Când scriu rândurile de faţă mă aflu la vârsta de 80 de ani. Aceasta îmi îngăduie să privesc cu o mai largă înţelegereşi cu oarecare detaşare problemele vieţii şi viaţa în general. Nu doresc să dau lecţii şi nici să pretind că stăpânesc adevărul absolut. Dar, cât mi-a fost dat să aflu până la această vârstă, mă ajută la unele judecăţi de valoare.
Ascult şi mă minunez cum unii pretinşi analişti politici, formatori de opinie, încearcă să combată temelii de viaţă verificate timp de secole de un întreg popor. Şi mă refer aici la credinţa strămoşească şi dragostea de ţară, două repere fundamentale în viaţa unui om trăitor pe aceste meleaguri. „Liber cugetătorii” la care fac trimitere se întrec să arate că s-a murit inutil şi chiar prosteşte în războaiele pe care le-a dus poporul român de-a lungul istoriei sale, că apelul la credinţă a fost un mijloc de supunere a maselor şi că astăzi creştinismul este ceva depăşit, demodat şi chiar dăunător educaţiei tinerilor; în consecinţă, icoanele trebuie scoase din sălile de clasă. Şi câte alte asemenea aberaţii ajung expuse la posturi de televiziune, prin unele ziare şi reviste.
Mă întreb dacă oamenii care propagă astfel de idei sunt uneltele cuiva sau sunt atât de săraci ca intelect încât nu pot să aprofundeze, să judece, să înţeleagănişte realităţi evidente. RĂUL în viaţa de toate zilele este o prezenţă care nu poate fi negată. În societate se petrec crime, tâlhării, siluiri, înşelătorii, mişelii, trădări şi tot felul de nelegiuiri care obligă pe cei cinstiţi să se apere, să se unească, să se organizeze şi să lupte împotriva răufăcătorilor. Acelaşi lucru se petrece şi la scară naţională. State mai mari sau mai mici încearcă să-şi însuşească avuţia unui stat mai slab, să-l domine dacă nu politic-administrativ, măcar economic sau cultural, cu alte cuvinte să-l subjuge. Definiţia agresorului a preocupat şi încă mai preocupă pe cei ce doresc o legislaţie internaţională care să arbitreze relaţiile şi conflictele dintre naţiunii. Deci RĂUL nu este o ficţiune, ci o crudă realitate în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. În faţa lui să nu facem nimic? Să stăm cu mâinile încrucişate, să renunţăm la împotrivire? Aceasta este întrebarea de la care trebuie să pornească orice om de bună credinţă din orice colectivitate, indiferent de apartenenţa naţională.
Deci lupta în legitimă apărare este o necesitate vitală. Forţele binelui trebuie să se opună forţelor răului. Acestea reprezintă o lege de bază a omenirii şi care condiţionează progresul. Cel ce cade în această luptă de partea binelui este un erou fiindcă el s-a sacrificat pentru semenii care vor supravieţui lui.
Poate, „liber-cugetătorii” de azi ar trebui să-şi pună întrebarea de ce ţăranul român, când era înştiinţat că duşmanul a pătruns în ţară, lăsa plugul în brazdă, îşi îmbrăţişa părinţii, soţia şi copiişi pleca la luptă. El ştia, era convins în intimitatea sa, că dacă nu se duce să lupte, duşmanul îi va prăda averea, îi va pârjoli casa, îi va necinsti soţia, îi va lua şi duce fetele în cine ştie ce harem, iar el va deveni rob, nu va mai fi om liber. Jugul străin era mai greu de suportat decât lupta. Judecata aceasta de ţăran simplu era fără fisură. Nu încăpea în această judecată nici o fărâmă de îndoială, de şovăială, de eschivare. Mai mult, tatăl îşi lua şi feciorii apţi de luptă, cărora le insufla simţul datoriei faţă de neam, de moşie, de ţară. Cine este ticălosul care să spună că această judecată era greşită? Desigur, într-o societate sunt şi laşi, sunt şi şmecheri, sunt şi profitori care pe jertfele altora vor să-şi facă averi, să-şi aranjeze afaceri, dar în nici un caz aceştia nu trebuie să ajungă mentori, analişti, formatori de opinie. Această categorie a profitorilor imorali a fost şi trebuie să rămână o scursură a societăţii, otrepele care să aibă parte doar de oprobiul public.
Se poate pune întrebare de ce din creştinism poporul român şi-a făcut o temelie de viaţă. De ce dragostea de ţară s-a împletit cu credinţa creştină într-o formă atât de perfectă? De ce iubirea creştină aflată în centrul trăirii vieţii pe pământ s-a lipit atât de bine de sufletul românului?
Suna telefonul. Un numar de institutie. O voce de secretara profesionista: “Domnule Roncea, Domnul Presedinte ar vrea sa vorbeasca cu Dvs…” Imi spun, in sinea mea: “In sfarsit, si-a revenit Basescu!”. Dar deodata se aude o voce mult mai cunoscuta, absolut inconfundabila, harsaita dar cu un timbru foarte cald. Imi spune ca a citit textul Civic Media despre plagiatul lui Mungiu, l-a analizat si trebuie sa admita ca, din pacate, asa este. Imi face candid dar foarte precis si o corectura mica in text. Apoi revine. Insa, mai imi spune, i-a pregatit un premiu, pentru un alt film, si acum nu mai stie ce sa faca. Ce il sfatuiesc? Raman putin uimit. Sergiu Nicolaescu imi cerea sfatul iar mult prea premiatul Mungiu putea sa ramana fara inca un set de aplauze, false, bineinteles. Ii spun sa i-l dea, daca este pentru ceva ce merita si nu pentru un plagiat, cum ne-a obisnuit de la “4,3,2” la “Amintiri din epoca de aur” si pana azi. Dar, totusi, sa-l faca sa si raspunda acuzatiilor aduse de cei doi scenaristi si regizori furati la drumul mare, pe spatele carora s-a cocotat ca sa-si trambiteze faima internationala. “Greu, greu, cu astfel de oameni… O generatie care si-a pierdut sufletul”, spune meditativ. Tac. Ma gandesc si eu cum au ramas unii fara suflet. Imi multumeste. Ramane sa-i fac o vizita. Dar n-am mai ajuns… Sper sa i-o fac acum, la mormant, cu conditia sa nu fie incinerat, dupa cum se pare ca doreste sotia… Ce pot sa zic? “Sergiu Nicolaescu. A facut si bune si rele. Dumnezeu sa-l ierte!”, am scris undeva, public. Si am fost completat: “Ca noi toti, de altfel”. Dumnezeu sa-l odihneasca!
“Uite-asa o sa crapam cu totii. Sau poate mai rau!”
Vedeti tot filmul “Nemuritorii” cu muzica legendarei trupe Phoenix (nu cea de azi) la Politica ta
Mărturiile despre procesul Ceauşeştilor, chiar dacă neverificate, sunt cutremurătoare. Dintre declaraţiile-bombă ale procurorului Dan Voinea, două vin să întărească ipotezele care au început să bântuie printre români, în ciuda negării vehemente a lor de către potenţialii regimului Iliescu: Ceauşeştii fuseseră condamnaţi la moarte înainte de proces.
“Mile Cărpenişan a fost un jurnalist care a făcut cinste Timişoarei. Mile este şi cetăţean de onoare al municipiului. Cred că în primul rând trebuie să ne cinstim personalităţile locale”, a declarat Sorin Grindeanu
Noi, românii, ca grup etnic, nu ne mai vedem ca având un destin comun şi că depindem unul de altul. Când ai sentimentul că eşti lăsat să te descurci pe cont propriu, este firesc să desconsideri orice partid, Prim Ministru sau Preşedinte care ţi se suie în cap cu pretenţia că te reprezintă.
Urmare a unei lucraturi, Presedintele Romaniei a hotarat in aprilie anul trecut demartirizarea eroilor romani ai trupelor USLA ucisi si profanati bestial in fata sediului MApN in noapte de 23 spre 24 decembrie 1989, la comanda KGB si GRU. Este vorba de Grupul Trosca, decapitat, la propriu, de agentul GRU Nicolae Militaru. Am contestat decizia Presedintelui purtand chiar o corespondenta pe aceasta tema cu Administratia Prezidentiala. Parerea mea ramane aceeasi, dupa cum puteti auzi si vedea si in aceasta inregistrare video de la cea mai recenta lansare a cartii “Fereastra Serviciilor Secrete” – care trateaza si Cazul Trosca -, a generalului (r) SRI Aurel I Rogojan (detalii despre aceast eveniment, la care au participat numeroase cadre active si in rezerva, in cursul zilei de maine). La vremea respectiva, SRI a avut o reactie demna, afirmand, negru pe alb, in revista oficiala a Serviciului, “Intelligence”, ca “Eroii nu au nevoie de ‘diplome'”.
Ca reactie la decizia prezidentiala, pe 22 decembrie anul trecut, un grup de artisti ai informatiilor, si nu numai, i-a ridicat ad-hoc o statuie colonelului martir Gheorghe Trosca in memoria jertfei sale si a camarazilor sai, din urma cu 22 de ani (foto dreapta). Pe locul acestui monument-protest, ieri, 20 decembrie 2012, Serviciul Roman de Informatii a dezvelit un monument din marmura, pentru a omagia Eroii Antiteroristi. Felicitari (sfatul meu catre conducerea SRI este sa inchirieze panoul publicitar din spatele monumentului, pe care sa dispuna un mesaj pe masura solemnitatii locului si nu unul despre reduceri de preturi – foto mai jos, cum este cel de acum. Sau sa-l desfiinteze)! Iar in aceasta seara, intre orele 21 si 23, TVR va avea o Editie Speciala pe aceast tema si va difuza documentarul de exceptie al realizatorului Corneliu Mihalache, “Piepturi goale şi buzunare pline” (de fapt, tot goale!).
PS: Raspunsul la intrebarea din finalul interventie mele (video) este: se pare ca da!
Mai este de adaugat ca, prin coroana depusa ieri la Monumentul Eroilor Antiteroristi (foto mai jos), SRI a informat practic, pentru prima oara public, cine au fost teroristii din Decembrie 1989. Grupul Trosca a fost Anti-KGB si Anti-GRU. Coroana SRI de la monumentul grupului de luptatori masacrat bestial in Decembrie 1989 le este dedicata lor, Eroilor Antiteroristi. Rezulta asadar destul de clar ca teroristii din decembrie 1989 au fost rusii din KGB si GRU.
Ediţie specială PRIM PLAN – Conducerea SRI vine la TVR1
Vineri, după Telejurnalul de la ora 20.00, urmăriţi la TVR1 o Ediţie Specială în care invitaţi sunt şefii Serviciului Român de Informaţii. Dupa aceasta Editie Speciala de la ora 21.00, de la 22.00 veti putea urmari documentarul exceptional al lui Corneliu Mihalache “Piepturi goale şi buzunare pline”. “Să vedem împreună, în lumina vorbelor de mai-nainte, care sunt consecinţele morale şi materiale ale Legii Recunoştinţei nr. 341 din 2004, recunoştinţă faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989”, ne invita Corneliu Mihalache
Azi, 21 decembrie, de la ora 21.00, Claudiu Lucaci şi Mihai Rădulescu sunt faţă în faţă cu directorul şi prim-adjunctul Serviciului Român de Informaţii – George Maior şi Florian Coldea, într-o Ediţie Specială, la TVR1.
Informaţii din spatele celor mai închise uşi din România, imagini în premieră filmate chiar de SRI la antrenamentele brigăzilor anti-tero şi dezvăluiri despre unul dintre cele mai tulburătoare momente ale Revoluţiei române – episodul USLA şi colonelul Trosca.
Vedeti filmul prezentat de SRI la TVR chiar de la sursa.
Un alt subiect abordat în cadrul discuţiei este cel al ameninţărilor teroriste.
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII
OMAGIEREA EROILOR
Titlu: “Ziua luptătorilor antiterorişti” Postul de televiziune: “TVR 1” din 20.12.2012, ora: 14:18 – Crainic: Teodora Popa
“In România, 7 luptători antiterorişti au murit în decembrie 1989, în faţa Ministerului Apărării. Ei au fost chemaţi să apere sediul instituţiei de terorişti. S-a dovedit a fi însă o diversiune, au fost prinşi într-o ambuscadă, s-a deschis foc asupra lor, iar trupurile le-au fost profanate pentru a legitima mitul teroriştilor. Astăzi, Serviciul Român de Informaţii le-a ridicat luptătorilor USLA un monument exact pe locul în care au căzut la datorie.
Reporter: In acest loc, au căzut la datorie 7 luptători antiterorişti, în 24 decembrie 1989, stă scris pe monumentul ridicat în faţa fostului sediu al Ministerului Apărării.
George Cristian Maior, directorul SRI:O reparaţie istorică şi morală şi, în acelaşi timp, o cinstire pentru toţi aceia care şi-au pierdut viaţa în misiune, din Brigada Antiteroristă.
Reporter: Din ordinul generalului Nicolae Militaru, USLA-şii au fost chemaţi să apere de terorişti sediul MApN, în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Ministerul era oricum apărat de tancuri. Imediat ce trupele USLA au ajuns la faţa locului, s-a deschis foc asupra lor. 7 luptători au fost ucişi. Cadavrele au stat expuse zile întregi, iar pe maşinile lor de intervenţie s-a scris ‘terorişti’. Colonelul Gheorghe Trosca a fost decapitat. Trupurile luptătorilor au fost profanate. Inainte să fie şeful de Stat Major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, Trosca a lucrat la Contrainformaţii. Avea rolul de a depista înalţi reprezentanţi ai regimului comunist racolaţi de sovietici. Nicolae Militaru era vizat pentru legături cu Serviciul Secret al Armatei sovietice.
In 2011, preşedintele Traian Băsescu a retras titlurile de eroi martiri pentru Gheorghe Trosca şi Eugen Trandafir Cotuna, în urma unei decizii primite de la CNSAS.
G.C. Maior:Pentru noi, ei sunt eroii noştri şi acest lucru nu trebuie să fie consemnat în vreo sentinţă, în vreo decizie formală.
Reporter: Rude, foşti camarazi şi actuali luptători ai Brigăzii Antiteroriste a SRI au fost prezenţi la dezvelirea monumentului dedicat USLA-şilor care şi-au pierdut viaţa în zilele tulburi ale Revoluţiei.
“Colecţii anuale/ Evenimente militare – ZIUA LUPTATORULUI ANTITERORIST”
“Anii ’70 au adunat o tragică moştenire pentru ceea ce avea să devină terorismul în lume, peste decenii In numele ‘cauzei de apărat’, justiţiari cu sau fără de ţară revendicau deturnări de aeronave, luări de ostatici, atacuri cu bombe, masacrul de la Jocurile Olimpice de la München (1972) sau asasinarea prim-ministrului Italiei, Aldo Moro (1978), sunt doar două dintre evenimentele tragice de care şi-au legat identitatea membri ai unor organizaţii teroriste precum SEPTEMBRIE NEGRU sau BRIGAZILE ROSII. Ca reacţie firească de autoprotecţie, începând cu anul 1974, în România s-a constituit o structură de mici dimensiuni căreia i-au fost încredinţate responsabilităţi antiteroriste. Aceasta a evoluat conceptual, funcţional şi organizatoric, astfel că la 15 decembrie 1977 a luat fiinţă Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA).
“Patria a priori”
In decursul activităţii sale, USLA s-a confruntat cu numeroase încercări de pătrundere în spaţiul naţional ale unor membri sau simpatizanţi ai diferitelor mişcări teroriste. In decembrie 1984, în faţa Hotelului Bucureşti din Capitală, organizaţia disidentă palestiniană Al Fatah-Consiliul Revoluţionar (Abu Nidal) a comis un atentat terorist soldat cu moartea unui diplomat iordanian. Tot în Capitală, în primăvara anului 1985, în complexul studenţesc Grozăveşti, terorişti arabi au plasat mecanisme explozive sub autoturismele unor lideri ai organizaţiei studenţilor sirieni din România. Doi specialişti pirotehnişti ai USLA şi-au pierdut viaţa în încercarea de dezamorsare a dispozitivelor capcană. Instituţia ‘luptătorului antiterorist’ a înregistrat cea mai grea jertfă în 24 decembrie 1989: în tumultul evenimentelor Revoluţiei, în Bucureşti, şi-au pierdut viaţa nouă luptători antiterorişti. 1990 este ‘anul de naştere’ al Brigăzii Antiteroriste. Noul început de drum a stat sub semnul altor provocări ale ameninţării teroriste: în august 1991, la Bucureşti, un comando indian al organizaţiei teroriste Baabar Khalsa a încercat asasinarea ambasadorului conaţional acreditat în ţara noastră. Datorită intervenţiei luptătorilor antiterorişti, atentatul s-a soldat cu un eşec. Mai târziu, în anul 1995, Brigada Antiteroristă a identificat lideri ai organizaţiei teroriste ‘Armata Roşie Japoneză’, reuşind să prevină derularea de către aceştia a unor activităţi pe teritoriul României. După 11 septembrie 2001, în temeiul atributelor de autoritate naţională în domeniul antiterorism acordate Serviciului Român de Informaţii, Brigada Antiteroristă a cunoscut mutaţii conceptual-funcţionale succesive. Aceste transformări au valorificat deopotrivă experienţa acumulată şi orizonturile prefigurate de Strategia naţională de prevenire şi combaterea terorismului (România fiind printre primele ţări din sud-estul Europei care – după atentatele de la 11 septembrie – au avut iniţiativa elaborării unui document doctrinar destinat autoprotecţiei faţă de fenomenul terorist).
Datorită experienţei câştigate şi a recunoaşterii rezultatelor muncii depuse de-a lungul existenţei sale, drapelul de luptă al Brigăzii Antiteroriste a fost decorat, în anul 2002, cu Ordinul naţional “PENTRU MERIT” în grad de Cavaler. Centrat pe puterea primordială a informaţiei, antiterorismul românesc pune în valoare conceptul de prevenire prin cooperare, în cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT), al cărui coordonator tehnic este Serviciul Român de Informaţii. In scopul îndeplinirii unitare şi coerente a misiunilor, la nivelul Serviciului Român de Informaţii funcţionează, începând cu anul 2005, Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă. Mecanismul intern de cooperare are menirea de a contribui esenţial la stabilirea de strategii de etapă, a căror eficienţă este comensurată inclusiv pe dimensiunea activităţii de cooperare internaţională. Ca membru cu drepturi depline al NATO şi UE, România este angajată ferm şi fără echivoc în efortul internaţional de luptă împotriva terorismului. Brigada Antiteroristă comemorează, an de an, la 24 decembrie, ZIUA LUPTATORULUI ANTITERORIST, înclinând in memoriam drapelul de luptă al unităţii, ca semn de profund respect faţă de înaintaşi. In conştiinţa luptătorului antiterorist, jertfa deschizătorilor de drumuri reprezintă lecţia datoriei împlinite la cote de performanţă specifice unui corp de elită. Anul acesta, ROMFILATELIA introduce în circulaţie o emisiune de mărci poştale dedicată acestui eveniment. Aducem mulţumirile noastre Serviciului Român de Informaţii pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poştale.”
“Comunicat de presă – ‘Romfilatelia'” Agenţia de ştiri: “Agerpres” din 20.12.2012 – Redacţia
“Ziua Luptătorului Antiterorist – ‘Romfilatelia’, societatea care înscrie periodic în programul său noi tematici reprezentative pentru România, demonstrând astfel că filatelia cultivă valorile naţionale şi este martorul şi mesagerul marilor evenimente, celebrează Ziua Luptătorului Antiterorist şi introduce în circulaţie o emisiune de mărci poştale dedicată acestui eveniment. Pe fondul acţiunilor teroriste din anii ’70 şi ca o reacţie firească de autoprotecţie, de-a lungul timpului, în România, au fost constituite diverse instituţii cu responsabilităţi antiteroriste, de la o primă structură înfiinţată în 1974 până la Uniunea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA)-1977 şi Brigada Antiteroristă în 1990. Datorită experienţei câştigate şi a recunoaşterii rezultatelor muncii depuse de-a lungul existenţei sale, drapelul de luptă al Brigăzii Antiteroriste a fost decorat, în anul 2002, cu Ordinul naţional ‘PENTRU MERIT’ în grad de Cavaler. Brigada Antiteroristă comemorează, an de an, la 24 decembrie, Ziua Luptătorului Antiterorist, înclinând in memoriam drapelul de luptă al unităţii, ca semn de profund respect faţă de înaintaşi. Sărbătorind acest eveniment, ‘Romfilatelia’ introduce în circulaţie emisiunea de mărci poştale intitulată Evenimente Militare – Ziua Luptătorului Antiterorist, alcătuită din două mărci poştale cu valorile nominale de 1 leu şi 8,10 lei, un plic prima zi, un carton filatelic şi un întreg poştal. Incepând cu ziua de vineri, 21 decembrie 2012, emisiunea de mărci poştale Evenimente Militare – Ziua Luptătorului Antiterorist va putea fi achiziţionată de la toate magazinele ‘Romfilatelia’ din Bucureşti şi din ţară.”
Buni. Bunica mea. A fost un om al carui crez in viata a fost sa faca bine. A avut o energie cum rar mai au oamenii de azi, energia unei generatii cu adevarat de sacrificiu, constienta de rolul ei, pana la moarte. In tot cazul, pe noi ne depasea in putere (la Mineriada din ’90 a venit sa bata cu bastonul in poarta Unitatii de la Magurele, unde eram “cazati”, cerand eliberarea noastra si pedepsirea lui Iliescu 🙂 ). La 90 de ani era inca verde ca bradul. Orice facea, facea acum, repede si bine. De abia in ultima perioada, spre 92, incepuse sa se cam supere pentru ca nu mai putea face totul singura, ca nu ne mai poate gati atatea feluri ca inainte… A crescut cinci nepoti si mai multi stranepoti, cu aceeasi vitalitate cu care si-a crescut fiica si fratii si surorile mai mici. Era ca painea lui Dumnezeu.
Nascuta in 1921 intr-un satuc din Prahova, pe numele lui Habud, comuna Sirna, a copilarit in casa parohiala a bunicilor dupa mama – parintele Ion Nicolescu, preot de tara, si Teodora, la randul ei fiica de preot (foto) – si la Sinaia, in “Vila Adina”, numita astfel de parintii ei, Steliana si Dumitru Alexandrescu, industrias din Ploiesti, dupa numele mezinei familiei. Parintele si doamna preoteasa, strabunicii mei, au avut noua copii: sapte fete si doi baieti. Nepoti ai lor aveau sa lupte pe frontul de Est, eliberand Basarabia ocupata si Transnistria bolsevizata fortat, si, apoi, sa-si dea viata pe frontul de Vest. Primul sot al Stelianei a murit asemenea, cazut in lupta, in primul razboi mondial, un alt razboi sfant, pentru Romania Mare. Vaduva si cu copii mititei, Steliana se recasatoreste cu Dumitru, la randul sau vaduv si cu copii, carora le mai adauga alti frati si surori, formand o mare familie cu vreo zece copii si cu proprietati la Sinaia, Ploiesti si Bucuresti. Nici una dintre ele n-a putut fi, inca, recuperata.
Buni, botezata Victoria, dupa numele uneia dintre surorile mamei sale (foto stanga), se casatoreste pe la 20 de ani cu Traian (foto impreuna cu tata-socru Dumitru, la Ploiesti), moldovean din Odobesti, fotograf si muzicant, la pian si clarinet, in orchestrele Mariei Tanase si Ioanei Radu, pe care il insoteste de-acum in turnee in intreaga tara. Reocuparea Bucovinei de catre Armata Rosie o gaseste la Cernauti, insarcinata in luna a noua, de unde reuseste insa sa fuga de mana cu fiica ei, Georgeta Agapia (foto mai jos), atunci in varsta de doi ani. Scapata de rusi si ajunsa cu greu la Bucuresti, copilasul abia nascut, fratele mamei mele, ii moare insa pe masa de spital de la Filantropia, in urma suflului unuia dintre bombardamentelor americane din 1944. A patimit intr-o singura luna cam ce ni se intampla si noua, azi, la nivel national…
“Eliberarea” ii sileste pe tinerii Victoria si Traian sa-si stearga trecutul si sa-si piarda urma, schimband adeseori orasele si profesiile, pana la o revenire in Capitala. El fusese apropiat de Asociatia culturala germano-romana si ea intrase de mica in Miscarea Legionara. Un secret pe care avea sa-l tina bine pastrat aproape o jumatate de secol. La inceputul anilor ’90, Buni, acum implicata in activitatile organizatoric-administrative ale Miscarii Pentru Romania (in sensul ca ne gatea – intregului batalion -, ne aranja sediul, ne punea perdele, ne salva cu banuti din agoniseala ei, etc, etc), MPR fiind un partid rezultat al Fenomenului Piata Universitatii 1990, este descoperita de Marian Munteanu in fotografii de arhiva ale Miscarii Legionare, comparate cu cele din tinerete ale bunicii, de la ea de acasa.
Aveau sa treaca inca vreo zece ani pana sa aflam ca activitatea ei nu presupunea doar participarea la fapte caritabile si de credinta sau marsuri (intr-unul dintre ele fiind chiar surprinsa fotografic si “data la ziar” – foto mai jos) ci si o munca de natura conspirativa, de mesager si cifror al unor ordine secrete, codate, pe care conducerea organizatiei prefera sa le transmita prin tineri bine verificati si, totodata, mai putin suspectati de serviciul lui Moruzov.
Serviciul de Informatii al Miscarii Legionare a ramas pana astazi o necunoscuta istorica, atat de bine a fost organizat. Istorici ai Serviciului Roman de Informatii (SRI) il crediteaza pe comandatul Ion Belgea (*) drept coordonator al SIMLR, organizatie secreta anticomunista ce avea sa conlucreze ulterior, din exil, cu forte ale CIA si NATO, impotriva ocupantilor bolsevici ai Romaniei. Istoria orala a Miscarii Legionare il pomeneste insa printre conducatorii conspirati ai Serviciului special legionar si pe parintele Duminica Ionescu, duhovnic al lui Corneliu Codreanu si tatal reputatului savant Vlaicu Ionescu. Bunica lucra direct cu Ilie Garneata, unul dintre fondatorii Miscarii Legionare. Cu toate acestea, in pofida trecerii timpului, cu greu reuseai sa-i smulgi vreo confesiune. Era fidela si azi legamantului dat. O viata de fidelitate, pentru un ideal.
Isi revenise miraculos dintr-un atac cerebral din urma cu cativa ani, doar cu gandul de a mai sta putin cu nepotii si stranepotii, marile ei iubiri. In ultima perioada, dupa intoarcerea la Bucuresti dintr-o retragere programatica la Petru Voda, era macinata de durerile varstei dar, mai presus de asta, de ideea ca ar putea deveni o povara. Ceea ce nu-si dorea in ruptul capul. A adorat-o pe Maica Domnului asa ca, poate, nu e de mirare ca noul atac, in urma caruia a plecat la Domnul, avea sa vina la inainte praznuirea Nasterii Maicii Domnului, incepandu-si apoi drumul spre Ceruri la odovania praznicului Maicii Domnului, in prag de Inaltarea Sfintei Cruci. Cu doar o saptamana inainte il rugase pe parintele paroh, venit de Sfanta Maria, la Adormire, sa vina sa o spovedeasca si sa o impartaseasca, ceea ce s-a si intamplat. Radia apoi de fericire si calm, totodata, de liniste sufleteasca. A mai apucat sa ne aiba, la capataiul ei, aproape pe toti, nepotii si stranepotii ei, maxima bucurie a vietii ei. Invingatoarea Victoria, victorioasa pana in ultima clipa.
Pomenirea de noua zile a avut loc la trista comemorare dubla a unui 22 septembrie, exact la 45 de ani de la savarsirea mamei sale, aflata acum alaturi de ea.
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace in rand cu dreptii Sai!
Ramane cum am stabilit: Nu ne lasam!
Parintele Ion Nicolescu, bunicul bunicii, cand a fost dezgropat, dupa zeci de ani de la moarte, a uimit tot satul Habud: era intreg si frumos mirositor. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
(*) Nota:Ion Belgea, licentiat in filosofie, ziarist si bibliotecar la Academia Romana, a fost unul dintre comandantii legionari fideli lui Corneliu Codreanu si apreciat de acesta, conducator al “Razletilor”, aflat in grupul strans care lua decizii in perioada ultimei incarcerari a Capitanului Miscarii Legionare. Eliminat prin tradare de Horia Sima, presupus agent al lui Moruzov, Ion Belgea avea sa fie arestat si internat in lagarul de la Miercurea Ciuc, in iunie 1938, alaturi de Nae Ionescu si Mircea Eliade, printre multi alti intelectuali de dreapta si fruntasi legionari ai elitei romanesti interbelice, fiind ucis in masacrul din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, in lagarul de la Vaslui, impreuna cu alte sute de legionari asasinati salbatic in intreaga tara, fara judecata, la ordinul lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu. In acelasi act oribil al unui sir nesfarsit de crime impotriva poporului roman a fost ucis si parintele Duminica Ionescu. Iar Vlaicu Ionescu avea sa faca inchisoare sub comunisti doar pentru ca era fiul tatalui sau. Refugiat dupa eliberare in Statele Unite a devenit unul dintre cei mai celebri romani ai lumii, ca decodificator al previziunilor lui Nostradamus.
“Am fost arestat de patru ori. Am stat intemnitat peste 60 de luni. O precizare absolut necesara: n-am comis niciodata vreo fapta ce ar fi contravenit legilor penale ori civile.”
Poate e o lipsa de modestie sa te referi la propria ta viata fara ca evenimentele ei sa fi beneficiat de o notorietate motivata si durabila. Dar in cazul meu relatarea despre ceea ce a fost aceasta viata nu va pune la incercare propria-mi capacitate de a deveni aparatorul ei. Fiindca voi vorbi mai ales de imprejurari si oameni impliniti in autenticitatea unor intâmplari, realizari si fapte.
Mai exista o cauza care problematizeaza amintirile despre viata oricui: trecerea posibila si ispititoare – voluntara sau involuntara – de la relatarea veridica la pledoarie ori literatura. O trecere ce se profileaza uneori ademenitoare, cu tentatia de a te integra unui tablou bine inchegat ale carei goluri se pot umple cu ajutorul imaginatiei.
Motivarea relatarilor ce urmeaza se datoreaza, mai ales, imprejurarii ca in lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost – ori astazi nu mai sunt cum erau ieri – continua sa fie prezenti in gândurile noastre, actionând cu noi, de parca ar mai fi vii, precum fusesera odinioara.
Când incerc sa-mi amintesc ma simt adeseori coplesit de framântarile si agitatia trecutului, cu o uluitoare varietate de personaje si intâmplari irepetabile, patrunse de credinta ca fericirea poate fi faurita de ratiunea, inima si vointa omului.
Ca sa relatezi fidel si convingator despre ele, indemnat de cele mai bune intentii, te poti oare emancipa din rutina de a privi deasupra lucrurilor? Sa forezi in tine fara crutare si teama, cu sentimentul lipsit de spaima propriei spaime? Or, dimpotriva, cu sentimentul tulburator al necunoasterii dependentei de propriul tau trecut?
Sunt, acestea, lucruri asupra carora trebuie sa meditam când ne cercetam pe noi insine, punându-ne la incercare continuu – si fara menajamente – memoria. Dar cu o conditie: ca memoria, la rândul ei, sa ne puna in miscare constiinta. O asemenea garantie ofera nu numai puncte de reper, ci si sens moral evocarilor, despartind ceea ce a fost visul despre viata, de viata reala ca atare, chiar si daca astazi n-ai mai adera la ea. O asemenea regula se aplica tuturor rememorarilor ce se vor adevarate.
M-am nascut la Dej in epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, in strada Bocskay, mai apoi Kogalniceanu, nr. 42. O casa solida, cu fatada inalta spre strada, având trei curti: una in fata, plina de flori si copaci, alta pentru legume si pomi fructiferi, iar a treia cu grajduri pentru cai, vaci, capre si galite. Caii erau pentru trasura, iar vacile si caprele dadeau laptele pentru necesitatile unei gospodarii in care forfoteau, pe lânga membrii familiei noastre, rude, prieteni si nu putini angajati cu indatorirea de a pastra ordinea, de a pregati mâncarea, sa inhame caii – pâna la aparitia automobilului in 1919 – pentru câte un drum mai scurt ori mai lung.
Multi ani orasul Dej a trait pentru mine identic in realitate si imaginatie, patruns de proza linistita a vietii cotidiene ce hranea o spiritualitate integratoare, rasfirata – prin asemanare si repetare – in biografii lipsite de excese.
Pe atunci viata la oras se deosebea mult mai putin de cea rurala decât in prezent. Pamântul cultivat al gradinilor, argintat de geruri, innegrit de ploi, colorat – mai ales primavara si toamna – de vegetatie, isi oferea podoabele simple, inviorând peisajul oraselului cu privelisti si miresme agrare. In jurul celor mai multe case se trudea cu mâinile pe sapa ori pe alte unelte.
In acea casa a noastra, demolata de câtiva ani din vointa unei administratii fara amintiri, pentru a face loc unor blocuri fara trecut, am cunoscut o multime de lume, compusa din prietenii tatalui meu. Cel mai bine imi amintesc de fratii Vaida-Voevod, Ioan si Alexandru, de Ion Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Egisto Tango, Theodor Mihali, George Dima, Emil Isac, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Weress József, Mihai Popovici, Kömives-Nagy Lajos, Tiberiu Brediceanu, Amalia si Leonida Domide, dr. Adolf Wasserstrom, Aca de Barbu, dr. Manó Weinberger, Nora Tessitori, Lucretia si Liviu Micsa… Obisnuitii casei apareau de obicei fara preaviz; unii dintre ei veniti de prin alte parti se instalau pentru a innopta, ori pentru a zabovi zile intregi in odai ce le devenisera familiare.
Erau ultimii ani ai primului razboi mondial si primii ani de existenta ai României Mari. Disparitia Austro-Ungariei – dupa cum aveam sa-mi dau seama ulterior – nu era sesizata si inteleasa in intreaga ei amploare, cu toate consecintele si evenimentele sale uluitoare, ce frapau prin efectele lor. In viata oamenilor aparuse o noua preocupare, datorita perspectivei – ori dorintei – de a acapara „puterea”, o ispita ametitoare care a divizat in partide politice unitatea traditionala a românilor din fostul imperiu austro-ungar, taind-o parca in bucati. Prieteni se transformau in dusmani; aparuse invidia – ca o primejdioasa forta invizibila.
La sat, profunda cotitura datorata reformei agrare rasturnase o milenara rânduiala taraneasca. Efectele acesteia, servind progresul, s-au repercutat asupra destinelor, care isi cautau un nou reazem pentru viitor. Lumea noua nu era usor de inteles din cauza complexitatii ei, iscata din mutatii complicate, intre ele schimbarea temeliilor vietii, pâna atunci predominant nationala. Pe când noul calendar avea sa se alcatuiasca mai ales dupa criterii sociale.
La prabusirea a trei mari imperii a aparut un nou flux al constiintei in Europa, intr-un context de fenomene derutante pentru cunoasterea „binelui” si a „raului”. Intr-un fel de noua geneza, lucrurile pareau a se invalmasi, a se ciocni, prevestind chinurile, dar si bucuriile nasterii unor noi asezari si sperantele dupa Unirea „tuturor” – de fapt a majoritatii – românilor, când oamenii aspirau, uneori delirant, la pace si liniste, la buna intelegere intre neamuri, o data cu modernizarea vietii.
Dupa infricosatul Apocalips al primului razboi mondial, tara unita si intregita s-a indreptat, in cautare de sine, spre marile rezerve autohtone ale spiritualitatii sale, spre propriile zacaminte care aveau sa regenereze arta, literatura si gândirea, in pofida incercarilor unor ideologii care, ca si atazi, ne invadau urmarindu-si interesele ce nu se potriveau – si nu se potrivesc – firii noastre.
Intr-adevar, in 1918 intreaga noastra natiune a aderat aproape instinctiv la o forma de viata si cultura care i-a exprimat mai limpede firea si aspiratoole interioare. In sfârsit, pentru majoritatea românolor – caci multe milioane de români ramasesera in afara granitelor tarii – se ivise prilejul istoric pentru a-si salva inclinarile, insusirile, posibilitatile, pentru a se implica in modernitate cu specificul nostru propriu. Se adevereau astfel cuvintele profetice ale lui Nicolae Balcescu, dupa care ,,pentru poporul român unitatea nationala este chezasia libertatii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul sa nu piara si sa amorteasca ci din contra sa poata creste si dezvolta.”
Conditiile unitatii noastre nationale nu au fost create din afara, nici nu se datorau unor „jocuri politice ale istoriei” – ele s-au iscat organic pe temeiul „visarii iubita a voievozilor nostri cei viteji, a tuturor barbatilor nostri cei mari, cari intrupara individualitatea si cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii…” (Balcescu) – unind intr-o solidaritate ferma aspiratiile unor generatii succesive care aveau sa duca la implinirea gândului mereu treaz al luptatorilor si maselor din trecut, facând parte din traditiile si moravurile noastre, din modul nostru de a fi si a simti.
Infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918 nu reprezenta altceva decât efectul energiilor care au zamislit si au pastrat un popor. A biruit reazamul pe trecut, viitorul hranit din traditie, dinamizarea latentelor virtualitatii autohtone, care numai ele pot deschide calea universalitatii. Marea Unire a mai reprezentat si o noua etapa in afirmarea si implinirea vietii românesti pe fundamentele darniciei climatului national, o primenire ce a contribuit la consolidarea echilibrului interior, la implinirea destinului propriu, pe care istoria avea sa le confirme ca o noua epoca in asezarea fireasca a societatii, ca o dovada ca o colectivitate nationala nu rezulta, nici nu se formeaza printr-o deductie apriorica.
Cei ce cauta sa nesocoteasca astazi, cu indiferenta si dispret, aceste principii, fiindca le considera depasite ori mucede, ori cei ce incearca sa sufoce insufletirea patriotica, ignora insasi temeliile României moderne, care s-a alcatuit din propria substanta in implinirea idealului sau.
Ceea ce se leaga in amintirea mea de acea perioada, extrem de complicata, se afla in legatura cu tatal meu, cu aprecierile sale privind noile imprejurari. Sfârsitul sau tragic, (a fost otravit de un adversar politic când avea abia 47 de ani) il si confirma, de altfel, in categoria acelor oameni care s-au manifestat critic fata de moravurile acelor timpuri.
Disparitia neasteptata, brutala si prematura a tatalui meu, compozitorul Guilelm Sorban, m-a facut sa meditez ani in sir asupra efemeritatii unor imprejurari, care desi nu puteau fi uitate, nu au fost inregistrate nicaieri.
Poate nici nu as fi amintit de aceasta intâmplare, foarte apasatoare pentru mine, daca ea n-ar fi declansat multiple procese sufletesti, care, de-a lungul timpului, la distante mai mari ori mai mici, au reaparut ulterior in dialogurile cu mine insumi, purtând amprenta unor manifestari comportamentale, deosebite de cele considerate, in general, ca obisnuite (ca sa nu spun conventionale).
Precedenta acestui episod dramatic m-a incitat sa ma preocup de clarificarea unor argumente in incercarea de a discerne si de a intelege deosebirea dintre „adevar” si „neadevar”. A trebuit sa admit ca judecata nu dispune neaparat de capacitatea de a deosebi cu siguranta datele adevarului de cele ale falsului si, ca atare, nici de a se pronunta fara ezitari asupra naturii acestora.
Dificultatile de a gasi raspuns la intrebarea cum a fost posibil ca o crima evidenta sa ramâna tainuita numai pentru ca in dosul ei se afla un individ ocrotit de structuri politice obscure, in complicitate cu puterea, in stare sa legitimeze faradelegea, datorita unor conjuncturi imorale – au intervenit tulburator in intreaga mea viata. Aceste dificultati au demonstrat nu numai ca falsul poate fi la fel de real ca si adevarul, dar ele au contribuit si la modelarea comportamentului meu in fata pericolelor si maltratarilor la care erau expusi, pâna la limita de naufragiu al umanului elementar, toti cei atacati de fortele primitive ale unor tiranii doctrinare. O atare despartire de luciditate, ca si de seductia pe care o putea exercita asupra unor colectivitati delirul, fascinatia si instinctul ce altereaza facultatile si prerogativele constiintei vigilente, ne-au expus unei coruptii marcate de semnele lasitatii. O lasitate ce insotea supusa, formele perverse si agresive ale regimurilor autoritare, cu decorul lor de stralucire inferioara.
Incepusem, asadar, de foarte tânar sa vad pâna si deposedarea omului de antica superioritate al carei beneficiar ideal s-a crezut a fi – un vechi si difuz ideal, insotit de amintiri nebuloase si de multe capcane intinse marii noastre increderi in utopii ce râvneau sa creeze lumi imaginare, adeseori cu pretul tolerantei, tranzactiilor, concesiilor, al capitularii ori chiar al terorii. De câte ori ne-am aflat sub dominatia fanteziilor inselatoare, a pornirilor fabulatorii, a revoltelor sterile ori exaltati de idealuri neadecvate unor realitati lamurite si intelese?
Problemele acelui ansamblu de viata trecuta se prezinta astazi pentru unii retrase in teorii, iar altora li se par simple vestigii ale unui cosmar. In timp ce pentru cei care au trait acele vremuri in stare de veghe, maltratarile, crimele, spaima si angoasa nu constituie numai niste vise urâte, nici simple argumente de a polemiza cu un trecut imemorial, lipsit de rigurozitatea cronologiei precise. Fiindca evenimentele s-au desfasurat intr-un anume loc si intr-o anume epoca. Iar cunoasterea adevaratei lor naturi face parte din experienta fundamentala a vietii contemporane, ce implica o alegere deliberata intre cel putin doua alternative. Una dintre optiuni, determinata de conceptia optantului, cea „buna”, era legata de speranta in valoarea de adevar a democratiei, capabila de crearea unor domenii deschise necesitatilor de baza ale existentei umane.
La intretaierea acelor alternative, destinul oamenilor a depins de directia in care erau angajati sa actioneze in circumstantele epocii, ca si de pozitia „ierarhica” in care au fost asezati de catre detinatorii puterii.
Am trait in Transilvania pâna in anul 1956, când imprejurarile m-au obligat si pe mine ca, impreuna cu numerosi alti tineri – si mai putin tineri – intelectuali români sa parasim Ardealul. Erau imprejurari care la prima vedere pareau a fi niste improvizatii de conjunctura, dar de fapt erau consecintele unor migaloase elaborari, puse la cale de confratii nostri maghiari, ce aveau sa lase, pâna in zilele de azi, urme adânci.
Asa cum am aratat in treacat, copilaria si adolescenta mi le-am petrecut la Dej, capitala judetului Somes. In acest judet 87% din locuitori erau români inca in vremea imperiului austro-ungar. Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii si evreii – acestia din urma formând o treime din locuitorii orasului Dej, cca. 5.000 de suflete, – ca si cu sasii (azi disparuti) din acest oras situat pe malul Somesului, vorbind de când ma stiu limbile lor (chiar si idis), m-a sensibilizat fata de realitatile acelei lumi, pe care o simteam ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, prietenoasa; oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii… Aceleasi in fond – indiferent de limba, religie, de obiceiuri sociale si familiale.
Lumea aceasta a ramas insa pierduta in trecut. Din cei 5.000 de evrei, câti erau inainte de Holocaust la Dej, au revenit, dupa deportarea lor, in 1944, de catre autoritatile Regatului Ungar, cca. 500. Azi in oras intâlnesti mai putin de 8-10 dintre ei, preocupati sa-si intretina templul, una din Sinagogile monumentale din tara. Populatia româneasca a judetului a fost la fel de grav lovita in anii ocupatiei ungare, dupa Diktatul de la Viena, pe de o parte datorita actiunii tolerate de contele Béla Bethlen, prefect al judetelor Somes si Bistrita-Nasaud, de a trimite tarani români in afara granitelor Ungariei, in anii 1942-1944, pe de alta datorita mobilizarii tinerilor români in unitatile care luptau pe frontul antisovietic.
Tradarea acelei convietuiri armonioase despre care vorbeam mai sus s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari, datorita Diktatului de la Viena, au luat pâna la urma formele unei uri dementiale si la nivelul relatiilor particulare. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii poporului ungar.
Arestarile mele din iarna anilor 1942 si 1945, apoi aceea din 1952-1956, se inscriu in istoria evenimentelor petrecute in climatul creat de Diktatul de la Viena. Ciclul istoric al acelor evenimente, cu desfasurarile si consecintele lor in timp, ar trebui sa ramâna mereu in preocuparea acelora ce vor sa inteleaga si sa reconstituie intâmplarile traite atât de români, cât si de maghiari, de cei din România, ca si de cei din Ungaria, in epoca Diktatului de la Viena. Daca in practica o asemenea sarcina pare dificila, ea se datoreaza nu lipsurilor documentare, ci unor complicitati create de acei istorici care nu iubesc adevarul faptic al lucrurilor „asa dupa cum s-au petrecut ele”. O asemenea atitudine vizeaza mai ales orgoliul acelei istoriografii care a creat intentionat nu numai felurite confuzii, dar a si construit serioase obstacole in calea celor interesati sa cunoasca cronica mizeriilor, erorilor si chiar a crimelor din acea epoca, ca si pe cea a unor manifestari opuse, chiar fratesti.
Va fi nevoie de rabdare, de inlaturarea ori macar de diminuarea deformarilor si a tehnicilor pledoariilor retorice, ca si de inventarierea nepartinitoare – prima conditie a interpretarii libere – pentru a putea studia problemele aflate in depozitul a tot ce s-a intâmplat in epoca Diktatului de la Viena. Abia atunci vor fi intelese acele stari si situatii din perioada postbelica in fosta „Transilvanie de Nord” si in toata tara, care au inaugurat criterii speciale in aprecierea unor imprejurari actionând diferentiat asupra persoanelor – in contexte similare –, nu in functie de faptele, ci in strânsa legatura cu nationalitatea lor: altfel in cazul praxisului hungarismului horthyst al lui Károly Kós; altfel in aprecierea literaturii preocupata de identificarea „binelui” si a „raului” pe care o datoram lui Ion Agârbiceanu, altfel in fata meditatiilor ori confesiunilor lui Lucian Blaga, altfel in cântarirea vitalismului pragmatic pus in serviciul salvarii suprematiei Ungariei din actiunile contelui Miklós Bánffy; altfel, in sfârsit in cazul pictorului budapestan Aurél Bernáth, care a avut curajul insingurarii in cadrul vietii private, ca si vointa de a cunoaste arta – dar si capacitatea de a o trai – ca revolta morala in serviciul infaptuirii unei noi alcatuiri interumane. Modul lui de gândire avea un caracter aparte si se justifica, in fond, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales prin cautarea unei iesiri dintr-un orizont confuz care cuprindea obiective ideologice ce i se pareau a fi formale si fictive. (De cum ne-am cunoscut, mi-am dat seama ca pentru Aurél Bernáth era straina problema proeminentei principiului utilitatii in relatiile umane. Om al „umanismului european”, el refuza modurile de a se supune si de a supune cu ajutorul ori prin mijlocirea unor formule politice, sociale, nationale etc. Artist inainte de toate, pictorul avea in schimb, intuitia starilor supra – si sub – rationale dispersate in incertitudini, straine de trufiile unor mituri ideologice mai ales a celor de nuanta romantica, ca cele rasiale, mistice sau nationale, de ex. Poate si din acest motiv, in lumea anilor 1940-1944, Aurél Bernáth mi s-a parut a fi un om sortit de a nu parasi caile spiritului, ba din contra: de a le urma, chiar cu riscul de a nu sti, de a nu afla, care ii va fi pâna la urma destinul).
Tot in legatura cu consecintele in timp ale Diktatului de la Viena se va clarifica, in dependenta cu atasarea la noi forte de „ordine comunista”, intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce dintre cei „retinuti”, arestati, condamnati „administrativ” la noi, in România, respectiv in fosta „Transilvanie de Nord”, apoi deportati in lagare de munca fortata dupa anul 1948, de la 2 la 60 luni, cu perspectiva de prelungire, peste 95% erau români, intelectuali, tarani, muncitori?
Faptul ca aceste – ori asemenea – situatii n-au fost inca analizate si nici macar mentionate in cronica acelor vremuri, nu inseamna ca ele ar fi fost uitate, nici ca trebuie sa fie date uitarii. In ceea ce ma priveste, la multi ani distanta, intrezaresc in ele trasaturile unora dintre acele fenomene care, ulterior, in decursul mai multor decenii, s-au infiltrat in viata publica a tarii noastre.
Raoul Sorban
“Invazia de stafii. Însemnări şi mărturisirii despre o altă parte a vieţii” (631 p), Editura Meridiane, 2003
Marturie:
Silviu-Andrei Vladareanu: “Iubitul nostru parinte Patriarh Teoctist a trecut la Domnul luni, 30 iulie 2007. Am facut aceasta fotografie dupa 5 zile, chiar inainte de inmormantare, vineri, 3 august. Cu toate ca nu a fost imbalsamat si era atat de cald, nu numai ca in mica Catedrala Patriarhala nu era niciun miros, dar iata cum s-au facut mainile lui…” … Moaste
“Dragii mei, adevărul este că, scara pe care trebuie să mergem noi este cu picioarele în apă urât mirositoare şi ajunge până la cer.” – Parintele Arsenie Papacioc
Cititi interviul cu Parintele Arsenie la Doxologia
“Nu vă cer nimic decât să staţi în picioare. – O să stăm drepţi, cât putem. – Putem. Marea greşeală e că nu vrei, nu că nu poţi. Strigă la Hristos! Te aşteaptă! Iar Maica Domnului e foarte supărată pe cei care nu-i cer nimic. Să ştiţi să muriţi, să ştiţi să înviaţi în fiecare zi! Ultimul meu cuvânt.”
A plecat la Ceruri eroul anticomunist Gheorghe Jijie. S-a dus la doar doua zile dupa ce implinise 93 de ani. S-a dus dupa prietenul sau, legionarul Constantin Iulian, presedinte al Federatiei Romane a Fostilor Detinuti Politic Luptatori Anticomunisti, care se alaturase de patru zile camarazilor sai din inchisori si de pe frontul apararii nationale, acum aflati in randurile Dreptilor, in cetele Arhanghelilor. Cei doi au reprezentat autentice repere ale luptei de zi cu zi cu necuratul, sanctionand intotdeauna cu maxima rapiditate orice atac la adresa fiintei nationale si a indrumatorilor nostri din Sfanta Biserica. Prin frig si ploaie, domnul Gheorghe Jijie, tanar si verde, la cei 90 de ani ai sai, in lodenul sau kaki, venea pe jos la redactia Ziua din Campineanu 4, si, apoi, la Curentul, sa ma informeze la cald despre activitatea fostilor detinuti politic dar, mai ales, a dusmanilor Romaniei. Ochii sai albastri, scrutatori si scaparatori, nu scapau nici un atac antiromanesc. Il conduceam apoi, cu drag, la sediul Federatiei din Piata Rosetti, al carei vicepresedinte era, sorbind pe drum fiecare cuvant al experimentatului luptator. L-am admirat enorm pe batranul legionar inimos si sfatos, cu toate ca nu rezonam la sperantele sale puse intr-o vedeta acum la moda pe scenele nationalismului de bon-ton. Am lucrat impreuna pentru a dezvalui, in Curentul, fata ascunsa a impostorului implantat de Magureanu printre detinutii politic, pentru a distruge polul legionar, vrednicul de mila Constantin “Ticu” Dumitrescu. Ultima oara l-am intalnit la Academia Romana, la lansarea primei Enciclopedii a regimului comunist din Romania, lucrare muncita de colectivul bunului sau prieten, fostul detinut politic Radu Ciuceanu, presedintele Institutului National pentru Studiul Totalitarismului. Trupul neinsufletit al eroului anticomunist Gheorghe Jijie va fi depus la biserica Sf. Ilie Gorgani iar slujba inmormantarii va avea loc joi, 14 iunie, la ora 12, informeaza Fundatia Ghe Manu. Nimeni dintre palidele umbre ale “dreptacilor” de azi nu se poate compara si nici nu se va putea masura vreodata cu acesti vajnici mucenici neinfricati ai neamului romanesc.
Dumnezeu sa il odihneasca alaturi de Martirii Sai!
Cateva randuri din biografia sa legendara:
În ciuda vârstei şi a celor 13 ani de puşcărie executaţi după 1948, dl Gheorghe Jijie era o prezenţă pe cât de agreabilă, pe atât de energică. Zilnic putea fi găsit la lucru, în biroul său din sediul Federaţiei, unde depunea voluntar o riguroasă activitate. Nu putea uita pierderea fratelui său, Nelu Jijie, lider al grupului de rezistenţă anticomunistă din Muntii Fagaras si Arnota, ucis în închisoare de Securitatea bolsevica, la doar 39 de ani, un episod de care nu era strain singurul fost detinut politic cu Ordinul Muncii Clasa a III-a oferit de Nicolae Ceausescu, Constantin Ticu Dumitrescu – care a pierdut si un proces pe aceasta tema cu Gheorghe Jijie. De la zarca, la minus 15 grade, numai Dumnezeu si Rugaciunea Inimii l-au scapat pe detinutul condamnat la temnita grea pentru vina de a-si iubi patria.
Membru de seama al miscarii de rezistenta, traitor si marturisitor al atrocitatilor din temnitele comuniste, Gheorghe Jijie, unul dintre eroii anticomunisti ai Romaniei, de o modestie extrema, era “motorul” Federatiei fostilor detinuti politici.
Nascut la 10 iunie 1919 in orasul Botosani, absolvent al Facultatii de Constructii Hidrotehnice, sef de lucrari la aceeasi facultate, Gheorghe Jijie este arestat la 28 de ani impreuna cu parintii sai in mai 1948, in lotul Stefan Iacobescu, Septimiu Pop, Dumitru Cumpata si Nicolae Luca. Este condamnat la zece ani ani de inchisoare pentru “uneltiri contra statului” si sta inchis, alaturi de marile personalitati ale elitei interbelice, la Jilava, Aiud si Gherla, ca si in coloniile de munca de la Periprava si Noua Culme, perioada in care fratele sau, Nelu Jijie, fost comandant legionar, este asasinat in temnita. Pentru ca refuza colaborarea cu Securitatea, i se prelungeste pedeapsa cu inca trei ani. Gheorghe Jijie este autorul monografiei “George Manu”, despre universitarul anticomunist cazut la Aiud, aparuta sub egida Fundatiei George Manu. (V.R)
January 8th, 2013 
VR 
Cuvânt înainte
Posted in 
Tags: 
