In noaptea de 13 spre 14 iulie 2010 a disparut dintre noi Madalina Manole, la putin timp dupa ce i s-a implinit visul vietii sale: un copil si o familie. Nici astazi Parchetul nu a reusit sa elucideze cauzele exacte ale mortii. Ce mi-a ramas mie in minte de la inmormantarea artistei: sotul era imbracat ca la plaja, in pantaloni scurti – bermude. Probabil ii era cald…
Este interesant de observat ca, in sfarsit, s-a spart buboiul Omertei pentru grofii santajisti ai tuturor regimurilor. Dintr-o data, toti ciripitorii din fosta presa romana, manati pana acum de grija oportunistă de a nu deranja „baronii” aliați, au prins, in sfarsit, glas. Acum, ca s-a depasit momentul extraordinar cu “regionalizarea” si Legea Statututului Minoritatilor, e bine de remarcat si ca, dupa unele indemnuri, s-a dat pana la urma “verde” si pentru extremistii UDMR. Si pentru ca verde e si culoarea UDMR si a ministerului Mediului, s-a inceput cu Laszlo Borbely. Urmeaza, la rand, speram, Markó Bela – îmbogățitul de pe urma poeziilor nescrise, metisul Frunda Gyuri fost Ghiță si, ultimul dar nu chiar cel din urma, Attila Verestoy, verosul si cremosul uns cu alifiile tuturor regimurilor. Si sa nu uitam cercurile lor de interese, extinse.Unele străine şi de-a dreptul neorevizioniste. Iar aici intră în vizorul SRI toti grofii UDMR. Azi, dupa prima supuratie din presa, mai adaugam si noi cateva amintiri din activitatea lui Laszló Borbély de ministru-etern al tuturor guvernarilor. (Z.O.)
Laszló Borbély – grof, ministru şi diriginte de șantiere
de Szücs Tivadar
Laszlo Borbely fost etern ministru delegat pentru Lucrări Publice şi Amenajarea Teritoriului care, indiferent de cei care ajungeau pe la conducerea ministerului coordona sectoare care manipulau imense fonduri bugetare sau bani europeni cu nemiluita, s-a “ajuns”. Sau mai precis, l-a ajuns bratul lung al Legii.
László Borbély este unul dintre cel mai interesante personaje din galeria grofilor UDMR. A fost, printre altele, ministru delegat pentru Lucrări Publice şi Amenajarea Teritoriului, departament aparte din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. La acest mare minister s-au tot schimbat miniştri plini. Numai Borbely a rămas, deoarece, conform proverbului românesc (dar și maghiar) „apa trece pietrele rămân”. La ficat sau la rinichii noştri, depinde de organism. Pana cand a ajuns si el ministru plin: al Mediului si Padurilor. Alt loc unde intorci banii cu lopata.
După cum se poate constata, de ani buni Borbely s-a abonat permanent la cate un fotoliu ministerial de unde se dirijează fonduri bugetare imense. Şi nu se încurcă în distribuirea lor, mai ales dacă e vorba de Ţinutul Secuiesc, uitând, oare (!?), că este ministru în Guvernul României şi eschivându-se de la a da bani, în acelaşi cuantum şi altor zone. Româneşti. Chiar dacă sunt sinistrate. Surse guvernamentale, ce au dorit să-şi păstreze anonimatul, ne-au dezvăluit că în perioada cat a activat ca ministru delegat, judeţul Covasna a primit intr-un an fara inundatii, cele mai mari fonduri bugetare alocate în acest sens, circa 4,6 milioane RON, pe an!
Acum, firma SC Lescaci Com SRL din Negreşti Oaş, pe care ministrul Laszlo Borbely a favorizat-o pentru a obţine contracte cu Administraţia Naţională “Apele Române”, a câştigat în ultimii 4 ani şase contracte cu statul, în valoare totală de (doar) 22,4 milioane de euro. Cele mai bănoase contracte au fost atribuite, prin licitaţie, în mandatul de ministru al Mediului pe care Laszlo Borbely îl deţine din decembrie 2009. Cinci din cele şase contracte au fost oferite de Administraţia Naţională “Apele Române”, instituţie aflată în coordonarea Ministerului Mediului.
Drumurile județene preferate celor naționale
Ar mai fi de văzut din activitatea sa anterioara și drumurile din Harghita, Covasna şi parţial din Mureş plătite bugetar fără discernământ din partea ministrului Borbely anumitor firme „de casă”. Pe anumite criterii speciale.
“Consider că reţinerea navei şi controlul prelungit, în baza unor false presupuneri ale organelor MI, este abuzivă şi, în acelaşi timp, jignitoare la adresa modului în care se execută serviciul civil pe navă.
Trebuie luate măsuri ca organele ce recurg la asemenea măsuri abuzive să suporte daunele materiale ale întreprinderii.
Comandant T. Băsescu”
“Noi am liberat ce a fost înlănţuit; am unit ce a fost despărţit prin silnicie; am sfărâmat hotarele nefireşti şi le-am înlocuit cu cele fireşti şi drepte; am pus pământul nostru strămoşesc sub domnia celor în drept să-l stăpânească; am aşezat pe temelii solide şi nepieritoare aşezământul armonios al Statului unitar român, şi am dovedit că urmărim o politică de pace şi de bună înţelegere cu toţi vecinii, dar şi o politică de veghe necurmată la frontiere”
„In ciuda faptului că în unele locuri, duşmanii au ridicat capul în legătură cu dispariţia tovarăşului Stalin, situaţia politică în ţară şi în partid este, în esenţă, mai bună”
Dupa ce cativa jurnalisti au lansat pe Facebook grupul inchis al fostilor redactori de la faimosul ziar ZIUA, in scurt timp numarul acestora s-a ridicat la o suta. Cum si Radu Moraru a ridicat problema (in)existentei unui ziar romanesc de valoare in peisajul sterp sau intesat cu cururi si tate al presei din Romania, grupul ziaristilor profesionisti ar putea lansa in toamna acest proiect, anuntat deja la emisiunea Nasul: un ziar al romanilor pentru romani. Ramane de vazut. Pana atunci, cateva amintiri de la fostul ziar ZIUA, asa cum apar pe Facebook.
Sorin Rosca Stanescu si Horia Tabacu – Nasul si Finul
O parte din echipa ziarului Ziua: Departamentul Sport la inceputuri
In imagine, secretara ziarului, Elena, pe pervazul sediului din Str Campineanu Nr 4 (Data reala este circa 1996)
Ioan Grosan si Mona Bica la o aniversara
Inainte de demonstratia anti-Bastroe – “Solidaritate pentru Delta” – organizata de Zia si Civic Media in 2004, pe traseul Piata Universitatii – Piata Romana – Ambasada Ucrainei, cu participarea a peste 5000 de romaniO parte din echipa Departamentului Externe: Luciana Pop, George Damian, Amia Lupascu, Ileana Cornea
Cu alte cuvinte, să trăieşti în primul rând din ce produci ca ziarist, nu din „tunuri”, şantaje, „binemeritari” sau atâtea altele, se ştie prea bine care. Poţi fi oricât de eminent ca eseist, articlier, dezvăluitor sau autor de reportaje, dar dacă principalul câştig vine din altceva, n-ai dreptul la carte de presă, nu eşti de fapt ziarist, ci doar faci şi presă.
Ion Varlam – diplomat al Școlii Franceze de Științe Politice si descendent direct al logofătului Răducanu Rosetti și domniței Aglae Ghica, fiica domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, prin strabunicul sau, Radu Rosseti -, fost detinut politic inchis de comunisti de la 14 ani (aviz Dan Puric, utecistul informator la 17 ani!) si membru marcant al exilului romanesc, fost si actual secretar general al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi (UMRL), devoaleaza o intreaga retea kominternista anti-Romania, activa in Occident dinainte de 1989 si infiltrata apoi pana in maduva tuturor regimurilor de la Bucuresti, pana la actualul, adus la stadiu de osteoporoza in faza terminala.
Pentru a atinge si un subiect la moda, este de consemnat si faptul ca Ion Varlam, cand si-a anuntat Radu Duda candidatura la presedintie, intr-o baie de aplaudaci la Palatul Elisabeta (iar aviz D.P.), s-a gandit sa-i solicite “principelui” sa raspunda la mai multe intrebari legate de legaturile sale cu Securitatea si de felul in care va armoniza statutul sau de membru al casei regale cu o functie intr-o republica. Protestele civilizate ale profesorului Ion Varlam au ramas fara raspuns din partea lui Duda si a sustinatorilor sai, fiind acoperite de muzica de fond care rasuna din boxe, consemna la vremea respectiva WebPhoto.ro.
In acelasi timp, pornind de la aceasta Declaratie si ajungand la semnatarii ei, Ion Varlam sustine ca promotorul acesteia, Mihnea Berindei, a fost un agent de natura sovieto-trotkista, refuzat din acest motiv la “Europa libera”, si care, dupa ce a format GDS-ul sponsorizat de Brucan si Soros, i-a luat la “specializare” si pe alti “tovarasi de drum”, cum ar fi Stelian Tanase, “slefuit de Paleologu”, Gabriel Liiceanu, “un tip cu o inteligenta scremuta” si Alina Tatiana Mungiu Pipidi, care, afirma Ion Varlam, cand a ajuns la Paris, era “o bolsevica imputita-imputita-imputita, o hazaica”, cum se spunea dupa ce a venit Armata Rosie in “vizita” prin Romania. Fostul detinut politic mai afirma ca grupul de agenti anti-Romania isi trage seva de la “Stefan Gheorghiul” Occidentului, London School of Economics, unde, recent, Tismaneanu l-a pus pe presedintele Romaniei, Traian Basescu, intr-o situatie penibila, tarandu-l la LSE-ul lui Soros pentru a inaugura seria de conferinte “Ghita Ionescu”, despre care Ion Varlam subliniza ca a fost “singurul roman trotkist pe care l-a intalnit in Apus”.
Dar iata ce-i spunea Vladimir Tismaneanu despre Ghita Ionescu unui alt presedinte al Romaniei, pe numele sau Ion Iliescu, in cartea lor de rasunet mondial (lansare in Romania, Franta si SUA) MARELE ŞOC- DIN FINALUL UNUI SECOL SCURT – Ion Iliescu în dialog cuVladimir Tismăneanu, de unde se vede cat de “anticomunisti”, pe linie gorbaciovista, erau profesorul de trotkism de la London School of Economics si elevul lui intarziat:
“Intr-un articol intitulat “Personal Power and Political Crisis in România”, pe care l-am publicat în revista „Government and Opposition” (Vol. 24, No. 2, Spring 1989, vi l-am dat în februarie 1990, când ne-am întâlnit, eram împreună cu Dorin Tudoran), revistă editată de regretatul profesor Ghiţă Ionescu, scriam: “Există grupuri în elita comunistă din România profund îngrijorate de actuala criză. Mai mult, aceşti oameni au găsit o sursă de încurajare în reformele lui Gorbaciov” şi mă refeream la dumneavoastră ca simbol al unei posibile alternative la dictatura familiei Ceauşescu; menţionam faptul că, în timpul vizitei lui Gorbaciov la Bucureşti, în mai 1987, Ion Iliescu a fost „expediat” din Bucureşti pentru a se evita o posibilă întâlnire cu oaspetele sovietic. Menţionam, de asemenea, faptul că Ion Iliescu fusese eliminat din conducerea PCR, sub acuzaţiile de „liberalism” şi „intelectualism”. Mai menţionam articolul său „Creaţie şi informaţie” (o critică voalată a ultracentralismului birocratic şi a incompetenţei dominante în epocă) apărut în „România literară” (3 septembrie 1987, p. 19), precum şi importantul profil biografic despre Ion Iliescu publicat în săptămânalul german „Der Spiegel” (9 noiembrie 1987), profil în care, de asemenea, se făcea referire la articolul amintit şi din care se reproducea celebra frază a lui Francis Bacon, întoarsă de dumneavoastră într-o oglindă mai mult decât sugestivă: „ştiinţa înseamnă putere” (Bacon), „ceea ce — adăugaţi dumneavoastră – nu înseamnă că şi reciproca ar fi valabilă”.”… Ati inteles ideea, nu?! 🙂
Dupa “Declaratia de la Budapesta”, Ion Ratiu publica in „Românul liber”(Londra, anul V, nr. 9), dinseptembrie 1989:
GRAVITATEA UNUI GEST POLITIC IRESPONSABIL
Un grup de exilaţi români au semnat la 16 iunie 1989, la Budapesta, textul unei declaraţii „româno-maghiare“, care a scandalizat în egală măsură pe compatrioţii noştri din Transilvania şi din diasporă, pentru că reia tezele revizioniste ale actualului regim de la Budapesta formulate în 1987 de autorii oficialului tratat de istorie a Transilvaniei.
Din ideile confuze şi termenii ambigui ai „declaraţiei“ reiese că autorii ei se pronunţă pentru dislocarea teritorială a Statului român, în favoarea unor considerabile transferuri de suveranitate, şi pentru subordonarea independenţei naţiunilor faţă de interese străine.
În ciuda inconsistenţei ei, „declaraţia“ este un fapt grav deoarece ar putea deveni un precedent în mâna minorităţilor alogene din Basarabia şi Bucovina.
L-am intalnit pe fostul detinut politic Ion Varlam, secretar general al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi (UMRL), alaturi de Ana Blandiana la conferinta profesorilor Ion Varta si Stephan Courtois despre deportarile si asasinarile comise de bolsevici asupra romanilor din Basarabia si Transnistria. In cadrul dezbaterii care a urmat dupa prelegerile invitatilor, Ion Varlam a facut cateva declaratii aparent socante despre confiscarea anticomunismului de catre fosti comunisti, bolsevici trotkisti, gen Tismaneanu, si cum au manipulat securistii din fostul spatiu sovietic arhivele secrete, acum desecretizate, oferind drept exemplu o tranzactie dubioasa a regimului Iliescu, care a pus la dispozitia Muzeului Holocaustului din Washington, “cu manuta lui Magureanu”, un set de documente despre Antonescu si crimele comise asupra evreilor, pe care Ion Varlam il considera contrafacut. Mai mult, directorul Muzeului Holocaustului, Radu Ioanid, acuza Ion Varlam, este “un colaborator important cu uzaj extern al Securitatii care face parte dintr-o familie de agenti sovietici”. Am considerat ca asemenea afirmatii trebuie completate, asa ca i-am solicitat fostului detinut politic anticomunist un interviu explicativ, pe care il prezint in varianta video mai sus si care ar merita transcris si publicat online. Pana atunci, cateva cuvinte si despre Cine este Ion Varlam:
Un cap politic
Nascut in 1938, descendent al unor familii boieresti, Ion Varlam a fost inchis initial la varsta de 14 ani, ispasind, cu intermitente, noua ani de inchisoare si domiciliu obligatoriu pana in 1963, cand a fost eliberat. In 1965 a ajuns la Paris, unde s-a implicat in activitatile anticomuniste ale Exilului romanesc, studiind totodata stiintele politice, dreptul si finantele publice. A revenit in tara in februarie 1990, facand apoi politica taranista…
Insir aceste date intrucat pentru publicul larg Ion Varlam nu este foarte cunoscut. Asa era si pentru mine – desi ii citisem cateva articole si interviuri – pana la masivul sau volum de dialoguri, publicat de curand la editura VOG si intitulat “Pseudo-Romania. Conspirarea deconspirarii“.
Dupa opinia mea de om strain de activitatea politica (eu si politica – “Ca fait deux”), dar dornic sa ma orientez in realitate, cartea aceasta cu titlu complicat este de departe cea mai trainica analiza facuta situatiei din Romania postdecembrista. Intreprinsa din perspectiva unui militant anticomunist intransigent si independent. O analiza barbateasca, dura, apartinand unui om care este, deopotriva, cultivat (o cultura vasta si solida), instruit si informat. Intr-o tara in care evaluarea politica – si implicatiile sale – se face urechist, suetar, caragialesc, la nivel de Poiana lui Iocan, sau dimpotriva, prin reproducerea papagaliceasca a unor clisee straine, demersul lui Ion Varlam, intemeiat pe o metoda (fara sa fie didactic sau pedant), corelat cu experienta in domeniu – impune si uimeste.
Insa dl Varlam schiteaza in acelasi timp, impecabil, contextul general, explicand ce este globalizarea si care sunt fortele politice reprezentative in lumea apuseana. Schita apartine unui democrat convins, om de dreapta curajos si necomplezent. Stralucite sunt in acest sens observatiile si reflexiile sale despre “terorismul intelectual de stanga” incazarmat in universitatile apusene, despre actualitatea ideii lui Gramsci, potrivit careia “Pana si discursul anticomunist trebuie sa fie facut de comunisti pentru a fi controlat de ei, ca sa nu-i deranjeze”, despre obiectivul nemarturisit al Stangii de a elimina Dreapta si Centrul de pe scena politica… Atunci cand se raporteaza la realitatea romaneasca, Ion Varlam enumera formele si persoanele prin care marxismul resapat a patruns si patrunde la noi.
In pofida titlului cartii, dl Varlam, democrat autentic, este opusul unui conspirationist si adeptul transparentei. El abordeaza in termeni de dictionar politic teme delicate precum masoneria, miscarea legionara, antisemitismul folosit ca santaj sau in beneficiu personal… Uneori formularile sunt memorabile. Iata doua exemple: “Apropierea intre comunisti si legionari o vad prin faptul ca legionarii si comunistii erau singurele miscari fanatice din Romania si cereau membrilor lor o obedienta oarba. (…) In plus, ambele miscari au reprezentat un fenomen nou pentru romani: derbedeismul politic”. “Masoneria (ca si Securitatea, copia ei <<perfectionista>>) este o organizatie care-si acopera preocuparile de natura conspirativa cu pretexte intelectuale si justifica prin sofisme politice pretentia ei de a se situa deasupra legilor (pretinsa ei “suveranitate”)”.
Atunci cand trece de la real la concret, in poiata taranista sau in ograda Aliantei Civice ori a Conventiei Democrate, Ion Varlam devine un remarcabil portretist in descendenta lui I.G. Duca si un caracterolog pe care instinctul nu-l inseala. M-a convins de acest adevar evaluarea catorva personaje cu reputatie publica diafana. Pe autor nu-l mistifica nici ambalajul, nici firma. Uneori ii ajunge un cuvant pentru un om: “Baietelul acela” vrea sa zica Mihai Razvan Ungureanu…
Ion Varlam nu cauta efecte literare si poate de aceea le si obtine ca portretist: Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu…
Intr-un capitol al cartii, Ion Varlam se ocupa de Biserica Ortodoxa Romana. Ii cunoaste istoria, stie ce este Biserica, o marturiseste impecabil, respingand coerent si la obiect provocarile cliseistice formulate de un catolicizant rabiat. Ca nu pot fi de acord cu o parte din judecatile si propunerile autorului referitor la Biserica – asta e alta caciula. Important mi se pare faptul ca avem in sfarsit o analiza trainica a Romaniei postcomuniste, cu incursiuni in trecut si amplasare in contextul international actual. O carte care poate constitui un model si care pare sa vesteasca un sfarsit de epoca.
I.A.:Cu ce sentimente priviţi în urmă, Înalt Prea Sfinţia Voastră?
ÎPS IOAN: Noi, românii din această zonă suntem grăniceri ai naţiei române, astăzi, aici, la izvoarele Mureşului şi ale Oltului. În 1994 s-a înfiinţat Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei din raţiuni pastoral-misionare, dar şi pentru păstrarea identităţii româneşti în această zonă. După ‘90, la reacţia dură a populaţiei maghiare, foarte mulţi intelectuali români din zonă au fost, efectiv, alungaţi. Apăruseră inscripţii peste tot: „Românii să plece!”. Şcolile mixte care contribuiseră mult la apropierea celor două etnii s-au separat. Înainte, în clasele paralele de români şi de maghiari, în pauze, copiii se întâlneau şi se împrieteneau, vorbeau între ei şi româneşte şi ungureşte, legau prietenii care sprijineau stabilitatea şi menţinerea unui echilibru etnic aici, în zonă. Au fost despărţiţi dascălii şi profesorii care predau în aceleaşi şcoli într-o atmosferă de înfrăţire. A venit momentul învrăjbirii de după ‘89 care a bulversat societatea. Au fost perioade când autoritatea statului român din zonă aproape că nu mai exista, când erau câte doi prefecţi, unul român şi unul maghiar. La instalarea, după ‘90, a prefectului român, în faţa Prefecturii a fost plasat un sicriu negru. Pe fondul acesta tensionat al relaţiilor interetnice, au fost alungaţi profesori şi preoţi români. Se ajunsese, în anii ‘90, să se repete anumite situaţii din anii ‘40, au fost şi pierderi de vieţi omeneşti şi, în situaţia aceasta incertă, autorităţile statului român pierduseră efectiv controlul asupra situaţiei din zonă. Astfel, românii şi-au pus încă o dată nădejdea în Dumnezeu şi în Biserică. Într-o localitate unde trăiesc şi români şi maghiari e foarte greu să fie ales un primar român deoarece ai noştri votează candidaţii mai multor partide iar maghiarii votează un sigur partid. Iată de ce a trebuit să mă implic pentru a mai estompa anumite orgolii politice. De multe ori am făcut apel la oamenii politici pentru ca să avem un deputat, un senator pentru judeţele acestea, pentru că au fost perioade când nu am avut reprezentanţi în Parlament. Presiunea a fost atât de mare încât în prezent nu avem prefect român în nici unul din cele două judeţe.
(…)
I.A.:Cum a fost la început?
ÎPS IOAN: Am trăit situaţii foarte delicate. Îmi aduc aminte că într-o seară nu era nimeni la poartă. Am întrebat maicile unde este paznicul. „Iertaţi-ne, dar l-am trimis în pod să ne prindă nişte porumbei ca să avem ce să mâncăm mâine.” Asta a fost situaţia. Însă astăzi, prin muncă şi prin strădanie, nu este om care să treacă pragul Episcopiei noastre şi al bisericilor pe care noi le-am zidit în această parte de ţară şi să nu primească un blid de mâncare. Înfiinţarea Episcopiei noastre n-a fost văzută cu ochi buni de către autorităţile locale maghiare dar activitatea noastră s-a desfăşurat în spiritul păcii, noi întotdeauna considerând că suntem acasă, în ţara noastră şi că trebuie să facem să fie mai bine. Am încercat şi am recuperat o bună parte din credincioşii noştri ortodocşi maghiarizaţi, care au revenit la biserica noastră. Pe atunci, cale de 100 km de la Miercurea Ciuc, nu găseai un preot român. Bisericile româneşti au fost distruse în perioada horthystă. La Herculian rămăsese doar o ruină, cu molozul până la ferestre, biserica fiind transformată în depozitul de gunoi al localităţii. (…)
În biserica aceasta au vrut să mă bată anumite persoane de etnie maghiară. Eu n-am avut sfinţenia lui Hristos să las să mă lovească cu pumnul în faţă şi m-am tras la o parte. Cu câteva momente înainte, preotul maghiar din zonă fusese anunţat că cineva se accidentase la câmp, un maghiar, şi eu am oferit imediat maşina cu care venisem, să-l ducă de urgenţă la spital. Aşa am răspuns gestului aceluia agresiv. Într-o zi, o creştină româncă măritată cu un maghiar, mi-a arătat, cu ochii în lacrimi, o fotografie pe care o păstra ea în Biblia de grai românesc, o fotografie cu panorama satului, după care am putut reconstitui forma acoperişului bisericii. La Herculian, lucrarea era gata şi mai trebuia să se pună uşa bisericii. Singurul român din sat ne vizita adesea în timpul lucrării şi, după ce au montat uşa bisericii, muncitorii s-au dus să îi dea lui cheia de la biserică, dar omul murise de trei zile. N-au avut cui să o lase…
I.A.:Şi de la Herculian?
ÎPS IOAN: Am restaurat, apoi, biserica de la Doboşeni, cu o istorie foarte interesantă şi dureroasă. Din ea rămăseseră numai zidurile care adăposteau rugi de mure. Iar în altar crescuse un frasin. Şi, la apusul soarelui, am pus să se taie frasinul din altar. Copacul cădea într-o parte, soarele cădea după munţi. Am sărutat acel frasin pentru că, timp de 60 de ani, el a slujit în acea biserică. Preotul acelei biserici a fost frasinul. Oamenii alungaseră preotul român şi atunci Dumnezeu îmbrăcase în veşmânt verde, în veşmântul vieţii, un frasin care slujea acolo o sfântă liturghie împreună cu păsările care îşi făceau şi ele cuib în ramurile lui. Iată cum Dumnezeu a purtat de grijă şi acelei biserici şi neamului nostru românesc. Am refăcut acoperişul bisericii şi într-o zi a trecut pe lângă mine un cetăţean care vorbea destul de precar româneşte: „Părinte, ştiţi care este istoria acestei biserici?” Eu am crezut că este maghiar şi am zis: „Dumnezeu să ne păzească ţara şi lumea aceasta de războaie.” El era însă român asimilat. Mi-a spus: „După 30 august ‘40, la câteva zile, un colonel de armată maghiar a venit cu trupele în sat şi a convocat toţi bărbaţii români la primărie cu unelte de lucru… Ei au crezut că îi duce să repare drumuri, să repare poduri. Şi după ce s-au adunat toţi, le-a dat următorul ordin: „Acum vă îndreptaţi spre biserica voastră şi o dărâmaţi.” Nu şi-ar fi putut nimeni închipui aşa ceva. Toată lumea a amuţit. Atunci soldaţii au tras focuri de armă în aer şi au ameninţat că îi împuşcă. Şi, cu mare durere în suflet, sub foc de armă, s-au dus să-şi dărâme biserica. Foarte încet. La urmă, trupele maghiare au plecat, pereţii bisericii au rămas, dar au fost demolate turlele, acoperişul. Acolo m-a aşteptat tot Dumnezeu cu mure dulci şi am lucrat cu studenţii şi am restaurat biserica. Astăzi preotul de la Baraolt îi vizitează şi pe românii din Doboşeni care au revenit la biserica ortodoxă.
I.A.:Câte biserici româneşti au fost distruse de horthyşti? Care este starea de spirit a românilor maghiarizaţi?
ÎPS IOAN: În perioada horthystă au fost demolate în jur de 20 de biserici, unele au fost chiar dinamitate şi n-am găsit decât temelia. Aşa s-a întâmplat la Tulgheş şi la Căpeni unde am pus, pe locul fostelor biserici, câte o cruce şi o inscripţie comemorativă. La Bixad au fost peste 400 de familii de români, erau două biserici româneşti în localitatea aceasta şi chiar în ‘89, câţiva credincioşi au dormit în biserică pentru că maghiarii voiau să-i dea foc. În anii ‘90 au avut loc manifestări violente antiromâneşti… Ne îndreptăm spre Micfalău. Într-un recensământ făcut de maghiari în 1902, în localitatea aceasta trăiau 1818 români. Azi sunt mai puţin de 150 de suflete. Într-o zi, la slujbă, i-am întrebat: „Ce s-a întâmplat cu voi de aţi rămas doar 150 ?” Restul fuseseră trecuţi cu forţa la altă confesiune, la limba maghiară, şi mi-au spus: „Părinte, noi suntem fiii vitregi ai acestei ţări.” Sunt nişte oameni necăjiţi, care trăiesc o viaţă tristă. Ceea ce este important, chiar dacă mulţi dintre ei şi-au pierdut graiul şi limba românească, totuşi ei cu Dumnezeu doresc să vorbească în limba română, să se roage româneşte aşa cum s-au rugat moşii şi strămoşii lor. Ei îşi doresc preot român şi slujbă românească.
I.A.:Cum sunt sprijiniţi de autorităţi?
ÎPS IOAN: S-ar putea face un studiu să se vadă dacă sub conducere românească vreun maghiar şi-a pierdut limba, dacă a fost forţat să o părăsească, pentru că şi în perioada comunistă au avut şcoli în limba maternă. Dar acum autorităţile judeţene fac uz doar de limba maghiară, deşi limba oficială a statului român este limba română. Bietul român, trebuie să apeleze la traducător pentru a comunica cu autorităţile locale. Acesta este respectul lor faţă de România.
Pentru patronul trustului Intact, câştigarea influenţei şi puterii politice este mai presus de orice regulă morală şi de orice sentiment, este un lucru cunoscut şi care nu mai surprinde pe nimeni. De la setea nemărginită de putere la atacurile necontenite la adresa reprezentanţilor coaliţiei de guvernământ, drumul e foarte uşor de înţeles. Dar cum a ajuns până acolo încât să ia în batjocură simboluri naţionale, devine inexplicabil. Dezumanizarea poate merge până la a călca peste sufletul românilor? Se pare că, în calculele pe care le face cu cinism, a ajuns să considere emoţia pe care o creează deliberat în mase drept o monedă de schimb pentru interesele lui politice. Gala de box s-a dovedit a fi un bun prilej pentru nişte fini cunoscători ai tacticilor de dezinformare precum Voiculescu şi armata lui de jurnalişti obedienţi. Înaintea unui meci sportiv, climatul devine mai mult emoţional decât raţional, şi plasticitatea emoţională a publicului devine pronunţată. Acum era prilejul de aruncat pe piaţă mesaje incendiare în care se discută obsedant despre plasarea însemnelor grafice ale unei campanii publicitare şi se vehiculează sume şi jumătăţi de informaţii. Acum era momentul să fie atacaţi organizatorii galei şi să se suspecteze aranjamente necurate într-un contract transparent, plătit din fonduri europene. Cu alte cuvinte, când nu se face, de ce nu se face! Iar când se face, de ce se face…minciuna are multe feţe şi nuanţe, care se pot orchestra cu artă – chiar şi pornind de la adevăr.
Trustul Intact a făcut ani de zile profit din exploatarea evenimentelor sportive. În loc să consume atâta energie pentru a denigra o gală de box fără precedent în România ultimilor ani, i-ar fi stat mai bine să încurajeze sportul românesc prin sponsorizarea unui asemenea eveniment. În loc să facă contabilitate în ziua competiţiei, mai bine să vorbească despre performanţă, despre victorie şi despre valorile noastre naţionale! În loc să spună că banii pentru promovarea brandului de ţară nu se justifică, mai bine ar face ceva ca să promoveze România….sau măcar să îl lase pe Lucian Bute să se concentreze, ca să poată învinge deseară. Măcar un strop de respect, pentru cineva care a muncit mult mai mult decât ei, ca să ajungă acolo unde este!
Mama lui Lucian Bute a spus că diseară va sta cu spatele la fiul care boxează după multă vreme acasă, şi va citi din Psalmi. “Ceva nu-mi dă voie să văd”, a declarat dânsa. Este mărturia unui suflet de mamă, care simte atât bucuria de a-şi vedea fiul luptând acasă, admirat pe merit de un popor întreg, dar şi chinul de a a-l vedea evoluând într-un sport atât de greu şi nu lipsit de pericole. Este expresia unei îngrijorări fireşti faţă de un fiu, şi amintirea sacrificiilor şi trudei depuse de el pe drumul spre desăvârşire.
Seara de azi este o seară mare pentru România. O seară în care un român ne va arăta prin fapte, cu modestia pe care o arată sportivii de frunte, ce înseamnă iubirea de ţară. Lucian Bute a spus că sprijinul românilor înseamnă foarte mult pentru el şi că îl ajută să învingă. Să ne deschidem inima şi să-i oferim acest sprijin. Hai Lucian, Hai România!
Foto: Augustin Buzura la lansarea cartii lui Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni!”
Am descoperit recent o carte care promite chiar de la coperti, asa ca ma grabesc sa le prezint:
“Oricat ar parea de nefiresc, nu sufar pentru ca, de la Revolutie incoace mai ales, sunt injurat cu obstinatie, ci pentru ca sunt injurat de prosti. Nu ma refer la Mircea Mihaies, care este doar lichea. Inainte de Revolutie, nu a scos nici din greseala un sunet care sa aduca, daca nu a curaj, macar a bun-simt. Vreau sa spun ca nu l-a vazut nimeni. Astazi, a ramas tot nimeni, dar cu N mare, pentru ca a mai imbatranit, iar neputinta si uscaciunea intelectuala i-au sporit otrava. Atata doar ca, se stie, este otrava bine remunerata: patria isi cinsteste ticalosii. In mod normal, n-ar merita sa-mi pierd vremea cu asemenea indivizi, insa crisparea din textele pe care le produc, setea lor de a ma distruge ma pune pe ganduri. Din pacate, este sezonul lor, al parazitilor care-si cauta tot timpul un caine sa-i treaca strada.” – Augustin Buzura
Un fost colonel de Securitate afirma ca scriitorul Augustin Buzura urma sa devina presedintele Romaniei in 1989 iar Ion Iliescu trebuia sa ajunga doar seful Senatului. Insa cel supranumit “Iliescu-KGB” a fost mai iute de picior. Informatiile explozive apar intr-o carte de dialoguri dintre jurnalistul Dan Lupescu si colonelul (r) Ion Sandu, fost adjunct al comandantului USLA – Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista, precursoarea Brigazii Antiteroriste a SRI, unde raspundea direct de securitatea zborurilor efectuate de companiile TAROM si LAR. Volumul “Decembrie ’89 – Scenariul si Regia” a aparut in tiraj limitat la Editura Scrisul Romanesc din Craiova, in urma cu cativa ani. Pentru o mai buna intelegere a dezvaluirilor si afirmatiilor de mai sus republic mai jos un interviu, in varianta sa originala, despre relatia lui Augustin Buzura cu Securitatea. In perioada executiilor comandate de “parazitii” statului, interviul a aparut in fostul Cotidianul, intr-o versiune trunchiata, semnata cu pseudonimul Izabela Niculescu sub care se ascundea un oarecare Razvan Vintilescu. Interviul era urmarea unei calomnii din Cotidianul pentru care Buzura ii solicitase redactorului-sef al fituicii lui Vintu de la acea vreme, Adrian Ursu, un Drept la replica (vezi facsimil in baza textului). Posibil sa fi avut legatura si cu dezvaluirile din carte…
Stimate Domnule Vintilescu,
Vă trimit alăturat răspunsurile la întrebările Dvs. Simt însă nevoia unui preambul. De ce acest interviu? De ce această temă? Nu sunt şef, nu am nici o obligaţie faţă de stat, sunt un simplu particular, deci legea cu dosarele nu mi se aplică. Şi nici nu au apărut elemente noi după sentinţa CNSAS. Ce ziceţi?
1. Cand aţi aflat de existenţa unui dosar în arhivele Securităţii în care figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti”?
Augustin Buzura: Am şase Dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Sigur, când a început nebunia cu dosarele eram convins că nu puteam lipsi din arhivele respective, dar dacă nu ar fi apărut lista cu numele celor pe care Evenimentul zilei, solicita să fie verificaţi, nu le-aş fi consultat niciodată. Nu mă interesa ce s-a spus despre mine şi nici să-i descopăr pe cei ce m-au turnat. Aşa, însă, am primit o comunicare eliberată în baza deciziei Colegiului CNSAS nr.186/13.07.2004, în care se spunea că subsemnatul „nu a fost agent sau colaborator al organelor securităţii, ca poliţie politică”. Colegiul CNSAS era alcătuit, la ora când mi se ceruse să trimit un Curriculum Vitae şi o copie după buletin, din următorii domni: Gheorghe Onişoru-preşedinte, Mihai Gheorghe-vicepreşedinte, Claudiu Octavian Secaşiu-secretar, Constantin Buchet, Florian Chiriţescu, Ladislau-Antoniu Csendes, Mircea Dinescu, Viorel-Mircea Nicolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei –Gabriel Pleşu şi Aurel Pricu. Cât despre numele de cod, se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din Dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti”, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu.”
Un interviu-bomba, la propriu, al generalului SRI (r) Aurel Rogojan, despre dedesubturile secrete ale lui 13-15 iunie 1990, refuzat de doua ziare centrale, unul al Puterii, altul al Opozitiei, a fost sesizat imediat de Sorin Rosca Stanescu. Cand am transmis interviul spre publicare colegilor mei de la Ziaristi Onlinemi-a stat pe limba sa scriu in preambul despre moartea presei romane de investigatii si sa afirm ca daca Sorin Rosca Stanescu ar mai fi avut un ziar nu i-ar fi fost teama sa publice textul, indiferent de consecinte, mirosind continutul exploziv al materialului, dezvaluit in premiera si exclusivitate in spatiul publicistic romanesc.
Asa si cu interviul cu generalul Aurel Rogojan, intre timp publicat si de Editura Compania intr-un volum care promite si continuarea, intitulat inspirat “Fereastra Serviciilor Secrete” (macar dupa 20 de ani sa se mai intredeschida!). Daca Rosca Stanescu ar fi avut un ziar cu siguranta ar fi starnit un caz de presa la nivel national, daca ne uitam doar la cateva nume, azi celebre, implicate atunci intr-un potential atentat terorist cu o masina capcana, plasata sub balconul Universitatii: Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Sarbu, numai trei dintre ele, plus “misteriosul general rosu” Ilie Dragoi, aflat sub comanda FSN si a generalului GRU Nicolae Militaru. Cum nu are ziar ci doar un ponton (platforma) online care cam scartaie pe ici pe colo prin locurile esentiale, Rosca Stanescu a publicat, putin grabit, un comentariu despre cazul 13-15 iunie 1990, in care afirma: Atentatul urma sa le fie atribuit asa-zisilor extremisti din randul manifestantilor. Pentru a fi motivata reprimarea protestatarilor (…) In locul masinii capcana a fost utilizata ca diversiune asa-zisa incendiere, de catre manifestanti, a autobuzelor Politiei.
Adevarat, dar doar partial. Si o informare a publicului doar pe jumatate poate sa devina foarte usor o dezinformare. E drept ca Petre Roman a vorbit de “o actiune de tip legionar” in Piata Universitatii, iar Ion Iliescu vedea “steaguri verzi” ridicat pe sediul IGP si speria minerii cu “elemente de-a dreptul fasciste”. Deci isi insusisera discursul. Dar, in ce priveste masina-capcana, schepsisul era altul: Ilie Dragoi, “generalul rosu” al structurilor GRU patronate de Nicolae Militaru, propusese ca “autoturismul sa fie din dotarea unei unitati a SRI“, posibil chiar a Brigazii Antiteroriste (fosta USLA), ca experta in domeniu, unde se mai aflau colegi de-ai colonelului anti-KGB si anti-GRU Gheorghe Trosca, decapitatul din fata MApN ca “terorist”, in decembrie 1989 (recent re-decapitat printr-o decizie semnata de presedintele Traian Basescu). Urmarea ar fi fost “traznet”, ca sa zic asa, dupa descifrarea seriei autoturismului, eventual sub lumina camerelor unor televiziuni “occidentale”, de preferat frantuzesti. Practic se impuscau doi iepuri dintr-o lovitura: si “legionarii” anti-comunisti din Piata Universitatii si “teroristii” anti-KGB din BA.
Dr Emilia Corbu: Petiţia “Apăraţi Istoria Românilor” a fost înregistrată oficial
Petiţia “Apăraţi Istoria Românilor” a fost înregistrată oficial. Le mulţumim tuturor celor care ne-au susţinut, ziariştilor care au mediatizat cazul, istoricilor care s-au implicat direct, românilor din lumea întreagă şi aşteptăm cu toţii răspunsul solicitat instituţiilor reprezentative. In definitiv, istoria românilor este a noastră, a tuturor.
În perioada 17 iunie-3 iulie 2011 (16 zile) Petitia a fost semnată de 1000 persoane. S-a aflat în topul celor mai populare petiţii şi zile în şir a fost, conform statisticilor, cea mai semnată petiţie.
Printre semnatari se află cadre didactice universitare, istorici, arheologi, teologi, intelectuali din diferite domenii, studenţi.
A fost semnată şi de mulţi români aflaţi în SUA, Australia, Canada, Suedia, Republica Moldova, Danemarca, Olanda, Franţa etc.
Provenienţa semnatarilor ne indică faptul că pe primele trei locuri se află trei oraşe, mari centre universitare, Bucureşti, Constanţa, Iaşi, iar pe locul patru se află Clujul (redat în tabelul statistic la trei puncte diferite).
Un cuvânt special trebuie să adresez istoricilor care, deşi nu ştiau de proiectul “România Medievală” s-au informat rapid şi au reacţionat. Dacă aşa ceva s-ar fi petrecut pe vremea lui Iorga, lumea istoricilor ar fi luat foc. Dar aceia erau unul şi unul. Puţini, dar foarte buni. Studiile şi cărţile lor sunt şi acum valabile prin bogăţia de idei dar şi prin documentarea completă, la nivelul timpului lor.
July 13th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
