltin, Sihla, Sihastria, Secu, Neamt, Agapia, Varatec, Humor, Voronet, Moldovita, Sucevita, Arbore, Putna, Trei Ierarhi, Galata, Copou, Miclauseni, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Catedrala Patriarhala si “Sfanta Maria” din Techirghiol.

Cristina Nichituş Roncea / “Precum în cer aşa, şi pe pământ” – Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, Editura Compania, Bucureşti, 2011 – Precum-in-cer.ro

Intalnirea cu Mos Craciun: Parintele Justin Parvu

Albumul de fotografie “Precum in cer, asa si pe pamant” – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca

Cuvant inainte al profesorului Florin Constantiniu: “Un album care ne inalta intr-o lume purificata”

10 Decembrie 2011. Cristina Nichituş Roncea – Album de fotografie: “Precum în cer aşa, şi pe pământ – Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească”. Cu un cuvânt înainte al profesorului acad. Florin Constantiniu. Doamne, ajută!

Precum-in-cer.Ro

Parintele Justin Parvu despre Mihai Viteazul si posibila aflare a moastelor Sfantului Voievod Intregitor al Romaniei Mari si minciunile mass-media anti-romanesti. VIDEO / ATITUDINI

Parintele Justin Parvu despre Mihai Viteazul si minciunile TV – Interviu de Mihail Silviu Chirila – 9 Nov 2011 from ZiaristiOnlineTV on Vimeo.

PetruVoda.Ro

mihaisilviuchirila.blogspot.com

Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine

realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011

Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?

Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte. Continuarea la ATITUDINI – Revista Manastirii Petru Voda

Pentru marturii asupra acestui posibil eveniment national, pentru a carui verdicitate nu se pot intruni insa date certe, cititi si Acvila – Pelerin Ortodox: AFLAREA MOAŞTELOR DREPTCREDINCIOSULUI VOIEVOD MARTIR MIHAI VITEAZUL LA TELEORMAN

Situatia istorica este urmatoarea: Gheorghe Brancovici, cronicarul, fratele Sfantului Sava Brancovici, mitropolitul de Alba Iulia, care a trăit între ~1645-1717, spune că trupul lui Mihai Viteazul se afla, în timpul vieţii sale, în biserica Mitropoliei din Alba Iulia, alături de cele ale Sfantului Ioan de la Prislop şi alţi arhierei. Biserica a fost dăramată în 1701, de unguri, şi nu există nici un document despre mutarea Moaştelor din biserică în altă parte. Oare acestea sa fie?

“Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: lumină dincolo de lumină”. Cosmologia Creştină. O(m)ul Dogmatic

Integritatea fiinţei umane. Trupul – Biserică. Supra-suficienţa constituirii de drept a fiinţei versus insuficienţa artificiilor. O(m)ul Dogmatic.

O(m)ul Dogmatic este o meta-consecinţă a conceptului aprioric realizat al Cosmologiei Creştine culturalizate. Orice Cosmologie precede în mod necesar Cultura. Iar civilizaţia conchide prerogativele culturale. Dacă se atentează la viaţa sistemului legislativ al unui organism statal mort, atunci demersul nostru se va clasa din oficiu. Dar dacă totuşi pe sistemul osos mai e vreo încheietură sau vreo arteră vie, să se scrie, cu duh prin lege, că viaţa organismului statului de drept român nu constă în a primi aer cu pipeta de la maşinaţii străine aşa numit progresiste, fiindcă nu există progres al morţii, ci al vieţii, iar viaţa primeşte lege numai de la Dătătorul ei.

Legea Creştină, cea care a adus morala în arena cu lei a păgânătăţii,ca să-şi pecetluiască adevărul cu neatârnarea Blândeţii ei inefabile, recunoaşte pe Cezar ca fiind cel ce ia bir al roadei pământului, dar numai Hristos dă biruinţă şi roadă duhului.  

Dreptul inalienabil la credinţă include dreptul la a aparţine Bisericii. Căci nu sînt mai multe biserici, tot aşa cum nu sînt mai mulţi dumnezei. Şi nu am mai multe trupuri, tot aşa cum nu am mai multe suflete. Fiinţa umană nu se poate scinda în elementele ei constituente fără a-şi pierde calitatea ei fundamentală: existenţa. Trupul şi sufletul sînt nedespărţit împreună dovedind existenţa, iar coordonata duhovnicească, în măsura în care adânceşte, prin realizare transcendentă, împreună-dovada existenţei, este în sens mai real însăşi viaţa fiinţei.

Realizarea este aducerea experienţei realului într-o mai deplină existenţă. Realul este ceea ce nu se schimbă în esenţă, dar care poate fi privit drept subiect al schimbării, din perspectiva existenţelor care insistă pe subiectivitatea lor.  Astfel, Dumnezeu Care este în mod desăvârşit neschimbător şi neschimbat, îngăduie şi doreşte ca subiecţii, fiinţele create, să-L poată experia şi cunoaşte în măsura în care acestea o doresc şi Îi îngăduie Lui să le arate despre Sine. Căci nu cel creat creează cunoaşteri despre Cel Necreat, ci Cel Necreat creează cunoaşteri pentru folosul celui creat. Şi nu Cel fără de necesitate derivă vreo desăvârşire de la cel ce necesită, ci întru totul şi în mod absolut, invers. [1]

Aşadar Realitatea este spaţiul în care Dumnezeu, Cauza, Principiul şi Sursa susţinerii fiimii fiinţelor, oferă cunoaştere atât despre faptul că fiinţele există, cât şi despre faptul că această existenţă le este dată şi nu este cauzată de ele însele, şi despre relaţia dintre existenţa fiinţelor şi Cauza lor, împreună cu toate relaţionările posibile dintre acestea.

Această Realitate nu se poate făuri în mod artificial sau deriva în mod natural de către om, ci este instituită în mod trans-natural şi derivată din principii supra-raţionale, de către Dumnezeu Însuşi, şi în forma ei perceptibilă omului se numeşte Sfânta Scriptură. Realitate se mai numeşte şi Viaţa Bisericii, unde Biserica este Însuşi Trupul Cuvântului lui Dumnezeu, iar cunoaşterile ei sînt suma inepuizabilă, şi mai ales efectul de negrăit şi sfinţitor, al acestei împărtăşiri din cunoaştere asupra sufletului omenesc, a revelaţiilor Duhului lui Dumnezeu. Aceste revelaţii sau înţelegeri ale raţiunilor duhovniceşti sînt numite Sfânta Predanie, sau Sfânta Tradiţie, pe care neamul Creştin-Ortodox, şi această părticică a sa numită patria românească, o poartă în sine de 2000 de ani.

Omul deja poartă un număr în sine, unul care îi certifică unicitatea individualităţii şi a siguranţei inviolabilităţii demnităţii sale: este chipul şi asemănarea Treimii, săpat în conştiinţă, în inimă, în raţiune. Acest număr are forma unui nume scris în realitatea duhovnicească prin Pecetea Sfântului Duh, o pecete a Crucii, şi un nume de Sfânt. Realizarea îmbisericirii omului adevereşte trupului sfinţenia pe care o primeşte duhul. [2]

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului.

Iar pământul acesta este dăruit de la Dumnezeu Tatăl, moşilor şi strămoşilor mei, bunilor şi străbunilor mei, care mi l-au lăsat mie drept moştenire dumnezeiască pentru slăvirea Numelui Celui ce stăpâneşte cu puterea Sa toată suflarea pământului. Iar acest pământ nu este al meu, ci al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul veacului, spre slava lui Dumnezeu.

Străbunii şi urmaşii mei sînt cei rânduiţi în neamul lui Dumnezeu: cei ce cred şi împlinesc cele scrise, cei a căror inimă bate la porţile raiului şi al căror sânge se varsă în râurile apei celei vii.

Iar sufletul acesta mi-este dat mie spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui, şi spre îndumnezeire prin har. Sufletul acesta nu este născut şi nici făcut de mine, ci, păstorit de glasul conştiinţei mele şi cu voinţa mea liberă, el alege să urmeze Voii şi căilor lui Dumnezeu pentru a I se dărui Lui, adică pentru a câştiga pentru sine înveşnicirea cea dintru slavă.

Iar trupul acesta de carne este dat de Dumnezeu sufletului, întru prefigurare în mic a Întrupării Omului-Dumnezeu Hristos, apoi ca putere de mărturisire a pocăinţei de a fi (fost) căzut şi ca biruinţă a smereniei prin mărturisirea pentru Hristos. Ceea ce e al meu este numai dorul. Şi nu e mai mare dor decât de a iubi şi a fi iubit fără putinţă de desprindere, fără sfârşit al zămislirii roadelor duhului, fără pavăză Cuvântului mărturisit, căci liber devenirii nu e decât acela ce este.

Străin inimii este glasul îndoielii, străină minţii – voia care se împotriveşte adevărului, străin trupului ceea ce nu-i aparţine din naştere. Căci aşa cum inima are ca stare naturală bucuria păcii, iar mintea, libertatea vederii adevărului, tot aşa starea naturală a trupului este rânduită de Cel ce ne-a creat spre veşnicie fiinţa. Domnul pe toate le-a făcut bune foarte, şi numai neascultarea şi reaua folosire i-a adus omului suferinţa şi moartea. Suferinţa inimii e rodul jefuirii ei de către necredinţă, suferinţa minţii e amărăciunea voii şi bizuirii pe sine, iar cea a trupului, dorinţa nefirească pentru cele dinafara sa. Libera noastră alegere spre cele nefireşti şi rele este singura cauză a suferinţei noastre. Astfel noi nu avem ce  „îmbunătăţi” [3] la cele ce ni s-au dat de către Dumnezeu, ci avem porunca de a le păstra aşa cum ni le-a dat; această adânc chibzuită păstrare se numeşte dreaptă măsură.

Iar drepţii numai prin credinţa în Iisus Hristos se mântuiesc.

Şi pentru că Mila Proniei Dumnezeieşti, deşi se ascunde şi se arată în ele, totuşi copleşeşte raţiunile create, Tatăl a dăruit omului cel neascultător, şi îndărătnic la a trăi în sânul Binelui, pe Unicul Său Fiu, căci un Tată Care face toate este, nu prin necesitate, ci prin atotputernicia dragostei Sale, Tată Unui Fiu prin Care se fac toate, şi Care, luând trup omenesc fără de păcat sau întinare, fără de suferinţă necesitată de vreo nefirească întrebuinţare, Se dăruieşte omului ca mărturie Vieţii celei veşnice, dând spre întreagă pătimire preacurat Trupul Său, şi răstignindu-Se pe cruce aduce jertfă Tatălui pentru toată suferinţa şi păcatul. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu vine şi la Dumnezeu duce, Duhul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu pogoară şi la Dumnezeu înalţă. Duhul Sfânt nu poate intra acolo unde Cuvântul nu este primit, tot aşa cum un suflet drept nu suportă să trăiască într-un trup pângărit. [4]Ci prin credinţa în moartea şi Învierea Cuvântului Întrupat, Iisus Hristos, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, sufletul întunecat al omului se luminează de la Tatăl prin Duhul, prin Sfânta Taină a Botezului, iar trupul căzut se curăţeşte prin Sfânta Taină a Împărtăşirii cu Sângele Dumnezeiesc. [5] Binefacerile Tainice se răsfrâng asupra întregii fiinţe omeneşti, la fel cum Hristos Omul-Dumnezeu a răscumpărat şi a înnoit întreaga fire omenească.

Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: este lumină dincolo de lumină. Ubicuitatea melosului său, deşi reflectată de răul care, opac, n-o primeşte, se deschide conştiinţei ca două braţe de tată către fiul crezut pe veci pierdut. Odată îmbrăţişaţi, comoara regăsirii lor va fi cu neputinţă de risipit. [6]

Iar Dumnezeului nostru se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

Maica Neonila

Cititi de aceeasi autoare si DESPRE CIPURI, FRICA SI IUBIRE. Noua paradigma: către o religie a numărului


[1] Nu suma părţilor este Întregul, ci părţile sînt întregurile subsumate ale unei ordonate care şi le asumă.

[2] I Corinteni 3:16   Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu? Şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi? De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu; căci Casa lui Dumnezeu Sfântă este, care sunteţi voi. 6:19Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pre carele îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri? Că sunteţi cumpăraţi cu preţ. Proslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru, şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

[3] Conform noii erezii, post-modernismul neonihilist-relativist tehnologizator, se propune pentru a se impune ideea că trupul omenesc ar fi o informaţie produsă de procese biochimice, fără vreo respectabilitate, şi, mai mult, că trupul ar trebui îmbunătăţit prin „altoirea” lui cu dispozitive cibernetice. Biserica neagă vehement o asemenea concepţie.

[4] Ceea ce este Sfânt sfinţeşte numai ceea ce doreşte să fie sfinţit, adică pe cel ce recunoaşte sfinţenia, prin faptul că această nevoie ontologic sădită în firea omenească este şi îşi găseşte un răspuns imediat în experierea întregii fiinţe a atingerii de către Duhul Sfânt Care este Imanent.

[5] Boala timpului, uitarea, se vindecă de vătămarea înclinării spre păcat, prin trăirea vie a Dumnezeului Celui Viu, prin primirea şi păstrarea Duhului Sfânt, prin Viaţa Bisericească şi Tainele Sale.

[6] Păzeşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea. (Psalmul 33:14)

Din Arhiva Civic Media pentru lucrarea realizata impreuna cu Fundatia Petru Voda, Dictatura biometrica – cipul controlului total

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Predica Mitropolitului Teofan si Cuvantul Parintelui Justin la Hramul Manastirii Petru Voda – Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. VIDEO/AUDIO/FOTO. La Multi Ani bunului Parinte Justin Parvu, la 20 de ani de la inaltarea ctitoriei sale si tuturor purtatorilor sfintelor nume impreuna cu cel de Anghel

Slujbă arhierească la Mănăstirea Petru Vodă

Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ a Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ.

Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ a Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ. După oficierea Sfintei Liturghii, IPS Teofan a adresat un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre legătura dintre om şi îngeri, „între puterile cerului şi cei care vieţuim pe pământ“, amintind că monahul „este înger în trup“. În acelaşi timp, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a încurajat obştea păstorită de arhim. Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă. IPS Părinte Mitropolit Teofan a oficiat apoi slujba Parastasului la mormântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, aflat în cimitirul acestei aşezări monahale. După-amiază, IPS Teofan a mers la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ – Petru Vodă, unde a citit mai multe rugăciuni de dezlegare şi de mulţumire. De asemenea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a adresat un cuvânt de învăţătură obştii de maici care osteneşte în această aşezare monahală.
Sursa: Doxologia

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Inalt Preasfintitul Teofan, inteleptul Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, este asteptat la hramul Manastirii Petru Voda, ctitorita de bunul Parinte Justin Parvu in urma cu 20 de ani




Nota mea: Voi reveni cu amanunte!

De ce va cadea sistemul cu microcip biometric. Epilog despre noua paradigmă anticreştina: religia numarului (IV)



Despre noua paradigmă (IV). Epilog – aplicaţia practică a sistemului cu microcip

De mai bine de sase ani am vorbit despre gnoseologia modernă în raport cu arhitectura gândirii virtuale, la început din prisma eticii artei, apoi din prisma esoterismului uniformizat al secolului acesta, şi de câţiva ani din cea ortodoxă. Ştiu că interesul general este acela practic şi nu cel metafizic, dar mi-am făcut datoria de conştiinţă cum am putut, în condiţiile unei totale lipse de reactii în România. Aşadar închei subiectul cu un foarte scurt rezumat practic.

Ideea că s-ar putea vreodată încropi o “bază de date completă” este utopie, fiindcă subiecţii, fiinţele umane, au o infinitate de moduri de a fi şi a exprima aceasta. Suma unicităţilor şi a infinităţilor tuturor oamenilor este întregul manifestărilor potenţialului existenţial al formei umane. Acest lucru este realizabil numai în Dumnezeu, adică într-o dimensiune întru totul îndumnezeită, dimensiunea aceasta fiind neîncăpătoare unei asemenea desfăşurări plenare. Faptul este cunoscut şi se demonstrează şi de ştiinţele exacte, de filosofie, de ştiinţele naturale, de arte şi de religie. Este aşadar de neînţeles de ce paradigma tehnologică insistă să facă un nou experiment dacă are deja certitudinea failibilităţii.

Care este suma suficientă a datelor despre un subiect cu potenţial infinit, astfel ca să se poată recunoaşte şi eticheta acesta în funcţie de un sistem fix? Orice sumă va fi insuficientă şi orice etichetă, eronată. Practic, pentru fiecare individ şi fiecare acţiune, maşina colectoare de date va emite o sumă de probabilităţi de etichetare şi de recunoaştere a individului şi a acţiunii faţă de sistem, din care probabilitatea ca eticheta corectă să fie inclusă în posibilităţile de alegere este din start 0, iar probabilitatea de a alege corect când nu ai din ce, este minus 0.

Fiindcă sunt investiţi foarte mulţi bani în această ruletă la care nu se poate aparent câştiga, neapărat că există un scop rentabil din punct de vedere economic şi politic, care nu poate fi decât cel exprimat de chiar creatorii sistemului: 1. diminuarea drastică a populaţiei pentru a spori confortul unui mic procent perfect adaptat noului sistem, şi 2. creşterea siguranţei sociale prin reducerea populaţiei (pe principiul “cine nu există nu-mi poate face rău”). Lumea se va împărţi în două mari clase, (ca şi până acum, doar că fără clase intermediare), aleşi de sistem în funcţie de definiţia pe care o vor da noţiunii de viaţă.

Religiosul înţelege viaţa ca suma dintre Transcendent, duh, idee, formă şi manifestare.

Artistul, suma dintre duh, idee, formă şi manifestare.

Omul politic (filosoful), ca suma dintre idee, formă şi manifestare.

Omul de ştiinţă, ca formă şi manifestare.

Materialistul, ca manifestare.

Maşina, ca informaţia despre manifestare.

Sistemul numeric cu microcip, ca informaţia despre informaţie.

Dumnezeu Atotţiitorul, Cel în Treime Sfântă slăvit şi închinat, Iubitorul de oameni şi Dătătorul de viaţă, în Puterea Căruia sunt toate, să ne ocrotească şi să ne miluiască! Amin!

Maica Neonila

Cititi:

Noua paradigmă: către o religie a numărului. Comentarii la Raportul CIA-DARPA “Recunoasterea Biometrica: Provocari si Oportunitati” – “Biometric Recognition: Challenges and Opportunities” (I)

Către o religie a numărului. Noua paradigmă anticreştină. Biometria (II)

DESPRE CIPURI, FRICA SI IUBIRE. Noua paradigma: către o religie a numărului (III)

Video:

Parintele Justin Parvu, Duhovnicul Neamului, despre batalia sfarsitului lumii, cipurile biometrice, lupta diavolului cu adevarul, smintire si dezbinare, agentii, puricii si cartitele ortodoxiei. VIDEO

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova