Nicolae Ceausescu: „Unii își vor apleca urechea spre tot felul de momeli și promisiuni ale cercurilor străine, fiindcă, din păcate, există încă oameni slabi, fără repere morale, dispuși să-și vândă serviciile pentru o monedă sau două – galbeni sau arginţi, pentru un bol de linte sau gulaș…”
Daca despre Monica Macovei stim ca s-a convertit – vorba lui Tismaneanu – de la comunism la greco-catolicism, in ce-l priveste pe “liderul spiritual” al PDL nu este deloc clar de la ce la ce s-a “convertit”, cand el s-a declarat public drept ateu. Un ateu “de dreapta”, ce-i drept. Ca si Monica Macovei, sustinatoarea infocata a lesbianismului si homosexualitatii, inclusiv prin programe scolare. (Conform HJ nr. 6727/25.10.1996a Judecatoriei Sectorului 2 Monica Luisa Macovei este membra fondatoare si de onoare a asociatiei homosexualilor si lesbienelor ACCEPT).
“Mai grav decât faptul că România a ajuns colonie, lucru pe care eu îl spun de ani de zile, nu pot să apreciez că ar fi altceva”, afirma amar analistul economic Ilie Serbanescu, cu privire la situatia de azi, de dupa lovitura de palat.
Asadar, daca Basescu vrea sa se intoarca la Cotroceni, peste 20 de zile, va trebui mai intai de toate sa se debaraseze de aceste deseuri ideopolitice, care il trag in jos, iremediabil, spre haul de unde nimeni nu mai are scapare. Numai apelul sincer la oamenii simpli dar care imbratiseaza valorile autentice ale natiunii – atat de batjocorite de “alesii” ICR, cu o ura viscerala fata de poporul roman si tot ce-i romanesc -, il mai poate salva pe capitanul Basescu, comandantul de cursa lunga al politicii romanesti
Rectorul Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu. Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu, discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas. Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape incredibile, mai jos.
Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica, soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane, gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi de prepusul sau, Andrei Plesu.
Insa tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi (cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru în “board-ul ştiinţific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la Casa Pionierilor Buftea, facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?
Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!), tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor” Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În încheierea conferinţei sale, Andrei Pleşu se întreba de ce creştinismul, având o tradiţie de fineţe a judecăţii care părea să fie incompatibilă cu grosolănia persecuţiilor, a putut deveni intolerant, şi la fel şi Islamul, despre care am aflat că posedă un „tezaur de texte despre toleranţă”, care este „încă şi mai amplu decât cel creştin”. Într-adevăr, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?
Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de 12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”
Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un caz mai rar de… “anamnesis”?
“În CV-ul său, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizează că nu cunoaşte limba germană: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Wittgenstein, apărută în 2004, chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.
7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta şi A. P. Iliescu 12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta. 13. L. Wittgenstein, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.
De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?
Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi Liiceanu cu editura sa, Humanitas?
Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?
“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi: “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.
“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.
Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul https://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP. Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.
Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:
Politizarea plagiatului
Liiceanu şi Pleşu – două dosare ignorate cu grijă
În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.
Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?
Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!
Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger
Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.
În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.
Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!
Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).
Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)
După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.
Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:
Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.
La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!
Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”
Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.
În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!
Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!
Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:
Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:
Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:
Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:
La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!
În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.
În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!
Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:
A pierde meciul nemaijucându-l?
Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.
Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:
„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.
Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).
Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?
Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.
Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.
A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…
Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online
Cercetatorul Ilarion Tiu, doctor in istorie (real, nu ca “dr” Patapievici sau “dr” Antohi, colegii de Comitzie ai “profesorului” Tismaneanu), dupa ce ne-a prins in mrejele unei oferte PDF de nerefuzat: TEZA LENINISTA A LUI TISMANEANU – Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt (in baza acesteia preda in SUA?!) acum ne delecteaza cu o noua productie marca Tismaneanu. De data aceasta este vorba de una bucata indoctrinare de “uz intern”, pentru colegii sai, propagandistii comunisti de la Stefan Gheorghiu, academia de cadre a PCR unde, conform memoriilor sale incetosate, sustine ca nici n-a calcat nici altceva n-a mancat. Dupa ce in anul in care se evapora din tara din motive de “persecutie” si “anticomunism” tocmai i se publica sub coordonarea profesorului Virgil Magureanu Micul dictionar social-politic pentru tineret, aparut la Editura Politica a Partidului Comunist Roman (1981), noua productie aparuta, iata, dupa 30 de ani, e mai actuala ca niciodata, mai ales ca este pentru “uz intern”. De ce nu si “uz extern”? Personal ii recomand sa o republice in tiraj de masa la fosta Editura Politica a PCR – unde tatal sau a fost numit de sovietici redactor sef, la venirea de la Moscova – actuala Humanitas a unuia, “Filosofeanu”, si, bineinteles, cu concursul activ al ICR, sa fie tradusa in cel putin 16 limbi, ca Catrinel Plesu oricum nu mai are altceva de facut de cand matronul nu mai sta pe-acasa. Iata descoperirea lui Ilarion Tiu:
Sociologul marxist Vladimir Tismăneanu face o afirmație halucinantă într-un text recent postat pe blogul dumnealui – susține că ar fi părăsit România „din rațiuni politice“.
Încă nu este clar momentul când s-a instalat în conștiința dlui. Tismăneanu repulsia față de regimul lui Nicolae Ceaușescu. Deoarece, cu doar un an înaintea plecării legale în Occident, domnia sa scrisese un text destinat formării ideologice a cadrelor de Partid. În exclusivitate vă pun la dispoziție un extras din Caietul documentar nr. 6/1980, publicat pentru „uzul intern“ al politrucilor care studiau la Academia „Ștefan Gheorghiu“.
Tismăneanu, Vladimir, „Conceptul de revoluție în ideologia Noii Stângi“, în Caiet Documentar al Academiei „Ștefan Gheorghiu“, nr. 6/1980, p. 49-73 – DESCARCĂ AICI
„Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”
– Ultima declaraţie a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava.
„… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”
– Declaraţia confidenţială făcută de Maresalul Ion Antonescu ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943
“Anul viitor se implinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial. De aceea, Romania considera ca trebuie sa se treaca la adoptarea masurilor necesare solutionarii tuturor problemelor care nu s-au rezolvat inca.
In primul rand apare necesar sa se adopte o pozitie clara, fara echivoc de condamnare si anulare a tuturor acordurilor incheiate cu Germania hitlerista, tragandu-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmarilor acestor acorduri si dictate.”
– Nicolae Ceausescu, Din Discursul tinut la Congresul al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989
“Exprimându-şi încă o dată nedumerirea faţă de pretenţiile sovietice, N. Ceauşescu a spus că nu a luat cu sine materialele respective ce ar ilustra nerespectarea înţelegerilor de către partea sovietică, însă, odată ce chestiune a fost abordată, el ar dori să declare că în literatura sovietică şi, mai ales, în cea moldovenească se denaturează – ca şi mai înainte – următoarele trei grupuri de chestiuni:
1) se reabilitează politica ţarismului în Balcani şi în regiunea dunăreană, aceasta fiind prezentată doar în plan pozitiv (mai cu seamă în chestiunea româno-basarabeană).
2) este tratată incorect, ca şi până acum, chestiunea privind existenţa poporului moldovenesc, limbii moldoveneşti şi naţiunii moldoveneşti aparte.
3) ca şi mai înainte, în literatura moldovenească, clasicii români sunt numiţi incorect moldoveni.
În opinia lui N. Ceauşescu, este absolut incorectă şi sub aspect istoric, social şi al luptei de clasă, şi sub aspect marxist afirmaţia că includerea, în 1812, a Basarabiei în componenţa Rusiei a fost legitimă şi conformă voinţei popoarelor. Nimic nu a fost legitim în acest act, afirma N. Ceauşescu. Alipirea s-a produs împotriva voinţei poporului şi împotriva dorinţei Guvernului moldovenesc. Am dori ca autorii sovietici să spună lucrurilor pe nume.
(…)
Referitor la a doua chestiune, anul trecut, a subliniat N. Ceauşescu, ei au promis să recunoască RSS Moldovenească şi să nu o ignore. Am făcut aceasta, dar nu vom fi niciodată de acord cu ideea şi nu vom recunoaşte niciodată că există o oarecare naţiune şi o limbă moldovenească separate. (Aici el a făcut trimitere la D. Cantemir, la unii miniştri ţarişti şi la lucrările unorautori sovietici publicate în perioada 1927-1930, precum şi la Marea Enciclopedie Sovietică editată după război, în care se spunea că în spaţiul dintre Prut şi Nistru al URSS locuiesc români).
L. I. Brejnev a opinat că nu trebuie să ne bazăm doar pe autori sau pe momente din lucrările acestora sau ale unor personalităţi, inclusiv Cantemir, care conţin teze avantajoase pentru români; lucrurile trebuie privite în mod real. Poporul moldovenesc, limba, cultura, conştiinţa lui naţională există în mod real, a declarat şi, oricât am nega acest lucru, el nu va înceta să existe. „Dumneavoastră, tov. Ceauşescu, printre altele, aţi fost la moldoveni şi v-aţi putut convinge că ei există în realitate”, a subliniat L. I. Brejnev.
„Da, a ripostat N. Ceauşescu, am fost, dar ei au vorbit cu mine româneşte”.
L. I. Brejnev l-a îndemnat să nu se agaţe de limbă, chiar dacă limbile moldovenească şi română ar fi absolut asemănătoare (deşi nu e deloc aşa), nici atunci nu va fi vorba de o naţiune unică. Căci în multe alte ţări popoarele vorbesc aceleaşi limbi, dar sunt naţiuni diferite (Austria şi Germania, SUA şi Anglia, ţările arabe etc.). Şi, în această chestiune, a conchis L. I. Brejnev, dumneavoastră, Nicolae Andreevici, nu vă situaţi pe poziţii marxiste.
Referitor la a treia chestiune, N. Ceauşescu a declarat co dovadă ce confirmă că limba, naţiunea moldovenească nu există de sine stătător e şi faptul că moldovenii fură clasicii români şi îi numesc moldoveni. Până şi pe M. Eminescu, adept înverşunat al unirii Moldovei şi Munteniei, care întotdeauna s-a considerat român, este fondatorul poeziei române, a făcut foarte mult pentru dezvoltarea limbii şi literaturii române, moldovenii îl numesc moldovean.”
– Din CONSPECTUL ÎNTÂLNIRII ŞI TRATATIVELOR PURTATE DE L. I. BREJNEV CU N. CEAUŞESCU ÎN CRIMEEA, LA 5 AUGUST 1977, realizat de V. I. POTAPOV, şeful Sectorului România al Secţiei CC al PCUS
Dl Gabriel Andreescu, cunoscutul aparator al tuturor minoritatilor din Romania, de o anumita orientare sexuala sau sectara, eventual transcedentala, dar mai ales, de origine “moldava” si maghiara, a ales sa-si exprime frustrarile de ordin personal atacandu-l pe istoricul american Larry Watts si pe generalul SRI (r) Aurel Rogojan printr-un melanj despre “reabilitarea Securitatii” mixat sub forma unei duble recenzii publicata in Timpul.ro (Revista aparuta cu sprijinul financiar al Primariei Iasi – Primar Gheorghe Nichita, vicepresedinte PSD).
Mircea Popescu: Daca as avea acces la emailul domniei sale, l-as intreba pe domnul Victor Ponta daca doreste la fel de mult ca o minoritate importanta ca cea romaneasca din zonele in care UDMR-ul forteaza maghiarizarea prin toate mijloacele, sa aiba o reprezentare parlamentara. Nu de alta, dar tocmai prezenta parlamentara si guvernamentala a UDMR-ului adanceste tensiunile pe plan local.
Asa cum era de asteptat si asa cum a anticipat si a declarat OSB Bucuresti la lansarea studiului, societatea a perceput acest studiu ca pe o dovada ca basarabenii sunt nepregatiti, incapabili sa asimileze programul romanesc de invatamant si prin urmare ca acestia consuma in zadar bursele oferite de catre statul roman. Probabil crearea acestei perceptii a fost si intentia autorilor acestui studiu incomplet care au folosit eronat sintagma “rata de abandon’’ anume cu acest scop, desi raportul lansat de ei este irelevant dintr-o serie de motive importante.
Puiutul lui Andrei Plesu, Mihai Razvan Ungureanu, isi lanseaza sambata o carte la Bookfest, tiparita, cum altfel?, la editura PCUS-Iasi, Polirom: “Intotdeuna loial” (mereu profund si genial?), “editie ingrijita de Ana Dinescu” (ciudat – mie nu mi-au cerut acordul pentru interviurile reproduse; n-au auzit de copyright?). Uite ce-a ajuns Ana dupa ce am am bagat-o in MAE (la cererea lui Razvanel, ce-i drept): ingrijitoare la curtea miracolelor! Mai sa fie! Dar Cartea de Munca unde i-o fi ramas sau ajuns: la prima, la a doua sau la a treia institutie?… Dar ce mai conteaza?
Ca Plesu, piticul de gradina al lui Patriciu, vrea sa-l faca pe Mihaita presedintele universului, daca ar putea intra in contact cu omologii sai, omuletzii verzi, e stiut. Zice inainte-cuvantatorul de serviciu din el, despre Razvanel: “diplomaţia şi politica în genere erau, pentru el, nu simple dexterităţi anexe, conjuncturale, ci ingredientele unei vocaţii. (..) Restul e destin. Şi va fi, deopotrivă, istorie, căci îi prevăd autorului o traiectorie publică de ordinul excepţiei”. Mai-mai!
Nu stiu de ce si cum dar, fara sa-mi doresc sa fiu rautacios – chiar dimpotriva as putea spune, am fost extrem de ponderat, pana acum, de dragul cuiva dar nu spui cine, persoana insemnata – prefatatorii dau pe-afara de o atentie homo-intelectuala nu prea cusher, ca sa zic asa. Tz tz tz…
Iata ce zice si distinsul comentator de politica externa Emil Hurezeanu – care zilele trecute uitase ca avem ambasadori in SUA si UK inca de la inceputul anului – ca a gasit intre copertile “nenarcisiste” ale “memoriilor” reputatului ministru de Externe care a brevetat diplomatia in genunchi sau/si vier-pfoten: “fărîme din eforturile unui înalt demnitar dedicat, instruit şi briliant şi chiar imaginea în epură, ce-şi aşteaptă dezvoltările, a unui om de stat luminos şi responsabil“.
Noroc ca nu mai traieste Ceausescu saracul, ca ar fi plesnit acum, pe loc, de invidie! Dar, poate, ar fi fost si putin mandru: nu spunea tanarul membru al CC al UTC dupa intalnirea sa cu secretarul general al PCR, agitandu-si mana dreapta deasupra clasei, ca “de-acum incolo nu ma voi mai spala – l-am atins pe tovarasul Nicolae Ceausescu!”?
“Experienţa mea personală cu el este că el nu are niciun fel de respect şi de simpatie umană pentru oamenii de carte. El, în sinea lui, are un hohot de râs când se gândeşte la oamenii ăştia”.
PRESIDENT CARTER. This morning the people of the United States are honored by having as our guest a great leader of a great country. President Ceausescu comes here from Romania with his wife, Elena, and it is a great personal pleasure for me on behalf of our country to welcome them.
This is the fourth visit by President Ceausescu to the United States, and my predecessors have honored themselves by visiting the nation of Romania.
It’s accurate to say that in the last 10 years or more, the friendly relationships between the United States and Romania have increased and improved rapidly to the satisfaction and to the benefit of our people.
Trade between our two countries in the last 10 years has been multiplied 10 times over. And because of the rapidly improving relations that still exist, we expect the volume of trade to more than double in the next 3 years.
It’s also of great benefit to me as President to have a chance to consult with a national and an international leader like our guest today. Their influence as Romanian leaders throughout the international world is exceptional. Because of the strong commitments of the President and the independence of the people, Romania has been able to serve as a bridge among nations with highly divergent views and interests and among leaders who would find it difficult under some circumstances to negotiate directly with each other.
One recent notable achievement of President Ceausescu was to be instrumental in arranging the historic visit of President Sadat of Egypt to the capital of Israel in Jerusalem. Both of those countries have found in Romania an avenue of communication and understanding that’s been very valuable to them, to the Middle East, and to world peace.
There are differences, obviously, between the United States and Romania, in our political system and also in our military alliances. But the factors which bind us together are much more profound and of much greater benefit to our countries. We share common beliefs. We believe in strong national sovereignty. We believe in preserving the independence of our nations and also of our people. We believe in the importance of honoring territorial integrity throughout the world. We believe in equality among nations in bilateral dealings, one with another, and also in international councils. We believe in the right of every country to be free from interference in its own internal affairs by another country. And we believe that world peace can come—which we both devoutly hope to see—through mutual respect, even among those who have some differences between us.
Our goals are also the same, to have a just system of economics and politics, to let the people of the world share in growth, in peace, in personal freedom, and in the benefits to be derived from the proper utilization of natural resources.
We believe in enhancing human rights. We believe that we should enhance, as independent nations, the freedom of our own people. And Romania has been instrumental in pursuing the goals of the Helsinki conference, in particular, building the mutual confidence factors that can let the nations of Eastern Europe and the nations of Western Europe understand one another better and build up legitimate trust through that understanding.
We also believe in a common goal-which President Ceausescu has endorsed forcefully and publicly—in the principle of world disarmament, based on mutually beneficial agreements and based on an enhanced prospect for peace.
Mr. President, Mrs. Ceausescu, on behalf of the American people, I want to extend my expression of honor that you are here and the warmest welcome to the United States.
Thank you very much.
PRESIDENT CEA– USESCU. Mr. President, esteemed Mrs. Carter:
It is with particular pleasure that myself, my wife, and the associates accompanying me are visiting again the United States at the kind invitation extended by you, Mr. President, and by Mrs. Carter.
I should like to begin by addressing to you and to the people of America the warmest greetings of the people of Romania, who are most desirous to entertain and develop friendly relations and cooperation with the great people of the United States.
Our visit here takes place at a time when the relations between Romania and the United States have seen continuous progress. Indeed, in the last 10 years, there was a significant growth in our economic exchanges, which have increased almost 10 times over, as well as in our cooperation in the field of science, culture, and in the exchange of citizens between our two countries.
July 10th, 2012 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
Mihai Razvan Ungureanu: Intotdeauna loial. Bine, bine: loial. Dar cui?
Ca Plesu, piticul de gradina al lui Patriciu, vrea sa-l faca pe Mihaita presedintele universului, daca ar putea intra in contact cu omologii sai, omuletzii verzi, e stiut. Zice inainte-cuvantatorul de serviciu din el, despre Razvanel: “diplomaţia şi politica în genere erau, pentru el, nu simple dexterităţi anexe, conjuncturale, ci ingredientele unei vocaţii. (..) Restul e destin. Şi va fi, deopotrivă, istorie, căci îi prevăd autorului o traiectorie publică de ordinul excepţiei”. Mai-mai!
Nu stiu de ce si cum dar, fara sa-mi doresc sa fiu rautacios – chiar dimpotriva as putea spune, am fost extrem de ponderat, pana acum, de dragul cuiva dar nu spui cine, persoana insemnata – prefatatorii dau pe-afara de o atentie homo-intelectuala nu prea cusher, ca sa zic asa. Tz tz tz…
Iata ce zice si distinsul comentator de politica externa Emil Hurezeanu – care zilele trecute uitase ca avem ambasadori in SUA si UK inca de la inceputul anului – ca a gasit intre copertile “nenarcisiste” ale “memoriilor” reputatului ministru de Externe care a brevetat diplomatia in genunchi sau/si vier-pfoten: “fărîme din eforturile unui înalt demnitar dedicat, instruit şi briliant şi chiar imaginea în epură, ce-şi aşteaptă dezvoltările, a unui om de stat luminos şi responsabil“.
Noroc ca nu mai traieste Ceausescu saracul, ca ar fi plesnit acum, pe loc, de invidie! Dar, poate, ar fi fost si putin mandru: nu spunea tanarul membru al CC al UTC dupa intalnirea sa cu secretarul general al PCR, agitandu-si mana dreapta deasupra clasei, ca “de-acum incolo nu ma voi mai spala – l-am atins pe tovarasul Nicolae Ceausescu!”?
Se pare ca de-atunci a ramas… de dreapta…
Roncea Ro – 7 Iunie 2008
Vezi si Andrei Plesu despre Traian Basescu:
“Experienţa mea personală cu el este că el nu are niciun fel de respect şi de simpatie umană pentru oamenii de carte. El, în sinea lui, are un hohot de râs când se gândeşte la oamenii ăştia”.
Integral la Andrei Plesu are “darul limbilor”. Marturisiri despre “Frontul” lui Plesu: Teodor Baconscky, Mihai Razvan Ungureanu, Toader Paleologu, Sever Voinescu, Cristian Preda