Ziua Profesorului Gh. Buzatu (6 iunie 1939 – 20 mai 2013)
Astazi au avut loc manifestari omagiale la Iasi (Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana – Academia Romana), Constanta (Universitatea “Ovidius”) si Craiova (Biblioteca Judeteana “Alexandru si Aristia Aman”)
Faptul că Gheorghe Buzatu s-a ocupat de câteva figuri mari, tragice şi controversate ale istoriei noastre contemporane, precum mareşalul Antonescu sau Corneliu Codreanu, îi face cinste. A murit în picioare şi cu sabia cuvântului în mână. Şi cum a sluji adevărului înseamna a îi sluji lui Dumnezeu, şi bunul şi dreptul profesor este un învingător, împlinind cuvintele psalmistului : « Peste aspidă şi vasilisc vei călca, şi vei păşi peste leu şi peste balaur ».
Lumea contemporană nu crede în miracole, deşi acestea, din când în când, totuşi survin… Precum, de exemplu, acordul formal existent actualmente, deşi fragil, între istorici sau comentatorii de presă, de pe o parte, şi politicieni, pe de altă parte, în privinţa faptului de netăgăduit că veacul care s-a încheiat recent a fost, înainte de orice, unul al monştrilor. Şi în cursul căruia, se ştie prea bine, pe scena politică s-au putut întâlni, confrunta ori chiar colabora în unele moment, Lenin, Stalin şi Hitler, Himmler şi Beria, Molotov şi von Ribbentrop, Goebbels şi Jdanov ş.a., ş.a.
Regrete eterne si tristete nemarginita pentru cel care a fost marele profesor si istoric Gheorghe Buzatu, plecat la Ceruri luni, 20 mai, la miezul zilei, de la masa sa de lucru de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana – Iasi. La ceremonia religioasa dedicata acestuia, desfasurata la Biserica “Sf. Lazar” din Centrul Civic, sute de prieteni, apropiati, dar si personalitati din lumea culturala a orasului si din intregul spatiu istoric si etnic romanesc, au tinut sa-i aduca un ultim omagiu si sa-si ia ramas bun de la cel care a fost marele roman Gheorghe Buzatu, condus pe ultimul drum in aceeasi zi la Cimitirul Eternitatea, transmite Buna Ziua Iasi, care ofera si imagini de la tristul eveniment. Acelasi cotidian iesean informeaza ca, in ziua precedenta, un consilier prezidential a adus la Biserica Profesorului Gheorghe Buzatu un mesaj oficial de comemorare din partea Presedintelui Romaniei, Traian Basescu, cat si o coroana de flori, in semn de omagiu pentru marele istoric (foto dreapta). Coroana prezidentiala a fost depasita in marime si frumusete doar de cea semnata “Prietenii lui Chris Buzatu”, nepotul profesorului si colonel al Armatei SUA in cadrul SOCEUR – Special Operations Command Europe (foto stanga).
La petrecerea pe ultimul drum a aprigului luptator pentru adevarul istoric si profesor de romanism au fost prezenti numerosi specialisti in informatii, ziaristi si istorici de pe ambele maluri ale Prutului, delegatia basarabeana, din care au facut parte, printre altii, istoricii Gheorghe Negru, conducatorul revistei “Destin romanesc”, Ion Negrei, vicepreședinte al Asociației Istoricilor din Moldova si fost viceprim-ministru al Republicii Moldova si cunoscutul Alexandru Moraru, detinatorul blogului Secretele Istoriei, fiind reprezentata la cuvant de istoricul Gheorghe Cojocaru, director al Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei si presedinte al Comisiei de studiere a crimelor comunismului. Oficialitati si institutii din intreaga tara, de la institute ale Academiei Romane la CNSAS, cat si, mai ales, din principalele orase ale Moldovei, dar si organizatii nationaliste, ca Noua Dreapta, au trimis coroane de flori si au venit prin reprezentanti la slujba si la inmormantarea marelui disparut. Academia Romana – Filiala Iasi, a coborat drapelul in berna. Portalul Ziaristi Online, al carui consultant stiintific si colaborator neintrecut a fost Profesorul Gheorghe Buzatu ii aduce un Omagiu Etern:
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe blandul si bunul Profesor Gheorghe Buzatu, alaturi de toti martirii neamului romanesc pe care i-a aparat si slujit, prin cuvantul Adevarului!
„Dacă nu m-aş simţi atât de român, poate aş putea să mă detaşez fără greutate chiar în muncile mele impuse de împrejurări […]. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu”
Mircea Eliade, Jurnalul portughez…
Adevărat,Profesorul şi Istoricul Gheorghe Buzatu a plecat la cele Veşnice, mult prea devreme, mult prea grăbit, la nici 74 de ani, lăsând în urmă o vastă operă istorică, prieteni dragi şi fideli, buni colegi şi, nu în ultimul rând, o familie îndurerată. A plecat discret din mijlocul cărţilor şi documentelor atât de dragi lui, ca un demn slujitor al istoriei… Fiindcă oşteanul se jertfeşte pe câmpul de luptă, preotul în altar, iar istoricul în bibliotecă…Deşi tragic şi dureros, trebuie să o recunoaştem că Profesorul a avut parte de o moarte frumoasă… Onorabilă şi pilduitoare.
Adevărat, timpul nu a mai avut răbdare cu Profesorul, sau poate – nebănuite fiind căile Domnului – aşa i s-a menit de către Dumnezeul strămoşilor noştri: Să călătorească spre Lumina cea adevărată pentru a nu mai întârzia la simpozionul celest…Pentru a-i întâlni pe marii înaintaşi, bărbaţi de stat, istorici, oameni de cultură şi, totodată, repere de luptă şi conştiinţă românească pe care i-a evocat cu atâta dragoste în cărţile sale…Pentru că, indiscutabil, Profesorul Gh. Buzatu s-a înscris demult în galeria marilor istorici şi gânditori care au binemeritat de la neam şi ţară. Întreaga sa operă şi activitate s-a fixat pe o axă naţională pe care a urmărit-o cu înverşunare şi credinţă, renunţând la comoditatea alinierii, la tentaţiile materiale, la ispitele decoraţiilor, medaliilor şi confirmărilor academice şi nu numai… Fiindcă aceste recunoaşteri erau lanţ şi lacăt spiritului viu şi cuvântului său independent. Îi anulau discret, apoi direct, aşteptările, credinţele, adevărurile…
Adevărat că dispariţia Profesorului a determinat abrupt conştientizarea unui gol imens în sufletele noastre, ale celor care l-am preţuit, iubit şi, poate, chiar înţeles. A conturat sfâşietor imaginea unei moşii aşezate la răscrucea tuturor răutăţilor, abandonată şi bântuită de cumplite stihii. Profesorul a sfătuit şi coordonat cu răbdare şi tact, cu blândeţe şi modestie proverbiale, cu generozitate boierească, cu profesionalism o serie de discipoli ce reprezintă tânăra generaţie de istorici. A fost considerat de cei mai tineri îndrumător şi creator de climat istoriografic, a fost receptat ca cel mai de seamă specialist al istoriei celui de-al doilea război mondial, a ridicat şi indicat, totdeauna, probleme/teme de maximă importanţă şi impact, dar mai ales i-a făcut pe cei tineri să iubească şi să respecte documentele de arhivă, să slujească după pricepere şi… caracter istoria cea adevărată…Cea care nu se lasă ademenită/siluită de vitregiile vremii şi nici trunchiată/deturnată de teoriile falşilor directori de opinie şi conştiinţă „românească”, a celor care păstoresc în ultimul timp instituţii culturale şi/sau societatea civilă. Prin urmare, mărturisesc fără urmă de echivoc întreaga mea preţuire faţă de Istoricul exigent cu sine şi cu ceilalţi, „primejdios pentru sine şi pentru alţii” – după cum spunea odinioară Emil Cioran – tocmai prin temele tratate, prin perspectivele şi abordările lansate, argumentate… Faţă de Istoricul de atitudine şi altitudine, care ignoră aristocratic ereziile sterile şi găselniţele nocive ca metodă şi tendinţă în demersul istoriografic. Dar mai cu seamă, evoc în aceste rânduri pe Istoricul de mare curaj şi caracter, înzestrat cu aceea înverşunare pozitivă care se bate prin scris şi cuvânt pentru adevărul neamului său. Pe cel care, de nenumărate ori, a încercat,luptat şi învins lumea, sfidând suveran recomandările inchizitoriale şi aberante ale „corectitudinii politice” şi care – aşa cum preciza odinioară marele vizionar Vasile Pârvan – „nu lucrează cu realitatea unor contingenţe de douăzeci şi patru de ore, ca jucătorul de bursă, ci cu realitatea unor stabilităţi milenare ale sufletului ancestral”, slujind, am spune noi, cu acribie şi pasiune – înainte de toate – adevărul…şi numai adevărul istoric.
Adevărat că, după cum s-a spus şi se va mai spune încă de către unii confraţi ai Profesorului – politicos, circumstanţial, dar, în definitiv, arid şi ne-implicat -, odată cu moartea lui, „Istoriografia rămâne mai săracă”… Eu cred, însă, că acest moment reprezintă, în fapt, trecerea Profesorului Gh. Buzatu din Istoriografie în Istorie. Pentru că, prin cărţile sale, prin rostire, dăruire şi caracter, el înduhovniceşte istoria, îmbrăcând veşmântul Veşniciei. A părăsit această lume din ce în ce mai tulbure, măcinată de patimi mărunte, interese meschine şi nimicnicii, pentru a se muta la Domnul, pentru a se regăsi cu alţi dreptmăritori, care din veac au plăcut Lui…Mântuitorului…
Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană anunţă cu profundă durere trecerea la Domnul a Profesorului Gheorghe Buzatu. Trupul neînsufleţit va fi depus începând de marţi, 21 mai, la la Biserica Sfântul Lazăr din Centrul Civic-Iaşi. Slujba de înmormântare va fi oficiată la Sfântul Lazăr, joi, 23 mai, ora 12.00.
Exemplul său este un exemplu de lumină pilduitoare, încât în dreptul său orice conștiință curată ar putea să răspundă la apelul neamului românesc într-un singur fel: „Prezent!” Prin tot ceea ce a făcut, prin tot ceea ce a scris, prin toată viața sa plină de atâtea încercări, Gheorghe Buzatu s-a făcut pe sine prezență perenă a neamului nostru.
Mentorul, prietenul şi colegul meu de breaslă, Gheorghe Buzatu, a fost un Mareşal al Adevărului Istoric. Din rarele întâlniri şi foarte desele noastre mesaje am învăţat mai mult decât în anii universitari. Cred că nici un savant român din Ţară n-a făcut atât de mult pentru Basarabia şi basarabeni cât a făcut Marele Gheorghe Buzatu.
Motto de la Profesorul Gh. Buzatu: Contrar celor mai sinistre opinii sau celor mai pesimiste preziceri, Mareşalul şi-a câştigat un rol de primă mărime în istoria naţională, ceea ce opinia publică de ieri ori de azi a surprins cu exactitate, numeroase sondaje trecându-l pe Antonescu, nu fără temei sau câtuşi de puţin exagerat, în rândul marilor români, de oricând şi de oriunde. Antonescu şi-a propus, a urmărit şi a reuşit să fie întotdeauna egal cu el însuşi… A ştiut – în fapt, i s-a prezis! – că avea să ajungă… Vodă în Ţara Românească, dar că va sfârşi… pe eşafod. La 1 iunie 1946, cu puţine minute înaintea execuţiei, chiar în preziua împlinirii vârstei de 64 de ani, Mareşalul şi-a reafirmat convingerea că sfârşitul îi fusese pecetluit de bătălia pentru Basarabia şi Bucovina, pe care era dispus s-o reia, cu acelaşi deznodământ. În clipa supremă şi-a comandat plutonul de execuţie, fiind în măsură, în clipa supremă, a mai rosti „Trăiască România!” Iar Poetul, fac trimitere la Adrian Păunescu, l-a surprins exact pe acest Antonescu, aşa cum a fost şi cum ne rămâne:
La praznic de Sfantul Gheorghe, Profesorul m-a intampinat, ca intotdeauna, cu zambetul pe buze, cu bratele larg deschise si cu o surpriza placuta: “Domnule director, suntem co-autori: v-am preluat in ultima mea lucrare. Iat-o: Istoria sa Judece!, gata de tipar la TipoMoldova.” Profesorul era un sustinator de minune al refugiatilor online. De altfel, din cate mi-a marturisit chiar cu acea ocazie, pe langa un nou “Antonescu, altfel“, lucra si la un volum intitulat “Adevarul s-a nascut pe Internet“. Avea atatea proiecte in lucru si istorii extraordinare de povestit inca de fiecare data cand aveam privilegiul sa-l intalnesc in laboratoarele sale de la CICE-Iasi, discutiile continuand la un pranz intotdeauna excelent, urmat de plimbarea aferenta pe langa teii lui Eminescu si la Biserica lui Iorga din Copou, il ascultam cu sufletul la gura, incercand sa retin fiecare cuvant. Din cand in cand imi oferea cate o insula primitoare pe care sa-mi trag rasuflarea din oceanul inghetat in care ma scald, respectiv o bucata de hartie tiparita, asternuta frumos cu randurile publicate pe Ziaristi Online si care altfel zburau aiurea prin spatiul virtual. Voia sa fie si era dragut, cu o camaraderie tinereasca rar intalnita si o candoare de copil (chiar in urma cu trei zile mi-a trimis o poezie care continea si versurile “Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil, Aș da orice pe lume să redevin copil!…). Asa si acum. Co-autorii Istoriei erau, de fapt, Profesorul, Serban Alexianu, fiul guvernatorului Transnistriei ucis de Brucan si ai lui in “lotul Antonescu”, si Doamna Stela Cheptea, colega si buna sa prietena de-o viata. Articolele de pe “Ziaristi”, pentru a caror publicare sunt extrem de onorat si, acum, la aflarea tragicii vesti despre plecarea Profesorului, coplesit si bulversat, veneau ca o mica si modesta completare. Cine avea sa-si imagineze ca acest (ultim) volum, cu un titlu atat de grav, avea sa-i devina un adevarat Testament?!… Iata aici textul-semnal pe care mi l-a oferit regretatul nostru Profesor atunci, spre publicare pe Ziaristi Online.
Dumnezeu sa-l odihneasca in rand cu dreptii Sai, martirii anticomunisti ai neamului romanesc, impacati si aparati timp de o viata, cu toate riscurile, de blandul si marele Profesor Gheorghe Buzatu!
Profesorul Gh. Buzatu ne face un cadou de ziua lui, a Sfantului Gheorghe: ISTORIA SA JUDECE. O pledoarie pentru rejudecarea “Lotului Antonescu” si anularea “Procesului Tribunalului Poporului”
Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…
Istoria, profesore, i-aşa cum spui, Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie, De n-ar apare, peste noapte, scribi destui, Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!
(Niculae Stoian)
FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI
„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,
şi vinovaţi suntem cu toţii:
unii pentru că am tăcut;
alţii pentru că am greşit,
cu toţii – pentru că am suportat”
(Ion Antonescu,
Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)
Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute de personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.
Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!
La un an de la trecerea la Domnul a blandului si atat de modestului Profesor Florin Constantiniu (8 aprilie 1933 – 14 aprilie 2012), prezint, mai jos, o suita de filmari si articole In Memoriam, realizate de Ziaristi Online intr-o editie speciala comemorativa, cat si un editorial fulminant al marelui istoric, scris la momentul declansarii de catre Parintele Justin Parvu a dezbaterii asupra pasapoartelor biometrice cu cipuri electronice. Intre timp problematica s-a largit, privind acum si libertatea furata prin noile carduri de identitate si sanatate, impuse ilegal romanilor, cat si prin viitoarelor permise de conducere unice europene, precursoare ale pasaportului/buletinului de “cetatean european” lipsit de identitate, acte imaginate ca o lesa de gatul oamenilor, de catre o noua dictatura globalista babilonica, dictatura biometrica, in fata careia autoritatile vandute ale Romaniei stau deja intr-o pozitie devenita clasica pentru ele, in ultimii 23 de ani: in patru labe. Daca Parintele Mihai Valica explica teologic de ce cipurile biometrice rapesc libertatea oferita omului de Dumnezeu, regretatul Profesor Florin Constantiniu ne lasa mostenire un indemn puternic de care trebuie sa tinem cont: Voi refuza sa primesc acte biometrice!
Dumnezeu sa-l pomeneasca in Imparatia dreptilor, impreuna cu marturisitorii romani, de la primii sfinti daco-romani dobrogeni si pana azi!
Academician Florin Constantiniu: De ce nu-mi voi scoate pasaport biometric?
Sa va spun din capul locului: nudin cauza mult discutatului numar 666, care incifreaza numele celei de-a doua Fiare din Apocalipsa (13, 18). Nu in niste cifre de pe pasaport se ascunde Fiara. Ea este in lumea ce ne inconjoara, mai exact in lumea neocapitalista, cu marile ei pacate. Cu aceasta Fiara avem de luptat, nu cu niste biete acte. Atunci de ce refuzul meu de a primi un pasaport biometric ? Pentru a raspunde voi urca pe firul cauzal. Atentatele de la 11 sept. 2001 au inspaimantat si isterizat America. De la Razboiul de Secesiune (1861 – 1865) teritoriul SUA nu a mai cunoscut ororile unui conflict armat (doar in cursul razboiului din Pacific, japonezii au trimis niste baloane explozive, care au avut efecte neinsemnate pe teritoriu american). Prabusirea “Gemenilor” si avarierea Pentagonului au fost un adevarat soc pentru publicul american. El s-a lasat supravegheat, ampretat, interceptat, descaltat, intr-o maniera care aminteste pana la un punct de 1984 a lui Orwell si care intra in conflict cu principiile democratice. Mai mult, in atmosfera de panica, americanii au inghitit “soparla”, pusa in circulatie de “banda celor 4”: Bush – Cheney – Rumsfeld – Rice) despre armele de distrugere in masa ale lui Saddam Hussein, minciuna folosita pentru a justifica razboiul din Irak.
Pentru orice observator impartial al arenei internationale, conflictul dintre SUA si lumea islamica este consecinta pozitionarii SUA in criza din Orientul Mijlociu. Pot SUA si NATO sa trimita mii de militari in Irak, Afghanistan sau oriunde cred ca se poate purta “razboiul impotriva terorismului”, violenta islamica nu va fi stinsa decat in ziua in care se va gasi o solutionare satisfacatoare a conflictului din Orientul Mijlociu. Sub impactul atentatelor de la 11.sept., masurile americane de urmarire, ascultare, ampretare, rapiri, torturi etc … au atins paranoia. Dupa ce Al-Qaeda a lovit Marea Britanie si Spania – in ipostaza de aliati ai SUA – frica a curpins si Uniunea Europeana, ai carei membri s-au grabit sa intensifice controlul propriilor cetateni.
Mi se va spune ca noile elemente introduse in pasaport vor ajuta la descoperirea raufacatorilor, care s-au inmultit atat de mult. Haideti sa ne intrebam: de unde atatea crime, atatia traficanti de droguri, de carne vie etc … ? Raspunsul este simplu: sistemul neocapitalist genereaza si stimuleaza impulsul de inavutzire prin orice mijloc, inclusiv prin cele mai josnice. Cati oameni nu sucomba unor astfel de ispite ? Atata timp cat exista capitalismul, cat totul este o marfa, infractionalitatea se va intensifica. O dovada o constituie Afganistanul. In timpul cand, chipurile, se desfasoara operatiunea “Enduring Freedom” (Libertate durabila !!!) , Afganistanul a devenit unul din cei mai mari producatori – daca nu cel mai mare producator – de opiu. Mesagerii “libertatii” au falimentat in misiunea de a face din amintita tara un stat … onorabil.
In ceea ce ma priveste ma simt umilit sa fiu tratat ca un infractor – cu amprente de la ambele maini si expresia faciala (in afara de fotografie ) trecute pe pasaportul biometric. Ce vina am eu ca americanilor si aliatior lor le este frica de Al-Qaeda ? Ce vina am eu ca neocapitalismul naste si incurajeaza crima, traficul de droguri, prostitutia ? Sa fie ampretati si masurati adevaratii culpabili de aceste delicte.
Sunt sigur ca daca Al-Qaeda mai da o bomba in SUA, in afara de pasapoarte biometrice, ni se va tatua si un numar ca la detinutii din lagarele hitleriste. In fond, fascismul este un produs al capitalismului.
Radu Popa, nepotul lui Radu Gyr: “În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.”
Cotidianul “Adevarul“, prin tanarul jurnalist Laurenţiu Ungureanu, intreprinde un demers laudabil si singular in spatiul mediatic de astazi, si anume redarea unor crampeie din adevarul istoric despre autorul imnului “Sfanta tinerete legionara”, Radu Gyr, prin intermediul membrilor familiei marelui poet inchis in repetate randuri pentru apartenenta la Miscarea Legionara si crezul sau, marturisirea credintei in Mantuitorul nostru Iisus Hristos: Simona Luminita Popa, fiica, Dinu Popa, ginere si Radu Popa, nepot. Acesta din urma ne releva in dialogul sau cu reporterul “Adevarul” – din care Ziaristi Online preia cateva extrase mai jos – si faptul, mai putin cunoscut, ca osemintele poetului-martir, condamnat la moarte de bolsevici pentru poemul “Ridica-te, Gheorghe, Ridica-te, Ioane!“, se afla acum la Manastirea Petru Voda, in rand cu cele ale bunului Parinte Gheorghe Calciu (foto mai jos), dar cateva dintre acestea sunt puse spre inchinare pentru ca… izvorasc mir! In final, redam trei filmari (dintre care prezint doar doua aici) care contin imagini video cu slujba si predica Parintelui Justin Parvu, fost detinut politic, la reinhumarea lui Radu Gyr si a sotiei sale, Flora, la Petru Voda, manastirea cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, ctitorita de Parintele Justin in cinstea martirilor inchisorilor comuniste. Insotim acest dialog cu fotografii din “Adevarul” cu familia Gyr-Popa, o fotografie din Arhivele Nationale cu Radu Gyr si alti comandanti legionari la reinhumarea osemintelor lui Corneliu Codreanu, alte fotografii din arhiva Radu Gyr, publicate de Sfintii-Inchisorilor.Info (inclusiv cu Radu Gyr si Nichifor Crainic dupa eliberarea) si de la mormantul poetului, realizate la Petru Voda, de ziua Parintelui Justin Parvu, anul acesta, cat si doua poeme in facsimil, dupa original.
Aşadar, nu numai intelectualul, ci tot omul care trăieşte în lume este chemat să se integreze în această cultură a vieţii, care nu este altceva decât pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă de aici de pe pământ. Acest lucru nu îl pot înţelege cu adevărat cei care se folosesc doar de raţionamente şi silogisme, hrănindu‑se, cu suficienţă, din acelaşi pom al cunoaşterii binelui şi a răului, ci cei care îşi hrănesc mintea din înţelesurile credinţei, hrănindu‑se din pomul vieţii – Care este Însuşi Hristos, începutul, cauza întregii umanităţi şi, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, scopul existenţei omului în lume.
“Rolul bisericii creştine e în primul rând afirmarea vieţii”, spunea el. “În dorinţa de a face să se afirme viaţa neamului românesc, noi, preoţii acestui neam, facem azi ceea ce au făcut profeţii Vechiului Testament: arătăm păcatele acestui neam şi-i spunem să se îndrepte, pornind pe calea care-l va duce la o viaţă sigură în viitor. Inima fiecărui individ e întotdeauna plină de el însuşi. Biserica intervine în această stare şi spune: Iubiţi-vă unii pe alţii. Viaţa e iubire; şi de nu vă veţi iubi, nu veţi trăi”.
Politica n-are ce căuta în sferele înalte ale culturii, care trebuie să fie sfîntă, ceva de care nu te atingi. Încă o dată, nu ştiu nimic, căci guvernul nu m-a pus la curent. Dar, dacă ar face-o, aş întreba mai întîi de ce au fost scoşi unii dintre colegii mei eminenţi, iar dacă răspunsul ar fi că e din cauze politice, aş spune că nu am, cu siguranţă, nimic de-a face cu o Academie politică. Am acceptat totul, cu condiţia să fie de ordin exclusiv artistic, şi strig în gura mare că nu înţeleg să fiu amestecat în nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu există cale de mijloc.
Cu ocazia unui eveniment cultural recent am avut onoarea sa-l intervievez pe istoricul Cristian Troncota asupra unor aspecte prezente si in lucrarea Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu (Editori: Prof. Gh. Buzatu, V. Roncea, Editura TipoMoldova, Iasi, 2012). Relatarea profesorului univ. dr. Cristian Troncota (video sus, foto jos) este extrem de folositoare celor interesati de adevarul istoric. Expertul in informatii atesta prcatic faptul c asasinarea odioasa a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducatorul Miscarii Legionare, si a camarazilor sai, a fost realizata la comanda cercurilor masonice din Franta in care se invartise Carol al II-lea de mana cu amanta sa, Elena Lupescu.
Va semnalez totodata si o pretioasa recuperarea imagistica si istoriografica a unui eveniment funebru:
Evenimentul la care am facut referire, si in cadrul caruia s-au mai facut si alte precizari fata de terorismul de stat declansat de Carol al II-lea si Elena Lupescu sub influenta masoneriei, la adresa Miscarii Legionare si a membrilor sai, este prezentat pe larg de Ziaristi Online:
VIDEO: Istoricul Cristian Troncota, recunoscut specialist al secretelor serviciilor secrete, a sustinut luni, 25 martie, de Buna Vestire – Ziua Politiei Romane, la sale de conferinte a Bibliotecii Academiei Romane, un expozeu despre Politie si terorismul de stat din perioada dictaturii carliste – referindu-se la asasinatele in masa ale legionarilor -, cu ocazia lansarii cărţii comisarului Florin Sinca ,,Generalul Gabriel Marinescu, poliţistul regelui Carol al II-lea’’, Editura RCR Editorial, Bucureşti.
Recenzie. “Urlă haita”- o carte de memorii ziditoare dăruită românilor, scrisă de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea. Frescă a generaţiei mărturisitoare de la 1948
de Florin Palas
“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume.
Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.
Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.
Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”.
După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti.
Integral, impreuna cu filmari, explicatii si trimiteri catre articole folositoare privindu-i pe scaraoțchii de ieri si azi transformati in “ingeri ai luminii”, laZiaristi Online
“În această ordine de idei, d. prof A.C. Cuza a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-şi zice „naţională”, a suprimat, în toate ediţiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic şi categoric concepţia adânc naţională a lui Eminescu.”
Are cumva ţara, la Bucureşti sau din străinătate, o stăpânire pe care o supăra sau o deranjează Eminescu? Ne interzice vreo lege internaţională, vreun aquis comunitar sau vreo datină a pământului să-l preacinstim pe unul dintre cei mai înzestraţi şi mai încercaţi români? De ce nu Ziua Eminescu?
Are titlul “Eminescu, Veronica, Creanga” si este primul film documentar despre Eminescu. A fost realizat de Octav Minar in 1914. Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu…
Cititi si descarcati cartea Profesorului Nae Georgescu
Mircea Eliade: “Destinul i-a ales pe ei ca sa marturiseasca; sa arate celorlalti seninatatea pe care ti-o da credinta, sensul crestin si eroic pe care il capata viata atunci cand esti gata in orice clipa sa renunti la ea.”
Constantin Noica: “Spiritul de jertfa e esentialul, spune Mota. Spiritul de jertfa e masura crestinatatii noastre, adauga el. Si n-o spune numai: o si face.”
Parintele Staniloae: “Jertfa acestor doi baieti viteji are semnificatia unei ofrande aduse lui Dumnezeu de poporul roman. (…) Aceasta fapta de jertfa suprema pentru crestinism a lui Ion Mota si Vasile Marin a meritat sa fie cinstita – destul de tarziu, la trei ani de la inlaturarea comunismului – printr-un parastas prin care sa se pomeneasca sufletele celor doi martiri ai Crucii si sa se atraga atentia poporului nostru asupra semnificatiei majore a acestei jertfe”.
Parintele Galeriu: “Biserica Ortodoxa Romana are datoria sacra ca eroii Neamului jertfiti pe altarul Crucii – iar printre acestia un loc de frunte il ocupa, desigur, Ion Mota si Vasile Marin – sa fie pomeniti impreuna cu sfintii.”
Nicolae Iorga: Doi băieţi viteji
“Luptând pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii.
Când, în zilele din urmă, îndepărtam ştirile de o monotonie desăvârsită, în ciuda măcelului zilnic, cu privire la ce se petrece, în miez de iarnă, acolo în nenorocita Spanie, nu ne gândeam că între aceia care şi-au dat viaţa luptând pentru cauza cea bună erau şi aceşti doi fii ai ţării noastre.
Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit, pentru că altfel rămâne celălat entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur, încălziţi de o ideie căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decât să facă în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce totdeauna bine, să meargă acolo unde nu sunt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii pentru ce crede el că e sfânt şi mare. Şi-au căzut.
Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună care s’a abătut asupra depărtatului pământ latin unde se varsă sânge din toate rănile unui nobil neam. Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mândrie, că pentru aceasta au curs câteva picături din sângele scump al tineretului nostru.”
Nicolae Iorga – articol publicat în revista “Lumea nouă”, nr. 1, 1937, in memoriam moartea eroilor survenita la 13 ianuarie 1937
June 6th, 2013 
VR 
Posted in 
Tags: 
