Dupa ce a transmis Grupului de Dialog Social si opiniei publice o Scrisoare Deschisa privind Cazul Andrei Plesu – vezi Traian Basescu, “Scheletul din dulapul GDS”. Sorin Iliesiu incalca Legea Omertei din Komintern si cere demisia lui Andrei Plesu – celebrul militant anticomunist Sorin Iliesiu (foto), unul dintre autorii filmului documentar Piata Universitatii – Romania, a fost exclus din GDS. Este prima data cand se ia o astfel de hotarare in acest Grup infintat de Silviu Brucan in decembrie 1989 cu sprijinul financiar al lui George Soros, aterizat in Romania chiar in ianuarie 1990. In Scrisoarea respectiva, Sorin Iliesiu ii cerea lui Andrei Plesu lamuriri privind relatiile sale cu Securitatea si regimul comunist al lui Ceausescu si cel neo-comunist al lui Ion Iliescu si incheia afirmand ca Traian Basescu “a devenit Scheletul nostru din dulap“, recte din dulapul lui Patapievici de la ICR. Cu toate ca acest gest este fara precedent si nu s-a recurs la el nici macar in cazurile informatorilor Securitatii aflati in primele randuri ale GDS, stirea privind excluderea militantului anticomunist nu a fost publicata nicaieri in media din Romania, cu exceptia anuntului estompat din organul de presa al grupului neo-kominternist, revista “22″, pe care il reproducem mai jos. Trebuie sa va avertizam insa, asemenea anunturilor de sanatate publica, ca argumentele presedintelui (pe viata?) al GDS, Radu Filipescu, nepotul lui Petru Groza, sunt de-a dreptul puerile. Lui Sorin Iliesiu i se reproseaza ca a aparut la postul Antena 3 al mogului autohton Dan Voiculescu in timp ce Andrei Plesu isi lasa punga la randul casieriei mogulului kazahstanez Dinu Patriciu luna de luna dupa ce a ridicat si cateva geamantane bune impreuna cu Gabi Liiceanu de la mogulasul moscovit Sorin Ovidiu Vintu. Jenant. La fel de jenant este ca, dupa ce s-a dat edictul de eliminare a lui Sorin Iliesiu pentru ca a incalcat Omerta, nici unul dintre milioanele de semnatari ai apelurilor sale nu i-au sarit in aparare.
Motto:“– Da, o mizerie de viata! Lucrurile astea trebuie sa apara, ca document.” – Catrinel Plesu, 2001
In urma publicarii articolului Roncea.Ro difuzat si pe Ziaristi OnlineCatrinel Plesu de la ICR, sotia lui Andrei Plesu de la GDS, a turnat pentru DIE, mama lui SIE. DOCUMENT CNSAS. El, membru PCR de la 19 ani. Ea, informatoare de la 19 ani s-au evidentiat mai multe categorii de comentatori mai mult sau mai putin sportivi, dintre care se disting: unii care s-au bucurat, cu frenezie, ca e trosnit “intelectualul lui Basescu”, altii care s-au enervat, cu o nota de isterie, din acelasi motiv, comparand-o pe sotia lui Andrei Plesu, Catrinel Plesu, nume de cod “Maria”, gasita fara note informative la Dosar, cu mai cunoscutul informator al Securitatii Dan Voiculescu, aka Felix. Ambele categorii intra insa intr-una singura, mai mare, care populeaza pamantul din motive cunoscute doar de Dumnezeu.
Plesu nu a fost niciodata “omul lui Basescu”. Dimpotriva: Plesu a fost ministru sub Ion Iliescu, timp de doi ani, 1989 (dec.) – 1991 (oct.), inclusiv in timpul si dupa mineriada din 13-15 iunie 1990 soldata cu oribila maltratare a studentilor si intelectualilor bucuresteni. Apoi, intre 1993 si 2003 (doua mandate Iliescu intrerupte de unul Constantinescu), Plesu a fost tot un fel de functionar guvernamental, ca beneficiar de fonduri de stat primite de la Guvernul Romaniei prin Fundatia Culturala Romana (actualul ICR) care subventiona total Revista Dilema, de la benzina pana la chenzina. Plesu a fost si ministru de Externe, sub Emil Constantinescu, tot doi ani: 1997 (dec.) – 1999 (dec.). Cand, daca ar fi existat ANI si DNA, probabil s-ar fi ales cu un serios dosar penal, pentru faptul ca in timp ce era ministru, fundatia lui, “Noua Europa”, a primit 1.000.000 de marci, “sponsorizare”, de la o fundatie din tara considerata a fi cea mai buna partenera europeana a Rusiei – si nu de ieri de azi -, Germania. Ca urmare a influentei nefaste avute la Cotroceni de cuplul informativ Adriana si Claudiu Saftoiu (ea, legaturi cu Sorin Ovidiu Vintu si Dinu Patriciu, el, fost angajat al lui Mircea Dinescu la “Plai cu boi”), Andrei Plesu, la insistentele celor doi si ale lui Mircea Dinescu, este numit consilier prezidential de Traian Basescu, functie pe care o paraseste dupa 4 (patru) luni (apr. 2005), trantind usa si ridiculizandu-l de atunci pe presedinte de cate ori a avut ocazia. Pana cand Basescu i-a spus sa se potoleasca, daca nu vrea sa vorbeasca si el despre practicile rectorului de la “Noua Europa”. Si, brusc, Plesu a amutit. Curajul i-a disparut, desi este angajatul celui mai avut om al Romaniei, ca urmare a vanzarii petrolului romanesc catre fosta URSS, miliardarul Dinu Patriciu.
Ca sa inchei, momentan, acest capitol: Plesu a fost intotdeauna omul lui si al intereselor pe care le reprezinta. Si atunci cand se lasa curtat de Europa libera si batea in lung si-n lat Franta si Germania, cu acordul Securitatii. Si atunci cand o facea pe spionul interesant, cu Hirszowicz Agnieszka Kolakowska si Jessica Douglas Home. Si atunci cand il garda pe Noica impreuna cu Liiceanu. Si atunci cand, la brat cu Mircea Dinescu, “traducea” la resedinta lui Coen Stork, alaturi de comesenii Silviu Brucan si Ascanio Damian, cu totii, de la Stork la Plesu, urmariti, conform Dosarelor CNSAS, de o unitate a DSS ceva mai speciala: UM 0110, “anti-KGB”. Plesu a fost omul lui si atunci cand ii scria memorii lui Ceausescu si cand ii jura credinta lui Iliescu si cand il mangaia pe crestet pe Constantinescu si cand se gudura pe langa Basescu. Si acum, evident, cand isi primeste plicul de la casieria lui Patriciu.
Dar nu Plesu este subiectul, cum gresit s-a inteles de categoria mai larga amintita mai sus. Subiectul nu este nici sotia lui, recrutata de Directia Generala de Informatii Externe din Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Socialiste Romania ulterior in cadrul Consiliului Securitatii Statului sub numele de Departamentul de Informatii Externe (condus de doi agenti sovietici: Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa). Desi suntem siliti sa ne ocupam de “doamna PLESU” ca de un caz exponential.
Anticipand reactii venite de la diversi nomazi de presa si maidan public, care au trecut repede in cazul Catrinel Plesu la formulari de genul “aşa-zisa recrutare a acesteia de către DIE” evidentiind faptul ca din Dosarul doamnei directoare a Centrului National de Carte de la ICR lipsesc notele din timpul activitatii sale de cel putin sase ani in cadrul Securitatii, am solicitat CNSAS un punct de vedere lamuritor cat si Notele de Constatare ale Directiilor de Specialitate in baza carora s-a emis Adeverinta “de necolaborare”. O parte din aceste documente au fost livrate cu promptitudine si profesionalism catre portalul Ziaristi Online.
Asteptam, in continuare, inca un document, esential, pentru a putea stabili cu exactitate gradul de vinovatie al doamnei Catrinel Plesu. Vinovatia morala, desigur, avand in vedere ca este angajata intr-o institutie care se pretinde bastion al anticomunismului iar sotul dansei, dl Andrei Plesu, este autorul tratatului de “Minima moralia” (al carui titlul a fost imprumutat fara ghilimele si mentiune – i.e. plagiat – de la filosoful de stanga german Theodor W Adorno) si a mai reprezentat si autoritatea publica maximala de dat note de moralitate “la tot poporul” din postura de membru al Colegiului CNSAS, timp de patru ani de zile.
Pana atunci, sa revenim la “asa-zisa recrutare”. Adeverinta Nr DJ 1108/23.03/2011 emisa de CNSAS nu lasa nici un loc de indoiala: Catrinel Lacramioara Plesu (Petrulian) “a fost recrutata de Directia Generala de Informatii Externe, in perioada in care urma sa-si continue studiile de limba si literatura engleza in Anglia. A avut numele conspirativ “Maria”.” Formularea “asa-zisa” este valabila pentru asa-zisi ziaristi metaforalagii si asa-zisi poeti disidenti, cu stagii de perfectionare in Crimeea, cum este cazul lui Mircea Dinescu.
Intr-o prima iesire la rampa in acest caz, Mircea Dinescu isi contrazice in Q Magazine colegii din conducerea CNSAS, desi chiar el recunoaste ca a lipsit de la sedinta in care s-a analizat cazul Catrinel Plesu-DIE. “A fost probabil o tentativă de racolare, dar se pare că nereuşită”, spune Dinescu. Daca ar fi participat la sedinta Colegiului CNSAS la care s-a discutat cazul Catrinel Plesu (Petrulian), dupa opt luni de la emiterea Notei de Constatare a Directiei de Specialitate, ar fi aflat ca – dupa cum rezulta dintr-unul din documentele deja remise de CNSAS portalului Ziaristi Online – “Din perioada 1968 – 1974 se regasesc o serie de documente semnate de catre ofiterii de securitate in care consemneaza modul de recrutare al doamnei PLESU” (imi place ca CNSAS a pastrat grafia serviciilor 🙂 ). Isi inchipuie dl Dinescu ca ofiterii de Securitate isi permiteau sa o lungeasca cu “tentativa” de recrutare a unei fiice de academician sase ani de zile? Si cum a fost recrutata? Si-nca-odata, si-nca-odata, si-nca-odata? Apoi, ce mai e foarte interesant, este ca, din perioada 1980 – 1986, la Dosar se regasesc alte doua documente semnate in care ofiterul de securitate responsabil de caz “mentioneaza cum s-a realizat contactarea si pregatirea contrainformativa a doamnei PLESU pentru plecarea sa in Anglia” (vezi Infografia pusa la dispozitie de Ziaristi Online).
Articol in curs de actualizare. CNSAS urmeaza sa ne transmita un nou document, cel mai probabil in cursul zilei de luni. Pana atunci continuam:
CNSAS, Plesu, presa si Securitatea GDS
Am pomenit in articolul citat mai sus despre tratarea diferita a unor cazuri similare atat de catre CNSAS cat si, mai ales, de catre “o anumita parte a presei”. Dublul standard a fost aplicat pe un singur criteriu: apartenenta la gasca.
Cazurile “berbecutilor Bisericii fripti la protap” de Mircea Dinescu (exprimarea ii apartine) sunt revelatorii: IPS Andrei Andreicut a primit Decizie de colaborare cu Securitatea desi avea doar un Angajament si isi marturisese vina public intr-o carte de memorii. Ulterior acesta si-a castigat dreptatea in Instanta. La fel, regretatul IPS Bartolomeu Anania a fost asasinat public de aceeasi spalatoreasa de presa preferata a lui Andrei Plesu si executanta fidela a lui Mircea Dinescu in cazul Romosan, respectiv Mirela Corlatan. Personajul in cauza a infestat media din Romania (vezi titlurile in foto) cu asa-zisa colaborarea a batranului Leu al Ardealului cu Securitatea in baza unor Declaratii date sub proprie semnatura, transformate de Evenimentul Zilei in “Note Informative”, despre care Mitropolitul Anania deja scrisese singur in Memoriile sale publicate si aflate in librarii. Niciodata Evenimentul Zilei nu si-a retras minciunile si nu si-a cerut scuze in ciuda adevarului probat prin propria confesiune publica si documentele CNSAS. Sobolanii de presa si-au vazut visul cu ochii la moartea Leului. La fel ca in cazul poetului Cezar Ivanescu, ajuns in mormant ca urmare a minciunilor lui Mircea Dinescu raspandite prin intermediul agentiei lui Sorin Ovidiu Vintu, Newsin, si a postului sau de televiziune, Realitatea TV. Procesul intentat de familia Ivanescu colportorului calomniator Dinescu, in memoria numelui Poetului, este inca pe rol.
De cealalta parte, la capitolul “berbecuti”, staretul manastirii de protocol extern Stavropoleos, Justin Marchis, la vremea aceea membru al GDS, in ciuda Notelor date Securitatii pe cand era la Cheia, numelui de cod “CALUGARUL” si a indicativului avut (“122”), a primit, normal, Adeverinta de “necolaborare” cu Securitatea. Dar nu vinovatia sau nevinovatia lui legala ne interesaza ci faptul ca purtatorul rasei monahale, iesind de la CNSAS dupa audieri a afirmat doar ca a venit la fiul sau duhovnicesc Ticu Dumitrescu “cu gandul personal sa-i spun ca pe mine Dumnezeu m-a ferit sa scriu vreun rand despre cineva” la Securitate. De ce ai mintit, parinte?
Ca o culme a ridicolului, un alt preferat al gastii, mitropolitul apostat Nicolae Corneanu, alias “MUNTEANU”, alias “POPA VASILE”, alias “POPESCU ION/IOAN”, alias “MUNTEANU IOAN”, a fost cooptat de Vladimir Tismaneanu in Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste, sucombate prin mincinosul “Raport Tismaneanu”. Cazul Corneanu ar putea foarte usor sa-i aduca in fata Instantei pentru nerespectarea Legii CNSAS “privind deconspirarea poliţiei politice comuniste” chiar pe marii anticomunisti Dinescu, Plesu si Patapievici, care au acoperit Cazul Corneanu in timp ce erau la conducerea CNSAS. Concret, in baza Dosarului de 50 de volume insumand jumatate de secol de delatiuni, oferit de SRI proaspat infiintatului CNSAS, Mitropolitul Corneanu a fost audiat de catre membrii Colegiului, in care se aflau si cei trei corifei ai anticomunismului, la data de… 16.11.2001! Dupa audiere, in ciuda volumului impresionant al “activitatii in campul muncii” de informator a apostatului cu nume predestinat, Colegiul CNSAS a tacut malc, incalcand, repet, propria Lege, in baza careia functioneaza institutia. Au trebuit sa treaca sapte ani, pana cand Asociatia Civic Media a sesizat Presedintia si CNSAS privind incompatibilitatea unui turnator in cadrul unei Comisii de condamnare a comunismului, pentru ca Nicolae Corneanu sa primeasca Decizia nr 2410/28.08.2007 de “colaborator al politiei politice comuniste”.
Dar Corneanu nu a fost singurul informator din Comisia Tismaneanu. Ca si Catrinel Plesu, istoricul Mihnea Berindei, conform datelor puse la dispozitie de CNSAS, a fost racolat de Securitate tot in 1968 si a avut doua nume de cod: “SANDU” si “MIRCEA”, cele doua-trei personaje intr-unul singur continundu-si colaborarea cu “organele” si dupa emigrarea (lor) in Franta. Desi votul membrilor Colegiului a inclinat, normal, pentru neincriminarea lui Mihnea Berindei, si el unul dintre fondatorii GDS, in scrisoarea CNSAS catre Civic Media se afirma “ca aceasta decizie este rezultatul verificarilor partiale”. Un alt caz de rasunet legat de Comisia Tismaneanu il constituie cel al doctorului inchipuit Sorin Antohi alias “VALENTIN”, si el membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, publicist in revista “22” a GDS si colaborator al saptamanalului “Dilema”, silit sa se “autoconfeseze” tot dupa cererea Civic Media catre CNSAS. Ulterior confesiunii sale, Horia Roman Patapievici si Andrei Plesu, fosti membri ai Colegiului CNSAS, au recunoscut in interventii publice ca au stiut de cazul Antohi din 2002, dar nu l-au deconspirat, la fel ca in cazul Corneanu. Fapta lor a intrat sub incidenta Legii deconspirarii colaboratorilor Securitatii care prevede pedepse aspre pentru astfel de acte.
Peste ani, acelasi Patapievici avea sa recidiveze in cazul Antohi, incercand reciclarea lui si a inca unui informator, Hoisie, prin ICR, in Germania, ocazie cu care a primit o viguroasa palma morala si intelectuala din partea laureatei premiului Nobel pentru literatura, scriitoarea Herta Muller. Iata scrisoarea ei catre Patapievici:
“Dupa cum reiese din programul Intitutului Cultural Roman vor veni la “Academia de vara” a ICR Berlin in aceasta luna Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi. Antohi este chiar “directorul” acestui colocviu.Este scandalos faptul ca Romania se prezinta in Germania cu aceste doua persoane care pe timpul dictaturii au lucrat cu serviciul de securitate roman.
In Germania s-a discutat timp de mai multi ani despre problema informatorilor STASI si au fost trase consecintele in toate domeniile: fostii informatori nu pot ocupa functii in cadrul universitatilor, la ziare si la institutiile culturale. Daca ICR-ul se prezinta in Germania cu aceste persoane isi va cauza daune ireparabile siesi, iar participantii germani vor fi folositi doar pentru lustruirea imaginii unor agenti deconspirati.
Se pune intrebarea cum ii vor prezenta angajatii ICR Berlin invitatilor la scoala de vara pe partenerii de discutie romani: Corbea Hoisie – profesor si agent de Securitate cu o activitate indelungata si Sorin Antohi – oaspete al unor universitati europene timp indelungat cu un titlul de doctor falsificat si cu publicatii fictive?
Si ce vor relata presei germane? Sau mai bine zis: ce nu vor relata?
Crede ICR-ul ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?Ce inseamna sa fii intelectual in Romania de azi?
Ce s-a ales din promisiunile Romaniei facute cu ocazia integrarii in UE? ICR-ul de la Berlin reprezinta vitrina Romaniei in Germania – dar de fapt se prezinta drept vitrina unui trecut care nu mai apune. Cine va prelua raspunderea pentru acest fapt?
De la caderea lui Ceausescu fiecare institutie in Romania are propria raspundere si influenteaza felul in care se traieste in contextul libertatii castigate pentru care au murit sute de oameni!
Am sperat ca Romania se va normaliza in final (dupa atata timp si dupa atatea sanse pierdute), cel putin in domeniul cultural.
Ma doare si ma infurie faptul ca se intampla exact contrariul.
Promit ca nu voi mai calca pragul ICR la Berlin – si nu voi fi singura care va proceda astfel. – Herta Muller“
Alte cazuri, “de Grup“, musamalizate de “o parte” a presei si CNSAS-ului: William Totok, editorialist la revista “22”, Europa libera si Deutsche Welle, suspectat de a fi chiar unul dintre turnatorii Hertei Muller: In baza Notei de Constatare a CNSAS nr. S/DI/I/3706, rezultă că „TOTOK William este titular al dosarului fond reţea nr. R 285953 (cota CNSAS). Domnia sa a fost recrutat la data de 08.03.1974 pentru «acoperirea informativă a anului I Filologie şi în special a secţiei germană-română din cadrul Universităţii Timişoara, cât şi a cenaclului literar Adam Müller-Guttenbrunn unde avem semnalări privind intenţia unor membri de a strecura idei străine de ideologia noastră». A semnat Angajament având numele conspirativ «THOMAS».“ Bineinteles, in ciuda nenumaratelor sale Note informative existente la Dosar a primit decizie de “necolaborare” cu Securitatea.
Dar ce se ne mai miram de cativa colaboratori ai “22” – sa nu-l uitam pe celebrul Ivanciuc, alias “BALEA ALEXANDRU” – cand insasi redactorita sefa (fosta, acum in rezerva) a revistei GDS, Gabriela Adamesteanu, a aparut in Dosarele CNSAS ca “sursa DIE” (iar DIE?), ca si in cazul Catrinel Plesu! Evident, tot la fel ca in cazul Catrinel Plesu, la Dosar nu s-au mai gasit si Notele “sursei UM 0544”.
Si cu asta ne intoarcem la Cazul exponential Plesu si Securitatea: Tot la fel – ne repetam – ca si in cazul Catrinel Plesu, nici in Dosarul scriitorului Petru Romosan nu s-a aflat nici o Nota informativa(foto). Dar el n-a mers nici la studii in Marea Britanie, nici n-a avut burse peste burse in Germania si nici nu si-a petrecut revelionul la Paris cu Liiceanu, Ierunca si Lovineasca pentru ca apoi sa se intoarca bine-mersi in Romania comunista. Si nici nu a avut o relatie neelucidata de cel putin 6 (sase) ani cu Securitatea. A semnat doar un Angajament pentru ca sotia lui sa poata primi, in aceeasi zi, pasaportul, si a putea pleca, chiar a doua zi, in strainatate, unde a si primit azil politic. Iar el a urmat-o trecand ilegal granita, tarandu-se pe burta prin noroaie si infruntand riscul de fi impuscat pe loc pe fasia frontierei. Si totusi, in ciuda lipsei oricarei Note informative dar spre deosebire de “doamna PLESU”, Petru Romosan a fost intai executat “pe surse” de aceeasi Curlateanca in tandem cu distinsul domn Tismaneanu si apoi condamnat pentru eternitate prin Decizia de “politie politica” emisa de CNSAS. Si-a recastigat libertatea si onoarea in Instanta. Interesant, nu?
La fel de interesant este si sofismul pe care il practica scriitorii de Adeverinte CNSAS. In cazul Catrinel Plesu, ni se spune intr-una dintre lamuriri, trimisa si nomazilor de presa, ca Dosarele si documentele identificate – cu alte cuvinte lipsa Notelor informative din cei sase ani de activitate la DIE – “atesta ca domnia sa nu a semnat niciun angajament de colaborare cu Securitatea şi nu a furnizat acestei instituţii a statului comunist informaţii prin care să fi adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, sau prin care să fi denunţat atitudini potrivnice regimului totalitar”. Cum ar putea ca lipsa unor documente sa ateste un sir atat de important de fapte tine de domeniul fantasticului. Aceasta atestare a inexistentei imi aduce aminte de o fraza din Jurnalul genialului Dali: “Când l-am citit pe Nietzsche pentru prima oară, am fost şocat. Negru pe alb, acesta avea îndrăzneală să afirme: «Dumnezeu e mort!» Cum?! Abia aflasem că Dumnezeu nu există şi acum cineva îmi aduce vestea morţii Sale!…” Deci, dupa ce am aflat ca nu mai exista nici un document la Dosar cazul a si murit prin “atestare”. Adica Adevarul nici nu exista dar a si murit. Si totusi, Adevarul nu moare niciodata… Dincolo de interpretarile de nuanta semantica, sunt increzator ca onor Colegiul CNSAS ne va remite in cursul zilei de luni informatiile suplimentare solicitate azi, pentru a transa definitiv vinovatia “doamnei PLESU”.
Subliniez: nu discutam despre vinovatia legala. Si inchei, pana luni: vorbim de vinovatia morala. Pentru ca nu poti sa lucrezi la o institutie ca ICR, care se reclama de la anticomunismul de loja (vezi foto), si sa minti prin omisiune timp de 44 de ani, laudand insa, in ultimii 22, “tinuta morala” a fostului informator Alecu Paleologu, primul intelectual care s-a autodeconspirat in anii ’90.
Si “doamna PLESU” avea nenumarate ocazii sa aminteasca cum, in tinerete, a calcat stramb. Este omeneste, se iarta. Iata, daca nu impreuna cu conu’ Alecu atunci la numirea sotului ei la CNSAS, in anul 2000. Putea sa se intrebe, public: “Oare va gasi Andrei si Dosarul meu de cand m-am lasat recrutata de DIE?”. Putea sa o faca in interviul pe care i l-a luat actuala directoare a ICR Viena, Carmen Bendosvchi, in 2001, pentru o carte publicata de revista dlui Sorin Ovidiu Vintu, Academia Catavencu, cu titlul “Aceste sotii care ne guverneaza” – un volum de interviuri cu nevestele unor politicieni si demnitari publici. O carte catalogata de maestrul Ion Cristoiu drept “plictisitoare de moarte“. Iata ca peste ani nu ne mai plictisim atat de tare citind in interviul lui Bendosvki din 2001 despre “oroarea” descoperita de “MARIA/PANAIT” in Dosarul ei de la Securitate “din anul plecarii in Anglia, din ’68…“.
Atentie onor CNSAS si Parchetul General al Romaniei: suntem in anul 2001. Sotia membrului Colegiului CNSAS Andrei Plesu are in mana Dosarul ei de Securitate din 1968. Mai precis Dosarul ei de recrutare in Directia Generala de Informatii Externe. Iar CNSAS da o decizie de “necolaborare”, dupa 10 ani. In baza copertilor unui Dosar gol.
Contempland atestarea CNSAS ne putem intreba, intemeiat: Este Cazul Catrinel PLESU (PETRULIAN) un al doilea Caz Sorin ROSCA-STANESCU (minus recunoasterea)?
“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu
De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea în România.
În sfârşit, după o insistenţă diabolică, UDMR-ul şi-a văzut visul cu ochii. Tone de arhivă din patrimoniul instituţiei Arhivelor Naţionale, o instituţie nobilă creată de generaţiile făuritoare a statului naţional român modern, urmează să fie oferite în natură, gratuit, cu o inconştienţă incomensurabilă, de Camera Deputaţilor a Parlamentului României etniei şi confesiunilor maghiare. Camera Deputaţilor a făcut un act de ştirbire a suveranităţii statului român, împărţind această atribuţie cu UDMR-ul prin această cedare a funcţiei statului de a administra arhivele de pe tot cuprinsul ţării, arhive de interes public major.
Formulăm această întrebare cu justificată îngrijorare şi răspundem şi noi la apelul „Apăraţi istoria românilor!”, emis de un grup de ziarişti cu referire la proiectul „România medievală”, lansat de către directorul Institutului Cultural Român (ICR), Horia Roman Patapievici, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), respectiv cu ministrul Teodor Baconschi.
Din această toamnă, elevii din Salonta învaţă în şcoli separate pe criterii etnice. În secret, Ministrul Educaţiei a aprobat propunerea înaintată de Inspectoratul Şcolar Bihor, la cererea UDMR, pentru înfiinţarea unei şcoli cu clasele I-XII în care să se predea numai în limba maghiară.
Daca tacea, filosof ramanea. Nu i se poate potrivi o vorba romaneasca mai buna “profesorului Liiceanu” – acum pensionar, conform legii, al Departamentului de Filosofie Teoretică (deci tot practica te omoara 🙂 ) -, in urma ultimului scandal provocat de “maestrul” Humanitas, o adevarata tiganologie universitara. Decat, poate: gura bate fundu’ :).
Despre ce este vorba: prepusul sau, un anume Cristian Ciocan, un fel de fenomenolog bun la toate al casei Liiceanu, de la periatul “maestrului” pana la spalatul rufelor la Humanitas, nu a reusit sa castige un post universitar pe specialitatea sa. Si-atunci ce a facut Ciocan: a dat examen pentru un alt post, unde si-a zis ca scaunul e mai moale si contracandidatul mai slab. Si nu a reusit nici aici, in ciuda CV-ului sau impresionant, poate mai lung chiar decat opera sa. De fapt, daca stau sa ma gandesc, cred ca CV-ul sau este aproape la fel de lung ca al piticului sovietic, care, se stie, este cel mai mare pitic din lume. Si-atunci ce-a facut Liigheanu (vorba lui Dan Petrescu, nu a mea – na’ ca sunt si eu plagiator, nu numai “maestrul” 🙂 ): i-a scris o “Scrisoare deschisa” lui Funeriu, cu un titlu de balta, transmisa prin media “Noii Republici”, republica borfasilor intelectuali. Adica, a urmat directivele lui Mihaita Neamtu, un baietel de sub pulpana lui Tismaneanu, cu un CV, din pacate pentru el, ceva mai scurt decat al lui Ciocan. In „Balta stătută a facultăţilor noastre” s-au aruncat, imediat, la balacit, cel mai mare filosof din Casa Scanteii, deja in curs de publicare la Humanitas, Alexander Baumgarten si, normal, matroana societatii civile bolsevice si patroana Romaniei murdare, insasi Tatiana Alina Mungiu Pipidi. Coruptoloaga a crezut ca e vorba de un apel din… Balti, orasul de bastina.
E, dar iata ca minunea s-a intamplat.Consiliul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti i-a raspuns pe puncte filosofului pensionar – cu referire si la liichenii din gartenul lui -, dintre care retin argumentele principale legate de tanarul aspirant (de 37 de ani!), ditamai “presedinte executiva al Societatii Romane de Fenomenologie” (uau!) si “editor al seriei Acta Phaenomenologica” a editurii Humanitas”:
“Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44. (…)
Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie.Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.”
Si: “Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.”
Dar ce vroia, de fapt, Liiceanu de la Funeriu? Ca universitatile au autonomie universitara si nu mai traim in comunist. Sau poate bietul Liicheanu a mers in timp pe urmele CV-ului lui Ciocan, pana la radacini, si a crezut ca-i scrie tovarasei Suzana Gadea?!
Precizările Facultăţii de Filosofie cu privire la concursurile didactice desfăşurate în luna septembrie
Domnul prof. Gabriel Liiceanu, membru al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a publicat pe site-urile HotNews.ro, Contributors.ro şi Revista22.ro, o Scrisoare deschisă către domnul Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării, sub titlul Balta stătută a facultăţilor noastre. Poziţiei sale i s-au alăturat A. Baumgarten, A. Mungiu–Pippidi şi alţii. Întrucât imaginea facultăţii noastre este grav afectată de informaţiile inexacte şi de manipulările repetate pe care prof. Liiceanu şi susţinătorii săi le vehiculează în mod public, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti face următoarele precizări:
1. Aşa-zisa scrisoare deschisă a prof. Liiceanu a fost publicată înaintea încheierii procedurilor de validare a rezultatelor concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice vacante de către Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Senatul Universităţii din Bucureşti. Scrisoarea a fost, de fapt, o încercare brutală de presiune asupra Consiliului şi Senatului, cu scopul de a le intimida şi a le influenţa deciziile. Diferitele apeluri adresate în acelaşi timp Senatului au făcut parte, de asemenea, din aceste încercări de presiune asupra factorilor de decizie. Ca profesor cu o experienţă de douăzeci de ani, prof. Liiceanu ştie că asemenea intervenţii calcă în picioare autonomia şi libertatea academică.
2. În intervenţia sa, prof. Liiceanu denunţă o aşa-zisă situaţie inacceptabilă care s-ar fi petrecut în cadrul concursului de ocupare a postului de lector la „catedra de istoria filosofiei” de la facultatea noastră, în luna septembrie a acestui an. Prezentarea pe care o face acestei situații este falsă de la un capăt la altul. Astfel, nu există nicio „catedră de istoria filosofiei” în Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, aşa cum pretinde prof. Liiceanu. Îi reamintim colegului nostru că facultatea este organizată departamental de multă vreme şi că el a făcut parte, până de curând, înaintea pensionării, din Departamentul de Filosofie Teoretică, celălalt fiind Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei.
3. Facultatea de Filosofie a scos la concurs nu două posturi, aşa cum i se pare prof. Liiceanu, ci trei. La Departamentul de Filosofie Teoretică, a fost scos la concurs postul de lector, poziţia 11, cu încărcătura didactică formată din disciplinele Fenomenologie, Hermeneutică, Fenomenologia de la Brentano la Husserl, Artă şi cunoaştere. Pentru acest post, s-au prezentat la concurs doi candidaţi. Utilizând termenii prof. Liiceanu, unul dintre candidaţi a fost „dinăuntrul facultăţii”, iar celălalt „din afară”. Amândoi candidaţii sunt specialişti în teme ale filosofiei heideggeriene, au fost doctoranzii şi sunt colaboratori apropiaţi ai prof. Liiceanu. În urma concursului, candidatul „dinăuntru” a primit nota 9,70 şi a cîştigat concursul, iar candidatul „din afară”, nota 8,88. Bănuim că prof. Liiceanu consideră că rezultatele acestui concurs sunt juste, chiar dacă a câştigat „omul dinăuntru”, „omul casei”, deoarece nu pomeneşte nimic în legătura cu ele în aşa-zisa sa scrisoare deschisă.
4. Cu totul altfel stau lucrurile, reclamă prof. Liiceanu, cu un al doilea concurs, acela de la Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria filosofiei. Este vorba de postul de lector, poziţia 17, cu o încărcătură didactică ce constă în Filosofie contemporană, Introducere în etică, Introducere în estetică, Filosofie greacă. La concursul pentru acest post se referă prof. Liiceanu în scrisoarea sa, oferind informaţii inexacte.
5. Pe acest post de lector (istoria filosofiei – estetică – etică), nu au concurat doi candidaţi, cum susţine în mod curios prof. Liiceanu, ci trei. Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44.
6. Informațiile privind metodologia concursurilor, criteriile de evaluare, ponderea diferitelor activităţi în punctajul general etc., potrivit prevederilor legale, au fost publice şi au putut fi accesate la adresa: https://filosofie.unibuc.ro/posturivacante. Acestea nu au fost contestate de nimeni, pe nicio cale, înainte de desfăşurarea concursului. Ele se află încă la aceeaşi adresă şi pot fi consultate de oricine. Prof. Liiceanu şi cei care îl acompaniază le ignoră însă în totalitate şi continuă să prezinte în mod fals situaţia privind ocuparea postului didactic în cauză.
7. În primul rând, prof. Liiceanu omite faptul că acest concurs nu este o evaluare generală şi abstractă a candidaţilor, menită să fixeze o ierarhie absolută, să stabilească definitiv care din ei aparţine „elitei” şi care „mediocrităţii”, aşa cum ni se sugerează tot timpul, ci o comparare complexă a tuturor performanţelor lor didactice şi ştiinţifice în raport cu un post didactic anume scos la concurs, pentru determinarea persoanei celei mai potrivite să ocupe acest post. Întrebarea-cheie nu e „Cine are în genere mai mare vizibilitate internaţională?”, ci „Care dintre candidaţi este mai bine pregătit pentru acest post anume?”. În acest context, încărcătura didactică a postului (ore de fenomenologie sau ore de istoria filosofiei și estetică, etică etc.) este esenţială în evaluare. Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie. Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.
8. În al doilea rând, sunt prezentate deformat şi minimalizator activitatea şi performanţele altui candidat. Se ajunge astfel în faţa unei situaţii în alb şi negru: unul dintre candidați este o uriaşă personalitate ştiinţifică, celălalt un asistent universitar oarecare; unul e un „Messi” (?!) al filosofiei, celălalt, „un copil de mingi”. Nu dorim să lezăm interesele niciunuia dintre cei doi tineri filosofi şi, de aceea, nu credem că e cazul să ne pronunţăm în nici un fel asupra meritelor lor. Este însă inacceptabilă, moral şi profesional, caracterizarea pe care prof. Liiceanu o face unuia dintre candidaţi, caricaturizându-i activitatea didactică şi ştiinţifică.
9. În al treilea rând, sunt ignorate deliberat criteriile de evaluare aprobate la nivel de universitate şi facultate, conform cărora au fost departajaţi candidaţii, pentru a se crea impresia falsă că departajarea ar fi fost arbitrară. Se pretinde că s-ar fi făcut o „scamatorie”, o „malversaţiune”, dar nu se indică în ce anume ar fi constat acestea, ce criteriu ar fi fost aplicat greşit, ce procedură s-a încălcat etc.
10. Prof. Liiceanu nu numai că este nemulţumit de rezultatele concursurilor didactice, dar îşi ridică statura mediatică şi asupra Facultăţii de Filosofie. El invocă reforma universităţii, îşi inventează adversari şi apelează la „oamenii de bine” pentru a face ordine în sistem, începând cu facultatea din care face parte. Dacă nu urmează indicaţiile sale, sugerează şi poate chiar ameninţă prof. Liiceanu, Facultatea de Filosofie va rămâne o echipă de liga C, va deveni o redută a plictiselii şi va ajunge curând un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural”. Prof. Liiceanu ignoră că Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost ierarhizată recent în categoria A de către Ministerul Educaţiei şi, prin urmare, se află în fruntea listei facultăţilor de filosofie din ţară. Pentru a vedea că poziţia noastră este meritată îi dăm prof Liiceanu câteva exemple din domeniul organizării de conferinţe internaţionale, domeniu pe care îl consideră esenţial pentru o facultate. Anul acesta în facultatea noastră s-au organizat şi vor avea loc în continuare nu mai puţin de 6 conferinţe internaţionale: International Conference on Values of the Human Person. Contemporary Challenges. Bucharest, June 3-4, 2011, Bucharest Colloquium in Analytic Philosophy: Frege’s Philosophy of Mathematics and Language, 28-30 May 2011, The 2nd Edition of Bucharest Postgraduate Conference in Early Modern Philosophy, March 7-8, 2011,Ethics in New and Emerging Technologies, the 4th BCAE edition, Bucharest, October 29 – 30, 2011, Evolution and Norms: Concepts, Models, Challenges, Bucharest, 11-12 November 2011, Rights to a Green Future, Uncertainty, Intergenerational Human Rights and Pathways to Realization (ENRI – Future), 2011 – 2015, Bucharest, October 31 – November 02. Cel puţin organizarea a două dintre aceste conferinţe ar fi onorat orice facultate sau department de filosofie din orice universitate din lume. În facultatea noastră au conferenţiat, de asemenea, numai în acest an, printre alţii, Saul Kripke, Daniel Dennett, Kit Fine, Michael Inwood, Michael Devitt.
11. Unii dintre partizanii prof. Liiceanu, cum ar fi conf. A. Baumgarten, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, au înțeles că şi ei trebuie să fie necruţători în prezentarea activităţii din facultatea noastră. Conf. Baumgarten e și el, ca mulți alții, un produs doctoral al facultății noastre. Atacul necolegial la adresa unui facultăţii prestigioase, de tradiţie, aprecierile injuste şi judecăţile părtinitoare pe care le face nu-i fac cinste nici ca membru al faculăţii clujene de filosofie şi nici ca membru al diferitelor organisme cu putere de decizie la nivel universitar.
12. Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.
13. Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti este o instituţie transparentă. Toţi cei interesaţi de activitatea noastră pot accesa adresa de internet https://filosofie.unibuc.ro. Facultatea noastră nu va mai reveni cu alte precizări privind rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice.
Cine este Horia-Roman Patapievici?
La conducerea ICR se află fiul unei fantome a NKVD
Ne-a fost dat sa traim un sfarsit de saptamana marcat de o stire prea repede trecuta sub tacere, desi anunta un grav atentat impotriva constiintei istorice a romanilor. Dintre autorii asumati ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici si Teodor Baconschi. Primul in calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit “Romania medievala”, finantat din bugetul de criza al Romaniei cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca parinte prefatator al volumului cu titlul mentionat, editat de Institutul Cultural Roman. Volumul este, putin spus, o blasfemie la adresa constiintei istorice a poporului roman.
Nu mai referim asupra imprecatiilor pe care cei doi inamici ai Romaniei le gireaza pentru a denigra in fata lumii identitatea nationala a romanilor si a da dreptate nerusinatelor revendicari teritoriale ale neorevizionistilor unguri , dar este nevoie sa stie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Roman, fiindca presedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Basescu.
Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.
O tradiţie a trădării
Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.
Dosarul cu declaratiile olografe ale lui Dionis Patapievici catre Partid este oferit la sectiunea Blogroll de Pacepa.ro – Nota Z.O.Ascultati si Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatura, intervievata de Victor Roncea despre securistii ICR si Patapievici
Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.
Furia Hertei Müller
De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.
Traseul lui HRP
În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de “instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.
Rolul “Căpitanului Soare”
Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.
“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.
Hop şi Virgil Măgureanu
Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.
Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.
Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în “intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.
Se vede treaba ca Patriciu e un om al extremelor. Cand nu actioneaza sub imperiul orgoliului si la ordinele rusilor, si sta si pritoceste cate-un text asa, vreo saptamana, chiar poate fi simpatic. Mai ales cand vorbeste despre piticii lui de gradina, din menajeria “Adeverului”. Adevarul e ca nu stiu ce-l mananca pe Plesu dar este evident ca in ultima perioada se afla intr-o cautare disperata de publicitate, pe toate canalele. Sa pregateasca ceva? Daca da, atunci cred ca Patriciu i-a aratat putin batul, urinandu-se de sus pe Liiceanu, dupa ce l-a gadilat cu morcovul pe Plesu, pana acum. Nu stiu ce parere o avea despre oligarh angajatul lui, “esteticianul si filosoful religiilor” (?!) Andrei Plesu, mai ales cand deja a sters pe jos si cu cel al doilea intim al sau, dupa Patapievici – “pitigoiul psihopat“, mai celebrul Liiceanu alias Liicheanu sau Liigheanu, conform disidentului Dan Petrescu. Sau “micul mensevic”, dupa cum a afirmat Adam Michnik pe scena Ateneului. Oricum, cei doi sunt “neinfricati” si vor ramane impreuna, pentru totdeauna… macar la TVR, pe banii nostri. Eu unul sunt convins ca “rezistentul prin mancare” o sa faca la fel ca si la Basescu: jignit in amorul propriu o sa-si dea demisia chiar azi din Trustul magnatului tupeist. Pai cititi si dvs aici ce a putut sa scrie odiosul lui patron despre tovarasul sau de viata:
Turma si iertarea
de Dinu Patriciu
Din păcate, mulţi intelectuali sunt şi oportunişti şi poartă ca pe un cancer ascuns mentalitatea şi conceptele comuniste.
Există oameni care fac istorie şi oameni peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintâi. De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atâţia ani de închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului Român l-am ascultat la începutul săptămânii într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte.
Adam Michnik i-a demonstrat cu adânc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar bolşevic. „E doar menşevic”. Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă. E o ruşine să fii deştept şi totuşi oportunist. Acum 2.000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu focul sau pe cel care şi-a făcut calul senator. Astăzi laudă scroafa cu aptitudini de a se căţăra în copac.
E o ruşine în zilele noastre să judeci oamenii ca turmă. Din păcate, aceasta e una dintre racilele noastre. Din păcate, mulţi intelectuali sunt şi oportunişti şi poartă ca pe un cancer ascuns mentalitatea şi conceptele comuniste. Aşa apare totalitarismul, aşa apare pericolul dictaturii. Ăia sunt hoţi, ăilalţi sunt proşti, ai noştri sunt adevăraţi. Orice grupare are, evident, uscăturile ei. Importante sunt filosofia şi codul etic, conform cărora oamenii se aleg între ei. Democraţia este instrumentul pentru a asigura libertatea individuală. Dacă sunt unii care se adună împotriva oricărei atingeri a libertăţii individuale, aceia sunt cei buni. Nimeni nu-i perfect, dar eu sunt liber să aleg răul cel mai mic. Desigur, pentru asta trebuie discernământ. Trebuie să-l deosebeşti pe hoţul care strigă „hoţii” de unul care mai îmbracă şi tricouri cu Che Guevara, furat de miturile stângii. Ele au transformat un bandit într-un erou romantic…. (restul nu mai e important – nota mea)
Despre ce e vorba, de data asta? Cititi si ingretosati-va singuri:
Dialog Pleşu-Michnik: Cum să îi ierţi pe comunişti
de Gabriela Lupu
Două minţi strălucite, Andrei Pleşu şi Adam Michnick, au purtat luni seara, la Ateneul Român, un dialog pe tema rezistenţei prin cultură, a dizidenţei şi a anticomunismului.
În prima parte a întâlnirii s-a făcut referire la precedenta conferinţă de la Ateneu, la faimoasa întâlnire dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu. „Cu puţin timp în urmă pe locul pe care stai tu, Adam, era Hertha Muller, iar pe scaunul pe care stau eu era Gabriel Liiceanu. Eu stau pe locul victimei pentru că, pe scurt, Herta Muller ne-a certat. Ea era supărată pe noi pe motiv că intelecutalii nu au făcut destul sub comunism, că prin simpla lor retragere s-au făcut părtaşi la regim”, a spus Pleşu care l-a introdus astfel pe Adam Michnik în polemica Muller-Liiceanu pe tema disidenţei sau non-disidenţei intelectualilor români sub comunism.
Pleşu: „Am rezistat prin umor, am rezistat prin mâncare”
“Pentru mine, credinta este lucrul cel mai important, dar nu in sensul religiilor institutionalizate, care sunt doar cojile goale ale unor vechi si fantastice intamplari. De fapt, credinta, adevarul stiintific si poezia sunt unul si acelasi lucru, si sunt acelasi lucru cu ecuatiile matematice sau cu aura orgasmului.” – Revista Tarom (pe bune)
Am fost criticat ca folosesc limbaj “de Vadim” pentru ca mi-am permis sa scriu despre prostia lui Cartarescu de a-l plasa pe Havel in Polonia (corectata acum de “profesionistii” de la Evenimentul Zilei 🙂 ) folosind expresia de DEX “Imbecilul Cartarescu” in articolul care aduna atacurile “intelectualilor publici” la adresa Hertei Muller (pentru ca scriitoarea le aratase pe scena de la Ateneu ca… “Liiceanu este gol!”). Dar pe Vadim cine l-a inventat? Nu Petre Roman si Andrei Plesu i-au dat bani, tipografie si hartie ca sa scoata “Romania Mare”?! Si Herta Muller tot limbaj “de Vadim” are cand il pune la punct pe “nobelistul” Cartarescu? Chestiunea e: i-a citit cineva cretinismele cu care se lauda – in atacul din EvZ la Herta Muler – ca vor fi publicate si in Germania (pe banii nostri, prin ICR-ul scatofagului Patapievici, normal!). Scatofag la coprofag trage :). Iaca, ca eu am fost obligat sa-i citesc ororile bolnavicioase, ca sa stiu ce combat. M-am simtit ca pe vremea lui Ceausescu, cand eram obligat sa invat poeziile leniniste ale Anei Blandiana cu Partidul si “vibratoarele din Arges”. Pentru toti cei care-si permit sa spuna ca Cartarescu e un “mare scriitor” cu “limbaj elevat”, nu ca mine, le ofer pe tava, sa inghita cat pot, din talentul “nobelistului” si viitorului laureat al premiului Pulitzer (cu doi de “i”):
“Fanariotismul, balcanismul, ortodoxismul si comunismul, toate “lumini venite de la rasarit”, ne-au tras mereu inapoi, cu sau fara voia noastra, despartindu-ne de civilizatie. E inutil sa le negam sau sa le consideram o fatalitate. Ele sunt parte din fiinta noastra, sunt subconstientul nostru poate necesar. Unele dintre ele vor trebui eliminate energic… Altele, ca ortodoxia si balcanismul, ar trebui imblanzite, reconvertite, sublimate, transformate din frane ale progresului in marci ale diferentei, ale specificului nostru cultural… Sunt ortodox si balcanic, dar asta nu trebuie sa ma impiedice sa fiu european si cetatean al lumii. Va trebui ca, de maine incolo, psihologia noastra, cu componente ale ei vechi si puternice ca patriotismul, sedentarismul sau faimoasa resemnare mioritica, sa-si revizuiasca notiunile.” Mircea Cartarescu – “Cele doua patrii”
2 ianuarie 2007 – Jurnalul National
(pe vremea cand nu-l deranja ca-si primeste salariul de la securistul Felix Voiculescu, mai ales ca si “condamnatorul comunismului” Vladimir Tismaneanu scria si publica alaturi de el, ca si acum, la Evenimentul Zilei, si isi primea tainul din aceeasi tescherea hoteasca)
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
“Orbitor. Aripa dreapta” este o “tâsnire a viitorului în prezentul nostru”, una dintre marile carti ale lumii, a spus Gabriel Liiceanu. El a mai spus ca este incintat ca grupul celor care „terorizeaza“ si „manipuleaza“ cultura romana s-a marit cu un membru. Astfel, acum, in opinia directorului Editurii Humanitas, ar fi patru scriitori romani care domina piata cartii prin tirajele vindute: Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici. „Pe lînga cei trei boieri ai mintii, a aparut al patrulea“. Ceilalti, Andrei Plesu („Despre îngeri“) H.R. Patapievici („Omul recent“) si Gabriel Liiceanu („Usa interzisa“).
“Orbitor. Aripa Dreapta” – Extrase
“Uite cum e cu tara: cica limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de cacat, ca sa-i arate cum e afara (…). Limbricu-ala mic se gindeste ce se gindeste si dup-aia zice: “Pai, taticule, dac-aici e atit de frumos, de ce trebuie sa traim noi in gaura aia paroas?, in duhoarea aia de cacat, in bezna aia groaznica?” Da’ taica-su-i zise rastit: “Fiule, sa nu mai vorbesti asa! Aia-i Patria!”” (pg. 58)
“Pina si-mparatul Nero se spala la cur cu Dero” (pg. 61)
“”Avem ciorapi pentru femei cu gauri”, de unde discutia trece de la politica la femei, la gaurile lor paroase dintre picioare, la ce sa le faci ca sa le innebunesti… Pe cind unul le zice, a nu stiu cita oara, despre bilutele de rulment pe care si le-a bagat el pe sub pielea pu..i” (pg. 62)
“ii placea sa-si puna degetul pe fund si sa-l miroase apoi” (pg. 84)
“Acolo faceau parintii lui caca si pipi, asa cum el facea la oala (…). In plus, de cite ori un caca-i iesea din fund cadea pleoscaind in apa” (pg. 85)
“Dar toate fetitele si toate femeile aveau o gaura-ntre picioare, care era pasarica lor” (pg. 151)
“dragule… da-mi-o… te rog, te implor, da-mi-o si-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pg. 185)
“O fu.. in urechi, o f… in urechi, o f… in urechi” (pg. 191, cei sapte pitici despre Alba ca Zapada)
“altu’ pe piz… ma-sii” (pg.199)
“Li s-a urit cu binele, fu… in gura de prosti” (pg. 199)
“nu ne e frica de p… astea” (pg. 199)
“Fu… mama ma-sii de situatie” (pg. 199)
“pastele si grijania ma-sii!” (pg. 199)
“imi bag pu… in regina Angliei” (pg. 241)
“Ma fu… in ea de Casa Alba?” (pg. 241)
“CIA ce cacat e” (pg. 242)
“Cica o armata de spermatozoizi tisnesc dintr-o pu… si merg, voiosi si viteji, printr-un tunel lung si intunecos. Abia asteptau s-ajunga mai adinc, in piz… gagicii, sa-si faca treaba acolo. Ca orice oaste, au trimis o iscoada inainte, sa vada ce si cum. Dupa o vreme iscoada se-ntoarce si striga: “Fratilor, sintem pierduti! Am dat de cacat!”
“”Este pu… ciobaneasca? tipul pu… rominesti”, recita Dumnezeu cu patos” (pg. 276)
“Era complet gol, cu pectoralii puternici ca doua scuturi si cu sexul erect pe pintecul tare ca piatra, lipsit de buric” (pg. 329)
“Caci sfint era sa lingi cu devotiune scrotul iubitului tau” (pg. 339)
“La rindul ei, femeia primea-n gura calda, rujata, tumefiata de dorinta, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-si sfircul matern, din care supsese odata certitudine si ocrotire” (pg. 339)
Dupa ce Herta Muller i-a pus la punct pe intelectualii colaborationisti ai regimului comunist, de la Plesu si Liiceanu la Manolescu si Cartarescu, fara sa-i numeasca neaparat, cotidianele Adevarul si Evenimentul Zilei au lansat atacul cameleonilor, al celor care s-au simtit mai cu musca pe caciula. Dupa un perdaf pe care i l-a tras Manolescu, cu promisiunea unei a doua parti, in Adevarul de sambata, ieri, Liiceanu a atacat-o voalat pe laureata premiului Nobel, care l-a umilit la scena deschisa, la Ateneu. Astfel, intr-un interviu acordat HotNews (normal!), Liiceanu afirma practic ca Herta Muller nu isi merita premiul si ca acesta i-a fost acordat pe criteriu exclusiv politic. Interesant. Dar de ce nu i-a spus asta in fata, la Ateneu, cand incerca sa-i suga din aureola premiului Nobel? Iata cum o ataca Liiceanu pe Muller, prin invaluire (foarte “barbatesc”, nimic de spus), referindu-se la premiul Nobel pentru literatura obtinut anul acesta de Mario Vargas Llosa: “Sunt surprins. Ma dezobisnuisem de-a lungul ultimilor ani sa vad incununati cu premiul Nobel scriitorii pe care toata lumea ii considera ca fiind cei mai mari. Premiul Nobel s-a dat in ultimii ani dupa criterii, as spune, preponderent politice si uneori am avut de-a dreptul frustrari culturale cand am vazut inadecvarea dintre talentul literar al autorului si premiul pe care l-a primit. Nu inteleg cum se face ca premiul Nobel s-a orientat catre pura valoare literara. Cum se face ca Nobelul a revenit unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Nu mai exista distanta dintre valoarea literara si criteriile geo-politice.” Pam-pam.
In Evenimentul Zilei de azi, Cartarescu, aflat deja la a doua sa replica, plange ca un copil mic la tovarasa invatatoare laudandu-se cu faptele sale de vitejie sub Ceausescu: ca scria la cenaclul lui Manolescu si ca era publicat cu greu. Dar publicat. In tampenia sa de baietel “cu nasul in vant”, vorba Hertei Muller, “micul gigant” retard, vorba mea, comite insa o gafa incomensurabila, care-i devoaleaza de fapt crasa incultura politica, si nu numai, si nivelul cunoasterii fenomenului disidentei sub comunism: il plaseaza pe celebrul disident Vaclav Havel in inchisorile… Poloniei(foto)! Imaginati-va ca textul a trecut inainte de a fi publicat si pe la “mai-marii” EvZ, atoatestiutorii Ioana Lupea si scufita cu barba rosie Mircea Marian… Greu de crezut ca este o simpla eroare. E ca si cum ai vorbi despre scriitorul Paul Goma din… Bulgaria sau preotul anticomunist Gheorghe Calciu de la… Budapesta.
In privinta greutatilor pe care le intampina sub comunist, un (fost si viitor) coleg de presa, mai citit, i-a gasit in Almanahul Flacara din 1986 (al aceluiasi Paunescu pe care il face acum “canteret in struna al regimului” dar atunci il publica “cu greu”. Sau “la greu”? Struna o fi fost Cartarescu?! 🙂 ) raspunsul la un chestionar: Mircea Cărtărescu răspunzând la întrebarea „În ce ambianţă vă place să lucraţi?”.Iata-l:
“Majoritatea ideilor îmi vin pe stradă – aşteptând în staţii însorite de tramvai, fredonându-mă de-a lungul vitrinelor şi cinematografelor, sucindu-mi gâtul după femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât, fluierând „Don’t let me down” de Lennon…
Sau, în mijlocul crivăţului care învolburează fulgii în piaţa Bucur-Obor, când intru pe uşa din sticlă a patiseriei şi mă las moleşit de căldură şi de mirosul tartelor cu fructe…
Sau privind, minute întregi (deşi la şcoala unde predau mă aşteaptă o condică de semnat) în vitrina unui magazin de lanţuri, cuie, vopsele, chimicale, unelte agricole, plase de sârmă…
Atunci simt că graniţa dintre mine şi spaţiu şi forme şi culori şi sunete şi mirosuri este o nefericită prejudecată, şi că eu cu adevărat sunt tot ce percep.
Ajuns acasă, îmi notez în jurnal fulguraţiile verbale izolate din magma existenţei, aşa cum scoţi peştii exotici, cu plasa, dintr-un acvariu şi îi pui într-un borcan cu apă. Mă aşez, în cele din urmă, la bătrâna şi naiva mea „Erikă”, în spaţiul securizant al camerei mele, şi produc texte bune sau texte slabe.”
Sunt surprins. Ma dezobisnuisem de-a lungul ultimilor ani sa va incununati cu premiul Nobel scriitorii pe care toata lumea ii considera ca fiind cei mai mari. Premiul Nobel s-a dat in ultimii ani dupa criterii, as spune, preponderent politice si uneori am avut de-a dreptul frustrari culturale cand am vazut inadecvarea dintre talentul literar al autorului si premiul pe care l-a primit.– Nu inteleg cum se face ca premiul Nobel s-a orientat catre pura valoare literara. Cum se face ca Nobelul a revenit unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Nu mai exista distant dintre valoarea literara si criteriile geo-politice.