Karadeniz Press, o tanara agentie de stiri si analize specializata pe problematicile geopolitice ale zonei Marii Negre si istmului ponto-baltic, a publicat ieri, in exclusivitate, un foarte incitant dialog dintre Larry Watts si Irina Airinei, extras din cea mai recenta carte a autoarei, “Anamnesis”, tocmai lansata in Israel impreuna cu lucrarea “Tezaurul BNR la Moscova”. Interviul este fascinant prin aspectele complexe pe care le ridica specialistul american privind continuitatea atacurilor (corect, cred, este atacului, fiind de fapt unul si acelasi intins pe o perioada de aproape 100 de ani) la adresa Romaniei venite din partea “marelui frate” de la Rasarit. Cum va suna asta: primul razboi al URSS a fost cu Romania. Asa se explica si anticomunismul autentic romanesc care a dus si la eliberarea Budapestei pentru despaducherea ei de acest parazit al sufletului uman. Si asa se explica, probabil, si ura unor unguri la adresa romanilor, pe care Larry Watts o observa punctual si o subliniaza transant: “Dar şovinismul antiromânesc e evident – poporul român rămânând un popor-paria multi ani după căderea lui Ceauşescu”. Larry Watts arata de unde vine acest sovinism ungro-rus. De la ocupantii Transilvaniei la Engels, care cerea explicit uciderea in masa a romanilor si eliminarea “popoarelor-gunoaie”, si de la Lenin, care a declansat primul razboi al URSS cu Romania pana la, adaug eu, Gorbaciov si ultimul razboi al URSS, dus tot cu Romania, in 1989, politica agresiva sovieto-ruseasca se prelinge ca o dara de sange in istoria Romaniei.
Larry Watts este unul dintre acei istorici care nu se ascunde dupa cuvinte. Spune adevarurile verde-n fata. Despre Romania lui 1989 si cea de dupa, ce ne doare cel mai tare acum, afirma:
“În România de după ‘89 a existat linia gorbaciovistă care nu a vrut intervente militară, a fost linia GRU care a fost pregătită pentru interventia militară şi paramilitară şi a fost linia KGB-istă, de asemenea, pregătită pentru interventia militară sau paramilitară. Puterea a fost acaparată de vechii agenti sovietici înlăturati de Ceauşescu. Şi a apărut, Nicolae Militaru, de unde? Un tânăr ofiter (Mihai Lupoi – nota mea) a anuntat, pur şi simplu, la Televiziune, numirea lui Militaru drept comandant al armatei. De către cine?! Şi Militaru a reactivat o multime de oameni care au fost pregătiti în Uniunea Sovietică. De zece ani de zile nu mai fusese nimeni la vârful armatei pregătit în Uniunea Sovietică. Fuseseră înlăturati. Si acum ei au apărut din nou, şeful de stat major, la informatii militare, la Interne şi multi altii, toti pregătiti de sovietici. Şi tot atunci au fost aduşi şi Doicaru şi Caraman”. Doicaru fusese seful lui Pacepa, un personaj malefic, care uraste visceral Romania, asemenea epigonilor lui, si despre care Larry Watts sustine avizat si fara menajamente ca a fost agent sovietic pe deplin conspirat.
Ca o veste proasta pentru dusmanii Romaniei si ai lui Larry Watts, istoricul american, deja intrat in colimatorul conservelor si cartitelor post-sovietice pretutindenare, anunta ca “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” este doar un preambul al intrarii in problema:
“După ‘89, vălul „legendei negre” a continuat să se îndesească, scopul fiind însă altul, rivalitatea lor cu România în relatia cu occidentul. Foştii „prieteni” din Pactul de la Varşovia au scos România din joc. Ei sunt, astăzi, “bunii europeni”… Şi în Orientul apropiat, România e lipsită azi, de orice şanse din cauză că ei au reuşit să o izoleze. Am conceput cartea aceasta ca o introducere pentru o nouă carte despre perioada de după ‘89, dar am ajuns numai la nivelul anului 1978 din cauza faptului că, dacă aproape 800 pagini sunt cam mult, aceste 1.500 pagini care au fost deja scrise atunci ar fi fost mult prea voluminoase. Astfel, am publicat o primă jumătate. Continutul celei de‐a doua cărti, care sper că va aduce noi lămuriri, va ajunge până în decembrie 1989.”
In tot cazul, interviul exceptional realizat de Irina Airinei si lansat pe piata, in premiera, la Ierusalim si Tel Aviv, in volumul “Anamnesis”, trebuie citit integral, la Karadeniz Press, un portal care vad ca ma urmareste si pe mine si care promite o dezvoltare spectaculoasa:
Acum 22 de ani, la cumpăna dintre 23 spre 24 decembrie, un grup al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă este chemat să apere Ministerul Apărarii şi să răspundă unui atac iminent al teroriştilor. Luptătorii USLA se deplasează către punctul terminus al misiunii lor cu două aro blindate. În interiorul clădirii se găsesc capii revoluţiei, proaspăt trecuţi prin studiourile televiziunii române libere şi întipăriţi pe retina colectivă drept salvatori de neam: iliescu, militaru, brucan, voiculescu… Afară, sute de proiectile aşteaptă pe ţevile mitralierelor şi tancurilor care apără clădirea. Grupul de luptători chemat pentru respingerea teroriştilor ajunge la destinaţie, condus de Gheorghe Trosca, locotenent-colonel şi şef de stat major al USLA. La câteva minute de la sosirea în faţa clădirii ministerului sunt întâmpinaţi cu foc din toate punctele dispozitivului de apărare. Opt dintre cei chemaţi, printre care şi Trosca, işi pierd viaţa macelariti salbatic. Conform documentarii video a jurnalistului Cornel Mihalache de la TVR, pentru ca nu murise, Gheorghe Trosca este executat cu un glont in frunte, asemenea maresalului Ion Antonescu. Dimineaţa, peisajul se schimbă ca într-o regie de film istoric. Cele două vehicule ciuruite sunt aşezate cu faţa către minister, deşi noaptea, la primirea în ploaia de gloanţe, se aflau la distanţă unul de celălat. Corpurile militarilor morţi sunt împrăştiate pe caldarâm. Pe aro-uri stă scris, cu litere de-o şchioapă, întinse cu vopsea alba, “TERORIŞTI”. Diorama morţii este filmată şi transmisă către ţară purtând în eter mesajul: Ei sunt teroriştii!
“Filmăm la un punct strategic, unde s-au prins mai mulţi terorişti”:
În orele şi zilele care urmează, mulţimea înfierbântată scuipă, urinează şi loveşte corpurile sfârtecate. “Ăsta nu pare-a fi român, fir-ar mama lui a dracu’”. Trosca este ars, decapitat, iar capul îi este aşezat pe o roată a unui aro răsturnat. O ţigară pusă în batjocură îi stă înfiptă între buze. Corpul său, alături de cele ale camarazilor, rămâne în stradă pradă profanării timp de cinci zile.
1978. Gheorghe Trosca, un tânar ofiţer al serviciului de contrainformaţii care lucrează la dosarul “Corbii”. Cercetările sale desconspiră colaborarea cu serviciile secrete sovietice a generalului-colonel nicolae militaru, imediat degradat şi scos din armată.
1989. nicolae militaru, agent GRU/KGB, primul ministru al apărarii din epoca post-ceauşescu, creierul aparatului militar in zilele revolutiei, personajul aflat în decembrie în clădirea pe care Trosca a fost chemat în mod expres să o apere de terorişti.
În 2011, la 22 de ani de la momentul evocat, un grup de artişti terorişti decide să comemoreze şi să readucă în faţa contemporanilor clipa de atunci, folosind aceeaşi putere a vizualului pe care au mânuit-o şi hoţii de ţară în ’89. La câţiva paşi de locul crimei, în apropierea complexului Orizont din Drumul Taberei, capul lui Trosca este din nou ridicat şi tras pe roată, spre zgâlţâirea conştiinţelor amorţite. Stă drept şi priveşte acuzator.
Se spune că nu există o crimă perfectă. Ucigaşul face mereu o greşeală pe care ochiul şi mintea detectivului o găseşte. Momentul Trosca este una dintre erorile făcute de cei care au ucis atunci. În zidul tunelului întunecat în care au gonit clipele acelui decembrie, ei ne-au lăsat fără să-şi dea seama o fereastră prin care, dacă ai ochi de văzut, poţi vedea adevărul. Ultima decapitare pe care o consemnează istoria noastră ascunde crima, răzbunarea, trădarea, minciuna şi manipularea pe care s-a construit noua Românie. Vechii si foştii, noii şi cei de-acum. Cei care nu au făcut decât să tăbăcească şi mai mult pielea de iepure pe care Ţuţea spunea că ne-a aşezat-o comunismul pe spinare. Ce folos că am câştigat libertatea dacă nu avem curajul să spunem lucrurilor pe nume şi să rostim adevărul verde-n faţă?
Monumentul ridicat astăzi cinsteşte memoria tuturor celor care s-au sacrificat pentru a ne da şansa de a rosti oricând, fără oprelişti, ceea ce credem. Celor care ne-au eliberat curajul, ne-au îndreptat spinarea şi ne-au reunit ca neam. Vă îndemnăm să vă folosiţi darurile primite cu înţelepciune şi înspre bine. Cu un strop din acest curaj, cu recunoştinţă şi cu o floare, vă invităm la o clipă de reculegere şi de plecare a capului în faţa capului de martir.
Portalul Ziaristi Online a primit din partea lui Dionisie Aurel Agache, fiul colonelului post-mortem Aurel Agache, ucis bestial de extremisti unguri in decembrie 1989, o sinteza asupra activitatilor imorale ale pseudo-pastorului bisericii reformate maghiare Laszlo Tokes, cunoscut si drept “erou al revolutiei”, informator al Securitatii, agent al serviciilor secrete unguresti, schingiuitor de sotie, amant celebru si vice-presedinte orgiastic al Parlamentului European. Multumim autorului, ne plecam in fata jertfei tatalui sau, din urma cu 22 de ani si ne rugam lui Dumnezeu sa-i dea putere sa-si duca pana la capat lupta in Justitie pentru dreptate si adevar, la Budapesta si Bucuresti, chiar si singur, asa cum e, fara absolut nici un sprijin din partea “statului roman”. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace tatal, martir roman in “Tinutul Secuiesc”!
Umbra malefică a lui Tőkés László și frecția la picior de lemn a ”mustrării scrise” primite de acest pastor imoral
Maiorul Aurel Agache a fost bătut în continuare, deşi era prăbuşit la pământ şi nici măcar nu mai mişca. După ce au constatat că nu mai este în viaţă, agresorii nu s-au mulţumit cu ce „realizaseră” deja, ci i-au profanat trupul în cele mai sălbatice feluri. Într-un ochi i-a fost înfiptă o monedă, în celălalt emblema de la caschetă, iar în gură i-a fost pus un şobolan mort.
Colonelul Gavril Ardeleanu, şeful Inspectoratului de Miliţie Covasna în 1989, susţine că trupul profanat al maiorului Agache a rămas ore în şir întins pe asfalt, ca un trofeu pe care atacatorii ţineau să-l arate tuturor: „Un număr mare de persoane s-a postat în apropierea cadavrului, nepermiţând ridicarea acestuia. În jurul orelor 18.00 a fost organizat un marş în centrul oraşului, iar în timpul trecerii pe lângă cadavru multe persoane l-au scuipat şi lovit cu picioarele. După terminare marşului, când circulaţia pietonală s-a rărit, două persoane au luat cadavrul şi l-au dus la morga spitalului orăşenesc”.
În aceeaşi seară de 22 decembrie 1989, mai multe persoane necunoscute au pătruns în casa maiorului Agache, pe care au devastat-o, iar în final au vrut să o incendieze, dar au fost opriţi de vecinii ale căror case erau puse în pericol. Familia ofiţerului a reuşit să fugă la timp. Aurel Agache era căsătorit cu o femeie de etnie maghiară şi aveau împreună cinci copii.
Incompetenţa Justiţiei şi tupeul lui Ion Iliescu
Cu toate că a fost cel mai sălbatic dintre cele şase cazuri de linşaj înregistrate în zilele Revoluţiei în Harghita şi Covasna, în dosarul Agache s-au făcut cele mai puţine zile de închisoare. Cele cinci persoane identificate ca principali agresori ai ofiţerului Agache au fost trimise în judecată abia în 1997. A trebuit să mai treacă încă patru ani pentru o sentinţă definitivă şi aproape inutilă.
Justiţia din România nu doar că s-a chinuit 11 ani să condamne autorii unei crime odioase, dar n-a făcut prea mari eforturi nici pentru a-i împiedica să plece din ţară. Daniella Filip Orban, condamnată în 2001 la 7 ani de închisoare, n-a ispăşit nici măcar o zi, întrucât fugise, încă din 1992, în Ungaria, unde trăieşte şi astăzi ca profesoară la un liceu din Budapesta. Octavian Paizs, condamnat la 4 ani de închisoare, n-a ispăşit nicio zi întrucât a fugit în Ungaria, unde a şi murit în 2009. Konrad Janos a fost achitat de instanţa de fond şi apoi condamnat definitiv în 2001. El fugise în Ungaria imediat după Revoluţie şi n-a făcut nicio zi de puşcărie.
Anton Reiner şi Dezideriu Hejja sunt singurii care au stat în spatele gratiilor pentru uciderea maiorului Agache. Primul a primit 3 ani de închisoare, din care a executat doar jumătate, fiind eliberat condiţionat după un an şi şase luni. Apogeul nesimţirii cu care statul român a tratat familia Agache este atins în situaţia lui Hejja, condamnat la 4 ani de închisoare. Acesta a ieşit însă din puşcărie după mai puţin de un an, datorită lui Ion Iliescu, care, prin decretul semnat la 13 martie 2002 în calitate de preşedinte al României, l-a graţiat pe singurul criminal de la Târgu Secuiesc care mai era în închisoare.
Criminalii, apăraţi de Gyorgy Frunda
Dionise Agache, fiul maiorului ucis la Târgu Secuiesc, s-a luptat în ultimii 21 de ani cu toate absurdităţile statului român, scrie Adevarul intr-un articol comemorativ , din care citez aici pe larg. A făcut numeroase memorii către Palatul Cotroceni pentru a împiedica decretul de graţiere şi, neobţinând niciun rezultat, într-un final i-a returnat preşedintelui Iliescu diploma şi medalia de erou-martir primite post-mortem de maiorul Agache Aurel. „Ce a făcut Ion Iliescu este un abuz incalificabil. A fost presat de politicieni din UDMR, care s-au implicat trup şi suflet în acest caz. De altfel, cei cinci criminali au fost apăraţi în instanţă de senatorul Gyorgy Frunda, unul dintre liderii UDMR. El şi alţi lideri maghiari au dus o adevărată campanie de denigrare a tatălui meu, transformându-l într-un demon care omora oameni, viola femei şi care, în accepţiunea lor, şi-a meritat soarta. S-au folosit de drama noastră în scopuri politice”, afirmă Dionise Agache.
Acesta este la fel de scârbit şi de felul în care justiţia română a tratat cazul uciderii tatălui său. „Procesul a durat nepermis de mult. Am apelat la CEDO, care a obligat statul român să ne plătească 25.000 de euro daune morale. În 2007 am forţat statul român să emită mandate europene de arestare pentru cei doi condamnaţi care trăiesc în Ungaria, iar statul maghiar a solicitat o copie certificată după întregul dosar. Românii noştri n-au fost capabili într-un an şi jumătate să facă o copie după un dosar. Nu au făcut nimic pentru a-i supune pedepsei pe cei doi condamnaţi aflaţi în Ungaria”, mai spune Agache, care si azi cauta dreptatea, singur, la Budapesta, fara absolut nici un ajutor din partea Ministerului de resort (MAI), al veteranilor din “structuri”, a “statului roman”.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe colonelul post-mortem Aurel Agache, martir roman in “Tinutul Secuiesc”!
DIRECŢIA SANITARĂ JUD. COVASNA
LABORATORUL DE MEDICINĂ LEGALĂ
SF.GHEORGHE Str. Stadionului nr. l.
Nr. 265/E din 28 decembrie 1989
RAPORT DE CONSTATARE MEDICO-LEGALĂ
(AUTOPSIE)
Subsemnatul, dr. Creţu Adrian, medic legist la Laboratorul de Medicină Legală al judeţului Covasna, având în vedere adresa nr. 185/P/27 decembrie 1989 a Procuraturii Judeţene Covasna, am autopsiat azi 28.12.1989 cadavrul numitului AGACHE AUREL de 43 ani, domiciliat în oraşul Tg. Secuiesc, str. Păcii nr. 22, născut la data de 14 august 1946, decedat la data de 22 decembrie 1989 ora 12, şi am constatat următoarele :
CAUZELE MORŢII:
a) Cauza directă: ŞOC TRAUMATIC ŞI HEMORAGIC.
b) Cauza intermediară: HEMOPERITONEU.
c) Cauza iniţială: TRAUMATISM CRANIO-CEREBRAL ŞI ABDOMINAL
I. ISTORIC. Din datele de anchetă reiese că numitul a fost bătut şi traumatizat în oraşul Tg. Secuiesc, pe stradă, până a decedat pe loc.
II. CONSTATĂRI LA AUTOPSIE.
A. EXAMEN EXTERN.
Reporterul special Cristian Botez, jurnalist independent si free-lancer, asa cum ii sta bine oricarui om liber, a relatat pe blogul sau, cu mult suflet, despre zilele nebune ale lui decembrie ’89, in articolul Revoluţia, aşa cum am trăit-o eu. Zi cu zi, oră cu oră, stradă cu stradă!, in care povesteste cum “Un bătrân cu părul şi barba albe se plimba printre noi. La reverul pardesiului ponosit avea prinsă o cocardă tricoloră. Pe obraji lacrimile îi curegau râuri. Era fericit. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!””.
Momentul se petrecea la baricada de la Inter, dupa ce grupul protestatarilor de la Romana, intre care ma aflam si eu, a reusit sa faca jonctiunea cu cel din Piata Universitatii, evitand cordoanele de scutieri pe cai laturalnice. Iar eu scrisesem despre momentul anterior, de cand eram pe Magheru:
“In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand. Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. (…) Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.”
Cristian Botez imi scrie, cu bucurie: “Ce chestie, Victore! Povesti asemanatoare din fiecare parte a cordonului de scutieri! Si sunt convins ca am vazut acelasi batran cu parul si barba albe!”
Pai sigur ca el era! Era Mos Craciun! Mos Craciunul nostru, Mos Craciunul romanilor!
Pentru Cristian si cei ca noi, generatia de la ’89, cred ca ni se potriveste acest cant:
Am sentimentul că timpul a încremenit ATUNCI, în zilele acelui tulburător Decembrie… Cine a tras? Cât de departe e acea zi de 21 Decembrie! Tot mai departe. Cu fiecare zi, tot mai departe. Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc de acele zile!
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti.
Pe la 3:00, Dumnezeu a varsat o lacrima pentru cei ce au murit atunci. O ploaie torentiala a spalat pacatul celor care au ridicat arma asupra fratilor lor si s-a asternut linistea. Peste oras si peste sufletele noastre. Atunci am stiut ca i-am invins.
In ce masura constientiza gen. Vlad pe 17 dec. 1989 ca totul este numai o farsa, in afara luptei pentru putere a curentului moscovit din randul moldo-valahilor si a celor 1.000 de morti, este greu de stiut. Sigur este faptul ca el nu s-a comportat cum dorea kominternistul Brucan si a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare.
„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã” * (21 Decembrie 1989)
Era acum 21 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.
Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.
Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.
L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.
Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.
Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.
Catre: Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu
Administratia Prezidentiala a Romaniei
Stimate Dle Consilier de Stat
Gabriel Cristian Piscociu,
Noi date referitoare la Cazul “Trosca – CNSAS” ma fac sa supun atentiei Presedintelui Romaniei cererea mea de reanalizare a modului in care a fost solutionata petitia initiala de catre Dvs si Departamentul Juridic al Administratiei Prezidentiale a Romaniei (vedeti mai jos) existand reala posibilitate ca dl presedinte Traian Basescu sa anuleze decretele prin care ofiterilor romani Cotuna Eugen Trandafir, Coman Dumitru si Trosca Gheorghe li s-au retras pe nedrept titlurile de eroi-martiri ai “revolutiei”, respectiv ai evenimentelor din decembrie 1989.
Concret, in cadrul documentarului transmis de postul national de televiziune in seara zilei de 20.12.2011, orele 22, intitulat „Terorist, erou martir“ si realizat de Cornel Mihalache, Avocatul Poporului a confirmat pentru TVR si a consfintit pentru Legea Romana faptul ca Deciziile CNSAS in baza carora Presedintele Romaniei a fost silit sa semneze Decretele nr. 238, 239 si 240 din 28 februarie 2011, la cererea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989 si avizul Comisiei parlamentare a revolutionarilor din Decembrie 1989 conduse de Raymond Luca, sunt nule si neavenite.
Practic, cel putin in cazul Trosca, Decizia CNSAS prin care ofiterul de contrainformatii era invinuit de “politie politica” a fost publicata in Monitorul Oficialla cateva zile dupa ce institutia in sine fusese deja desfiintata de catre Curtea Constitutionala a Romaniei. Pentru aducere aminte: “În şedinţa din data de 31 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste şi a constatat, cu unanimitate de voturi, că dispoziţiile legii, precum şi cele ale art.II şi art.V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.16/2006 sunt neconstituţionale”, se arata într-un comunicat al Curţii Constituţionale citat de Mediafax la data respectiva.
Astfel, atat de facto cat si de jure, Decizia in speta a fost lovita de nulitate. Un decret prezidential bazat pe o decizie nula, neconstitutionala si, deci, nelegala, este, la randul lui, la fel de nul.
Mai mult, in cadrul emisiunii s-a probat faptul ca Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989 nu a anuntat familiile eroilor-martiri de Decizia CNSAS pentru a li se permite o interventie reparatorie in Justitie, iar o anumita Nagit Germina, “sefa de investigatii” pe la CNSAS, a subliniat ca oricum numai “invinuitul” putea depune contestatie (conform Legii declarate neconstitutionale). In cazul de fata, “invinuitul” fusese ucis si profanat bestial de catre agentii KGB si GRU care au reocupat Romania in decembrie 1989.
Va rugam asadar sa procedati in consecinta si sa indreptati situatia de urgenta, tinand cont de acest moment aniversar, pentru unii.
Nu in ultimul rand, Administratia Prezidentiala ar putea institui un Ordin de decorare a ofiterilor de contrainformatii cu numele eroului-martir Gheorghe Trosca iar MApN ar putea ridica impreuna cu SRI si Presedintele Romaniei un monument comemorativ pe locul crimei ofiterilor din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista.
Cu speranta ca veti actiona cu maxima celeritate, pentru ca familiile eroilor-martiri sa-si poata petrece sfintele sarbatori in pace,
Va transmit salutarile mele romanesti,
Victor Roncea
Jurnalist / Director
Asociatia Civic Media
Am primit mesajul dumneavoastra si am supus atentiei Presedintelui Romāniei, domnul Traian Basescu, punctul dumneavoastra de vedere cu privire la retragerea titlului de Erou-Martir al Revolutiei Romāne din Decembrie 1989 pentru Cotuna Eugen Trandafir, Coman Dumitru si Trosca Gheorghe.
Domnia Sa va multumeste pe aceasta cale si va asigura ca desi īntelege situatia expusa a procedat īn stricta conformitate cu dispozitiile legale si constitutionale.
Astfel, Decretele nr. 238, 239 si 240 din 28 februarie 2011 au fost emise īn temeiul prevederilor art. 100 din Constitutie, ale art. 3 alin 2, ale art. 8 si art. 9 alin 6 din Legea nr. 341/2004, legea recunostintei fata de eroii-martiri si luptatorii care au contribuit la victoria Revolutiei romāne din decembrie 1989, precum si fata de persoanele care si-au jertfit viata sau au avut de suferit īn urma revoltei muncitoresti anticomuniste de la Brasov din noiembrie 1987, precum si ale art. 49 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotarārea Guvernului nr. 1412/2004, cu modificarile si completarile ulterioare.
Īn conformitate cu textele legale mai sus indicate, texte ce reglementeaza etapele procedurii de retragere a titlului de Erou-Martir al Revolutiei din Decembrie 1989, emiterea decretelor s-a facut avānd la baza propunerea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989 si avizul Comisiei parlamentare a revolutionarilor din Decembrie 1989.
Mentionam faptul ca aceste dispozitii legale nu prevad posibilitatea, pentru Presedintele Romāniei, de a refuza aceasta propunere atunci cānd sunt īntrunite conditiile prevazute de lege.
Totodata, ne exprimam speranta ca veti continua sa ne transmiteti punctele dumneavoastra de vedere ori de cāte ori veti considera necesar.
Pentru ca sunt marinimos, iata si un BONUS pentru Hoţnews: “filosoful” Gaby Siegfried Marcello Liiceanu pe acelasi rand cu generalul Iulian Vlad la lansarea de la BNR a cartii lui Larry Watts:
Si iata si caricatura lui Devis Grebu, cu Tismaneanu pe post de stegar al KGB (bravo, Maestre! 🙂 ):
“Daca UDMR a fost nasit de Ion Iliescu pentru a acapara plaja minoritatii maghiare tot astfel si un alt grup, Grupul pentru Dialog Social, creat de Silviu Brucan in jurul revistei <<22>>, a avut drept menire faramitarea din interior a oricarei forme de agregare ideologica venita dinspre mostenitorii partidelor istorice, a luptatorilor din rezistenta armata din munti, fostilor detinuti politici si schimbul lor, tineretul insurectional anticomunist.
Gruparea GDS-ului este un model clasic de formare a unor “structuri alternative” – create pentru a captura centrul puterii in Romania. Cadrele venite din zone periferiale recrutate in retele ale “colegiilor invizibile” au fost plasate in toate partidele, toate publicatiile, in toate guvernele, reusind sa-si adjudece in permanenta accesul sau chiar controlul in institutii cheie ale Romaniei, de la MAE la Presedintie de la Guvern la Parlament oferind si “dialogul” cu “societatea civila”.
Multi, naivi, s-au intrebat ce are Roncea cu intelectualii. Intelectualii nu sunt insa o specie aflata pe cale de disparitie pentru a fi protejata, iar tradatori gasim din nefericire in toate categoriile sociale. Din istoria recenta aflam ca tocmai din randurile intelectualilor s-au distins cei care au dat cele mai josnice lovituri propriilor lor tari si natiuni. Timp de peste 50 de ani, intelectuali de “prestigiu” ai Occidentului s-au aflat pe statul de plata al URSS, respectiv al KGB. De la Chaplin, Picasso sau Malraux, ca sa dam nume mai cunoscute, la cei aflati pe Lista lui Orwell. Creatoare de scandal, ca si lista “Voci curate”, lista criptocomunistilor inventariati si demascati de George Orwell s-a dovedit cat se poate de veridica. Peste ani, serviciile de informatii britanice au admis ca personajele demascate de Orwell aveau legaturi cu spionajul sovietic. Rolul tuturor acestor formatori de opinie era bine definit in cadrul unei operatiuni de anvergura care avea drept scopuri de la manipularea factorilor de decizie la subminarea valorilor crestine autentice ale Europei sau transformarea tineretului occidental in masa de manevra “pacifista” impotriva apararii nord-atlantice. (…)
“Davai ceas, Davai Traian” este titlul ales de Victor Roncea pentru cartea sa privind situatia politica actuala, considerata de ziaristul autosuspendat de la ZIUA drept un puci la adresa presedintelui ales, Traian Basescu. Lucrarea cuprinde editorialele lui Roncea din ZIUA incepand de la alegerea lui Basescu in functia de presedinte, analizele Asociatiei Civic Media privind avansul rusesc in spatiul politico-economic romanesc si miza Marii Negre, precum si o sinteza despre Proiectul lichidarii lui Traian Basescu.”
December 23rd, 2011 
VR 
Karadeniz Press, o tanara agentie de stiri si analize specializata pe problematicile geopolitice ale zonei Marii Negre si istmului ponto-baltic, a publicat ieri, in exclusivitate, un foarte incitant dialog dintre Larry Watts si Irina Airinei, extras din cea mai recenta carte a autoarei, “Anamnesis”, tocmai lansata in Israel impreuna cu lucrarea “Tezaurul BNR la Moscova”. Interviul este fascinant prin aspectele complexe pe care le ridica specialistul american privind continuitatea atacurilor (corect, cred, este atacului, fiind de fapt unul si acelasi intins pe o perioada de aproape 100 de ani) la adresa Romaniei venite din partea “marelui frate” de la Rasarit. Cum va suna asta: primul razboi al URSS a fost cu Romania. Asa se explica si anticomunismul autentic romanesc care a dus si la eliberarea Budapestei pentru despaducherea ei de acest parazit al sufletului uman. Si asa se explica, probabil, si ura unor unguri la adresa romanilor, pe care Larry Watts o observa punctual si o subliniaza transant: “Dar şovinismul antiromânesc e evident – poporul român rămânând un popor-paria multi ani după căderea lui Ceauşescu”. Larry Watts arata de unde vine acest sovinism ungro-rus. De la ocupantii Transilvaniei la Engels, care cerea explicit uciderea in masa a romanilor si eliminarea “popoarelor-gunoaie”, si de la Lenin, care a declansat primul razboi al URSS cu Romania pana la, adaug eu, Gorbaciov si ultimul razboi al URSS, dus tot cu Romania, in 1989, politica agresiva sovieto-ruseasca se prelinge ca o dara de sange in istoria Romaniei.
Posted in 
Tags: 
