„Horthy Miklos s-a urcat pe calul alb ca neaua și a înconjurat Sighetul maghiar.
În ochii săi sclipea bucuria căci picioarele calului său fac spume în sânge de român.” – Poem maghiar
Zilele trecute FIFA a sanctionat federatia ungara de fotbal pentru antisemitismul suporterilor Ungariei. Cum? Prin decizia ca meciul Ungaria – Romania, care ar urma sa aiba loc pe 22 martie, sa se desfasoare fara spectatori. O intrebare fireasca, pe care nimeni n-a pus-o, este: Si noi ce vina avem? O decizie corecta era ca la meci sa fie interzisa doar prezenta extremistilor maghiari nu si a suporterilor romani. Mai mult decat atat, ungurii, dupa cum le este felul, au dat vina tot pe romani pentru hotararea FIFA.
Tot zilele acestea, in Ungaria, s-a consfintit oficial ca un parc din orasul Gyomro sa ramana cu denumirea “amiralului” Miklos Horthy, aliatul lui Hitler, responsabil de primul genocid etnic al celui de-al doilea razboi mondial – exterminarea romanilor din Transilvania prin asasinate in masa – cat si de deportarea evreilor din Ardealul ocupat spre lagarele naziste. Tot romanii or fi de vina si de data asta?
Mai concret, dupa cum relateaza NapocaNews, singurul portal de stiri din Romania care a fost interesat de acest subiect, o parte din locuitorii orasului maghiar nu a reușit să oprească numirea unui parc după dictatorul fascist Miklos Horthy, după ce un referendum pe această temă a fost invalidat din cauza prezenţei insuficiente la vot: doar 18%! Iniţiative denumirii parcului in memoria aliatului lui Hitler a apartinut partidul de extrema-dreapta Jobbik, aliatul lui Viktor Orban, “mai mult ca prietenul” lui Traian Basescu, fostul presedinte al tuturor romanilor.
Castigul extremistilor maghiari – de notat ca, practic, locuitorii din Gyomro au adoptat metoda Basescu castigand referendumul prin neprezentare masiva la vot – a nascut reactii atat in presa ungara cat si in mediile occidentale, stirea fiind prezentata pe fluxul de abonati al agentiei internationale de presa AFP si in Daily Telegraph si France 24, ca sa dau doar cateva exemple. Nimeni din Romania n-a parut interesat de stire, desi si Mediafax si Agerpres – agentie publica! -, sunt abonate la AFP iar TVR si Radioul national ar trebui sa aiba datoria sa informeze romanii pe aceste teme.
Iar de la MAE, auzim o liniste mormantala. Parca ar fi ministru tot “j’acuzzi-istul” Baconschi, slujnicuta lui Basescu, “legatul” lui Orban, etc, etc, etc.
Ca sa inchei: Horthy Miklos – caruia ungurii i-au ridicat cu fast statui, cum ar fi bustul de la Csokako, unde au loc deja “pelerinaje” (vezi video mai jos) – este pentru romanii ceea ce este Hitler pentru evrei. Ma indoiesc ca statul Israel si echipa de fotbal “europeana” a Israelul ar alege sa joace “amical” cu echipa Germaniei dupa infiintarea unui parc si ridicarea unui bust al lui Hitler sub Angela Merkel asa cum face se face sub regimul Viktor Orban, care mai denumeste si strazi si piete publice cu numele dictatorului filo-nazist.
Romania, autoritatile romanesti, ar trebui sa boicoteze meciul cu infama Ungarie si sa ia atitudine pentru statuile si parcurile din “tara vecina si prietena” ce poarta numele unui criminal de romani.
Iar despre tacerea lui Basescu la porcariile anti-Romania care se petrec in ograda celui cu care “are o relaţie şi în afara politicii”… Dumnezeu sa-l ierte!
“Romania sa o lase mai moale cu statul national. Minciuna are picioare scurte. Daca reusesc sa sustin acea regiune in care maghiarii sunt majoritari, pentru ca aceasta regiune exista de mai multe secole, aceste regiuni au dobandit autonomia sub Mariei Tereza, iar numitorul comun al Uniunii Europene si cel al Imparatiei Mariei Tereza sunt regiunile, iar viitorul se bazeaza tocmai pe aceste regiuni” – Gyorgy Frunda, consilier “onorific” al premierului Viktor Ponta
Pe cine a aparat “onorificul” lui Ponta in cariera sa de avocat si senator UDMR:
Cazul criminalului de razboi Wass Albert
Din documentele pastrate in arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington rezulta ca contele Albert Wass si tatal sau, Andrei, i-ar fi instigat in septembrie 1940 pe militarii unguri sa ucida patru persoane din satul Scutard, doi tarani romani si doua tinere evreice (24 si 18 ani), cadavrele fiind aruncate intr-o groapa comuna. Wass Albert s-a sinucis in februarie 1998. In 1998, urna funerara cu cenusa lui Wass a fost adusa in Romania si ingropata in parcul castelului Brancovenesc din judetul Mures, in dispretul romanilor si evreilor ucisi de el.
Cultul lui Wass Albert se manifesta public in Romania prin busturile sale amplasate in curtea scolii din Lunca Muresului, judetul Mures si in curtea bisericii romano-catolice din Reghin cat si in centrul orasului Odorheiu Secuiesc, alaturi de cel al lui Nyiro Jozsef, unde au fost instalate in ciuda faptului ca legislatia romaneasca nu permite cultul public al celor condamnati ca criminali de razboi. Ex-senatorul UDMR Gyorgy Frunda, actualul consilier al premireului Victor Ponta, este cel care a inaintat procurorului general al Romaniei in anul 2002 o cerere privind anularea sentintei prin care Wass Albert a fost condamnat in anul 1946 pentru crime de razboi comise in 1940, cand Ardealul a fost ocupat de trupele horthyste. Procesul a fost rejudecat si sentinta s-a mentinut: Albert Wass ramane criminal de razboi. Nu si pentru consilierul lui Victor Ponta, care ii publica cartile impreuna cu Marko Bela, la editura “Mentor” a fostului presedinte al UDMR.
Gyorgy Frunda a militat si pentru ca busturile lui Wass Albert sa fie mentinute pe soclu. Nu acelasi lucru s-a intamplat cu statuile maresalului Ion Antonescu, demolate peste noapte.
Cazul ucigasilor colonelului post-mortem Aurel Agache
Dionisie Aurel Agache, fiul colonelului post mortem Aurel Agache despre avocatul Gyorgy Frunda
Puţină lume nu a auzit de ex-senatorul UDMR GYÖRGY FRUNDA. Acest eminent om politic din România laureat al multor distincţii şi medalii printre care amintesc: “Senatorul Anului 1995” şi “Om Politic al Anului 1996” (acordat de revista VIP), având totodată şi o mulţime de funcţii politice atât în România cât şi la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la Strasbourg.
Implicarea senatorului UDMR György Frunda în cazul Agache a relevat adevărata faţă a acestuia, aceea de mincinos şi de diversionist, de lipsit de bun-simţ şi diletant. Până ce am avut ocazia să-l văd în direct la lucru, eram şi eu convins ca toată lumea de faptul că este un om onest şi cinstit, un profesionist în meseria sa şi mai ales un justiţiar pentru care adevărul şi dreptatea sunt pe locul întâi. Mi-am dorit dintotdeauna ca el să fie cel care îi reprezintă pe cei 5 criminali în proces deoarece am crezut că astfel se va pune capăt propagandei mincinoase şi deşănţate căreia i-a căzut victimă tatăl meu din partea politrucilor locali ai UDMR-ului.
Activitatea avocatului-senator Frunda în perioada 2003-2007 îl plaseasă într-o stare de incompatibilitate ce va trebui analizată de Agenția Națională de Integritate. Iar dacă ANI și instanța de contencios administrativ vor constata starea de incompatibilitate a senatorului UDMR, acesta să răspundă pentru ilegalitatea comisă și să fie decăzut din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică.
Prestaţia acestui politician UDMR poate fi calificată ca fiind în contradicţie cu mentalităţile europene şi care s-a manifestat prin:
Cazul mutilatorului lui Mihai Cofar, Cseresznyés Pál
Cseresznyés Pál, “eroul” maghiar de la Targu Mures: “Picioarele calului lui Horthy fac spume în sânge de român”
Aparat personal de Gyorgy Frunda si gratiat la fel de personal de Emil Constantinescu, “martirul” Cseresznyés Pál (surprins in foto de mai sus), mutilatorul romanului Mihai Cofar (foto jos) pe data 19 martie 1990 ramane la fel de sovin ca si atunci. Fiul colonelului post mortem Aurel Agache, ucis si mutilat salbatic de aceiasi “conlocuitori” in decembrie 1989, prezinta pe blogul sau fata lui Cseresznyés Pál de azi, aceeasi ca si cea de ieri:
“Dacă îl întreabă un ungur, spune că dacă s-ar repeta evenimentele la fel ar face şi ar lupta pentru cauza naţiunii maghiare. Dacă îl întreabă un român spune că cere iertare tuturor findcă a fost indus în eroare de conducătorii de atunci ai maghiarimii şi românimii. În funcţie de partenerul de dialog, spune că la puşcărie a fost bătut şi de unguri şi de români. Cert este că o parte a maghiarimii l-a transformat într-un erou, i-a creat o carte chipurile autobiografică, cei din „Miscarea Tinerilor din cele 64 de Comitate” (HVIM) conduşi de extremistul Toroczkai László l-au ales preşedinte de onoare. În momente în care trebuia atinsă coarda naţionalistă a cauzei toţi politicienii maghiari s-au afişat cu el.
În realitate el este un mare nimeni, un individ care a fost şi este folosit ca un material de manevră facil, un om care într-un moment al existenţei sale a ales să se comporte ca un animal şi acuma culege roadele anilor de puşcărie petrecuţi în închisorile din România ca victimă a sistemului juridic românesc.
Dar acest “martir” este şi un mare artist care delectează pe orice are urechi să audă şi cu vocea sa “baritonală” declamând cu mult patos cu vocea gâtlejită de aburii alcoolului consumat într-o cantitate mult prea mare, versuri şovin extremiste în care este preamărit legendarul Horthy Miklós.
Cel puţin refrenul unei strofe este sugestiv:
A két szeme játszadozik örömébe’
Mert a lova lába habot ver az oláh vérbee.
„Horthy Miklos s-a urcat pe calul alb ca neaua și a înconjurat Sighetul maghiar.
În ochii săi sclipea bucuria Căci picioarele calului său fac spume în sânge de român.”
Când scriu rândurile de faţă mă aflu la vârsta de 80 de ani. Aceasta îmi îngăduie să privesc cu o mai largă înţelegereşi cu oarecare detaşare problemele vieţii şi viaţa în general. Nu doresc să dau lecţii şi nici să pretind că stăpânesc adevărul absolut. Dar, cât mi-a fost dat să aflu până la această vârstă, mă ajută la unele judecăţi de valoare.
Ascult şi mă minunez cum unii pretinşi analişti politici, formatori de opinie, încearcă să combată temelii de viaţă verificate timp de secole de un întreg popor. Şi mă refer aici la credinţa strămoşească şi dragostea de ţară, două repere fundamentale în viaţa unui om trăitor pe aceste meleaguri. „Liber cugetătorii” la care fac trimitere se întrec să arate că s-a murit inutil şi chiar prosteşte în războaiele pe care le-a dus poporul român de-a lungul istoriei sale, că apelul la credinţă a fost un mijloc de supunere a maselor şi că astăzi creştinismul este ceva depăşit, demodat şi chiar dăunător educaţiei tinerilor; în consecinţă, icoanele trebuie scoase din sălile de clasă. Şi câte alte asemenea aberaţii ajung expuse la posturi de televiziune, prin unele ziare şi reviste.
Mă întreb dacă oamenii care propagă astfel de idei sunt uneltele cuiva sau sunt atât de săraci ca intelect încât nu pot să aprofundeze, să judece, să înţeleagănişte realităţi evidente. RĂUL în viaţa de toate zilele este o prezenţă care nu poate fi negată. În societate se petrec crime, tâlhării, siluiri, înşelătorii, mişelii, trădări şi tot felul de nelegiuiri care obligă pe cei cinstiţi să se apere, să se unească, să se organizeze şi să lupte împotriva răufăcătorilor. Acelaşi lucru se petrece şi la scară naţională. State mai mari sau mai mici încearcă să-şi însuşească avuţia unui stat mai slab, să-l domine dacă nu politic-administrativ, măcar economic sau cultural, cu alte cuvinte să-l subjuge. Definiţia agresorului a preocupat şi încă mai preocupă pe cei ce doresc o legislaţie internaţională care să arbitreze relaţiile şi conflictele dintre naţiunii. Deci RĂUL nu este o ficţiune, ci o crudă realitate în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. În faţa lui să nu facem nimic? Să stăm cu mâinile încrucişate, să renunţăm la împotrivire? Aceasta este întrebarea de la care trebuie să pornească orice om de bună credinţă din orice colectivitate, indiferent de apartenenţa naţională.
Deci lupta în legitimă apărare este o necesitate vitală. Forţele binelui trebuie să se opună forţelor răului. Acestea reprezintă o lege de bază a omenirii şi care condiţionează progresul. Cel ce cade în această luptă de partea binelui este un erou fiindcă el s-a sacrificat pentru semenii care vor supravieţui lui.
Poate, „liber-cugetătorii” de azi ar trebui să-şi pună întrebarea de ce ţăranul român, când era înştiinţat că duşmanul a pătruns în ţară, lăsa plugul în brazdă, îşi îmbrăţişa părinţii, soţia şi copiişi pleca la luptă. El ştia, era convins în intimitatea sa, că dacă nu se duce să lupte, duşmanul îi va prăda averea, îi va pârjoli casa, îi va necinsti soţia, îi va lua şi duce fetele în cine ştie ce harem, iar el va deveni rob, nu va mai fi om liber. Jugul străin era mai greu de suportat decât lupta. Judecata aceasta de ţăran simplu era fără fisură. Nu încăpea în această judecată nici o fărâmă de îndoială, de şovăială, de eschivare. Mai mult, tatăl îşi lua şi feciorii apţi de luptă, cărora le insufla simţul datoriei faţă de neam, de moşie, de ţară. Cine este ticălosul care să spună că această judecată era greşită? Desigur, într-o societate sunt şi laşi, sunt şi şmecheri, sunt şi profitori care pe jertfele altora vor să-şi facă averi, să-şi aranjeze afaceri, dar în nici un caz aceştia nu trebuie să ajungă mentori, analişti, formatori de opinie. Această categorie a profitorilor imorali a fost şi trebuie să rămână o scursură a societăţii, otrepele care să aibă parte doar de oprobiul public.
Se poate pune întrebare de ce din creştinism poporul român şi-a făcut o temelie de viaţă. De ce dragostea de ţară s-a împletit cu credinţa creştină într-o formă atât de perfectă? De ce iubirea creştină aflată în centrul trăirii vieţii pe pământ s-a lipit atât de bine de sufletul românului?
Concluziile lucrarii lui Testis Dacicus (*) sunt valabile si azi:
“Câteva concluzii generale pot fi trase privind acţiunea Rusiei după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Ele pot fi exprimate în felul următor:
Ruşii nu admit şi nu par dispuşi să admită în viitor nici un amestec străin în zona de influenţă cedată lor la Est de linia Lübeck-Triest, după prăbuşirea Germaniei. Ei consideră această zonă ca aparţinându-le definitiv şi lucrează cu toate mijloacele ce le au la dispoziţie pentru a consolida această dominaţie. Pentru a asigura dominaţia în partea de sud a acestei zone, adică bazinul dunărean şi Balcanii, ruşii trebuie în mod necesar să domine în România.
Pe întregul front la sud de zona lor de influenţă, ruşii sunt în plină ofensivă diplomatică. Aceasta din urmă este îndreptată împotriva Italiei, Greciei, Turciei şi Iranului şi este sprijinită de puternice armate ruseşti staţionate în Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Austria.
Pentru a asigura liniile lor de comunicaţii şi aprovizionarea acestor armate, Rusia trebuie în mod necesar să domnească în România.
Metodele de persuasiune şi onestitate întrebuinţate până acum de Puterile Occidentale pentru a opri tendinţele expansioniste ruseşti au dat toate greş, şi vor da probabil greş şi în viitor. Într-adevăr, în mentalitatea asiatică şi încă primitivă a ruşilor, întrebuinţarea unor asemenea metode ar putea numai să dovedească slăbiciunea Puterilor Occidentale.
Obligaţiile morale ca şi importante interese economice şi politice obligă USA şi Marea Britanie să dorească cu orice preţ expansiunea Rusiei şi s-o determine să reintre în frontierele ei. Această acţiune pare realizabilă fără dificultăţi serioase în viitorul apropiat, dar ar deveni cu siguranţă problematică într-un viitor îndepărtat.
Metodele de întrebuinţat pentru a obţine retragerea Rusiei nu sunt acelea de natură conciliatorie. Ele ar sugera mai degrabă dârzenia pe teren economic şi politic şi chiar întrebuinţarea forţei.
Focarul unde aceste metode vor putea să conducă la rezultatele cele mai rapide şi radicale – cel puţin în Europa şi Orientul Mijlociu – este România.”
În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească. Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011
(*) Testis Dacicus, pseudonimul lui Gheorghe Manu: “Doctor în fizică, profesor universitar. S-a născut la București în anul 1903. Tatăl, Ioan G. Manu, consilier la Curtea de Casație; bunicul, general Gheorghe Manu, luptător în războiul de independență și ministru în mai multe rânduri; mama, Elisabeta Cantacuzino, descendentă din Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești.
Studiază la Facultatea de Fizică din București. Doctor în fizică nucleară la Paris, unde Marie Curie îi oferă conducere unei secții importante din institut și o catedră la Sorbona cu condiția renunțării la cetățenia română. Refuză și se întoarce la București, unde, între 1935-1944, funcționează ca profesor la catedra de fizică nucleară a Facultății de Științe din București. Este considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre cei mai mari fizicieni atomiști ai țării.
Cunoștințe temeinice în domeniile: filosofie, teologie, drept, istorie și literatură, de care au beneficiat colegii de detenție de mai târziu. Intră în Mișcarea Legionară în anul 1937, iar în 1943 este conducător interimar al acesteia. În 1945 face parte din comitetul de conducere al Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă. Redactează documentul În spatele Cortinei de Fier, expediat și tipărit în occident”, informeaza Fundatia George Manu, care ii reda biografia pe larg.
În primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat amplul studiu intitulat În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia şi Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Lucrarea a fost republicata de Editura Mica Valahie (Bucuresti, 2011) cu un studiu introductiv de prof. dr. Silviu Moldovan.
Scopul lucrării este declarat succint în Prefaţă:
„Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.” „El intenţionează să informeze pe orice persoană imparţială şi în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite şi Imperiul Britanic. Aceste state şi-au asumat în mod voluntar obligaţii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Naţiunilor Unite. Astfel, naţiunile ameninţate de invazie străină şi subjugare au fost îndreptăţite să spere într-un viitor mai bun.” „Ar fi păcat ca aceste speranţe să fie înşelate.” Urmează o analiză detaliată a situaţiei României ocupate şi a perspectivelor ei, în context european. „Faptele vorbesc destul de clar pentru ele însele şi realitatea este prezentată dezbărată de menajări diplomatice.”
Cele unsprezece capitole:
Poziţia geografică a României şi politica externă, Controlul rusesc în Europa, Controlul rusesc în România, Dezagregarea politică a României, Dezagregarea naţională a României, Dezagregarea socială a României, Dezagregarea economică a României: mijloacele de producţie, Dezintegrarea economică a României: transporturile, comerţul, finanţele, Dezintegrarea statului, Criza deschisă, Consecinţele dezintegrării României.
Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea şi precizia informaţiei – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Prin agenţii KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice, aminteste si proiectul 100 Ro. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.
Sensul nobil al cuvantului
Acesta a fost profesorul George Manu care a fãcut onoare intelectualitãtii române din penitenciare. Nu a fost numai un autentic om de stiintã, dar a fost, în aceeasi mãsurã, un mare si luminat patriot, a fost un umanist în sensul nobil al cuvântului. El a creat o scoalã în penitenciar, prin instructia zilnicã pe care a desfãsurat-o ani si ani la rând, lipsindu-se de odihna minimã la care avea dreptul, dând hranã mintii si sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulsi de pe bãncile scolilor sau universitãtilor. El a pregãtit oameni pentru viatã si le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodatã dela linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat si prin care s’a impus, de o înaltã tinutã eticã, Manu a fost o pildã elocventã a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare si de înãltare a omului prin culturã, conchide 100 Ro.
Portalul Ziaristi Online propune in cazul disparutului Sergiu Nicolaescu, unul dintre vectorii principali ai evenimentelor din decembrie 1989, intoarcerea la documente si marturii. In acest sens, prezentam concluziile facute de Sergiu Nicoleascu in finalul lucrarii sale “Mamaliga” a explodat, publicata in 2010 de “Institutul Revolutiei Romane din Decembrie 1989”, ultima carte de acest gen a regizorului, dintr-o serie care a cuprins “Revolutia. Inceputul adevarului” (1995), “Un senator acuza” (1996), “Cartea revolutiei romane decembrie ’89” (1999), “Recviem pentru adevar” (1999), “Lupta pentru putere. Decembrie ’89” (2005), “Destin si film. Destainurile unui cineast” (2009). Nu lipsesc marturiile personale ale regizorului, despre cum s-a tras asupra casei sale, un fel de Raport-Jurnal scurt al noptilor de “22 spre 23, 23 spre 24, 24 spre 25 decembrie ’89”.
Fostul presedinte al Comisiilor Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 si participant activ la operatiunile din decembrie 1989 nu a reusit, din pacate, dupa ani de audieri si investigatii, sa ne edifice asupra naturii teroristilor. Au ramas insa mii de marturii, – inclusiv despre zecile de necunoscuti incinerati in decembrie 1989 la Crematoriul Cenusa – pe care le-a sintetizat in aceasta lucrare, lansata cu participarea lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu si Dan Berindei (foto aici si aici), in martie 2011. “România este în momentul de faţă o mare dezamăgire”, spunea Sergiu Nicolaescu la manifestarea de la libraria Sadoveanu. “Acest lucru a influenţat această ultimă carte pe care am scos-o în care, fără doar şi poate, reuşesc să transmit cititorului această cumplită stare prin care trecem în momentul de faţă. Nu seamănă nimic din Revoluţia din 1989 cu nimic din ceea ce a urmat, care a fost o luptă pentru putere şi nimic din ce este normal’, a afirmat regizorul.
“Cine au fost teroriştii? Cine a tras în noi? Unde sunt asasinii? Asupra acestor întrebări, deocamdată fără un răspuns clar, se opreşte în rândurile ce urmează Sergiu Nicolaescu, unul dintre liderii revoluţiei române din Decembrie 1989”, scrie IRRD in preambulul fragmentelor pe care le publicam mai jos, insotite de “opiniile unor martori privind existenţa teroriştilor”, dintre care spicuim declaratiile unor tartori ai evenimentelor, Dumitru Mazilu si Silviu Brucan, amandoi invinovatind Armata si Securitatea. No comment.
Dumitru Mazilu:
„(…) La ora 2 noaptea, un comando a pătruns în sediu. Mai mulţi tineri au fost împuşcaţi între ochi pe întuneric. A. Ei erau cei ce apărau cu fanatism pe cei doi (Nicolae şi Elena Ceauşescu). B. Ei erau străini, închişi la culoare, vorbeau, dar nu prea bine româneşte. C. Ei erau cei care au ucis tineri militari şi civili pe întuneric”.
La întrebarea „Cine a tras: Armata sau Securitatea?” Dumitru Mazilu a declarat: „(…) şi Armata şi Securitatea. Securitatea mai ales după 22.12.1989. De aici concluzia că s-a tras şi din case conspirative şi de întâlniri”.
Silviu Brucan motivează că nu s-a tras în CC, deoarece toţi conducătorii Securităţii erau acolo (in realitatea focul a inceput la scurt timp dupa ce Ion Iliescu si Sergiu Nicoleascu s-au retras de la balconul CC, unde prezentasera “prioritatilor revolutiei” – nota red.):
„(…) Unităţile Securităţii aveau armată de gherilă urbană (…) iar în legătură cu eliberarea celor arestaţi (…) A fost un ordin superior ca toţi să fie eliberaţi(…) Erau 20 ofiţeri arabi la Urgenţă, unul rănit şi unul mort. A venit un avion libian cu ajutoare şi la întoarcere au fost luaţi toţi aceştia, inclusiv mortul şi rănitul. Sigur, acum e mai greu de dovedit (…)”.
Are cuvantul Sergiu Nicolaescu:
“Cateva consideratii de generalitate cu referire la fenomenul terorist
Nota red:Imagini filmate cu acest “terorist arab” apar in documentarul francez din baza articolului, impanat cu declaraii despre teroristi ale lui Virgil Magureanu, Petre Roman si Ion Iliescu
Notiunea de “terorist” a fost folosita la noi dupa 22.12.1989, ora 18.30. In reprezentarile populatiei, teroristii au fost cei care au actionat cu armament de toate categoriile asupra populatiei si dispozitivelor militare, ucigand, ranind, distrugand instalatii industriale sau de alta natura, cai de comunicatii, institutii etc. Ne punem intrebarea: in ce sens si in sprijinul cui au actionat? La aceasta intrebare pot fi date multe raspunsuri, unul fiind cel de a-l sprijini pe Nicolae Ceausescu si dictatura comunista.
Din raspunsurile pe care Nicolae Ceausescu le-a dat la proces, se pare ca acesta “nu stia despre existenta lor”, motivand ca este vorba de “populatia inarmata ce duce actiuni de lupta impotriva celor ce savarsisera lovitura de stat”. Este foarte adevarat ca o parte din populatia civila era inarmata. Ca sa actioneze in sprijinul noii puteri era un nonsens, intrucat noua putere beneficia de sprijinul evident si declarat al Armatei si al celorlalte institutii. Constituirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si a noilor structuri nu era contestata si beneficia de adeziunea intregii populatii.
Cele mai multe pierderi de vieti omenesti au aparut pe fondul lipsei de cooperare intre diferite categorii de forte si care, in anumite situatii, s-au suspectat reciproc, considerandu-se adversari. Este evident ca asemenea incidente s-au produs in randul Armatei, MI, GP si cu atat mai mult era posibil sa apara incidente in randul populatiei civile care a actionat independent, individual sau pe grupuri. Dificultatea principala consta in identificarea inamicului care, dupa parerea noastra, este cheia incidentelor in contextul evenimentelor din decembrie 1989. Au fost cazuri cand unii indivizi, in baza unor reprezentari proprii, chiar apartinand MApN sau altor institutii, au deschis foc asupra unor cetateni considerati de catre acestia suspecti. In replica, cei atacati au ripostat cu foc. Ca atare, fiecare dintre ei a considerat ca s-a actionat terorist. Convingerile lor pareau clare si de nezdruncinat, desi ambele parti isi propuneau acelasi scop: apararea Revolutiei anticeausiste si anticomuniste.
Aceasta teorie a fost imbratisata de un colonel de la Procuratura care dezvolta intr-un raport faptele, facand o intreaga teza ca “poporul roman in acele zile era bolnav sau cel putin idiot”, desi circumstanta privind decesul sau ranirea unora a fost in unele cazuri clarificata. Totusi sunt destule persoane a caror moarte nu se justifica. Din declaratiile martorilor rezulta ca posesorii de armament au executat foc asupra unor indivizi ce actionau suspect. Adaugam si existenta unor persoane neidentificate care au executat foc asupra diferitelor institutii sau asupra unor dispozitive de aparare. Acest lucru este cunoscut si din documentele de cercetare efectuate de Procuratura Militara in diferite zone ale orasului. Cele mai multe decese si raniri prin arme de foc s-au produs in special in orase, dup. 22.12.1989, cand s-a distribuit populatiei armament, fara insa a fi incadrate intr-un sistem organizatoric de subordonare militara. Acolo unde nu s-a distribuit armament populatiei civile, numarul mortilor si ranitilor a fost foarte redus. In baza unei analize, s-a constatat ca cel mai mare consum de munitie s-a inregistrat in municipiul Bucuresti si in Brasov.
Imi aduc aminte despre ce s-a intamplat cu casa mea, situata langa curtea TVR, respectiv pe str. Zambaccian nr. 21, col. cu str. Emile Zola, ciuruita dinspre nord (TVR) si nord-est. Daca persoanele care au tras dinspre Televiziune erau justificate, intrucat in noptile de 22 spre 23, 23 spre 24, 24 spre 25 decembrie ’89 cca 6-7 indivizi (veniti pe str. E. Zola din sediul Securitatii ce se afla vis-a-vis de ambasada Germaniei de pe str. Atena) trageau, la randul lor, spre Televiziune, omorand oameni, atunci cum se justifica focurile de arma trase dupa 25 decembrie ’89 dinspre nord-est, mai exact focuri trase dintr-o casa de pe o strada din apropiere in care erau soldati si ofiteri ai Armatei romane? De ce zeci de impuscaturi la ferestrele mele?
La un moment dat, venit acasa sa ma schimb, am intrat in birou (directia sud) si “m-au primit” cateva focuri de arma patrunse prin geam, desi rulourile erau lasate. M-am deplasat in baie sa observ de unde se trage. Si aici erau rulourile trase (fereastra spre nord-est). Eram lipit de chiuveta, cand un foc de arma patrunde prin geam si loveste oglinda in care eu ma proiectam. Tinta lovita, dar era in oglinda. Acum, dupa 21 de ani, repar casa si revazand materialul scris imi aduc aminte de acele momente. Trebuie mentionat ca in amplificarea fenomenului terorist, un rol deosebit l-au avut zvonurile care alimentau aceasta psihoz. In randul populatiei, dar si in randul militarilor inarmati si fara experienta. Unii dintre ei veneau direct din agricultura.
Pentru mine, existenta teroristilor este certa, erau putini ca numar si actionau cu profesionalism, provocand deschiderea focului de catre aparatori. Folosind intunericul, schimbandu-si cu abilitate locurile de dispunere, lasau impresia aparatorilor ca sunt multi, ca teritoriul din afara dispozitivelor de aparare le apartinea in exclusivitate si ca aveau largi posibilitati de foc si manevra. In actiunile lor urmareau in special declansarea actiunilor de foc, neurmarind cu precadere producerea de victime, ci doar episodic, pentru a da certitudine aparatorilor ca sunt o forta deosebita si ca posibilitatile lor tehnice sunt mult superioare. Acest “inamic” invizibil care a tinut zile si nopti intregi sub teroare institutiile si populatia din diferite zone ale tarii a urmarit realizarea in principal a unor scopuri proprii care, datorita interventiilor hotarate ale maselor de cetateni si ale armatei, au putut fi dejucate. Teroristii nu au fost multi, dar destui pentru a provoca varsarea de sange ce a urmat.
“Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.
Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?
Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. (…)
În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.
Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (…)
A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?
Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (…) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.
Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1 – Integral laDoxologia
Cine a fost unchiul “cremat” al lui Sergiu Nicolaescu, oferit drept “exemplu”:
Nicolae Cambrea (n. 1900 – d. 1976) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial. S-a născut în Gorj.
A fost șeful de stat-major al Diviziei a V-a, a fost luat prizonier de Armata Roșie în URSS în anul 1942.
Cu gradul de colonel, Nicolae Cambrea a fost comandant al Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război), încălcându-și astfel jurământul de credință față de țară și Rege. A militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501).
În cartea sa de memorii, “Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică” [1], Radu Mărculescu [2], un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal/Susdhal: “În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”. [3]. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagar: “În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (…) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: „M-am avut bine cu Lt. Col.Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!”.”[4].
“Comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS” Lavrentiy Beria îi comunică generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat “strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major [6].
Generalul Nicolae Cambrea a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, cl. III cu spade (prin DR 3232/11.11.1946).
Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare[7] că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu “generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic “Călugărul Alb” că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. [8].
În perioada 2 mai – 25 noiembrie 1949, generalul de corp de armată Nicolae Cambrea a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj.
La 9 ianuarie 1950, ministrul Apărării Emil Bodnăraș, în cadrul unui “Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. propune la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: “M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”. [9].
Nicolae Cambrea și-a publicat memoriile în 1966, la “Editura pentru literatură”, sub titlul “Din amintirile unui ostaș”.
“Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luand cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adanc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și indrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.” scrie autorul în cartea sa de memorii [10].
Soția sa a lucrat la Ministerul Alimentației Publice. În 1972, Nicolae Cambrea este eliberat din funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni a Republicii Socialiste România [11].
Comunistul Nicolae Cambrea, un apropiat al Anei Pauker[12], a ales să fie incinerat, model adoptat și de nepotul său, Sergiu Nicolaescu.
Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker “Tudor Vladimirescu – Debrețin”: “Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin… în c.r”
In filmul “revolutiei” din decembrie 1989 au jucat multi regizori, actori, cascadori si figuranti. Nu stiu in rusa cum se spune la figuranti dar in engleza, in argou, acestia se numesc “extras”, in plus. Numai ei au murit. (V.R)
22 decembrie 1989, seara. Teroristii inca nu intrasera in forta in scena pregatita de Sergiu Nicolaescu inca de dis de dimineata. Regizorul il adusese pe Ion Iliescu din Studioul 4 in balconul CC al PCR pentru a-l prezenta multimii ca “liderul” “revolutiei”. Ce s-a intamplat? Sergiu Nicolaescu dixit: ,,Iliescu a luat microfonul si s-a adresat cu “Tovarasi”. Au inceput urlete. Trebuia sa citeasca ce vroiam noi sa facem. Si in momentul ala mi-am dat seama ca am terminat-o, pur si simplu si am luat microfonul. Am spus: “Sunt eu, Sergiu Nicolaescu”. Momentul ala a fost unul dintre cele mai emotionante din viata mea, ca sa auzi 400.000 de oameni strigand “Sergiu! Sergiu!”… Atunci eu le-am raspuns. “De aici inainte, cand vreti sa strigati numele cuiva, strigati “Romania!””. Si au inceput in toata piata: “Romania! Romania!”. I-am dat microfonul lui Iliescu si i-am spus sa nu mai spuna “tovarasi” pentru nimic in lume.”
Generalul brigada (rez) SRI Aurel I Rogojan revine cu partea a doua a materialului-bomba in care aflam ce facea Sergiu Nicolaescu pe 22 decembrie 1989 la orele 6.30 dimineata, publicat de noi sub titlul Un General acuza: Sergiu Nicolaescu a conspirat cu Ion Iliescu la scenariul si regia loviturii de stat teroriste din Decembrie 1989 ». Articolul precedent s-a incheiat cu urmatoarele observatii: “Desigur, cea mai nelămurită parte a biografiei lui Sergiu este cea a implicării sale in fenomenul terorist al “Revoluţiei Române”. Dar, despre rolul actorilor şi al cascadorilor în executarea ordinelor criminale ale Moscovei prin portavocea generalului Militaru şi al altor năimiţi, în cele ce vor urma… Nu, însă fără a preciza că Ion Ilici Marcel Iliescu a stat la căpătâiul muribundului să se asigure că, in delir, nu va scăpa vreun secret al afacerilor teroriste care au emanat troica nenorocirii României.” Fostul sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, ultimul sef al DSS, are cuvantul dar nu inainte de a aminti o replica dintr-un film co-regizat de Sergiu Nicolaescu, rostita in celebrul Studio 4 al TVR, pe 22 decebrie 1989: «Domnule Iliescu, în sfârşit, aţi venit!»“.
Ziaristi Online urmeaza sa prezinte maine si scenariul teroristilor arabi, conform sinopsisului scris de Sergiu Nicolaescu cu mana lui.
Motto: „Credeţi că Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, marea Uniune Sovietică, toate ţările vecine nouă care ne-au fost prietene… credeţi că de câteva zile ne sunt duşmane? Nu! Ei au păşit pe o cale de eliberare“. – Sergiu Nicolaescu in balconul CC-ului, pe 22 decembrie 1989 (sursa: Adevarul)
Am văzut actori şi regizori care distribuiau arme şi organizau “Gărzile Revoluţiei”. Pentru ce? “Să tragă în tot ce mişcă”, dupa cum a stabilit “ordinul de luptă” liderul vocal al unei grupări din sediul Comitetului Central. I-am auzit şi văzut chemând mulţimile cu piepturile goale să iasă în faţa gurilor de foc. Au căzut victime. Verdict, crimă!
Dar nu poti lua in serios un pui care cotcodaceste, care o face pe gaina! Nici pe un cineast care mugeste ca boul sau mungeste asa cum se facea ca lucreaza la revolutie Cacaramitru sau cum au mungit de s-au spetit muncitorii care au dus patria pe culmi de prosperitate si progres!
Postul de televiziune RTV a prezentat un document prin care este contestată în justiţie decizia privind incinerare a trupului lui Sergiu Nicolaescu. Conform sursei citate, contestaţia a fost depusă la Judecătoria Sectorului 1, de către un presupus fiu nelegitim al regizorului, stabilit în Germania, care a depus cu această ocazie şi o cerere de stabilire a paternităţii, transmite Jurnalul National.
ORDONANŢĂ PREŞIDENŢIALĂ “În contradicţie cu Dana Năstase domiciliată (…), soţie a defunctului Sergiu Nicolaescu, solicit prin hotărârea ce veţi pronunţa să dispuneţi: – suspendarea procedurii de incinerare a trupului neînsufleţit al defunctului Sergiu Nicolaescu, care va avea loc la Crematoriul Vitan-Bârzeşti, sâmbătă 05.01.2013, ora 12.
În fapt,
Subsemnatul sunt fiul nelegitim al defunctului, rezultat în urma concubinajului dintre mama mea şi acesta. Încă de la începutul vieţii am aflat de la mama mea că tatăl meu este un cunoscut regizor român. (…) Incinerarea ar putea distruge singura probă prin care poate fi stabilită paternitatea”, se menţionează în contestaţia respectivă.”
Nota mea: Dana Nastase? N-o cheama Ionica? Si tot pe Zambaccian? 🙂
Fără ură şi părtinire am să vă spun că l-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu în cabinetul generalului Nicolae Budişteanu, comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri Activi nr. 1 a Consiliului Securităţii Statului ( actualmente Academia Naţională de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”).
Generalul Budişteanu, fost şef al rezidenţei spionajului României pentru ţările francofone din Europa, cu sediul la Paris, sub numele de Udriteanu, după un eşec neplanificat, a fost extras şi ascuns la “Şcoala Băneasa” (intre 1968 – 1973; general-maior Nicolae Budisteanu a facut parte din Securitate inca din anii ’50, fiind printre cei care au anchetat luptatorii din munti. A fost “evidentiat in munca” si apoi instalat in functia de şef al Direcţiei a III-a Informaţii Interne de catre Alexandru Draghici, cel care a fost degradat și trecut în rezervă cu gradul de soldat de catre Nicolae Ceausescu si a murit bine-mersi la Budapesta, in 1993, pentru ca tara “vecina si prietena” Ungaria a refuzat sa-l extradeze. Dupa transferarea lui Budisteanu la Scoala spionilor de la Branesti, Scoala de la Baneasa a fost condusa de gen Neagu Cosma, apoi de gen Iulian Vlad s.a. – nota red.). Ulterior, generalul Budişteanu a preluat comanda Centrului Special de Pregătire a Personalului Direcţiei Generale de Informaţii Externe (U.M. 0544 – viitoarea DIE/CIE/SIE – nota red.).
Împrejurările în care Sergiu Nicolaescu a ajuns în cabinetul “Marelui Spion” ţineau de strategia comunicării publice a nou înfiinţatului Consiliu al Securităţii Statului. O strategie care viza propulsarea unui “mare regizor, care să impună un model al James Bond-ului român” şi, pe cale de consecinţă, respectul populaţiei faţă de agenţii speciali / secreţi ai guvernului, asemenea respectului americanilor, britanicilor sau francezilor faţă de figurile legendare ale serviciilor poliţiilor lor naţionale.
Dar, să revin la fapte. Sergiu Nicolaescu a avut o întâlnire cu viitorii ofiţeri ai securităţii naţionale a României, context în care, ca “între colegi”, maestrul a ţinut să remarce rolul Secţiei Istorice şi a Studioului Cinematografic ale Ministerului Apărării Naţionale, precum şi a Studioului Cinematografic al Ministerului de Interne în prepararea şi susţinerea marilor sale proiecte cinefile. După întâlnirea cu “masa”, a urmat un scurt protocol în Cabinetul generalului Budişteanu. În acest cadru, restrâns la patru participanţi, Sergiu a tinut să epateze cu vizitele sale la F.B.I. şi antrenamentele speciale de tragere cu revolverul din dotarea agenţiei americane, pe care îl folosea şi în filmele sale poliţiste.
Eram tânăr locotenent şi fără experienţă în ceea ce Sergiu spunea, referindu-se la relaţiile sale privilegiate cu F.B.I., care ajungeau până la J. Egdar Hoover, şeful agenţiei.
Generalul, fără vreun semn că mi-ar dezvălui un secret, mi-a spus că Sergiu este integrat într-un program experimental de promovare a istoriei României, iar acest “background” va da credibilitate eroilor filmelor sale poliţiste şi vom avea, astfel, parte de respectul şi sprijinul populaţiei, aşa cum vedem că sunt realităţile prezentate în filmele occidentale.
În timpul convorbirii private, Sergiu şi-a scos, de câteva ori, din toc mândria de revolver, încercând să ne convingă de deprinderile sale speciale, dobândite în poligoanele Academiei de Poliţie a F.B.I. din Quantico. Nu-mi poate rămâne neobservată ostentaţia cu care Sergiu dorea să convinga asupra relaţiei sale de excepţie cu generalul Ilie Ceauşescu, filieră prin care îşi asigura miile de figuranţi în filmele sale istorice. O figuraţie gratuită pentru un profit înca neevaluat. În ordine cronologică, în anii ’80 am avut prilejul să aflu că Sergiu este prietenul unora dintre relaţiile mele “de seamă”, rătăcite într-o conspiraţie care–i reunea, între alţii, şi pe generalii Stănculescu şi Chiţac. Locul de conspiraţie, o bază de agreement a Armatei din zona Casei Presei.
În acei ani, un amic, legătura operativă superioară a lui Sergiu, se afla în vizită familială cu prilejul aniversării zilei de naştere a unuia dintre copiii mei. Cel mai isteţ minor a adus vorba despre jocurile pe televizor. Despre care, personal, nu ştiam nimic. Amicul mi-a folosit telefonul şi l-a apelat pe Sergiu, adresându-i rugămintea de rigoare. În următoarele 15 minute, un taximetrist, trimis de Sergiu, ne-a adus marea bucurie a copiiilor, dar şi a maturilor copii. În degringolada evenimentelor din decembrie 1989, cand şeful meu direct, generalul Iulian Vlad, era arestat ilegal, amicul mai sus amintit, mă caută şi se oferă să-mi dea protecţia lui Sergiu, dacă va fi cazul… Era o dovadă a loialităţii reciproce în legătură cu întâmplări anterioare, trecute, din partea-mi, sub tăcere sau chiar sub o “nevinovată uitare”. Am eschivat şi ne-am restabilit normalitatea relaţiilor dupa vreo zece ani… Aşa suntem noi, cei din bransă. Şi incă ne mai suspectăm! Dacă nu, ar dispărea arta meseriei noastre.
Din peregrinarile lui Sergiu prin Occident, pastrez, gratie generozitatii amicului meu, doua bricege de firma, o pipa de marinar si doua pacle de duhan “Captain Black ROYAL”, doar una desfacuta, pentru a-i savura aroma. Si, recunosc, am deschis-o acum, in timp ce rememoram acele clipe care nu se vor mai intoarce…
Ce facea Sergiu Nicolaescu in 22 decembrie 1989 la ora 6.30 dimineata
Între timp, numele regizorului Sergiu Nicolaescu mi-a apărut, ca fapt cotidian, în fluxul informaţiilor secrete, de nenumărate ori, ceea ce era firesc pentru personalităţile de anvergura sa. Dar, totuşi, nu pot să nu amintesc un moment din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989… Era încă întuneric, la ora 06.30. când, şeful Direcţiei de Filaj şi Investigaţii, colonelul Băjenaru, îmi comunica să-i raportez generalului Vlad, că Sergiu se afla, la acea oră, într-un fel de cercetare a zonelor din pieţele “Romană” , “Universităţii” şi “Unirii”….
Realizând ce ar putea semnifica această inspecţie, cu prima posibilitate de comunicare, i-am transmis generalului Vlad raportul colonelului Băjenaru. Reacţia ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care o reproduc, aproximativ, a fost: “ …Da, orice comandant înainte de bătălie recunoaşte terenul…” Domnul ministru Iulian Vlad mi-a refuzat, nu spun în ce termeni (!!) dezvoltarea subiectului. Acum, despre morţi, numai de bine!
În contextul campaniei prezidenţiale din 1992, Sergiu a fost convocat, nu spunem unde, pentru a i se sugera depunerea candidaturii la preşedinţia României. Sub un nume de presă, am devoalat scenariul în “Flacăra. Totuşi Iubirea”. Sergiu l-a rugat pe Adrian Păunescu să închidă subiectul, confirmându-i adevărul celor relatate…
Desigur, cea mai nelămurită parte a biografiei lui Sergiu este cea a implicării sale in fenomenul terorist al “Revoluţiei Române”. Dar, despre rolul actorilor şi al cascadorilor în executarea ordinelor criminale ale Moscovei prin portavocea generalului Militaru şi al altor năimiţi, în cele ce vor urma…
Nu, însă fără a preciza că Ion Ilici Marcel Iliescu a stat la căpătâiul muribundului să se asigure că, in delir, nu va scăpa vreun secret al afacerilor teroriste care au emanat troica nenorocirii României.
Suna telefonul. Un numar de institutie. O voce de secretara profesionista: “Domnule Roncea, Domnul Presedinte ar vrea sa vorbeasca cu Dvs…” Imi spun, in sinea mea: “In sfarsit, si-a revenit Basescu!”. Dar deodata se aude o voce mult mai cunoscuta, absolut inconfundabila, harsaita dar cu un timbru foarte cald. Imi spune ca a citit textul Civic Media despre plagiatul lui Mungiu, l-a analizat si trebuie sa admita ca, din pacate, asa este. Imi face candid dar foarte precis si o corectura mica in text. Apoi revine. Insa, mai imi spune, i-a pregatit un premiu, pentru un alt film, si acum nu mai stie ce sa faca. Ce il sfatuiesc? Raman putin uimit. Sergiu Nicolaescu imi cerea sfatul iar mult prea premiatul Mungiu putea sa ramana fara inca un set de aplauze, false, bineinteles. Ii spun sa i-l dea, daca este pentru ceva ce merita si nu pentru un plagiat, cum ne-a obisnuit de la “4,3,2” la “Amintiri din epoca de aur” si pana azi. Dar, totusi, sa-l faca sa si raspunda acuzatiilor aduse de cei doi scenaristi si regizori furati la drumul mare, pe spatele carora s-a cocotat ca sa-si trambiteze faima internationala. “Greu, greu, cu astfel de oameni… O generatie care si-a pierdut sufletul”, spune meditativ. Tac. Ma gandesc si eu cum au ramas unii fara suflet. Imi multumeste. Ramane sa-i fac o vizita. Dar n-am mai ajuns… Sper sa i-o fac acum, la mormant, cu conditia sa nu fie incinerat, dupa cum se pare ca doreste sotia… Ce pot sa zic? “Sergiu Nicolaescu. A facut si bune si rele. Dumnezeu sa-l ierte!”, am scris undeva, public. Si am fost completat: “Ca noi toti, de altfel”. Dumnezeu sa-l odihneasca!
“Uite-asa o sa crapam cu totii. Sau poate mai rau!”
Vedeti tot filmul “Nemuritorii” cu muzica legendarei trupe Phoenix (nu cea de azi) la Politica ta
January 10th, 2013 
VR 
Posted in 
Tags: 
