Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, ofiter de informatii cu gradul de colonel (r), a oferit portalului Ziaristi Online, sub forma unei lucrari intitulata “Schimbarea”, Raportul Comisiei Senatoriale privind evenimentele din decembrie 1989, comisie condusa in prima faza de Sergiu Nicolaescu si apoi de Valentin Gabrielescu. Cartea de mai jos, pe care o publicam integral, pe capitole, a fost oprita de la publicare. Motivele le veti afla chiar de la editorul ei, aici. Veti descoperi in documentele Comisie fapte zguduitoare si amanunte tinute secret despre “misterele revolutiei”. Pana acum. Portalul independent Ziaristi Online face cuvenita indreptare istorica, prezentand adevarul asa cum a fost el cautat si consemnat:
Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, ofiter de informatii cu gradul de colonel (r), a oferit portalului Ziaristi Online, sub forma unei lucrari intitulata “Schimbarea”, Raportul Comisiei Senatoriale privind evenimentele din decembrie 1989, comisie condusa in prima faza de Sergiu Nicolaescu si apoi de Valentin Gabrielescu. Cartea de mai jos, pe care o publicam integral, pe capitole, a fost oprita de la publicare. Motivele le veti afla chiar de la editorul ei, aici. Veti descoperi in documentele Comisie fapte zguduitoare si amanunte tinute secret despre “misterele revolutiei”. Pana acum. Portalul independent Ziaristi Online face cuvenita indreptare istorica, prezentand adevarul asa cum a fost el cautat si consemnat:
Explicatia ilustratiei: Joi, 10 august 1989, la Paris, cotidianul Le Monde publica sub titlul „Doi unguri din Transilvania omorâti în bãtaie”, urmãtoarea “stire”: „Doi români de origine maghiarã au fost omorâti în bãtaie, acum douã luni de cãtre militieni, potrivit informatiei primite de la Liga de apãrare a drepturilor omului în România, cu sediul la Paris. János Tamás, un muncitor de 42 de ani din satul Sindomini judetul Harghita, fãcuse rost de carne pentru o masã festivã cu ocazia primei comuniuni. În 23 mai a fost arestat de 4 militieni care au dorit sã afle de unde a cumpãrat mâncarea si l-au bãtut pânã a murit. În 12 iunie, Imre Tamás, sofer de camion în vârstã de 38 de ani, a fost prins si omorât în bãtaie pentru cã a comandat o bere în limba maghiarã în satul Miercurea Ciuc, în apropierea Clujului” (Surse Agentia France Presse/ Le Monde).
2. ROLUL ŞI INFLUENŢA MASS-MEDIEI INTERNAŢIONALE ÎN DECLANŞAREA ŞI DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR
Sfidarea lui N. Ceauşescu avea să înregistreze şi un punct terminus. Care nu putea surveni decât în urma acţiunilor Kremlinului, astfel că finalul, fără să fi fost planificat din start, s-a petrecut chiar la Moscova, la 4 decembrie 1989 cu prilejul ultimei întrevederi N. Ceauşescu – M. Gorbaciov. A fost un eveniment marcant, succedat de „revoluţia” din decembrie 1989 din România, în fapt o veritabilă lovitură de stat[19], căreia N. Ceauşescu şi regimul său nu i-au putut, în nici un caz, supravieţui[20].
În cursul anilor 1940-1944, cât timp a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a fost adeseori considerat – în mediile de stânga ori de dreapta, de „sus” sau de „jos”, civile ori militare, interne sau externe – tiran ori dictator. Situaţia s-a … deteriorat mai apoi, când, cum se ştie ori se spune, după război mulţi viteji se arată, la „procesul” din mai 1946 ori în presa de după 23 august 1944, în abordările memorialistice ori, mai grav, în rândul istoricilor, Mareşalul avea să fie inclus fără reticenţe în categoria dictatorilor fascişti, alături de Hitler sau Mussolini.
Analiza documentată şi nuanţată a caracterului regimului social-politic din România anilor 1940-1944, pe care Mareşalul l-a „patronat”, nu i-a preocupat pe politicieni şi nici pe mulţi istorici.
Profesorul Constantin Barbu prezinta, in exclusivitate pentru Ziaristi Online, noi contributii ale demersului sau pentru infatisarea adevarului total privind moartea lui Eminescu, demers sustinut de Asociatia Civic Media, conform nazuintelor enuntate la 160 de ani de la nastere si 120 de ani de la uciderea ganditorului national Mihai Eminescu (vedeti Mihai-Eminescu.Ro). Constantin Barbu, discipol si continuator al proiectelor national-culturale definite de Constantin Noica, urmeaza sa publice 12 volume care concretizeaza, cu dovezi de netagaduit, “Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria Romaniei”, plan editorial pe care il punem azi la dispozitie cititorilor portalului Ziaristi Online. Anuntam pe aceasta cale si proxima publicare online, impreuna cu Civic Media, a documentelor “Dosarului de Interdictie Mihail Eminescu”, a actelor medicale si a autopsiei urmate dupa uciderea celui mai mare gazetar roman, inscrisuri cuprinse in facsimil in lucrarea filosofului Constantin Barbu “Memorialul Mihai Eminescu”. Ascultati totodata si expunerea facuta de profesorul Constantin Barbu despre “Memorialul Mihai Eminescu” la aniversarea a 163 de ani de la nasterea lui Eminescu, in cadrul unei manifestari de exceptie organizata de Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir” si Asociatiunea Astra – Despartamantul Bucuresti.
Am aşteptat cu mult interes dezbaterea intitulată „Cum trebuie condamnat comunismul”, organizată de ICR-ul nou, condus de fostul ministru de Externe Andrei Marga. Când colo dezbaterea a strălucit prin lipsă. Invitaţii speciali Victor Ponta şi Crin Antonescu nu au apărut. Iar discursurile au fost în mare parte formale şi cu un iz de răfuială politică. Doar adevăratele victime ale comunismului au impresionat publicul prezent.
In decembrie 1989, in judetele Harghita si Covasna au fost ucisi bestial mai multi ofiteri romani, cele mai cunoscute cazuri fiind cel ale sefului Securitatii din Odorheiu Secuiesc, locotenent-colonel Dumitru Coman, linsat de unguri dezlantuiti, si cel al ofiterului de Militie Aurel Agache, colonel post-mortem, ucis cu cruzime, batjocorit si mutilat in Targu Secuiesc.
Nici unul dintre zecile de ucigasi extremisti maghiari din “Tinutul Secuiesc” nu si-a primit pedeapsa pentru crimele faptuite. Aparati de UDMR-istul György Frunda unii dintre ei au fost gratiati de Ion Iliescu si Emil Constantinescu, iar altii au fugit din tara si sunt protejati sfidator de Ungaria, care se face ca nu-i gaseste.
Fiul lui Aurel Agache, Dionisie Aurel Agache, de unul singur, fara nici un ajutor din partea Ministerului de Interne sau al “statului roman” – ba chiar dimpotriva -, cauta si azi sa faca dreptate pentru moartea tatalui sau prin tribunalele de la Bucuresti, Budapesta sau Strasbourg.
De anul acesta, familia lui Dumitru Coman nu-si mai primeste nici compensatia simbolica oferita de stat. Mai mult: si familia lui Dumitru Coman si familiile eroilor-martiri ucisi cu salbaticie in Bucuresti, membrii grupului USLA condus de Gheorghe Trosca, sunt silite sa inapoieze contravaloarea tuturor pensiilor de urmas primite de-a lungul anilor de la “statul roman”.
Presedintele Romaniei, Traian Basescu, a hotarat, printr-o decizie nedreapta, ilegitima si ilegala, ca eroii ucisi pentru a satisface apetenta ritualica de sange a serviciilor ostile Romaniei, KGB/GRU, AVO/AVH, nu mai sunt eroi, pentru ca… au colaborat cu Securitatea. Poate sunt, atunci, proprii lor criminali? La “demartirizarea” eroilor, Administratia Prezidentiala a “uitat” sa verfice daca decizia aberanta a CNSAS, in baza careia s-a savarsit sacrilegiul, a fost contestata, cumva, in Instanta, de urmasii ofiterilor romani ucisi in acel decembrie negru.
Este vreo diferenta intre servilismul complicilor la crima, asa-zisi presedinti ai Romaniei care au favorizat cu buna stiinta o sleahta de ucigasi maghiari, recte Ion Iliescu si Emil Constantinescu, si actul care a dat satisfactie agentilor rusi de ieri si de azi din Romania, semnat de Traian Basescu? Nici una. Dumnezeu sa-i ierte!
La Craiova, la cea mai recenta lansare a lucrarii generalului Aurel I Rogojan, “Fereastra Serviciilor Secrete“, care trateaza pe larg si cazurile Trosca si Agache, veteranii Securitatii si ai SRI i-au omagiat, la randul lor, pe eroii post-mortem “demartirizati” anul acesta. Ziaristi Online prezinta:
În urmă cu mai multe decenii, un cunoscut gânditor politic aprecia, de loc fără îndreptăţire, că mult mai imprevizibil decât viitorul este trecutul! Este, mai mult decât o concluzie, o constatare de actualitate, valabilă pentru nefericitul veac al XX-lea. Nu numaidecât, desigur, pentru regimurile totalitare, dar şi pentru condiţiile celor mai nobile democraţii. Căci, în adevăr, după dispariţia “eroilor” unor întâmplări majore ori mărunte, câte “istorii” n-au fost – nu numaidecât denaturate – ci rescrise, regândite, redimensionate? A fost, cum am precizat deja, şi cazul actului de la 23 august 1944, care a prezentat, din prima clipă şi pentru toată lumea, amprentele unei clasice lovituri de stat, fatale pentru rolul României în Războiul Mondial din 1939-1945 şi pentru destinul ei în deceniile următoare.
La 23 august 1944 cel puţin 30 de persoane şi personalităţi au fost angrenate, complotişti şi victimele lor, în declanşarea loviturii de stat. Să-i reamintim, mai întâi, pe cei aflaţi, la 23 august şi în noaptea de 23/24 august 1944, chiar în zona epicentrului evenimentelor: Bucureşti – Palatul Regal din Calea Victoriei.
Majoritatea copleşitoare a celor în cauză, după arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a unor dintre colaboratorii lor principali, şi-au consemnat impresiile pe marginea Zilei Z şi a Orei H – 23 august 1944, ora 17.(…)
Pe măsura desfăşurării faptelor, după orele 20, o dată cu constituirea guvernului Sănătescu, apoi după orele 22:25 – adică după difuzarea Proclamaţiei regale şi a Declaraţiei noului cabinet – evenimentele au devenit cunoscute şi au cuprins ţara întreagă, în primul rând Armata, potrivit Directivei operative nr. 1 a noii conduceri militare de la orele 23:00. De asemenea, în noaptea de 23-24 august 1944, despre evenimentele din România au luat cunoştinţă agenţiile mari de presă, serviciile secrete şi comandamentele beligeranţilor mari şi mici, iar, nu în ultimul rând, liderii Marilor Puteri (Germania, URSS, Marea Britanie şi SUA) angrenate în conflictul secolului, respectiv: Adolf Hitler, I.V. Stalin, Winston Churchill şi F.D. Roosevelt. S-a apreciat de îndată şi corect rostul gestului României pentru desfăşurarea ultimei faze europene a conflagraţiei din 1939-1945. Din nefericire, cotitura României în război – retragerea din tabăra germană şi trecerea în rândul Naţiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliaţi – SUA, Marea Britanie şi URSS; în ceea ce o priveşte, pentru România, consecinţele neîntârziate şi directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în care Marii Aliaţi au evaluat fapta României, iar aceasta numai în raport cu interesele şi ţelurile lor de război politico-diplomatice, strategico-militare, economice şi, nu în ultimul rând, ideologice.
S-a dovedit, o dată mai mult, că în raporturile internaţionale Marile Puteri au interese şi nu cunosc sentimente!
Conjuraţii de la Bucureşti au lăsat să se înţeleagă că totul se desfăşurase în deplin acord, cu înţelegeri preliminare cu Marii Aliaţii, pentru a se descoperi, în cavalcada evenimentelor, că în fond n-a existat – şi nici n-a putut să existe – aşa-ceva! Mai mult, Marii Aliaţi au fost luaţi, ca şi Adolf Hitler, prin surpriză ori, dacă ei au fost înştiinţaţi în vreun fel, totul a funcţionat nepotrivit. Imensul mecanism se declanşase însă. Nici vorbă de a se mai opri ceva, dar nici măcar de a se mai corecta… Simptomatică s-a dovedit poziţia lui V.M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni primindu-i la Moscova pe membrii delegaţiei române pentru semnarea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite şi chestionat fiind de ce Kremlinul se arăta în pretenţii mai puţin înţelegător decât fusese cu emisarii Mareşalului în lunile anterioare, a precizat fără nici o ezitare:
Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură!
Era indiscutabil că încă un capitol de istorie se încheiase: România încetase de-a mai fi satelitul Germaniei, dar fusese deja ocupată de către trupele Kremlinului.
Revenim însă la 23 august 1944: Coroborând informaţiile datorate “actorilor” menţionaţi (memorii şi jurnale, diverse declaraţii şi relatări etc.), istoricii au stabilit cadrul şi ordinea riguroasă a faptelor survenite la Palat în 23 august 1944. Este interesant de remarcat că, nu în toate cazurile, memoria protagoniştilor a funcţionat ireproşabil. Intenţionat ori nu? Rămâne să cercetăm ori rămâne să dovedim. Ceea ce ni se pare cel mai curios sunt diversele tentative ale personajelor de-a se impune pe “locuri fruntaşe” cu ocazia marelui eveniment. Cu ce scop? – nu este greu de descifrat. Vom releva, tocmai de aceea, câteva situaţii, care considerăm că au devenit cazuri.
Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …
Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.
Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …
Ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”!…
Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. Ţinând seama de consecinţele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii, considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua nona salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condiţiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepţională a Însemnărilor din celulă, N. Ceauşescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.
Integral, inclusiv documentul si transcrierea lui, laZiaristi Online
Sariti, e “lovitura de stat”, striga din gura de sarpe gasca in civil din PDL, de la sorosista MM la soricarul MRU. În opinia lui Mihai Razvan Ungureanu, citata de Mediafax si presa monocolora, ceea ce se întâmplă azi îi aduce aminte, ca istoric, de “momentele negre din perioada interbelică“.
Stati oleaca asa. Nu miscati! Sa o luam metodic. “Momentele negre din perioada interbelica”… Probabil istoricul medievist din el sigur nu s-a gandit la “evul mediu intunecat” ci chiar la perioada interbelica…. Pai, atunci am avut asa: una bucata print, viitorul rege Carol al II-lea, ramas dupa amanta lui, Elena Lupescu, in strainataturi, prin 1925, si revenit apoi in tara, pentru a fi incoronat, la 8 iunie 1930. Dupa ascensiunea legionara de netagaduit, ca urmare a uriasei sustineri populare a Miscarii lui Corneliu Zelea Codreanu, intrata in Legislativ pe cale democratica, ca a treia forta a Romaniei, la 10 februarie 1938, Carol al II-lea dizolva Parlamentul si instituie dictatura regala. Regimul politic din Romania este clonat dupa Germania lui Hitler. Urmeaza asasinate sangeroase, uciderea brutala a lui Corneliu Zelea Codreanu si zeci de crime in masa din randurile legionarilor, fara procese si cu victime lasate sa putrezeasca in piata publica. Politica scelerata a lui Carol al-II-lea duce la abdicarea lui si proclamarea Statului National Legionar cu Mihaita la Palat si Antonescu la Putere. Ianuarie 1941, urmeaza asa-zisa “rebeliune legionara” dovedita peste 60 de ani ca fiind pusa in scena de NKVD, cu acordul SS-ului. Un fel de 13-15 iunie 1990, cand rusii s-au calcat pe picioare cu “occidentalii”. Mai departe cred ca stim cu totii ce s-a intamplat. Antonescu ordona trecerea Prutului si declansarea Razboiul Sfant pentru redobandirea provinciilor romanesti furate de Stalin, ceea ce sustine si Basescu ca ar face astazi. Urmarea tragica este cunoscuta: pe mana cu comunistii sovietici si dezorientatii anti-Antonescu, Regele Mihai tradeaza Romania Rusiei si il da pe Maresal pe mana bolsevicilor. Au urmat 50 de ani de comunism.
Acestea ar fi, foarte pe scurt, dar ceva mai lung decat s-a exprimat, eliptic, PNL-istul Ungureanu, “momentele negre din perioada interbelică”. Si-acum, spuneti-mi Dvs la ce “momente negre” credeti ca s-au referit istoricul si politicianul din el? La momentul dizolvarii Parlamentului de catre Carol al II-lea, la Statul National Legionar sau la lovitura de stat din 23 august 1944?
Bun. Deci: 1) Daca Basescu e Carol al II-lea (si atunci e cam dictator in mintea lui Ungureanu) inseamna ca USL-eul – comunistii vopsiti ai lui Iliescu – reprezinta Miscarea Legionaracare il da jos pe Carol/Basescu si instaureaza Statul National Legionar??? Pai nu Iliescu striga in ’90 cu Plesu cu tot in Guvern ca se da “o lovitura de stat legionara” contracarata cu o brava mineriada stradala? Va rugam, nu plagiati bunicuta alintata “carpa kaghebista”!!!
Alta varianta: 2) Daca “momentele negre” sunt perioada “rebeliunii legionare”, atunci Antonescu e Antonescu (Crin) si PDL-eu’ e Miscarea Legionara prigonita de Armata si SS??? Tz tz tz… Asta nu suna prea bine pentru… Mark Gututenstein.
Deci, nu-i asta varianta. Mai ramane 23 august ’44. Adica: 3). Basescu e Maresalul Antonescu (a si spus-o chiar el, de au sarit cu curu’n sus chiar papitoii ‘telectuali care se ascund azi dupa turul panatalonilor lui), la putere e USL-ul, din strada vin opozantii PDL, recte comunistii, care, cu sprijinul Moscovei, organizeaza lovitura de stat impotriva Guvernului si a lui Antonescu/Basescu, mascata in “eliberarea Romaniei”, il aresteaza pe Basescu impreuna cu USL-istii din Guvern si instaureaza dictatura bolsevica. La inceput, se credea rege al “poporului muncitor” chiar Mihaita. Mihaita Razvan Ungureanu? Cu Monica Macovei pe post de Ana Pauker, Cristi Preda ca doctor Petru Groza si cu Patapievici si Tismaneanu, juniorii de azi, in rolurile lui Patapievici si Tismaneanu, taticutii lor? Sau Mihaita e Victoras Ponta?
Nu mai inteleg nimic! In tot cazul, “momente negre”!
Sa vina noii salvatori ai Romaniei! Avem nevoie de “frontul unit” de salvare a Romaniei!
PS: Ca sa fie clar si pentru tampitii care, din greseala sau dinadins, se ratacesc pe-aici: am aceeasi scarba fata de USL ca si fata de PDL. Si aici este, probabil, singurul punct unde ma intalnesc cu sturlubaticul pensionar MApN Mircea Toma: PDL si USL, aceeasi mizerie! Dar cel mai scarba mi-e de curvele pretutindenare care se dau domnisoare patrioate! 🙂
Vineri 25 noiembrie 2011, la ora 18:30, la standul editurii “RAO” din targul de carte “Gaudeamus” de la Romexpo va avea loc un eveniment editorial care va genera un adevarat cutremur politic. Cunoscutul grafician Eugen Mihaescu, care a fost ani de zile consilier personal al presedintelui Ion Iliescu si apoi ambasador al Romaniei la UNESCO, a decis, asa cum promitea inca din anul 2004, sa povesteasca amanunte explozive despre experienta sa in culisele puterii. Personajele — politicieni, diplomati, jurnalisti — sunt arhicunoscute, dar sunt vazute dintr-un unghi care a ramas necunoscut pana astazi marelui public. Citind aceasta carte despre “ieri”, veti intelege de ce traim atat de rau “astazi”: “Nu ne eliberam de trecut decat infruntandu-l!”, transmite Editura RAO.
Ziaristi Online va ofera unul dintre primele capitole ale cartii care, cu siguranta, il va baga din nou in spital pe Ion Iliescu. In acest prim extras publicat in exclusivitate aflam cu un individ care “fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika” isi imagina in trenul prezidential care se indrepta de 1 decembrie 1990 spre Alba Iulia, “în timp ce șiroia de transpirație”, cum ar putea sa deturneze intreaga conducere a Romaniei la Budapesta. Mai aflati cum “Petrică, vrednicul pui de cominternist”, pe platoul de la Alba Iulia “dirija galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l”. O alta imagine plastica “transpirata” de graficianul Eugen Mihaescu in scris este cea a “juntei militare care sărbătorește reușita loviturii de stat” a lui Ion Iliescu, la un chiolhan organizat într-o școală militară. Militarii din delegatie “erau așa de grași că mă temeam că, dacă ar fi nevoiți să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistența cu vreo bășină scăpată sau ar rămâne înțepeniți, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate”… Va invitam sa va delectati cu aperitivul:
După plecarea lui Brucan (de la New York – nota red), viața mea s-a divizat. Nu era pentru prima dată că duceam o existență de nomad, împărțită între America și Europa. Eram obișnuit să am în buzunar biletul de avion, așa cum alții au biletul de tramvai. Eram obișnuit și cu starea confuză pe care ți-o provoacă diferența de fus orar. Numai că acum făceam naveta între New York și București. De aceea amintirile din această perioadă seamănă cu fotogramele unui film tăiate la montaj.
În noiembrie 1990, mă aflam la București. Nu mai țin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitația de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineața zilei de 1 decembrie la Alba Iulia. Mi s-a promis o mașină care să vină să mă ia de acasă și să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparținut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri și am coborât ca să aștept în fața blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă și rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici țipenie, numai eu, zgribulit de frig și adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră și haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii și îmi creau o senzație neplăcută de oraș pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas și am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp și voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, gălețile, periile și bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat și i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au prețăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din cașmir și mi-au spus să urc în cabină, lângă șofer. M-am înghesuit acolo și m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reușeam să ajung la timp.
La Fântâna Miorița, cordoane de polițiști blocau accesul spre gară. Au oprit și papucul însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele. I-am răsplătit regește pe zugravi și am cerut să fiu condus la tren. La țanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai țin minte cu cine m-am întâlnit și mi-a reproșat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că mașina promisă de președintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toți anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: președintele îmi lansa o invitație, iar oamenii lui nu știau ce să mai inventeze ca să mă împiedice să-i dau curs. Ei mă legau fedeleș și mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Houdini, mă eliberam și apăream în ultimul moment!
Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat“ de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.
În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat.
Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:
– La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!
Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă – aici doare, aici nu doare –, era…
February 8th, 2013 
VR 
Posted in 
Tags: 
