SAPTAMANA PATIMILOR (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei – Mihai Pelin –
Prefata
de Florin Constantiniu
Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei1, la 28 iunie 1940, a fost consecinţa directă a Pactului Molotov-Ribbentrop şi a izolării politice şi militare din acea perioadă a României.
Cu aproape un an înainte de începutul amputărilor teritoriale suferite de România în vara anului 1940, Germania şi URSS au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoţit de un protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau « sferele de interese ». Tratatul, cunoscut şi sub numele celor doi semnatari ca Pactul Molotov-Ribbentrop (primul – comisar al poporului pentru Afacerile Străine al URSS, celălalt – ministrul de Externe al Reich-ului), a rezultat din convergenţa de interese ale celor două regimuri totalitare şi a schimbat configuraţia geostrategică a continentului european.
Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin şi Moscova – nazism şi comunism – nu i-a împiedicat pe Hitler şi Stalin să cadă de acord şi să fixeze soarta ţărilor din imediata vecinătate a Germaniei şi URSS.
Pentru Führer, înţelegerea cu URSS era condiţia indispensabilă declanşării – dorite de el – a războiului, prin cîştigarea căruia spera să instaureze hegemonia celui de-al treilea Reich în Europa şi în lume. Garanţia acordată Poloniei de Marea Britanie şi de Franţa, la 31 martie 1939, crea perspectiva unui război pe două fronturi în cazul în care guvernul de la Varşovia ar fi respins revendicările Berlinului (oraşul Danzig/Gdañsk şi o cale ferată pe teritoriul polon unind Germania propriu-zisă cu Prusia Orientală şi beneficiind de extrateritorialitate). Pentru ca garanţia să capete o consistenţă militară, era nevoie ca Uniunea Sovietică să fie asociată la apărarea Poloniei, avînd în vedere că frontiera de vest a Germaniei era străjuită de Linia Siegfried, a cărei străpungere – pentru a veni în sprijinul Poloniei – ar fi necesitat, judecînd după experienţa primului război mondial, costuri umane uriaşe.
Uniunea Sovietică şi conducătorul ei, Stalin – care, după acordul de la München (29 septembrie 1938), încheiat, în detrimentul Cehoslovaciei, de Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa, păreau într-o totală izolare – s-au aflat, odată cu începerea crizei poloneze, în situaţia de arbitri ai Europei.
Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?
Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
Generalul SIE (r) Ioan Popa, un sociolog pe care am avut onoare sa-l intalnesc la post, in spatiul ex-sovietic, in prezent redactor-sef al revistei “Periscop”, editata de Asociatia Cadrelor Militare in Rezerva si in Retragere din SIE, sustine maine dezbaterea Mecanisme şi instrumente ale puterii bolşevice.Studiu de caz: Basarabia. Conferinta si prezentarea cartii sale pe aceasta tema vor avea loc joi, 7 iunie, ora 11.00, la Casa Academiei, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, Bucureşti, etaj IV, in Sala de consiliu a Institutului de Sociologie al Academiei Romane, evenimentul fiind organizat in colaborare cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Universitatea din Bucureşti.
Despre acelasi spatiu dar pe o tema ceva mai larga s-a discutat si astazi, in Aula Bibliotecii Academiei Romane, unde generalul brig (r) Gheorghe Dragomir, fost adjunct al sefului SIE (1990 – 1992), in prezent presedinte executiv si fondator al Asociatiei Culturale “Romania in Lume”, a lansat un nou volum cu titlu incitant: “Romania, intre Scutul american antiracheta si Katiusa ruseasca“. Autor al volumelor I si II din seria “Recviem pentru Spioni“, generalul Gheorghe Dragomir este expert in geostrategie, geopolitica si geoeconomie privind zona Marii Negre, Asia Centrala, Marea Caspica si Orientul Mijlociu. In cartea lansata azi acesta nu se sfieste sa puna mai multe intrebari provocatoare, din punct de vedere diplomatic – oferind totodata si raspunsuri -, cum ar fi chestiunea legata de soarta Basarabiei, actualmente impartita intre doua state CSI, Republica Moldova si Ucraina: “Administrația SUA va negocia cu FEDERAȚIA RUSA în numele ROMÂNIEI unirea BASARABIEI cu patria mama, ori va accepta soluțiile avansate deja de MOSCOVA?”.
“(…) Până la Siret nu mai este mult. În oraşul de frontieră se văd timide dovezi ale aducerii sale către secolul XXI. În suburbia Mănăstioara, unde voievodul Ştefan Petriceicu a zidit mânăstirea Sf. Onufrie, asfaltul are vârsta Revoluţiei Române din 1989, dar nu durează mult şi se termină. Satul Muşeniţa ne întâmpină cu drum pietruit. Şi cât s-a bătut monedă în ultimele mandate pe la Consiliul Judeţean Suceava cu proiectele transfrontaliere, că o să se facă şi o să se dreagă şi cu un rahat făcut bici ne-am ales. Am impresia că tot ce înseamnă proiecte transfrontaliere se rezumă la noi bem şi crăpăm la voi, voi beţi şi crăpaţi la noi, că doar astea sunt limbaje universale şi apoi facem o hârtie, o semnăm toţi şi lume-lume ce proiect transfrontalier beton am făcut noi. De ce credeţi că toate proiectele astea se fac pe chestii fără finalitate practică şi concretă, de tipul tradiţie, folclor, combaterea consumului de droguri, “ieuropienism” şamd? Pentru că dacă eşti director de proiect poţi băga în buzunarele proprii aproape toată suma primită. Personal, m-am săturat până peste cap de seminarii, discuţii, prosteli fără rost în care se adună să se admire tot felul de sifonari – ai banilor din orice sursă – plini de răşini şi de propria lor importanţă. CE FACEŢI CONCRET? De ce aceste drumuri nu sunt asfaltate după atâţia ani de proiecte transfrontaliere şi euroregiuni?
În satul Muşeniţa am întâlnit un vestigiu al CAP-urilor de altădată. Celebra Gloria CP12. Instalată într-un loc cu bună vedere de un sătean, parcă tocmai pentru a fi admirată de nostalgici, poliţişti de frontieră şi contabandişti de ţigări. Imediat la ieşire din sat traversam calea ferată încălecată, luminată şi securizată. Indiciu clar că frontiera e la o aruncătură de băţ. Dincolo e satul Bahrineşti, schimonosit de ucraineni în Bagrinovca. Pe teritoriul acestui sat se afla gara Vadu-Siret.
O zărim după câteva sute de metri. Dincolo de sârma lui Stalin un vajnic grănicer ucrainean scurs aici din cine ştie ce străfunduri de stepă ne priveşte cu arma pe umăr. Facem câteva poze apoi mergem în cimitirul satului Baineţ, care este în vecinătate. Satele Baineţ, Climăuţi şi Fântâna Albă, ultimul aflat dincolo de graniţă, sunt localităţi cu populaţie lipoveană. Ruşi fugiţi din raiul ţarist ca să-şi scape viaţa în urma unei reforme bisericeşti. La Fântâna Albă şi-au făcut un fel de mitropolie.
(…)
Nu intrăm bine în sat şi o luăm pe o uliţă drept la deal spre graniţă. Drumul din ce în ce mai prost, aşa că lăsăm maşina la vreo 300 de m de sârmă. Imediat suntem luaţi în primire de o patrulă a Poliţiei de Frontieră. Le dăm datele, ne spun ce avem voie să facem şi ce nu şi pleacă. Mergem până la un platou aflat în apropierea frontierei şi ne oprim la marginea fâşiei arate. Zărim stâlpii de graniţă, plasa de sârmă şi peste ea turlele bisericilor de la Fântâna Albă. Cea veche şi cea nouă.
Locul pe care stăteam noi s-a dovedit a fi un târăm de neatins pentru câteva mii de români de pe valea Siretului. Ei au plătit cu viaţa pentru delictul de a dori să trăiscă în ţara lor şi nu în raiul sovietic. La nici un km de aici au fost mitraliaţi şi apoi îngropaţi, unii încă de vii, în gropi comune în pădurea pe sub poalele căreia trece sârma lui Stalin, aceşti nefericiţi, victime colaterale ale împărţirii Europei între Stalin şi Hitler. (…)”
„Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”
– Ultima declaraţie a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava.
„… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”
– Declaraţia confidenţială făcută de Maresalul Ion Antonescu ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943
“Anul viitor se implinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial. De aceea, Romania considera ca trebuie sa se treaca la adoptarea masurilor necesare solutionarii tuturor problemelor care nu s-au rezolvat inca.
In primul rand apare necesar sa se adopte o pozitie clara, fara echivoc de condamnare si anulare a tuturor acordurilor incheiate cu Germania hitlerista, tragandu-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmarilor acestor acorduri si dictate.”
– Nicolae Ceausescu, Din Discursul tinut la Congresul al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989
“Exprimându-şi încă o dată nedumerirea faţă de pretenţiile sovietice, N. Ceauşescu a spus că nu a luat cu sine materialele respective ce ar ilustra nerespectarea înţelegerilor de către partea sovietică, însă, odată ce chestiune a fost abordată, el ar dori să declare că în literatura sovietică şi, mai ales, în cea moldovenească se denaturează – ca şi mai înainte – următoarele trei grupuri de chestiuni:
1) se reabilitează politica ţarismului în Balcani şi în regiunea dunăreană, aceasta fiind prezentată doar în plan pozitiv (mai cu seamă în chestiunea româno-basarabeană).
2) este tratată incorect, ca şi până acum, chestiunea privind existenţa poporului moldovenesc, limbii moldoveneşti şi naţiunii moldoveneşti aparte.
3) ca şi mai înainte, în literatura moldovenească, clasicii români sunt numiţi incorect moldoveni.
În opinia lui N. Ceauşescu, este absolut incorectă şi sub aspect istoric, social şi al luptei de clasă, şi sub aspect marxist afirmaţia că includerea, în 1812, a Basarabiei în componenţa Rusiei a fost legitimă şi conformă voinţei popoarelor. Nimic nu a fost legitim în acest act, afirma N. Ceauşescu. Alipirea s-a produs împotriva voinţei poporului şi împotriva dorinţei Guvernului moldovenesc. Am dori ca autorii sovietici să spună lucrurilor pe nume.
(…)
Referitor la a doua chestiune, anul trecut, a subliniat N. Ceauşescu, ei au promis să recunoască RSS Moldovenească şi să nu o ignore. Am făcut aceasta, dar nu vom fi niciodată de acord cu ideea şi nu vom recunoaşte niciodată că există o oarecare naţiune şi o limbă moldovenească separate. (Aici el a făcut trimitere la D. Cantemir, la unii miniştri ţarişti şi la lucrările unorautori sovietici publicate în perioada 1927-1930, precum şi la Marea Enciclopedie Sovietică editată după război, în care se spunea că în spaţiul dintre Prut şi Nistru al URSS locuiesc români).
L. I. Brejnev a opinat că nu trebuie să ne bazăm doar pe autori sau pe momente din lucrările acestora sau ale unor personalităţi, inclusiv Cantemir, care conţin teze avantajoase pentru români; lucrurile trebuie privite în mod real. Poporul moldovenesc, limba, cultura, conştiinţa lui naţională există în mod real, a declarat şi, oricât am nega acest lucru, el nu va înceta să existe. „Dumneavoastră, tov. Ceauşescu, printre altele, aţi fost la moldoveni şi v-aţi putut convinge că ei există în realitate”, a subliniat L. I. Brejnev.
„Da, a ripostat N. Ceauşescu, am fost, dar ei au vorbit cu mine româneşte”.
L. I. Brejnev l-a îndemnat să nu se agaţe de limbă, chiar dacă limbile moldovenească şi română ar fi absolut asemănătoare (deşi nu e deloc aşa), nici atunci nu va fi vorba de o naţiune unică. Căci în multe alte ţări popoarele vorbesc aceleaşi limbi, dar sunt naţiuni diferite (Austria şi Germania, SUA şi Anglia, ţările arabe etc.). Şi, în această chestiune, a conchis L. I. Brejnev, dumneavoastră, Nicolae Andreevici, nu vă situaţi pe poziţii marxiste.
Referitor la a treia chestiune, N. Ceauşescu a declarat co dovadă ce confirmă că limba, naţiunea moldovenească nu există de sine stătător e şi faptul că moldovenii fură clasicii români şi îi numesc moldoveni. Până şi pe M. Eminescu, adept înverşunat al unirii Moldovei şi Munteniei, care întotdeauna s-a considerat român, este fondatorul poeziei române, a făcut foarte mult pentru dezvoltarea limbii şi literaturii române, moldovenii îl numesc moldovean.”
– Din CONSPECTUL ÎNTÂLNIRII ŞI TRATATIVELOR PURTATE DE L. I. BREJNEV CU N. CEAUŞESCU ÎN CRIMEEA, LA 5 AUGUST 1977, realizat de V. I. POTAPOV, şeful Sectorului România al Secţiei CC al PCUS
Basarabia eterna e romaneasca nu pe harta, ci in suflete
de Corneliu Vlad
In mai 1812, la Gurile Dunarii, Imperiul otoman ceda Imperiului tarist un tinut asupra caruia nici unul dintre cei doi vremelnici puternici ai zilei nu avea vreun drept, caci era stapanit si locuit de totdeauna de romani.
Astazi, dupa 200 de ani de la anexarea Basarabiei de catre Rusia, cu toata uriasa, indelungata, cruda sau vicleana lucrare de deznationalizare intreprinsa aici, acest tinut ramane prin excelenta unul al romanitatii. Apartenenta organica a romanilor de peste Prut la spatiul spiritual si istoric romanesc nu mai poate fi azi tagaduita de cineva in mod serios iar pericolul instrainarii si chiar pieirii lor ca neam, pericol real pana nu prea demult, se indeparteaza. E o victorie peste timp a romanilor de peste Prut, dar una mult prea scump platita.
Dar Basarabia istorica nu a redevenit nici comandament al zilei, nici macar concept geopolitic de agenda. Ceea ce numim azi Republica Moldova este o constructie statala nascuta in timpuri zbuciumate, prin dictat, razboi, represiune si faradelege, iar cetatenii acestui stat nu trebuie sa se simta nici ofensati, nici vinovati de o asemenea stranie situatie pe care numai o minte ca a lui Stalin si a celor de-un fel cu el ar fi putut-o imagina.
Republica Moldova nu e toata Basarabia, « Basarabia e raschirata », imi spunea in anii 1990 un batran din comuna Varnita de pe Nistru. Republica Moldova de azi poate fi luata drept stat, meleagurile ei pot fi iubite si venerate ca loc natal, asa cum o face si autorul acestor randuri, care s-a nascut in anul 1942 pe malul Nistrului, dar republica de la Chisinau nu va putea fi simtita niciodata ca patrie. Pentru titlul de articol « R. Moldova : stat – poate, patrie – niciodata », in urma cu cativa ani a trebuit sa plec din conducerea si redactia unui ziar din – atentie ! – Bucuresti.
Astazi, la 200 de ani de la ceea ce istoria consemneaza drept Rapirea Basarabiei, e greu de spus cand se vor regasi intr-un acelasi stat romanii de pe cele doua maluri ale Prutului. Starile de fapt de la Bucuresti si Chisinau nu sunt prielnice, conjunctura europeana si cea internationala sunt labile si isi cauta un nou echilibru, marile puteri si constructii interstatale ale lumii democratice n-au timp pentru romani si dreptatea lor, iar Rusia nu si-a revenit inca pe deplin dupa trauma celei mai mare catastrofe geopolitice prin care a trecut si este in plin proces de recuperare a pozitiilor si influentelor pierdute prin disparitia URSS.
Castigurile, ca democratie, in aceasta parte de lume, din ultimele doua decenii, nu s-au numarat, pentru romani si in atatea lucruri ce puteau fi faptuite de ei impreuna. Vremurile au fost si sunt, si ele, ingrate, dar de vina suntem inainte de toate noi, romanii traitori de azi. Caci mari fapte pot face impreuna romanii de pe malurile Prutului, adica de pe un continent ce isi dezvolta zi de zi, cu tenacitate si nu mereu cum trebuie, un construct unitar, o viata impreuna si un viitor comun.
Europa Unita poate insemna si romanii regasiti in acelasi mare proiect. Dar lucrurile nu trebuie nici grabite necugetat, nici lasate sa curga de la sine. Mai de pret ca orice este sa nu se uite ca, prin ceea ce are ea curat si adevarat, nu neaparat pe harta ci in suflete, Basarabia eterna e romaneasca.
Agenda, programul, invitatii si lucrarile sustinute in cadrul Conferintei Internationale Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale.
În această lună se implinesc două secole de la semnarea Păcii de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, care a marcat încheierea conflictului început în 1806, dar a si condus la un deznodământ tragic pentru români: pierderea a încă unei părţi a Moldovei, cea dintre Prut şi Nistru, după cea a Bucovinei în 1774.
“Prin fiecare fotograma am incercat sa deschid ochii celor care judeca fara a sti si, in acelasi timp, sa impletesc o camasa de zale, o armura de inele, legate intre ele, pentru a-i apara pe cei din manastiri – adeseori denigrati de dusmanii ortodoxiei -, cu imaginile adevarului. Fiecare fotografie este o za.”
Sa te uiti la fotografii e altceva decat sa vezi fotografii. “Oricine poate sa se uite la fotografii, insa a vedea o fotografie implica si capacitatea de a o citi” ne spune Bernlef. Cred cu tarie in cuvintele lui, iar a citi o fotografie este o arta.
Zilele acestea, zbuciumate de atata tensiune, am descoperit linistea in fotografii, care dupa parerea mea, lasa cel mai cald si linistitor sentiment.
Anul acesta a inceput cu decoruri triste, oameni care protesteaza, indura frigul si spera cu tarie ca pot avea un viitor mai frumos. La cativa metri departare, de locul unde acum cateva luni pancarte pline de revolta umpleau piata, o oaza de liniste si caldura te inalta, inghetand orice gand rau dand speranta sentimentului ca bunatatea exista.
Cristina Nichitus Roncea ne propune sa traim “Precum in cer”. O expozitie de fotografii ce te inalta si care te duc spre o lume in care cuvintele sunt de prisos.
Cu mare caldura sufleteasca am intervievat-o pe autoarea fotografiilor. Va invit sa lecturati un interviu in care Cristina ne destanuie povestea din spatele cortinei expozitiei “Precum in cer”.
FemeiaStie.ro: Aceasta calatorie in lumea ortodoxiei din Romania a fost o provocare, o dorinta personala sau pur si simplu o idee?
Cristina Nichitus Roncea: A fost o minune, in primul rand. In sensul ca aceasta poarta mi-a fost deschisa de Parintele Iustin, intr-o seara de Craciun, cand eram la usa chiliei sfintiei sale alaturi de pelerini, maici si calugari, cantandu-i colinde. Este si prima fotografie facuta cu Parintele, cu care de altfel si deschid expozitia. E drept ca cineva m-a dus de mana pana acolo… Dar dupa aceea toate au venit de la sine. Am vrut sa descopar taramul tainic al manastirilor Romaniei si, mai ales, sa-i trimit prin fotografiile mele si pe altii sa se impartaseasca din “gura de rai” pe care o reprezinta orice sfant asezamant ortodox. Traim intr-o lume in care stresul ne inunda si tinde sa ne domine viata, asa ca tanjeam dupa linistea si inaltarea spirituala care stiam ca se regasesc dincolo de zidurile unei manastiri, acolo unde sunt oameni care traiesc frumos. Fotografia este mare mea pasiune, la care m-am intors dupa peregrinari prin Drept si Finante. Prin expozitie pledez – ca si in cazul experientei mele personale – la aceasta intoarcere la radacini, la traditie. Si m-am straduit sa transmit prin lucrarile mele acea stare minunata pe care o poti avea cand esti alaturi de oameni care traiesc in stransa legatura cu Dumnezeu. Nicaieri nu se poate vedea mai bine ca omul sfinteste locul decat in gradinile Maicii Domnului care sunt manastirile Romaniei. Bunatatea si linistea sunt transmise de fiecare coltisor din manastire, de fiecare fir de iarba, de fiecare floricica, de fiecare privire a oamenilor de acolo care stiu sa ierte, care au o rabdare infinita si o generozitate care poate schimba lumea. Si mai ales multa iubire, pe care o simti si simti ca trebuie sa o intorci chiar si celor mai putin norocosi, a nefericitilor care au uitat comandamentele Mantuitorului, au uitat sa iubeasca.
June 28th, 2012 
VR 
SAPTAMANA PATIMILOR (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei – Mihai Pelin – 
Posted in 
Tags: 
