“Legea antilegionară” introdusă în Parlament de subalternul lui Victor Ponta, Alexandru Florian, fiul sinistrului comisar ideologic bolşevic Radu Florian (nume real necunoscut), prin intermediului lui Crin Antonescu şi a unui şpagar de milioane de euro ridicat de DNA, George Scutaru, fost corespondent ProTv la Moscova, şi “perfecţionată” de un informator condamnat al Securităţii, Ciprian Nica de la PSD, stârneşte uimirea istoricilor responsabili. Profesorul Cristian Troncotă, fost Decan al Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei Naţionale de Informaţii a SRI, a afirmat tranşat că această lege este “o aberaţie”! În cadrul unei emisiuni RTV de marţi, 7 iulie a.c., la care au participat telefonic istoricul Cristian Troncotă, şi stareţul Mănăstirii Părintelui Justin Pârvu, Părintele Hariton Negrea, s-a arătat că monahii de la Petru Vodă i-au adresat Preşedintelui României, Klaus Iohannis, o scrisoare în apărarea martirilor închisorilor comuniste, în care se solicită reanalizarea acestei legi în spiritul adevărului istoric. După cum arată Mănăstirea Petru Vodă, scrisoarea călugărilor privind ordonanţa OUG 31/2002 şi proiectul de lege PL-x 193/2014 a ajuns deja pe masa lui Iohannis, unde se află şi Legea în cauză, spre promulgare sau trimitere înapoi la Parlament.
Parintele Hariton Negrea, staretul Manastirii Petru Voda a Parintelui Justin Parvu – Foto Cristina Nichitus Roncea
În Scrisoarea deschisă adresată Preşedintelui Klaus Iohannis, călugării susţin că “legea nu face diferenţa între dictatorul Adolf Hitler şi Mircea Vulcănescu sau părintele Dumitru Stăniloae. Legea întinează memoria sfinţilor mărturisitori şi mucenici, adică miile de clerici şi mireni care au pătimit şi au fost ucişi pentru că credeau în Dumnezeu, iar nu pentru că ar fi săvârşit vreo crimă. Dacă a-l cita pe părintele Dumitru Stăniloae va costa de la 3 luni la 3 ani de închisoare, dacă publicarea unui acatist către părintele Arsenie Boca va costa 5 ani de închisoare, atunci cum mai sunt pedepsiţi adevăraţii criminali de ieri şi de azi?”, întreabă retoric călugării de la Petru Vodă, citaţi de RTV şi alte publicaţii. “Pe noi ne interesează ca marile personalităţi care au fost parte a fenomenului legionar şi care au marcat România şi din punct de vedere politic şi cultural şi religios să nu fie denigrate sau chiar scoase în afara legii”, a afirmat Părintele Hariton Negrea (foto). “Noi nu forţăm lucrurile în nici un fel pentru că, în primul rând, suntem monahi ai Bisericii Ortdoxe Române”, a spus Părintele, adăugănd că “aşteptăm totuşi şi un răspuns, în timp” din partea Preşedintelui, “cu speranţa că se va analiza corect această problemă”.
O Comisie şi nu un căluş pentru adevărul istoric
Mănăstirea Petru Vodă, prin vocea Părintelui Hariton, propune şi constituirea unei Comisii de istorici care să studieze fenomenul legionar, politic, religios şi cultural, şi să analizeze şi clarifice controversele perioadei din punct de vedere istoric şi nu ideologic. Propunerea notabilă completează poziţia Academiei Române, care, într-un Document oficial elaborat de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului arată că Mişcarea Legionară nu a fost “fascistă”, poziţie ignorată însă de turnătorul Securităţii Ciprian Nica şi angajatul lui Victor Ponta, Alexandru Florian, care au “decretat” prin lege un fals istoric. Rămâne să mai aflăm, prin lege, că marxist-leniniştii ca Radu Florian au făcut în timpul liber rezistenţa din munţi? “Trebuie reținut faptul că adevărata măsură a luptei antibolșevice a fost dată de Mișcarea Legionară pe front, prin înrolarea deținuților politici în batalioanele disciplinare destinate primei linii, unde s-au evidențiat prin fapte de vitejie, apoi în lupta împotriva instaurării regimului comunist. Componenta majoră a mișcării naționale de rezistență anticomuniste din România a fost legionară, realitate ilustrată de procentul major al deținuților politici din perioada 1945-1964, apreciat la 75%”, se notează în documentul semnat de profesorul dr. în istorie Radu Ciuceanu, fost deţinut politic cu 15 ani de temniţă grea, inclusiv la Piteşti, închisoarea experimentelor anti-umane bolşevice. În Document este citat şi academicianul Dan Berindei, Președintele de Onoare al Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române, care a afirmat public faptul că “Mișcarea Legionară nu poate fi calificată drept ‘fascistă’ întrucât nu întrunește, prin elementele de doctrină pe care le-a adoptat și promovat, un caracter ideologic fascist”.
Aviz amatorilor: “Cu Istoria nu te poţi lua la trântă”
La rândul său, istoricul Cristian Troncotă s-a arătat în emisiunea RTV absolut revoltat de această “lege” catalogând-o drept “o aberaţie”. Părintele Hariton şi călugării de la Petru Vodă “au perfectă dreptate” contestând “legea”, a afirmat tranşant cunoscutul istoric. “Mie mi se pare cumva o inabilitate politică să încerci să promulgi o lege care vine să condamne un fenomen istoric, ceva care s-a petrecut demult în istorie. Chestiunea aceasta cu ‘lupta cu istoria’ mie unuia imi aduce aminte de un mental care aparţinea unei lumi revolute (bolşevice – n.m.). Deci parlamentarii ar trebui să reformuleze, Preşedintele să le ceară în mod expres să reformuleze, pentru că nu te poţi lua la trântă iarăşi cu Istoria. Este o chestiune care aparţine Istoriei. Este absolut aberant să ieşi cu o lege care să vină să-ţi interzică să vorbeşti. Ce să ne interzică? O să ne interzică nouă, profesorilor, istoricilor, să vorbim despre legionarism în spaţiul public? Pentru că Universitatea este un spaţiu public! Tinerii trebuie să cunoască Istoria… Interzicem Istoria? Asta mi se pare un lucru absolut de neacceptat!”, a afirmat profesorul Cristian Troncotă. “Şi, în ceea ce spunea Părintele adineauri, sigur că da, au fost oameni care au greşit şi au plătit. Au fost condamnaţi. Dar imensa masă a celor care au împărtăşit o ideologie şi care n-au făcut nici un fel de rele, dimpotrivă, au pătimit şi au suferit ororile Gulagului comunist din România, ce facem cu aceştia, îi mai omorâm o dată, îi mai condamnăm a doua oară? Mie mi se pare o chestiune absolut aberantă! Ori e vorba de incultură, ori e vorba de reavoinţă… Se întâmplă ceva ciudat în Parlamentul României.”, a conchis reputatul istoric şi general (r) citat de Roncea.Ro din cadrul emisiunii RTV preluate de revista Atitudini a Mănăstirii de maici de la Petru Vodă.
“Interesul mănăstirii noastre este în primul rînd creştin şi bisericesc”
“În abordarea acestei teme, interesul mănăstirii noastre este în primul rînd creştin şi bisericesc”, scrie Protosinghel Hariton Negrea într-o pozitie publicată de Mănăstirea Petru Vodă, ctitoria de călugări a Părintelui Justin închinată martirilor si mărturisitorilor închisorilor bolşevice. Cităm în continuare: “Credinţa, iar nu convingerile politice, au generat dorul de sfinţenie. O întreagă generaţie de români doritori şi iubitori de sfinţenie a trecut prin temniţele ateiste. Pe mulţi dintre aceştia Dumnezeu i-a proslăvit prin sfinte moaşte făcătoare de minuni, iar pe alţii i-a ales să dea mărturie creştinilor din România de astăzi că sfinţenia este posibilă, cu toată suferinţa de nemăsurat în cuvinte îndurată de două generaţii de români la jumătatea secolului XX. Pentru generaţia de astăzi şi pentru cele viitoare i-a ţinut în viaţă pe Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Arsenie Boca, Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Adrian Făgeţeanu, Părintele Roman Braga, Părintele Justin Pârvu, Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Constantin Voicescu, Părintele Constantin Sârbu, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Crăciun Oprea, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Părintele Ştefan Marcu şi alţi mari sfinţi ai vremurilor din urmă. Nu compromisurile i-au ţinut pe aceştia în viaţă în adîncul tenebrelor temniţelor ateiste, ci iubirea lor către Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi vrea de la creştinii din România să-şi deschidă ochii minţii şi ai inimii şi să primească în sufletele lor iubirea de sfinţenie a acestor două generaţii de înaintaşi şi să o facă roditoare.”
Securitatea l-a informat pe Ceauşescu că vine apocalipsa PCR-ului
Pe 18 decembrie 1989, preşedintele RSR Nicolae Ceauşescu primea o informare de la Securitate, întocmită numai pentru şeful statului de Serviciul de Cercetare Analiză şi Sinteză din Centrul de Informatică şi Documentare (CID – unitate a Departamentului Securităţii Statului). Istoricul Cristian Troncotă, pe vremea aceea tânăr locotenent în cadrul CID, a intrat în posesia acestei Note, împreună cu alte trei informări similare, dintre care una olografă, semnată de şeful Departamentului Securităţii Statului, general-colonel Iulian Vlad, când a primit dosarul de cadre al acestuia din urmă, spre arhivare, după arestarea sa survenită în 31 decembrie 1989, la ordinul lui Silviu Brucan. Cristian Troncotă a avut inspiraţia să xeroxeze aceste note, înainte de a le înainta, în original, Comisiei speciale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989. Conform afirmaţiilor sale, în prezent, nota de mai jos nu se mai găseşte în Arhiva Comisiei senatoriale în cauză. Conţinutul ei a fost valorificat însă în lucrarea lansată de Cristian Troncotă pe 17 decembrie a.c., “Duplicitarii – O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România. 1965-1989 (Editura Elion, 2014), în revista rezerviştilor DSS şi SRI, “Vitralii”, urmând să apară în facsimil, integral, în lucrarea coordonată de Victor Roncea şi col (r) Marian Rizea, “KGB-ul în Revoluţia Română – Mărturii şi Documente din Arhivele SRI, CNSAS, Senatului şi Instanţelor de judecată din România” (Editura Mica Valahie, 2015). Din acest Rezumat cu “informaţii mai deosebite din telegrame”, destinat doar ochilor lui Nicolae Ceauşescu, rezultă cât se poate de clar că atât Securitatea cât şi dictatorul ştiau precis ce va urma, încă de dinainte de 18 decembrie. Subliniem esenţa: “În perioada următoare, Guvernul Român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul, în care P.C.R. să nu mai aibă rolul conducător; U.R.S.S. şi Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii vor incita populaţia Transilvaniei la revoltă împotriva guvernului de la Bucureşti; U.R.S.S. va acţiona pentru a obţine sprijin în România în direcţia „reactivării“ unor români care au studiat în Uniunea Sovietică şi simpatizează cursul politic din această ţară.”. Ceea ce s-a şi întamplat, întocmai, cu generalul Nicolae Militaru la conducerea Armatei şi Ion Iliescu şi Silviu Brucan la şefia FSN. (Victor Roncea)
“STRICT SECRET
Exemplar unic
REZUMAT
Informaţii mai deosebite din telegrame
R. S. România
1. Acţiunea „ORIENT ‘89“ (…) – Vizita în Iran (n.r.)
2. Agenţia France Presse şi posturi de radio occidentale cu emisiuni în limba română au relatat că sute de manifestanţi au împiedicat forţele de ordine din Timişoara să-l evacueze pe Tokes Laszlo din sediul Bisericii Reformate unde se adăpostise.
– Ziarul „Die Welt“ scrie că celor 300-700 de persoane care s-au adunat în faţa bisericii din Timişoara li s-au alăturat şi alţi simpatizanţi, ajungând la circa 5000. Potrivit altor ştiri, la manifestaţie ar fi participat circa 10.000 de persoane.
– Se susţine că au avut loc confruntări sângeroase, sute de manifestanţi au fost bătuţi şi mulţi dintre ei au fost arestaţi.
– Duminică dimineaţa, România ar fi închis graniţa cu Ungaria prin punctul de trecere a frontierei la Nădlag, iar zona în care se află oraşele Timişoara şi Arad ar fi fost încercuită de forţele de securitate.
– Duminică seara, în faţa Ambasadei R. S. România din Budapesta a avut loc o demonstraţie antiromânească de susţinere a lui Tokes Laszlo, la care au participat circa 150 persoane, membri ai Forumului Democratic Ungar, care au purtat lozinci ostile ţării noastre şi care a durat 30 de minute. La încheierea manifestaţiei, fără incidente, s-a precizat că se va organiza una şi luni seara la orele 21.30, ora locală.
– Gyozo Modvay, secretar al „Mişcării internaţionale Tokes Laszlo“, a anunţat că gruparea sa va organiza la 19 decembrie a.c. în oraşul Hotvan „prima demonstraţie naţională“ în favoarea minorităţii maghiare, la care vor participa Matyas Szuros, preşedintele interimar al Ungariei, Kalman Kulcsar, ministrul Justiţiei, Istvan Palgy din partea colegiului pentru minorităţi etnice şi Erno Raffy, istoric, deputat în Parlament.
– Zoltan Sido, preşedintele „CSEMADOK“ (organizaţie oficială a maghiarilor cehoslovaci), într-un interviu acordat cotidianului ungar „Magyar Hirlop“ şi-a exprimat „protestul împotriva politicii naţionale a României“, adăugând că organizaţia pe care o conduce „îşi ridică glasul în favoarea lui Tokes Laszlo şi Suto Andras“ (telegramă Budapesta).
3. Postul de radio „B.B.C.“ relatează că la Braşov ar fi avut loc o demonstraţie, la 8 decembrie, de 30 de minute în faţa uzinei „Steagul Roşu“, la care au participat 200-300 muncitori care au cerut „hrană, căldură şi libertate“. Demonstraţia a fost dispersată de miliţie. (…)”
Dezbateri aprinse, care s-au întins pe mai multe ore, la lansarea lucrării istoricului Cristian Troncotă, “DUPLICITARII“, care a avut loc pe 17 decembrie a.c., la Libraria Mihai Eminescu. Membri şi cadre active şi în rezervă ale CNSAS, IRR, SRI şi DSS au dialogat miercuri seara cu cărţile pe masă despre controversa “securişti-terorişti”, rolul Armatei si al serviciilor speciale sovietice în evenimentele din decembrie 1989. Dezbaterea a continuat azi, la sala ARCUB, unde ASOCIATIA CADRELOR MILITARE ÎN REZERVA SI ÎN RETRAGERE DIN SERVICIUL ROMÂN DE INFORMATII a organizat conferinţa „SERVICIILE DE INFORMATII SI EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989”. Până la prezentarea acesteia, public aici o parte din discuţiile de la lansarea din subsolul Librăriei Mihai Eminescu, care au beneficiat, din sală, şi de contribuţiile notabile ale istoricilor Ioan Scurtu şi Aurel David.
După cum se stabilise în scenariul KGB-ist, încă din vara lui 1989, „schimbările din România vor fi sângeroase”, „Ceauşescu va termina rău” şi „Securitatea trebuie să dispară”. Chiar generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care avea să joace un rol important în lovitura de stat, a recunoscut într-un interviu că se aştepta ca „Securitatea să fie tocată”. Prin urmare, instituţia Securităţii regimului comunist din România a avut parte, în decembrie 1989, de un sfârşit sângeros, terorii revoluţionare antisecuriste declanşate în decembrie 1989 căzându-i victime numeroase cadre din aparatul de Securitate central şi teritorial. Şi nu oricum. Au fost batjocoriţi, umiliţi, bătuţi, lipsiţi în mod abuziv de libertate, au suportat torturi inimaginabile, li s-a refuzat asistenţa medicală celor aflaţi în suferinţă ori le-au fost profanate cadavrele celor asasinaţi mişeleşte. În acel decembrie însângerat al anului 1989 Securitatea a devenit „vinovatul de serviciu”, punându-i-se în cârcă toate relele – reale sau imaginare – legate de vechiul regim sau produse sub cel nou. Pe bună dreptate generalul Iulian Vlad, fostul şef al DSS spunea la o lansare de carte la Baia Mare, în 2009, că „Despre evenimentele anului 1989 şi altele pregătitoare s-au scris relativ multe şi, din varii morive, nu întotdeauna cu real interes şi bună credinţă de a servi punerii faptelor în lumina adevărului”[1].
Aşa cum rezultă din majoritatea studiilor ştiinţifice bazate pe documente şi mărturii, dar mai ales pe o judecată echidistantă, Securitatea nu a participat decât în prea mică măsură la represiunea asupra demonstraţiilor anticeauşiste din decembrie 1989. Aceasta a fost în exclusivitate problema Armatei, Miliţiei şi Procuraturii Militare. Iar Armata Română a reacţionat dur, dar perfect legal, în 17 decembrie 1989 la Timişoara pentru că unii „demonstranţi” în realitate agenţi străini foarte bine instruiţi, care îşi cunoşteau perfect misiunea, infiltraţi printre demonstranţi au atacat tehnica militară şi au provocat militarii. Şi pentru ca ironia istoriei să fie şi mai pregnantă, instituţia Securităţii a trebuit să suporte una dintre cele mai mari calomnii lansate şi susţinută de exponenţii noii puteri, şi anume aceea de „securişti-terorişti”. Şi faptul că după mai bine de două decenii de la acele evenimente, o dată cu devoalarea publică a unei astfel de propagande cu parfum de Kremlin, nici o oficialitate a statului român nu s-a grăbit, nu neapărat să-şi ceară scuze, dar măcar să recunoască minciuna şi dezinformarea la care a fost supus poporul român, denotă că încă mai avem o frică endemică de fostul mare vecin şi stăpân de la Răsărit, în ciuda faptului că ne place să ne lăudăm că suntem integraţi în NATO şi UE, ori că aparţinem de drept şi de fapt spaţiului lumii civilizate. Dar să rememorăm faptele aşa cum s-au petrecut.
Şovinismul extremiştilor iese din tenebrele istoriei
Imediat după fuga Ceauşeştilor, în 22 decembrie 1989, într-o serie de comune din judeţele Harghita şi Covasna s-au produs fapte abominabile împotriva unor cadre de Miliţie şi Securitate. După cum am menţionat la locul potrivit în această lucrare, miliţienii din mediul rural aveau competenţe şi pe linie de securitate, motiv pentru care au căzut victime propagandei antisecuriste. Cel care poartă o mare răspundere asupra faptului că a declanşat o astfel de campanie a fost Ion Iliescu. Într-o serie de localităţi din judeţele Harghita şi Covasna, în după-amiaza zilei de 22 decembrie populaţia minoritară maghiară incitată la violenţă de extremişti a atacat posturile de miliţie şi s-au pretat la crime monstruoase.
În comuna Dealu, din judeţul Harghita, formată din şapte sate şi locuită de 4000 de suflete a căzut victimă plutonierul major Liviu Teofil Chenchişan, în vărstă de 33 de ani, care ocupa funcţia de şef de post de miliţie. El, împreună cu familia sa (soţia şi doi copii minori) erau singurii români din comună. Postul de miliţie şi casa familiei plutonierului major au fost incendiate. Subofiţerul a fost scos din locuinţă şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. Soţia şi copii au fost salvaţi de o familie de maghiari. Criminalii: Nagy Istvan, Ambrus Pavel, Vass-Kiss Elod şi Nagy Imre au fost condamnaţi de Curtea Supremă la pedepse între 13 şi 18 ani închisoare. Dar în 1994 au fost puşi în libertate printr-un decret de graţiere semnat de, cine altul, Ion Iliescu, pe motiv că în timpul procesului îşi recunoscuseră faptele.
În dimineaţa de 22 decembrie 1989, ofiţerii şi subofiţerii de securitate din Odorheiul Secuiesc şi-au depus armele în fişete, conform ordinului primit de la generalul Iulian Vlad, şeful DSS. Fiind o stare excepţională, cadrele nu puteau părăsi sediul, fiind consemnate la locul de muncă. Pentru apărarea sediului, care adăpostea la parter şi Miliţia a fost adus un pluton din trupele de securitate de la Gheorghieni. După ce s-a anunţat moartea generalului Vasile Milea au început să se adune protestatari în preajma sediului Miliţiei şi Securităţii. Protestatarii au devenit violenţi, atacând depozitul de la parter al Miliţiei unde se aflau aparate video confiscate. Unii dintre protestatari chiar au reuşit să-şi recupereze obiectele confiscate legal de către organele de Miliţie. În jurul orei 16 plutonul de securitate a primit ordin de retragere în cazarma de la Gheorghieni, pe motiv că spiritele se calmaseră. În jurul orei 18:00, deci după o oră şi jumătate de la apariţia lui Ion Iliescu la postul Televiziunii române, când a rostit acele fraze mincinoase prin care incita populaţia la acţiuni contra Securităţii, în faţa clădirii Ministerului de Interne din Odorheiul Secuiesc au început să se strângă alţi manifestanţi. De data aceasta erau dominaţi de indivizi cu o ţinută atletică şi aflaţi sub influenta băuturilor alcoolice. Au atacat sediul Miliţiei şi Securităţii, au incendiat parterul şi au trecut la violenţe contra cadrelor de securitate. Locotenent-colonelul Dumitru Coman, şeful Securităţii din Odorheiul Secuiesc, perceput de localnici ca un om cumsecade, a fost totuşi scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminaliştii care au făcut cercetările au constatat că trupul neînsufleţit nu mai avea nici un os întreg. Făptuitorii, de origine etnică maghiară, foşti informatori şi agenţi ai Securităţii maghiare AVO[2], au fost salvaţi de la pedeapsa meritată în urma demersurilor făcute de fruntaşii UDMR la forurile europene.
În 1997, rămăşiţele pământeşti ale martirului erou lt.col Dumitru Coman au fost deshumate din cimitirul din Odorheiul Secuiesc şi îngropate în cimitirul din satul său natal Rădaia, judeţul Cluj. A avut parte şi de un ceremonial militar la care au participat numeroşi militari şi civili. Iată şi un fragment sugestiv din ceea ce a reţinut ziaristul clujean Ionuţ Tene: „Au venit şi au dorit să-şi aducă omagiul la înmormântarea militară peste o sută de ofiţeri SRI şi ai fostei Securităţi comuniste, care au lucrat la protejarea identităţii româneşti din Ardeal. Ţin minte că era un frig de crăpau pietrele şi nu mare mi-a fost mirarea, când au dus coşciugul la groapă să văd numeroşi ofiţeri SRI ştergându-şi lacrimile de la ochii şi au aruncat un bulgăre de ţărână pe coşciugul de lemn. Un cunoscut colonel din SRI Cluj s-a îndreptat spre mine emoţionat şi mi-a zis: – Ionuţ, oameni ca şi el (col. Coman) au ţinut ţara unită şi Transilvania să nu se rupă de România!”[3]. Din nefericire decretul prezidenţial din 2010 îi retrage locotenent colonelului Dumitru Coman după 21 de ani titlul de erou martir al Revoluţiei Române, în urma sesizării CNSAS şi a avizării Parlamentului României, pe motiv că ofiţerul făcuse aşa-zisă „poliţie politică”, adică o infracţiune nedefinită în legislaţia românescă. În aceeaşi situaţie s-au găsit şi alţi doi eroi-martiri: colonelul Gheorghe Trosca şi locotenent colonelul Eugen Cotună. Toţi trei nedoriţi de memoria perversă a politrucilor de ocazie cu parfum de Kremlin, vor rămâne veşnic în amintirea poporului român alături de alţi bravi eroi martiri ai neamului.
Tot la Odorheiul Secuiesc, bande de extremişti şovini, împinşi de la spate de agenţi AVO, l-au spânzurat pe locotenentul de securitate Mircea Buie pe motiv că este „român securist”. Ulterior i-a fost spartă şi devastată locuinţa. A avut noroc că a cedat creanga acelui castan de care era atârnată frânghia. A intervenit şi un grup, format tot din etnici maghiari care s-au dovedit raţionali, „buni cetăţeni români şi oameni de omenie”, după cum i-a numit chiar generalul Iulian Vlad[4]. I-au scos ştreangul de la gât şi ulterior l-au dus la spital. Aşa a scăpat cu viaţă, reuşind ulterior să povestească cu mult realism şi obiectivitate momentele dramatice prin care a trecut[5].
Se pune întrebarea: ce au avut extremiştii cu colonelul Dumitru Coman şi cu locotenentul Mircea Buie? Evident că nu originea etnică constituia motivul principal ci ceea ce ştiau cei doi ofiţeri de securitate despre activităţile desfăşurate contra intereselor româneşti de către neorevizioniştii maghiari. Elocvent în acest sens este următorul fragment din declaraţia făcută de locotenentul Mircea Buie: „În 1989 aveam semnale clare de intensificare a contactelor revizioniştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske”[6].
Tot din izvoare istorice memorialistice aflăm despre adjunctul şefului de post de Miliţie din comuna Zetea, plutonier Dănilă Gabi, că a fost maltratat şi omorât, iar în Cristurul Secuiesc, plutomierul major Ferencz Emeric a fost omorât de ţiganii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. Posibil ca în acest ultim caz să fie vorba despre o răzbunare ca urmare a unei anchete dure din partea Miliţiei. A avut de suferit şi preotul ortodox din localitate, un anume Călugărul pe motiv „că-i protejază pe ofiţerii de securitate”[7].
Un bilanţ sumar al ororilor comise de bandele de extremişti şovini maghiari, incitaţi de discursul iraţional a lui Ion Iliescu, ajutaţi de alcool şi de „turiştii-neturişti”, în realitate agenţi AVO ai Securităţii maghiare, ar arăta cam aşa: în judeţele Harghita şi Covasna au fost distruse 43 de sedii ale Securităţii şi Miliţiei (35 în judeţul Harghita şi 8 în judeţul Covasna), şi incendiate cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorghieni, Cristuru Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni”[8]. Şapte persoane, dintre care şase din Ministerul de Interne, cadre active şi de rezervă au fost omorâte bestial, iar cadavrele lor profanate. În afara acestora, 104 ofiţeri şi subofiţeri de miliţie şi securitate din judeţele Harghita şi Covasna au fost maltrataţi de şovini unguri, suportând vătămări corporale şi fracturi multiple. Îngrijirea lor a însumat peste 500 de zile de spitalizare, mulţi dintre aceştia râmânând cu urme pentru toată viaţa. Din sediile posturilor de miliţie şi securitate au fost sustrase 468 arme şi 17 832 cartuşe, din care ulterior s-au recuperat 396 arme şi 2832 cartuşe, rămânând dispărute 72 arme şi 15 000 cartuşe[9]. Făptuitorii, cărora li se potriveşte de minune versul eminescian – „e ruşine omenirii să vă spună vouă oameni” – au fugit ulterior din România, ca nişte laşi notorii, pierzându-şi astfel urmele prin Ungaria, Suedia sau alte ţări care s-au pricopsit cu asemena creaturi josnice.
Două aspecte sunt fundamentale din aceste evenimente începute în 22 decembrie 1989 şi continuate mai bine de câteva luni în judeţele Harghita, Covasna, la care se adaugă în martie 1990 Târgu-Mureş. În primul rând, cadrele de miliţie şi securitate nu au folosit armamentul din dotare. Cercetările ulterioare demonstrând că nu a existat nici măcar un singur caz de utilizare a armelor de foc contra populaţiei. Pe de lată parte se poate spune că acţiunile anticeauşiste au fost doar ocazia pentru ca şovinii unguri să transforme totul în acţiuni antiromâneşti. E bine să se ştie acest lucru, pentru că un popor tolerant cum este poporul român a dovedit de nenumărate ori în istorie că ştie să ierte, dar fără îndoială nu va putea uita. (…)
[2] Ionuţ Tene, O greşeală prezidenţială de neiertat: Ridicarea titlului de erou-martir locotenent-colonelului Dumitru Coman, ofiţerul masacrat de agebţii AVO la odorheiul Secuiesc, în „Napoca News”, 2 martie 2011.
[5] Aurel I.Rogojan, 1989 dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei, Ediţia a II-a, revizuită, Editura Proema, Baia Mare, 2009, p. 199.
Fotografia inedita cu generalul Victor Neculicioiu ne-a fost oferita de prof. Cristian Troncota care isi lanseaza maine, 17 decembrie 2014, ora 17.00, la Libraria Eminescu, a doua editie, mult imbunatatita si adăugita, a lucrarii sale despre Securitate – „DUPLICITARII”.
Fostul șef al unităţii speciale anti-KGB din România – unica de acest gen din întreg spaţiul dominat de URSS -, generalul-locotenent Victor Neculicioiu, a murit, cu aceeași discreție care l-a marcat întreaga viață, chiar pe 16 decembrie, anul trecut. După revoluție, s-a retras la Cristian, unde avea o casă. Am avut onoarea să-l cunosc personal. Dumnezeu să-l ierte!
Victor Neculicioiu a confirmat implicarea rușilor la Revoluție
Referitor la conspiraţia de la Iaşi, referirile Securităţii au fost destul de vagi în anii de după Revoluţie. În 1994, Victor Neculicioiu, fost şef al contraspionajului, reda mitingul eşuat la Iaşi în câteva fraze. Iată mărturia sa în faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie: „La 14 decembrie am fost trimis la Iaşi cu o echipă, să văd implicarea ruşilor. S-a semnalat că va fi o acţiune de anvergură. Aveau oameni care-i ţineau la curent şi cadre de informaţii la ambasadă. Să scoată lumea în stradă. Pe 15, erau doi sau trei reţinuţi. (…) E drept, zona era bătută de ruşi. Trebuia să se iasă în stradă pe 16, 19 şi parcă 22. Nu au ieşit”.
Aşa cum rezultă din documente date publicităţii, instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de Departamentul Securităţii Statului în 1982, relevau că “România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Generalul Victor Neculicioiu, ultimul director al Unităţii 0110 (unitatea anti-KGB) a Securităţii a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat dupa revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era “destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă “ca orice stat occidental”.
Încă de la începutul anilor `80, unitatea 0110 a fost organizată în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB si GRU. Alta era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor sovietice. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină.
„Mişcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generaţii româneşti.“– Mircea Eliade
În această noapte, a Sfântului Andrei, se împlinesc 76 de ani de la asasinarea Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, şi a camarazilor săi, Nicadorii şi Decemvirii. Pentru a pătrunde circumstenţele acestei crime am apelat la un studiu al profesorului Ioan Scurtu, apărut în lucrarea POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012. În completarea acestuia voi adăuga şi opinia istoricului Cristian Troncotă despre cine a stat în spatele executanţilor operaţiunii criminale.
Iată momentele politice premergătoare actului ucigaş, prezentate într-un studiu al profesorului Scurtu despre ideologie şi formaţiuni de dreapta în România interbelică:
(…) “La sfârşitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că “simpatizează foarte mult” Mişcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu şi să instaureze un regim personal, bazat pe Mişcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame “Căpitanul” Mişcării Legionare, iar el îl va numi şeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credinţă, nu altcuiva, şi că această credinţă nu putea fi obiectul unui trafic politic.
Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. (…)
Pe măsură ce relaţiile dintre Rege şi legionari se deteriorau, se constată o intensificare a contactelor vizând stabilirea unei punţi de legătură între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu. La 11 martie 1937, în casa inginerului Ionică din Bucureşti a avut loc o întrevedere între Corneliu Zelea Codreanu şi Zaharia Boilă. Cu acest prilej, şeful legionarilor a afirmat că Regele urmărea să-l suprime, că a înţeles clar că “două săbii nu încap într-o teacă”. De aceea, el propunea o alianţă cu Iuliu Maniu, fiind convins că “dacă Regele ne ştie de aliaţi, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. De asemenea, la 22 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu s-a întâlnit cu Gheorghe Brătianu, convenind asupra unei acţiuni comune împotriva lui Carol al II-lea.
În acest context, s-a produs înlăturarea principelui Nicolae din rândul familiei regale. Revoltat de faptul că fratele său, Carol al II-lea, refuza să-i recunoască legalitatea căsătoriei cu Ioana Dolete – în timp ce el, regele ţării, trăia cu Elena Lupescu, ale cărei sfaturi politice le urma cu fidelitate – principele Nicolae a decis să recurgă la un “şantaj politic”: a intrat în legătură cu Garda de Fier, oferindu-i sprijin material. Elena Lupescu a sesizat pericolul şi a stăruit pe lângă Carol să-l înlăture urgent pe principele Nicolae din rândul familiei domnitoare şi să-l expedieze peste graniţă. Convocat în ziua de 8 aprilie, Consiliul de Coroană a validat această decizie. În timp ce toate partidele au acceptat hotărârea Consiliului de Coroană, Garda de Fier a dat publicităţii, la 11 aprilie 1937, un comunicat-circulară în care se critica “lichelismul Primului-ministru care vorbeşte de echivoc şi prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile statului a doamnei Lupescu. Prinţul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani cu o româncă creştină din neamul băştinaş al ţării şi nu trăieşte cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe moarte, femeie prin care azi jidanii şi jidoviţii conduc ţara! Adevărul este că de 6 ani prinţul Nicolae nu a vrut să se plece în faţa d-nei Lupescu şi n-a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. […] Ţara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de ţara d-lui Tătărescu, compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă ţară în afară de aceasta”. Documentul era semnat de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară.
Vara anului 1937 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. În fapt, cei patru ani de guvernare Tătărescu au contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a Parlamentului şi a partidelor politice. Foarte mulţi cetăţeni îşi îndreptau speranţa spre “băieţi”, acei tineri care intrau în sate cântând imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau şcoli, înălţau biserici şi troiţe, ajutau la strângerea recoltei, cântau în strană în zilele de sărbătoare sau participau la horă, îmbrăcaţi în costume naţionale. Faptul că aceşti “băieţi” erau împotriva democraţiei, a partidelor, că promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natură să-i sperie pe ţărani. Emil Cioran scria, în martie 1937, că exista o dorinţă de “renunţare la libertate”, pe care o explica astfel: “Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime vise şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în mişcare ca un marş militar”. Ţărănimea “nu aşteptă altceva decât dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile, […] Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al istoriei, încât prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. […] Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece, şi de frica anarhiei se încântă de teroare”.
La ancheta ziarului “Buna Vestire”, cu titlul De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Mircea Eliade răspundea: “Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofa civilă”. Acesta era limbajul pe care-l utiliza şi Nae Ionescu: “Dintre toate mişcările care, de la război încoace – pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc […] pe tinerii aceştia care merg chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violenţa, nici trădarea, nici linguşirea, nici corupţia, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg drumul lor, ci drumul naţiei, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. […] Victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr”. Legionarii propagau ideea după care acela hărăzit de istorie şi de Dumnezeu să conducă neamul românesc era Corneliu Zelea Codreanu. După convingerea lui Traian Herseni, “Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”. (…)
Carol al II-lea era convins că şansele sale de reuşită erau maxime, astfel că, la 10 februarie 1938, a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat.
Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla şi, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; “Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legal, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecinţă, Corneliu Zelea Codreanu anunţa că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Ţară “nu mai există”. El aprecia: “Generaţia noastră vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor”. După ce făcea cunoscut că peste o lună va pleca la Roma pentru a se ocupa de traducerea şi tipărirea în italiană şi în franceză a cărţii sale Pentru legionari şi că va scrie volumul al doilea al acestei lucrări, Căpitanul încheia cu îndemnul: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica”.
La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituţii, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă “spre bună ştiinţă şi învoiala” cetăţenilor României. Evident că alegătorii nu au avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutul Constituţiei, dar au votat masiv în favoarea acesteia: votul nu exprima o stare de conştiinţă, ci una emoţională, anume că prin actul de la 10 februarie s-a barat ascensiunea legionarilor spre putere. Constituţia a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorităţi, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat şi închiderea cooperativelor legionare şi desfiinţarea comerţului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: “Eşti necinstit, eşti necinstit sufleteşte”. Prin decretul-regal din 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate. Regimul autoritar de dreapta fusese instaurat şi în România, ca şi în majoritatea statelor europene.
* * *
Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum şi de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l-a sfătuit să-l dea în judecată pe “căpitanul” Mişcării Legionare.
Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea şi susţinătorilor săi de a declanşa o amplă acţiune vizând lichidarea Mişcării Legionare. La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mişcării Legionare. Deşi Nicolae Iorga a cerut, printr-o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acţiunii împotriva lui Codreanu, procesul şi-a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare. Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziţii la sediile Mişcării Legionare şi la locuinţele fruntaşilor acesteia pentru a aduna probe prin care să-l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestaţi mai mulţi legionari şi transportaţi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ş.a. Codreanu a fost imediat implicat într-un alt proces, pe baza unor acuzaţii extrem de grave.
Procesul intentat lui Codreanu s-a desfăşurat în zilele de 23-26 mai, fiind citaţi 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.
În depoziţia sa, Iuliu Maniu a declarat: “Am urmărit cu atenţie activitatea şi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii politice”. La rândul său, generalul Antonescu a apreciat: “Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă faţă de interesele ţării”.
În ultimul său cuvânt, Codreanu a spus: “Aveţi în mâinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului românesc”.
Sentinţa a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineaţa, fapt puţin obişnuit pentru justiţia română. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică şi şase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, crimă de trădare, deţinerea şi reproducere în public a unor acte interesând siguranţa statului etc.
Presa, supusă cenzurii, nu a publicat întreaga desfăşurare a procesului, ci numai acele documente şi luări de poziţie menite să-l învinovăţească pe Codreanu. De asemenea, a fost publicată o broşură, intitulată Cine este Zelinsky Codreanu, cuprinzând actul de acuzare, din care se desprindea concluzia că acesta nu era român, ci un alogen extrem de periculos pentru statul român.
La rândul lor, legionarii au reuşit să editeze cartea Adevărul în procesul Căpitanului, pe care au început să o difuzeze clandestin în august 1938.
Au urmat, în primăvara şi vara anului 1938, noi arestări şi procese intentate unor fruntaşi legionari, între care Gheorghe Clime, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) şi condamnarea lor la mulţi ani închisoare. Între cei arestaţi în mai 1938 s-a aflat şi Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alţi legionari. În iulie a fost trimis în acest lagăr şi Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să semneze o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Refuzul era justificat de faptul că nu fusese înscris în această organizaţie şi nu participase la activităţile ei,
Evoluţia vieţii internaţionale, puternica ascensiune a Germaniei şi politica conciliatoristă promovată de Marea Britanie şi Franţa a culminat, în 1938, cu acordul de la München din 29 septembrie, prin care Cehoslovacia, ţară membră a Societăţii Naţiunilor, a fost sacrificată sub presiunea lui Adolf Hitler.
În acest context, regele Carol al II-lea a efectuat un turneu diplomatic la Londra şi Paris pentru a vedea în ce măsură România se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri occidentale. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru Suveran, care la întoarcerea spre ţară s-a oprit în Germania, unde a avut o întâlnire cu Führer-ul (24 noiembrie). Ofertele de colaborare făcute de Carol nu au primit un răspuns pozitiv din partea lui Hitler, care nu putea uita politica promovată de-a lungul timpului de România şi, mai ales, încercările lui Nicolae Titulescu de a realiza securitatea colectivă pe care el o considera ca o atitudine antigermană.
Carol a înţeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea guvernului României să se afle o persoană care în mod consecvent s-a pronunţat pentru alianţa cu Germania. Regele ştia că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.
În noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asasinii lui Duca şi ai lui Stelescu) au fost ucişi.” (*)
După studiul Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu iată şi opinia fostului decan al Facultatii de Informatii din cadrul Academiei Nationale de Informatii, istoricul Cristian Troncotă, despre “actul de terorism de stat” al regimului dictatorial instituit de cuplul Carol al II-lea – Elena Lupescu:
* Extrase din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. Documente. 1919-1927, (Bucureşti, 1996) şi Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009 şi cuprinse în volumul POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012
Romanul Mihai Cofar, maltratat si batjocorit sadic la Targu Mures, in martie 1990, aproape ucis de extremistii unguri dar prezentat de televiziunile straine si de Smaranda Enache drept un “maghiar victima a pogromului romanesc”
Revista INSTITUTUL DE STIINTE POLITICE SI RELATII INTERNATIONALE AL ACADEMIEI ROMANE ne pune la dispozitie un intreg capitol, in format PDF, din lucrarea istoricului Larry Watts “Cei dintai vor fi cei din urma” (Editura Rao, 2013), a doua parte a trilogiei expertului in informatii american dedicata Războiului clandestin al blocului sovietic împotriva României. Pagina de internet Roncea.Ro, afiliata portalului Ziaristi Online, reda prima parte a acestui capitol, cu trimitere in final la site-ul ISPRI pentru descarcarea directa a documentului PDF. Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale Nr. 1/2013 poate fi cumparata prin comanda electronica de la libraria ISPRI, a Institutului Academiei Romane.
ROMÂNIA GREŞIT ÎNŢELEASĂ*
LARRY L. WATTS**
Abstract. This chapter examines the origins and impact of cognitive bias, organizational pathologies such as dysfunctional secrecy and compartmentalization, and intentional disinformation on US assessments of Romanian policy and behavior during the Cold War. This excerpt analyzes US dismissals of independent behavior during the mid-1950s, and the failure to share dramatic elements of Romanian policy among key stakeholders after the Cuban Missile Crisis.
În ultimul deceniu al Războiului Rece, analizele americane susţineau că regimul comunist din România n-ar mai fi „rebelul“ care fusese cândva. Pe la mijlocul deceniului, mulţi dintre cei mai bine informaţi specialişti în problemele Europei de Est erau convinşi, de exemplu, că multe dintre analizele anterioare „bătuseră prea mult monedă pe independenţa României în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în contrast cu «cei cinci loiali»“, iar această atenţie exagerată faţă de aparentul diferend sovieto-român de asemenea „predispunea la exagerarea fidelităţii restului ţărilor din Pactul de la Varşovia“.1 Se credea acum că „problemele economice grave şi dependenţa de sprijinul economic sovietic“ a României permiseseră Moscovei să o „mituiască, furnizându-i energie, pentru a-I câştiga asentimentul sau măcar supunerea faţă de deciziile Pactului de la Varşovia“, transformând-o într-un „aliat ceva mai cooperant“.2
Câţiva analişti au insistat că sfidarea afişată de România faţă de Moscova a fost doar o aparenţă; că România nu a fost o „rebelă“, ci mai degrabă un „cal troian“ sovietic, iar această servitute secretă faţă deMoscova ar reprezenta caracteristica definitorie a regimului de la Bucureşti.3 Aceşti analişti au argumentat că liderii occidentali creduli (ca şi liderii de opinie) au fost duşi cu zăhărelul de docilitatea liderilor români, care ar fi lucrat neîncetat împotriva intereselor SUA şi în beneficiul Kremlinului. Conform acestei viziuni, fiecare demonstraţie a opoziţiei României faţă de URRS şi fiecare exemplu admirabil de comportament al Bucureştiului reprezentau o parte a unui complot elaborat de câştigare a unei încrederi nemeritate din partea Occidentului sau de înşelare a poporului român.4
Cu o frecvenţă crescută în perioada premergătoare Revoluţiei din decembrie 1989 din România, ţara şi liderul său au fost portretizate ca fiind responsabile de provocarea în mod deliberat a unor tensiuni internaţionale, de pe urma cărora ar fi tras foloase;5 ca promovând şi pregătind agresiuni militare în Europa6; conspirând cu state paria, cum ar fi Coreea de Nord şi Libia, împotriva SUA7; conducând programe de înarmare nucleară şi bacteriologică8 şi angajându-se într-o politică de „genocid cultural“ împotriva minorităţilor proprii9. Acuzaţiile extreme de şovinism, în special în rândurile militarilor români, au fost atât de dese în anii 1980, încât serviciile secrete din SUA au inclus conflictul etnic şi pogroamele împotriva maghiarilor din Transilvania drept scenarii probabile, în caz că s-ar ajunge la instabilitate în România10. Conform unei evaluări de la mijlocul anului 1988, o „revoltă generalizată“ ar fi dus „aproape la anarhie, lucru care ar conduce la o preluare a puterii de către forţele militare“, timp în care violenţele interne s-ar putea „transforma în violenţe etnice îndreptate împotriva minorităţii maghiare din Transilvania.“11 La doar câteva luni de la Revoluţie, acest portret sumbru părea să-şi capete confirmarea, o dată cu ciocnirile etnice din oraşul transilvănean Târgu Mureş, pe care presa internaţională le-a prezentat drept un atac furibund al şovinilor români împotriva etnicilor maghiari, lucru asimilat ulterior cu pogroamele antisemite din perioada Holocaustului12.
Descoperirile din arhivele Pactului de la Varşovia după 1989 şi investigaţiile conduse de organisme de monitorizare americane şi internaţionale au infirmat toate aceste acuzaţii anterioare anului 1989. Ele au relevat faptul că Bucureştiul a continuat să sfideze Moscova pe „aproape toate punctele de pe agendă“, în interiorul Pactului de la Varşovia13. Într-adevăr, românii intraseră atât de tare în conflict cu URSS, spre finele anilor 1970, încât ţara lor fusese transferată, în cadrul KGB-ului, de la departamentul de colaborare cu alte state socialiste surori, la cel care se ocupa de statele NATO duşmane (împreună cu Iugoslavia şi Albania).14 KGB-ul punea România în aceeaşi categorie cu SUA, Germania de Vest şi Israelul—centre ale unor operaţiuni subversive antisovietice, îndreptate împotriva populaţiilor din URSS.15
De fapt, revelaţiile postcomuniste provenite din arhive şi investigaţii nu au reuşit să confirme în nici un fel existenţa unor preparative pentru operaţiuni militare agresive din partea României, îndreptate împotriva niciunuia dintre vecinii săi – în ciuda unor schimburi de replici adesea acide, care au avut loc la sfârşitul anilor 1980 între Budapesta şi Bucureşti. Şi nu s-au descoperit nici arme de distrugere în masă, nici urme că ar fi existat vreodată astfel de arme pe teritoriul României.16 Departe de a fi militarii şovini arzând de nerăbdare să lanseze un pogrom împotriva minorităţilor etnice, ForţeleArmate Române au jucat, de fapt, după Revoluţie, un rol important de mediere între popoare şi state — un rol pe care Budapesta l-a recunoscut public.17
Filmul original al ciocnirilor etnice despre care s-a spus că au fost provocate de români la Târgu Mureş, în martie 1990 — neacceptat multă vreme de anchetatori – şi interviurile cu regizorul şi jurnalistul britanic care a relatat către Occident ce se întâmpla, au relevat că lucrurile au stat exact invers.18 Grupul mai mare de demonstranţi de etnie maghiară (majoritar în zona respectivă) i-a atacat pe cei de etnie română, iar victima confruntărilor brutale, portretizată în presa internaţională drept un etnic maghiar atacat de un şovin român era de fapt un etnic român atacat de maghiari.19 Jurnaliştilor britanici care relatau ciocnirile li s-au oferit desfăşurătoare ale evenimentului gata interpretate, pe care ei n-au avut posibilitatea de a le supune unei verificări, de vreme ce nu i-au putut intervieva pe cei implicaţi.20
Chestiunea arzătoare este aceasta: cum şi de ce au înţeles atât de greşit analiştii americani evoluţia situaţiei din România şi dinamica relaţiilor din interiorul Pactului?
————————
1 Acest citat este preluat din alocuţiunea susţinută de Robert Hutchings, în mai 1984, în cadrul conferinţei ocazionate de lansarea volumului The Warsaw Pact and the Question of Cohesion: Volume I, The GreaterSocialist Army: Integration and Reliability (1983), coordonat de Teresa Rakowska-Harmstone şi Christopher D. Jones de la Departamentul Canadian alApărării. Pentru a fi corect cu Hutchings, percepţia sa a fost împărtăşită de marea majoritate a participanţilor, care a inclus 97 de specialişti de vârf şi oficiali guvernamentali din America de Nord şi Europa. Hutchings, la vremea aceea director al Radio Europei Libere, a fost curând detaşat ca ofiţer al US National Intelligence, unde a coordonat National Intelligence Estimates realizată de întreaga comunitate de intelligence a SUA pe perioada ultimilor ani ai decadei. „Remarks of Robert Hutchings“ in „Part II: The Warsaw Pact Forces: Fragmentation and Reintegration,“ The Warsaw Pact and the Question of Cohesion:A Conference Report, co-sponsored by Washington, D.C., Kennan Institute for Advanced Russian Studies and The Woodrow Wilson International Center for Scholars, 1985, 25. Singura voce din cadrul conferinţei care a subliniat cât de diferită este acum România în comportamentul său de politică externă şi de securitate a fost Christopher Jones.
2 Christian Nünlist, „Cold War Generals: The Warsaw Pact Committee of Defense Ministers, 1969-90,“ May 2001, Courtesy of Parallel History Project on European Cooperation (PHP), ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network, (Hereafter: PHP), at https://www.php.isn.ethz.ch/collections/coll_cmd/introduction.cfm?navinfo=14565.
4 Din 1989 această linie interpretaţională i-a influenţat pe unii să susţină că Bucureştiul sprijină în mod explicit regimul Dubcek şi chiar că şi mai spectaculoasa denunţare a invaziei sovietice din Cehoslovacia nu a fost decât „o mascaradă politică“. Vezi Vladimir Tismăneanu and Bogdan Iacob, „Betrayed Promises: Nicolae Ceauşescu, the Romanian Communist Party, and the Crisis of 1968“ in Vladimir Tismăneanu, editor, Promisesof 1968: Crisis, Illusion and Utopia, Budapest, Central European University Press, 2011, p. 257; Vladimir Tismăneanu, „Behind the Façade of the Ceauşescu Regime,“ Radio Free Europe, 28 June 2008, at https://www.rferl.org/content/Behind_Facade_Ceauşescu_Regime/1145867.html. Vezi de asemenea Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania Since Communism, London, Hurst & Co, 2005, p. 58.
6 Henry Kamm, „Hungarian Accuses Rumania of Military Threats,“ The New York Times, 11 July 1989; Andrea Tarquini, „Ceauşescu is Buying Missiles to Aim at Hungary,“ La Repubblica, 16/17 July 1989; Douglas Clarke, „The Romanian Military Threat to Hungary,“ RAD Background Report/130, Radio Free Europe Radio (RFER), 27 July 1989, Open Society Archives (OSA), Box 143, Folder 4, Report 53.
7 Vezi de exemplu Ion Mihai Pacepa, Red Horizons,Washington DC, Regnery Gateway, 1987, pp. 99-100, 297, 300-301.
8 Vladimir Socor, „Ceauşescu Claims That Romania Could Make Nuclear Weapons,“ Romanian Situation Report/4, RFER, 4 May 1989; Jonathan Eyal, „Romania: Looking for Weapons of Mass Destruction?“ Jane’sSoviet Intelligence Review, vol. 1, no. 8 (August 1989), pp. 378-382. Douglas Clarke a obţinut acest articol înainte de a fi publicat şi îl citează cu titlul original propus de Eyal indicând modul în care Eyal a fost pe deplin convins de campania de măsuri active: „Romania: A Dictator Dreaming of New Mass Destruction Weapons.“ Clarke (1989b), p. 6.
9 Vezi Witnesses to Cultural Genocide: First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies Today, New York, American Transylvanian Federation, Inc and Committee for Human Rights in Romania, 1979; Volgyes (1982), pp. 82-83; Genocide in Transylvania: Nation On The Death Row, compiled by the Transylvanian World Federation and the Danubian Research and Information Center, Astor, Fl., Danubian Press, 1985.
10 Pentru presupusul şovinism al militarilor români vezi Volgyes (1982), pp. 41, 45, 47, 54-56, 58, 83, 94, 98.
11 „Romania: Impending Crisis?“ in Soviet Policy Toward Eastern Europe Under Gorbachev: National Intelligence Estimate (NIE 11/12-9-98), 26 May 1988, p. 16, CIA.
12 Vezi The Washington Post, 22 March 1990. Povestea originală a fost spusă de jurnalistul de la Sky News, Gary Lawon Honeyford. Elöd Kincses, Marosvásárhely fekete márciusa, Püski Kiadó, Budapest, 1990, disponibil în engleză ca Black Spring: Romania’s Path from Revolution to Pogrom December 1989 – March 1990, Budapest-Munich,, Present LTD, 1992, at https://www.hunsor.se/dosszie/elod_blackspring.pdf.
13 Anna Locher, „Shaping the Policies of the Alliance —The Committee of Ministers of Foreign Affairs of the Warsaw Pact, 1976-1990“, May 2002, PHP. See also Nünlist (2001), PHP.
14 Christopher Andrews and Vitalyi Mitrokhin, The World Was Going Our Way: The KGB and the Battle for the Third World, New York, Basic Books, 2005, p. 500. România a fost de asemenea transferată din grupul de cooperare al serviciilor de informaţii frăţeşti al statelor din Pactul de la Varşovia. De exemplu în compartimentul de informaţii externe est german al Stasi, România a fost transferată în grupul statelor „rebele“, „dizidente“ şi „renegate“ (grupul G) alături de China, Albania şi Iugoslavia. Georg Herbstritt şi Stejărel Olaru, Stasi şi Securitatea, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 102. Vezi de asemenea „Ein feindliches Bruderland. Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit“, Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (Berlin), no. 1 (May 2004).
16 Vezi „Ameninţarea nucleară românească“ în capitolul 16 al cărţii.
17 Vezi Nepszabadsag (Budapest), 15 December 1990, tradus în Foreign Broadcast Information Service – East Europe (FBIS-EEU), no. 243, 18 December 1990, p. 62; Lajos Für interview by Peter Marvanyi on Budapest Kossuth Radio Network, 3 June 1992, 1830 hrs GMT in „Minister Fur on Military Agreements with Romania,“ FBIS-EEU-92-109, 5 June 1992, p. 19. Vezi de asemenea, Zoltan Barany şi Peter Deak „The Civil – Military Nexus in Hungary“ în Constantine P. Danopolous şi Daniel Zirker, eds, The Military and Society in the Former Eastern Bloc, Boulder, Westview, 1999, p. 46.
18 Vezi interviul cu directorul programului, Patrick Swain, realizat de Mihai Mincan, „Culisele manipulării conflictului româno-maghiar din 20 martie 1990“, Adevărul, 14 martie 2010, la https://adevarul.ro/ news/eveniment/exclusiv-culisele-manipularii-conflictului-romano-maghiar-20-martie-1990-1_50ad49937c42d5a663924d61/index.html. Vezi de asemenea Dorin Suciu, „Postscriptum la o manipulare“ la https://roncea.ro/2010/03/22/dupa-20-de-ani-post-scriptum-la-o-manipulare-dorin-suciu-prezinta-noi-dovezi-de-la-targu-mures-ungurii-au-reusit-sa-blocheze-pe-youtube-documentarul-despre-ororile-din-1990/. Poveşti despre pogromul românilor împotriva etnicilor maghiari în Târgu Mureş continuă să circule, cu câteva semne de întrebare: cum o „adunătură“ estimată între 500 şi maxim 3.000 indivizi ar putea lansa un pogrom împotriva unui grup estimat între 9.000 şi maxim 15.000 indivizi sau cum poate avea un pogrom ca rezultat 135 de răniţi între cei care l-au comis şi numai 33 de răniţi între presupusele victime. Ministrul de Externe maghiar Gyula Horn a fost primul care a descris evenimentele din Târgu Mureş ca un „pogrom“, la 22-24 martie 1990, în cadrul reuniunii Consiliului Europei dedicat relaţiilor cu Europa Centrală şi de Est. Vezi de asemenea „Minority Situation in Romania Seen as Worst in Central Europe“ şi „Anti-Hungarian Attacks in Mures County Discussed“ in the Foreign Broadcast Information Service’s, Joint Publications Research Service Report: Eastern Europe, JPRS-EER-90-166, 19 December 1990, U.S. Government Printing Office, pp. 1-2, 5.
20 Conform lui Swain, el a fost angajat de postul londonez de televiziune Channel 4 pentru a realiza un segment al unui program numit „Şi zidurile au căzut: vecinii răi“ dar proiectul a fost finanţat şi produs numai de Budapesta. Mai mult, imaginile filmului şi informaţiile privind identitatea grupurilor şi indivizilor ca şi natura acţiunilor ce au avut loc au fost asigurate de producătorul maghiar. Swain s-a bazat în întregime pe partenerii lui pentru interpretarea evenimentelor şi nu a intervievat niciun român ca parte a proiectului. Vezi Mincan (2010).
* Extras din Capitolul 1 „România greşit înţeleasă“ din Cei dintâi vor fi cei din urmă: România şi sfârşitul războiului rece (Editura RAO), volumul II din trilogia lui Larry L. Watts, Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României.
** Profesor la Universitatea din Bucureşti, Masterul Studii de Securitate şi Analiza Informaţiilor al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială.
GAZETA DE MARAMURES si Pagina ParinteleJustininformeaza: Propunerea GAZETEI de acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, JustinPârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş a adunat numeroşi adepţi şi susţinători.
Sătui de ignorarea adevăratelor valori şi de schimbarea scării principiilor, am demarat un RECURS LA DEMNITATE. Am propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.
Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat. Propunerile şi referatele vor fi depuse săptămâna viitoare la fiecare dintre cele trei primării. Până atunci însă, am deschis o listă de susţinători: ONG-uri, instituţii şi oameni care doresc să se alăture demersului nostru.
Până acum am adunat deja importante mesaje de susţinere. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, cat si institutia nationala, prin vocea presedintelui AFDPR, dl. Octav Bjoza, susţin din toata inima demersul nostru. De asemenea, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), istoricul si fostul detinut politic timp de 16 ani dr. Radu Ciuceanu, cat si alte numeroase personalitati, printre care se numara si dl. Constantin Dobre, fostul lider al minerilor de la 1977, si istoricii de pe ambele maluri ale Prutului Ioan Scurtu, Vasile Lechintan, Cristian Troncota si Alexandru Moraru cat si profesorii Ilie Badescu, Adrian Boeru, Radu Baltasiu, Viorica Balteanu, s.a.. Totodata, reprezentantii administratiei publice locale si deputati de Maramures s-au alatura demersului, cum ar fi Gheorghe Simon, Gabriel Zetea si Emil Marinescu, vicepresedinti ai Consiliului Judetean sau Zamfir Ciceu, presedintele Consiliului Judetean Maramures, care, pornind de la propunerea Gazeteim vrea sa instituie distinctia “Maramuresean deonoare”.
Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un mare duhovnic şi monah ortodox am primit personal sustinerea distinsului Arhiepiscop IPS Justinian Chira (foto) si a PS Justin Hodea Sigheteanu, şi, evident, sprijinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi a Episcopiei greco-catolice de Maramureş, dar şi a Asociaţiei Filantropice Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de inimosul părinte Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze, mai transmit jurnalistii Ioana Lucacel si Mircea Crisan de la Gazeta de Maramures.
Iata doar o parte din sustinatorii demersului Gazeta de Maramures si mesajele acestora, asa cum vor fi prezentate in viitorul numar al publicatiei maramuresene:
“În perioada comunista, multor generatii le-a fost îngradit accesul la adevarata istorie. Personalitati de calibru, oameni de aleasa cultura, au fost prezentati adesea drept “dusmani ai poporului”, în timp ce generatiilor tinere le era prezentat modelul „omului nou”, a activistului de partid, semidoct, obedient si periculos. De ce? Pentru ca un asemenea om este foarte usor de manipulat. Adesea, privind în jur, la ceea ce ne ofera scena politica, la falsele modele care ni se ofera azi, simt ca exista pericolul repetarii istoriei pe anumite segmente ale politicii, ale vietii publice în general. De aceea, demersurile prin care adevaratele valori ale judetului, si implicit ale tarii, sunt promovate, sunt nu doar bine-venite, ci obligatorii. Sunt gesturi firesti de reparatie morala pentru oamenii care chiar au suferit pentru un principiu, pentru o idee, care dincolo de gratii si de zeghe, au fost oameni liberi, pentru ca au avut cultura si demnitatea care le-a permis sa aiba constiinta si spiritul libere.
Initiativa “Gazetei de Maramures” vine oarecum în sprijinul unei idei pe care si noi – ca administratie judeteana – dorim sa o promovam: aceea de a institui titlul de „Maramuresean de onoare” pentru oamenii care au marcat istoria, cultura, viata judetului nostru. Dorim ca prin acest titlu sa eviden&iem si sa promovam adevaratele modele si valori ale Maramuresului.”
Zamfir Ciceu,
Presedintele Consiliului Judetean Maramures
“Subscriu cu toata inima! Ce pot spune, decat ca este o initiativa laudabila care ii onoreaza pe cei care se mai gandesc inca la marile personalitati ale Romaniei trecute prin iadul temnitelor bolsevice, infrant in vesnicie, cu ajutorul Mantuitorului, cu moartea pre moarte calcand. Pentru ca sunt si fost detinut politic si istoric, recunosc ca pentru marele nostru confrate martir Gheorghe I. Bratianu puteau fi facute mai multe. Pot sa va mai spun insa ca Academia Romana are in vedere un proiect de cinstire a membrilor sai arestati, intemnitati sau chiar ucisi in inchisorile comuniste. Cat despre regretatul Parinte Justin, care a participat la slujba aceea de Pasti din adancurile minei de la Baia Sprie despre care ati scris si Dvs, pot sa va spun ca m-am bucurat sa fiu alaturi de dansul atat la hramul Manastirii Poarta Alba – Galesul, ridicata in memoria colegilor nostri morti la Canal si sfintita de Arhiepiscopului Tomisului, cat si pe lista de sustinatori ai lui Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Mai adaug un singur lucru: demersul Dvs minunat are, totusi, o mica si unica hiba: ca vine atat de tarziu…. Dar mai bine acum decat nicicand! Ii felicit anticipat pe edilii si membrii consiliilor locale din orasele maramuresene care se vor onora cu aceste distinctii. Dumnezeu sa va binecuvanteze!”
Dr. Radu Ciuceanu, fost detinut politic Director – Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST) Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania
“Consider ca este o initiativa buna, pe care o sustin. Ca urmare, numele meu poate fi inscris pe lista cu adeziuni pentru conferirea Cetateniei de Onoare post-mortem lui Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hosu, Aurel Vişovan, Nicolae Steinhardt şi Justin Pârvu.”
Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu Președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania
“Da, din tot sufletul si cu cea mai inalta putere omeneasca, aceea a lacrimii!” – Prof. Univ. Dr. Ilie Badescu
“Închegarea unei societăți, capacitatea ei nu doar de a se integra în modernitate, dar mai ales aceea de a propune lumii propria modernitate, depinde de trezia fiecăruia dintre noi. Trezia înseamnă înainte de toate discernământ, iar acesta, la rândul lui, se reazemă pe neuitare. Stâlpii neuitării sunt sfinții, martirii și eroii noștri, modelele. Părintele Justin, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Brătianu, care exprimă esența omenească numită credință și iubire de aproapele, sunt turnurile de veghe ale societății românești. Cu condiția să nu-i uităm. Iată de ce inițiativa de a le conferi titlul de Cetățean de Onoare este nu numai remarcabilă, dar face parte din necesarul urcuș al treziei noastre.”
Dr. Radu Baltasiu Director – Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române
“DA! Un astfel de demers, acordarea titlului de cetatean de onoare, are o semnificatie, dar nu o implinire, daca nu vom interioriza nazuinta lor formativa, curmata in moarte, la unii: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, marele istoric Gheorghe I. Bratianu, sau implinita si disemnata, ca in cazul lui Nicolae Steinhardt si a Parintelui Justin. Macar de-am invata cate ceva din martiriul lor, din cuvantul lor, din lucrarea lor. Mi-e teama ca acesta “acordare” sa nu fie o uitare, cand ea ar trebui sa insemne aproape o inviere. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, iar noi sa-i “inviem”, sa traiasca in noi! Pentru ca nu stiu ce sa spun mai mult, ramane sa ma inchin!”
Prof. Univ. Dr. Adrian Boeru, filosof – Universitatea Nationala de Arte
Anul acesta, în ianuarie am fost la Sighetul Marmauiei, cu probleme de învatamat. Primul drum l-am facut însa la Memorial si apoi la Cimitirul martirilor de la marginea orasului, desi le mai vizitasem de doua ori. Ca istoric mi-e imposibil sa ma împac cu marea nedreptate facuta de fostul regim comunist acestor mari personalitati ale natiei romane. Odihneasca-se în pace, iar memoria lor sa fie vesnic în amintirea poporului nostru. Va felicit pentru aceasta ini&iativa si va asigur ca aveti în mine un asiduu sustinator!” – Prof. Cristian Troncota
“DA, din toata inima!” – Dorin Suciu, jurnalist, fost corespondent TVR la Budapesta, fost director adjunct Agerpres, membru al conducerii Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș
“Mult stimate Victor Roncea, Basarabia Literara din toata inima si cu toata dragostea Va trimite acest mesaj de adeziune pentru sustinerea la Cetatenia de Onoare acordata Parintelui Justin, istoricul-martir Gheorghe Bratianu si altor fosti detinuti politic, mari personalitati ale Romaniei. Va dorim mult succes si tarie de caracter.” – Mihai Ciubotaru, Redactor-sef BASARABIA LITERARA
“Semnez si sustin, din toata inima!” – Constantin Dobre, UK, fost organizator si conducator al revoltelor mineresti din Valea Jiului, Lupeni, august 1977
“Sustin! Doamne, ajută!” – Prof. Univ. Dr. Viorica Bălteanu, Universitatea POLITEHNICA Timișoara
“Este o datorie a noastra sfanta sa ne cinstim trecutul, mai ales acum, cand prezentul ne este atat de tulbure, iar viitorul deja incert!
Timpul exista prin oameni, istoria prin oameni se cladeste.” – Marian Ilie, Diplomat militar in rezerva, poet
“Domnule Roncea, Susţin iniţiativa! Mă alătur celor care condamnă practicile torţionare care au pustiit România vremii de elitele intelectuale, transferîndu-le cu brutalitate în temniţe şi colonii de muncă a cărui urmare a fost, în destule cazuri, exterminarea. Numele şi memoria lor merită această cinstire.” – col (r) Benone Neagoe, jurnalist
“Va rog, domnule Victor Roncea, sa ma treceti si pe mine printre semnatari. Sunt de acord cu propunerea de a li se acorda titlul de Cetatean de onoare post-mortem. Toti sunt oameni valorosi pentru ca au influentat puternic in bine destinul nostru national.” – Vasile Lechintan, istoric, Cluj Napoca
“Sustin initiativa si vreau acest lucru sa se intample cat de curand posibil!” – Alexandru Moraru, istoric, Chisinau
“Foarte frumos demersul Gazetei de Maramures! Nu pot decat sa va doresc sa va luptati pana castigati batalia. Nu mai exista un asemenea demers din partea presei, iar în felul acesta ne pretuim valorile. Ma bucur pentru ideile voastre.” – Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu”
Scriitori, jurnalisti, profesori, artisti, romani din tara si strainatate: Magda Ursache, Mariana Gurza, Victor Roncea, Florin Palas, Catalin Dumitrescu, Tudor Borcea, Valeriu Gardin, Mihai Vlad, Roland Marcu, Dan Tanasa, Dan Tomozei, Tudose Nicusor, Salaru Ioan Alexandru, Andrei Valentin Munteanu, Magda Ciobanu, George Roca, Cristina Poponete, Stefan Doru Dancus, Elena Andronache, Vladimir Iliescu, Maria Iliescu, Dorin Voican, Justina Bacosca, Dumitru Albu, Gina Munteanu, Leontina Florean, Daniel Marius Icovoiu, Laura Toma, Mihai Robea, Catalina Badea Chatellier, Herman Vlad, Bogdan Ganea, Elena Alina Radescu, Liviu Constantineanu, Erland Secrieru, s.a., cat si de monahi si monahii in nume personal.
Dupa ce am trimis textul spre publicare, am aflat din adresa A.F.D.P.R., datata 2 iulie 2013, ca victoria care m-a bucurat n-a fost victorie. Inimaginabil, Consiliul Local al orasului Tg. Ocna a retras iarasi titlul de cetatean de onoare acordat lui Valeriu Gafencu, mort in temnita sinistra a Aiudului dupa ce l-a ajutat sa nu moara pe pastorul Wurmbrand, cedindu-i streptomicina. Acesti “chirurgi” ai Istoriei rezistentei romanilor la bolsevizare nu cedeaza. Capitulam?
În cuvântul sǎu, George G. Potra, dupǎ ce a evidenţiat bogata activitate ştiinţificǎ desfǎşuratǎ de marele istoric, a propus iniţierea unor demersuri pentru primirea lui Gheorghe Buzatu post mortem în Academia Românǎ.
AȘEZĂMÂNTUL SOCIAL „SF. ARHANGHELI MIHAIL ȘI GAVRIIL” – Participați la cel mai recent proiect! Construirea unui adăpost pentru animale! Un Proiect al Asociatiei Pro Vita Bucuresti.
“Gheorghe Buzatu va rămâne în memoria generaţiilor de cercetători şi de studenţi prin forţa colosală de a descătuşa istoria din captivitatea dogmatică în care a fost menţinută în deceniile comuniste şi postcomuniste.”
July 10th, 2015 
VR 
Posted in 
Tags: 
