Anul nou va veni pe Roncea.Ro şi Ziaristi Online cu subiecte cu totul inedite şi declaraţii în exclusivitate despre revoluţia – lovitură de stat din decembrie 1989, mizele şantajului la noul preşedinte al României, despre tezaurul românesc de la Moscova cu istoricul Ioan Scurtu, cine l-a ucis pe Eminescu – analiza unui cifror, martirii Basarabiei şi sfinţii închisorilor bolşevice dar şi recomanări personale despre cele mai frumoase locuri ale României şi lumii pe unde am ajuns în ultimul timp. Până atunci vă urez La Mulţi Ani!
Mulţumesc tuturor cititorilor, prietenilor şi susţinătorilor mei! Domnul să vă răsplătească!
“Bucuria mîntuirii şi Pacea cea cerească să v-o aşeze în inimi Hristos Împăratul, Cel ce nu a găsit loc între oameni, căci inimile lor nu aveau frica Lui şi nu Îl cunoşteau. Să vă întărească Dumnezeu pe Cărarea cea strîmtă a Mîntuirii!”
Maica Domnului şi Hristos Împăratul să ne ocrotească şi să ne miluiască şi în Noul An!
Conform LEGII analizate mai jos, cardul de sănătate nu este obligatoriu, ci benevol. Promovarea cardului ca unică opţiune este o activitate ilegală, practicată doar de mass media, nu şi de Statul Român.
Ordinul nr. 581 din 8 septembrie 2014, privind aprobarea normelor metodologice pentru stabilirea documentelor justificative privind dobândirea calităţii de asigurat, emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, publicat în Monitorul Oficial nr. 685 din 19 septembrie 2014, conţine mai multe precizări utile privitoare la accesul cetăţenilor români la serviciile de sănătate naţionale. Din păcate, el este quasi-necunoscut (mai ales jurnaliştilor şi oficialilor feluritelor instituţii contemporane).
Astfel, Articolul 1 alineatul (4) din Ordin stipulează fără echivoc următoarele:
Documentele prin care se atestă calitatea de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România sunt, după caz,
– adeverinţa de asigurat eliberată prin grija casei de asigurări în evidenţa căreia este înscris asiguratul
sau
– documentul rezultat prin accesarea de către furnizorii aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări a instrumentului electronic pus la dispoziţie de CNAS, constituit în baza Registrului unic de evidenţă al asiguraţilor.
Singurul text care provoacă îngrijorări şi care anunţă caracterul adevărat al acestui Ordin este cel al alineatului următor:
(5) Dovada calităţii de asigurat se face prin documentele prevăzute la alin. (4), reprezentând o măsură tranzitorie până la înlocuirea cu cardul naţional de asigurări sociale de sănătate.
În continuare, textul face cîteva precizări metodologice importante. Astfel, articolul 11 din Ordin are următorul text:
ART. 11
(1) Modalitatea electronică de verificare a calităţii de asigurat se face prin introducerea de către furnizorii de servicii medicale, medicamente, îngrijiri la domiciliu şi dispozitive medicale a codului numeric personal al persoanei care necesită servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale în câmpul “CNP” din aplicaţia instalată pe site-ul CNAS la adresa https://www.cnas.ro/page/verificare-asigurat.html
Ca şi observaţie, linkul este perfect funcţional, cere doar CNP-ul, iar în cazul în care persoana este asigurată va returna următorul text:
Persoana selectată este asigurată
Pentru cei ce au beneficiat în ultimii ani de servicii medicale şi au intrat în evidenţa medicilor de familie, sistemul naţional returnează încă un text:
Ultima înscriere la un medic de familie: zi.luna.an
Mai departe, pentru cazul în care sistemul naţional al Asigurărilor de Sănătate nu există CNP-ul căutat, alineatul 2 al aceluiaşi articol oferă următoarea soluţie legală:
(2) În cazul în care persoana care necesită servicii medicale, medicamente, îngrijiri la domiciliu şi dispozitive medicale, cu excepţia celor din pachetul minim de servicii medicale, ca urmare a interogării aplicaţiei menţionate la alin. (1), apare neasigurată, aceasta va face dovada calităţii de asigurat cu adeverinţa de asigurat. Pentru obţinerea adeverinţei de asigurat persoana se adresează casei de asigurări de sănătate la care aceasta este luată în evidenţă, prezentând documentele necesare dovedirii calităţii de asigurat.
În continuare, articolul 12 din Ordin enumeră categoriile de acte necesare pentru obţinerea calităţii de asigurat şi face cîteva precizări importante:
ART. 12
(1) Dovada calităţii de asigurat se realizează prin modalitatea electronică de verificare a calităţii de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate, iar în situaţia în care, în urma interogării, persoana nu apare în aplicaţia menţionată la art. 11 alin. (1), se realizează printr-un document justificativ – adeverinţă, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezentele norme metodologice, eliberată de casa de asigurări de sănătate în a cărei evidenţă se află persoana, potrivit fiecărei categorii de persoane […].
(4) Pentru persoanele care se află în incapacitate sau imposibilitate de a se deplasa la casa de asigurări, eliberarea adeverinţelor se face prin corespondenţă, pe baza documentelor prevăzute la alin. (1) lit. a)-ş), comunicate de aceste persoane în copie.
(5) Casele de asigurări au obligaţia de a îndeplini orice demers legal potrivit domeniului lor de competenţă, astfel încât accesul asiguraţilor la pachetul de servicii medicale de bază să nu fie împiedicat de procesul de eliberare a adeverinţelor de asigurat.
(6) Procesul de eliberare a adeverinţelor care atestă calitatea de asigurat este un proces continuu. Pentru asigurarea accesului liber la pachetul de servicii medicale de bază, persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate pot face dovada calităţii de asigurat prin accesarea de către furnizorii de servicii medicale, medicamente, îngrijiri la domiciliu şi dispozitive medicale aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări a instrumentului electronic pus la dispoziţie de CNAS sau pe baza documentelor prevăzute la alin. (1).
(7) Casele de asigurări nu pot solicita alte documente decât cele prevăzute în prezentele norme metodologice.
Ca atare, prezentul Ordinul de aprobare a normelor metodologice pentru stabilirea documentelor justificative privind dobândirea calităţii de asigurat este bine întocmit şi îşi propune să acopere toate cazurile de cetăţeni care doresc accesul la sistemul de sănătate, pe baza impozitului plătit către stat din propriile venituri. Din textul prezentului Ordin nu rezultă nicidecum obligativitatea cardului de sănătate, ci ea decurge din presiunile exercitate de funcţionarii Casei de Asigurări şi din cele ale jurnaliştilor neinformaţi, lipsiţi de obiectivitate sau părtinitori.
Astfel, aflăm din diferite surse informaţii false precum acest titlu de ştire: “Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu mai eliberează adeverințe”, preluată de multe canale media şi bazată pe realităţi care ţin, pe de o parte, de ineficienţa birocratică contemporană, iar pe de alta, şi într-o măsură destul de consistentă, de proasta înţelegere şi aplicare a legii.
Prezentul ordin a fost elaborat în forma sa actuală în urma mitingului din 14 Martie 2013, primul miting din istoria modernă a României la care au participat clerici şi monahi, reprezentanţii milionului de cetăţeni români care au semnat împotriva tuturor actelor electronice de identitate în anul 2009, la iniţiativa Părintelui Justin Pârvu din Mănăstirea Petru Vodă.
Identitatea numerică şi electronică este un atac asupra integrităţii, originii dumnezeieşti şi scopului de mîntuire al fiinţei umane. Acest atac ateizant început în ultimii zeci de ani îşi propune modificarea înţelegerii cetăţeanului unui stat din aceea de fiinţă umană în aceea de animal (darwinist) şi obiect cuantificabil numeric, consecinţa imediată fiind transformarea autorităţii statale într-o autoritate dictatorială, ţările guvernate electronic devenind lagăre în care virtualitatea înlocuieşte realitatea.
Din punct de vedere raţional, această transformare este împotriva Raţiunii şi a Ştiinţei. Din punct de vedere creştin, această transformare, fiind anunţată la începuturile erei creştine de către Însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos şi de către toţi Sfinţii Apostoli, îndeamnă pe toţi cei botezaţi în numele lui Hristos să o refuze cu toată fiinţa.
Comunităţilor creştine ale României care au refuzat şi continuă să refuze actele electronice, între care şi cardul de sănătate, li se cuvine laudă şi recunoştinţă. Exemplul recent al mai multor sute de mii de mireni şi de monahi ortodocşi, între care se numără şi marile mănăstiri Putna, Sihăstria Putnei, Suceviţa, Buda, Moldoviţa, Petru Vodă sau Paltin este cît se poate de pilduitor. Dumnezeu să facă milă cu poporul român şi cu această ţară!
Pleşu, acest nefericit filosof de colţ de ziar, un “rezistent prin mâncare” al tuturor regimurilor, de la Ceauşescu şi Iliescu la Constantinescu şi Băsescu, în prezent susţinător înfocat al şefei lesbienelor şi homosexualilor din lupanarele “societăţii civile”, anticreştina Mandela Macovei, se gândeşte să-şi mai lipească numele de o mare personalitate, atacându-l mizer pe nonagenarul Radu Beligan. Ce mai: îi face… morală!
Când îi scria cu libidoşenie lui Ceauşescu ca să poată apoi să meargă în sejururi şi la burse în Occident, cu acordul Securităţii, dl. Pleşu, plagiatorul lui Adorno, devenea, se ştie, un moralist “cu acte în regulă”. În străinătate fiind, dl. Pleşu, din calitatea lui de moralist, n-a găsit nici un prilej să critice crimele regimului comunist din România, altfel decât în şoaptă, la cafenelele din Montparnasse. Curajosul moralist guraliv de azi este complicele de ieri, prin tăcere, al acestor crime.
Când făcea apologia intervenţiei în forţă împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, în sinistrul Adevărul din 14 iunie 1990, ulterior masacrului mineresc asupra Capitalei pupâdu-i mâna cu aceeaşi libidoşenie satrapului Iliescu, din funcţia de ministru al Culturii, dl. Pleşu era, se ştie, tot un moralist. Moralistul de azi este complicele de ieri la crimele lui Iliescu.
Când, la CNSAS fiind, înfiera Securitatea acoperindu-şi soţia, fost agent al DIE, dl. Pleşu era, din nou, un moralist. Complice la fraudă, impostură dar şi la teroarea Securităţii, iată, atât familială cât şi familiară.
Când susţinea, pe vremea lui Constantinescu, cot la cot cu “tovarăşa colonel” Zoe Petre, bombardarea sârbilor de Sfintele Paşti, dl. Pleşu era, din nou, un moralist. Dar şi un complice al crimelor comise asupra populaţiei civile sârbe din capitala europeană Belgrad, bombardată sălbatic chiar şi în noaptea de Înviere.
Când a ajuns la Băsescu, a ştiut cum să rămână acelaşi moralist limbist, împreună cu toată gaşca lui de antiromâni bolnavi: Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, eiudem farinae (sic). Complice şi făptaş al crimelor lor culturale împotriva poporului român.
Din această postură de mare scribuleţ la ziarul unui traficant de copii şi, desigur, moralist de servicii, sperând să-şi recapete sinecurile dacă-i revine mafia GDS la putere, Andrei Pleşu îl înjură pe maestrul Radu Beligan, negându-i dreptul la opinie, oricare ar fi aceasta. Cu ce drept, dle Andrei Pleşu?
Morala: ţiganul tot ţigan.
Victor Roncea
UPDATE: Intr-o “Scrisoare catre Andrei Plesu si catre cetatenii Romaniei care iubesc democratia”, mai multi artisti de marca ai Romaniei ii reproseaza scriitorului ca l-a atacat in mod “josnic” pe maestrul Radu Beligan, dupa ce acesta din urma si-a manifestat sprijinul pentru Victor Ponta in cursa pentru prima functie in stat. În scrisoare, care este semnată de actorii Florina Cercel, Adela Mărculescu, Marin Moraru, Costel Constantin, societari de onoare ai TNB, și de soliștii Dida Drăgan, Angela Similea, Adrian Daminescu și Florin Apostol, i se solicită lui Andrei Pleșu să-i ceară scuze maestrului Beligan, transmite Agerpres.
“Maestrul Beligan merita respectul dumneavoastra si al nostru, nu atacuri politice josnice…”, spun semnatarii scrisorii.
“Acest mesaj nu se refera neaparat la persoane, ci la valori. Acest mesaj reprezinta un semnal de alarma in fata radicalismului, a intolerantei si a urii care se manifesta in societatea romaneasca. Din pacate, aceste sentimente si atitudini care ataca in mod direct fundamentele unei societati deschise sunt promovate nu doar de unii actori politici, ci si de reprezentantii elitei culturale, de oameni care reprezinta repere sociale si care exceleaza in domeniile lor de activitate.
Suntem profund ingrijorati in acelasi timp de atacul nedrept pe care domnul Andrei Plesu l-a lansat la adresa Maestrului Radu Beligan, doar pentru ca marele nostru actor a indraznit sa aiba si sa exprime public o opinie si o optiune politica diferita de cea a domnului Plesu. Consideram ca traim intr-o societate democratica in care libertatea de exprimare este garantata si ca nimeni nu trebuie pus la zid doar pentru ca isi exprima punctele de vedere. Este firesc ca intr-o societate deschisa sa existe pluralism de idei, de opinii si de optiuni de orice natura si este la fel de firesc ca oamenii, in special cei care reprezinta repere pentru societate, sa accepte si sa respecte faptul ca cineva gandeste si se manifesta altfel decat ei.
Domnule Andrei Plesu, va respectam si va recunoastem autoritatea epistemica in calitate de scriitor, de estetician si de istoric al artei, dar consideram ca este fundamental gresit pentru sanatatea spatiului public romanesc sa actionati, prin intermediul cuvintelor, conform dictonului «cine nu este cu noi, este impotriva noastra». Credem ca Romania inceputului de secol XXI ofera cetatenilor sai libertatea de a-si exprima ideile si preferintele, inclusiv pe cele politice, fara a fi atacati, linsati si batjocoriti comunicational de cei care au alte optiuni.
Va respectam parti-pris-ul politic evident al ultimilor 10 ani, va acceptam opiniile expuse in calitate de intelectual, adica de personalitate care se implica in treburile publice. Dar, atunci cand cineva nu este de acord cu o opinie, nu trebuie sa arunce cu pietre, sa denigreze si sa terfeleasca imaginea si munca depusa de o viata intreaga. Cariera de exceptie a maestrului Beligan nu merita in nici un caz astfel de atacuri, pe care le asteptam parca mai mult din partea unor partizani politici obtuzi si nu din partea unui autor respectat ca dumneavostra.
Va rugam sa acceptati acest minim comportament democratic si sa va cereti scuze fata de Maestrul Radu Beligan. Domnia-sa are dreptul, ca si dumneavoastra si ca orice cetatean al acestei tari, sa se exprime public fara teama ca cei care gandesc altfel ar putea reactiona violent!”, se arata in scrisoarea semnata de Florina Cercel, Adela Marculescu, Marin Moraru, Costel Constantin, Dida Dragan, Angela Similea, Adrian Daminescu si Florin Apostol.
In plus, societarii de onoare ai Teatrului National Bucuresti, Florina Cercel, Adela Marculescu, Marin Moraru si Costel Constantin, ii transmit lui Andrei Plesu ca nu prezinta corect realitatea atunci cand spune ca artistii de la TNB i-au cerut in 1990 sa-l demita pe Radu Beligan de la conducerea institutiei: “Vrem sa va reamintim, domnule Andrei Plesu ca, noi, artistii Teatrului National Bucurest in anul 1990 nu v-am cerut schimbarea directorului TNB, domnul Radu Beligan, asa cum afirmati, ci, v-am adresat solicitarea de a numi un director la prima scena a tarii la 3 luni de la vacantarea postului, dupa ce Mesterul Radu Beligan parasise conducerea TNB din motive personale, iar Teatrul National Bucuresti nu avea conducere. Aceasta este realitatea faptica pe care dorim sa o subliniem si sa o facem cunoscuta opiniei publice”.
Esențial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identității naționale este supus la tot mai mari încercări. Este și problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani și ceva, în care harta țării și ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină națională să se maturizeze și să-și afle coerența necesară pentru dialogul cu sisteme de gândire similare. Sprijinită pe marile curente de renaștere națională, de la Școala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalități providențiale (de la Eminescu, la Iorga și Blaga), precum și pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea (unică în lume a) ”poporului născut creștin” s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală moldo-valahă și pe conceptul ”spațiului mioritic” de filiație dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos – valori percepute esențialmente mistic sau irațional -, și mult mai puțin pe conceptul modern de stat național și națiune.
De aici, spasmele dialogului ”spiritului național” cu modernitatea și cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice, cu cât, la nivelul maselor, ”spiritul național” este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaționiste, refractare față de modernitate. Și cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate față de tradiție. Vehemențele naționalismului interbelic, sincrone vehemențelor altor naționalisme din epocă, țin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, atâta vreme cât mișcările ”dreptei” au fost ostracizate de comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor ”dreptei”, ca Mișcarea Legionară, ține de revenirea la același izolaționism doctrinar interbelic.
A susține, fără precizări circumstanțiale, că ”Mișcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt”, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puțin pripit, atât din punct de vedere civic, cât și duhovnicesc. Tabloul complex și contradictoriu al Mișcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990 (memorialistice și de sinteză), deci idealizările, ca și anatemizările ei, explicabile în lipsa informației, nu-și mai au locul. Totuși, incapabilă de a aprofunda nuanțele fenomenului, lumea (și ”stânga”, și ”dreapta”) preferă ucigătoarele judecăți maniheiste (acuzele fără drept de apel, respectiv adularea), care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreț față de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual.
Anonimi ”frați” și ”surori”, susținuți uneori și de clerici izolați sau de călugări rătăcitori, lansează ”smerite” judecăți acuzatoare asupra acestor probleme, care adesea îi depășesc. Inconsistența lor e vădită de spiritul discursului: unilateral și isteric, panicard, lipsit de respect și dorință de înțelegere a celuilalt.
Un comentariu apărut de curând în blogosferă pentru susținerea monahului pro-legionar, susținea că… Ortodoxia ar fi ”de neconceput fără antisemitism”. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, așadar, prima și cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o “Ortodoxie” în afara Creștinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca și urile interconfesionale și interreligioase, antisemitismul trădează Creștinismul și-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creșterea alarmantă a anticreștinismului pe plan mondial nu este o consecință a crispării obstinate în asemenea atitudini?
Mulți dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul “Ortodoxie”, când se referă și la aspecte generale ale Creștinismului, de ca si cum ar prefera “dreapta închinare” (în fața cui? a unui sistem de reflexe și canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. A unui Hristos, care Se refuză partizanatelor politice (oricât ar trage acestea de El), tocmai datorită condiției de Mesia! Pe câți dintre acești rigoriști – oameni trecuți superficial prin vămile cărților, nu și prin acelea ale suferinței transfiguratoare și renașterii în Duh – nu-i enervează tocmai această ”mărinimie” trans-partinică a lui Hristos!
O teribilă armă a dracului este generalizarea – păcat al gândirii neinstruite, nemenționat în îndrumarele de spovedanie – așadar, rămas adesea nespovedit -, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală și încremenirea sufletească în fața concreteții mereu surprinzătoare a vieții. Copiii și sufletele simple nu practică generalizarea – iată unul din motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii și alți teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scupule, pentru a evita eroarea sau impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul (scuzabil, când se consumă în tăcere) cu nejustificate pretenții sapiențial-pedagogice.
Generalizarea păcatului lui Iuda, ca și a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei și care implică problema evreiască și naționalismele locale, cu contondențele lor – iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorțul lor de dragostea iertătoare și mereu dialogică a lui Hristos.
Corespondentul generalizării, în ordinea virtuților, este absolutizarea sfințeniei omenești, cu idolatrizarea tuturor faptelor și convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut – o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renașterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naționaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfințenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are toate șansele de a rămâne ratat.
“(…) La acestea se adauga poate cea mai grava ispita si incalcare a Testamentului Parintelui Justin, dupa parerea mea: lipsa de rugaciune. Mai ales pentru aproape, ceea ce inseamna, in fond, lipsa de iubire si o incalcare a esentei calugariei si ortodoxiei si a insasi Legii lui Dumnezeu. Si rezultatele, cum spuneam, se vad, caci striga, ca din gura de sarpe. Ura. Ura urla. Cand urla ura, cand urla haita, atunci stii cu siguranta ca hoardele de demoni si-au atins scopul.
Zilele acestea constatam ca ura impotriva Manastirii Petru Voda afluieste din doua directii, care se intalnesc, in final, in aceeasi matca: ura anticrestina, normala am putea spune, dezvoltata de portaluri ca Hotnews si acolitii lor si ura “ortodoxa”, care o intretine, practic, pe prima.
Cum poti insa sa te autointitulezi crestin si sa urasti? Sustii evlavia fata de sfintele moaste ale marturisitorilor dar nu intelegi nimic din mesajul unui martir ca Mircea Vulcanescu. Unde este iertarea? Daca iertare nu e, nici dragoste nu e deci nimic nu e. Ura, dupa cum stim, este si apanajul prostilor. Un om inteligent nu poate uri. La fel cum un crestin nu poate uri. Omul inteligent, omul induhovnicit, intelege slabiciunea celuilalt si tot ce poate simti in fata urii, si, deci, a prostiei, este, in primul rand, mila. Profesorul Aurel Vişovan, de exemplu, fost detinut politic care a patimit 17 ani in temnitele bolsevice, simtea doar compasiune pentru tortionarii sai. De asemenea, exista relatari despre detinuti politici care ajunsesera, din aceeasi mila si dragoste fata de tot ce a lasat Dumnezeu pe pamant, sa-si imparta putina lor hrana cu guzganii si libarcile din celule. Asa si Parintele Justin, in chilia sa (“cell”, cum suna in engleza), de la Petru Voda.
Specialisti in ura “ortodoxa”, cu rasfrangeri directe si voite asupra Manastirii Petru Voda, a ucenicilor sai si a lucrarii Parintelui Justin sunt (…).
„Călugărul își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”, spunea, atat de frumos, blandul Parinte Justin. Si asa si trebuie sa ramana, in ciuda exemplelor care ne sunt atat de mediatizate de artizanii urii, fie ei anticrestini declarati fie ei “apologeti” ai urii “ortodoxe”. Cele doua canale ale urii nu reprezinta altceva decat doua fete imbacsite ale aceleiasi monede batute de Mamona si aruncate romanilor in fata, in lupta de doua mii de ani impotriva Treimii Celei de o Fiinta si a frumusetilor Ortodoxiei, intre care cea atat de plina de buna mireasma duhovniceasca este floarea sadita de bunul Parinte Justin Marturisitorul in Gradina Maicii Domnului de la poalele Carpatilor: Manastirea Petru Voda.“
Veteran de razboi, publicist, scriitor, cercetator asupra masacrelor antiromanesti din nordul Bucovinei si chiar martor direct al evenimentelor ce au culminat cu masacrul de la Fantana Alba, dl. col. (r). Vasile Ilica, devenit “persona non grata” in Ucraina la 88 de ani, a fost distins de Ziua Libertatii Presei 2014 cu Premiul “Mile Carpenisan”, pentru lupta sa neobosita in numele adevarului istoric. Asociatia Civic Media si portalul Basarabia-Bucovina.Info i-au acordat dlui Vasile Ilica Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, in semn de omagiu pentru intreaga sa activitate in slujba adevarului, ca publicist si cercetator privind masacrele holocaustului bolsevic din nordul Bucovinei.
Vasile Ilica a primit in aprilie 2012, in ajun de Sfintele Pasti si a doua zi dupa comemorarea masacrului de la Fantana Alba, interdictie de intrare in Ucraina pentru cinci ani, desi casa sa parinteasca si mormintele parintilor se afla in regiunea Cernauti a fostei republici sovietice. Situatia sa a fost adusa de Civic Media in atentia presedintelui Romaniei si a ministrului de Externe al Romaniei, acesta din urma trimitandu-l sa negocieze cu Securitatea ucraineana (SBU). Cu toate ca Romania, prin conducatorii ei vremelnici, se declara o sustinatoare infocata a integritatii teriotoriale a Ucrainei si a presupusului ei parcurs european si euro-atlantic, statul articificial vecin nu catadicseste sa respecte nici cele mai elementare drepturi ale romanilor, consfintite prin acorduri internationale. Aceasta fie ca sunt la ei acasa, in Transcarpatia, nordul Bucovinei, Tinutul Herta si Bugeac, Basarabia istorica, fie ca sunt cetateni ai Uniunii Europene, ca Vasile Ilica si alti doi jurnalisti profesionisti, declarati de asemenea “dusmani ai poporului ucrainean” pentru articolele lor despre comunitatea romaneasca din Ucraina, Simona Lazar si Valentin Tigau, de la Jurnalul National si Radio Romania.
Civic Media, asociatie infiintata in anul 2000 cu scopul de a contribui la apararea valorilor nationale prin intermediul mass-media si a actiunii civice directe si inteligente, devenind si o redutabila resursa de informatii si analize geopolitice, ca editor a numeroase volume de specialiate, profita de aceasta ocazie pentru a atrage atentia autoritatilor statului roman de azi, urmatoarele:
1. Actuala Ucraina va merge spre destramare in cel mai scurt timp, conform previziunilor si, momentan partial, a hartii intocmite de analistii Civic Media si prezentate in ziarul ZIUA inca de-acum 10 ani. Din cele doua state care vor rezulta, in cel cu pretentii de afiliere la structurile euro-atlantice, ponderea minoritatii romanesti – estimata la circa 600.000 de romani – va creste major, ca urmare a micsorarii populatiei ucrainene a noului stat creat. De asemenea, in aceeasi situatie se va afla minoritatea poloneza dar si cea rusa ramasa, si, cu un rol minor, cea maghiara. In noile conditii se impune ca statul roman sa faca tot ceea ce este posibil ca membrii comunitatii romanesti din Noua Ucraina – impreuna cu cei ai comunitatii poloneze, minoritate care apartine de un stat cu care impartasim numeroase deziderate europene si euro-atlantice – sa beneficieze de aceleasi drepturi de care beneficiaza minoritatea maghiara din Romania.
2. Prin preluarea sub control a Crimeii de catre Federatia Rusa, invocandu-se existenta unui act administrativ al fostei URSS, acum anulat sine-die, se creeaza premisa posibilitatii invocarii aceleiasi proceduri, ce-si va intra in legalitate dupa modelul deschis de precedentul Kosovo, si in cazul Insulei Serpilor, pamant romanesc si important punct geostrategic si geoeconomic la Marea Neagra, cedat fostei URSS, de asemenea, printr-un simplu act administrativ, respectiv un proces verbal (!), dar prezent in cadrul teritoriului national al Romaniei in urma Tratatului de la Paris din 1947.
3. Avand in vedere previzibila disolutie a statului ucrainean rezultat in urma disparitiei URSS, stat ex-sovietic cu care Romania a semnat un rusinos Tratat de baza in 1997, criticat adeseori de actualul presedinte al Romaniei, Traian Basescu, dar niciodata denuntat, documentul in sine devine caduc si se auto-anuleaza de la sine, deschizandu-se astfel posibilitatea negocierii pe cale pasnica a revenirii tuturor teritoriilor romanesti ocupate de URSS – expresia administrativa a unui regim criminal blamat la nivel mondial – la tara mama, Romania.
Civic Media si pagina de istorie nationala Basarabia-Bucovina.Info sunt onorate sa mai spele putin din delasarea autoritatilor si sa confere acest premiu binemeritat col. (r) Vasile Ilica, impreuna cu desemnarea sa drept membru de onoare al Asociatiei Civic Media. Dl. Vasile Ilica este si membru de onoare al Asociatiei Nationale pentru Cultul Eroilor cat si membru al Asociatia “Pro Basarabia si Bucovina” si Societatii pentru Cultura Romaneasca “Mihai Eminescu” din Cernauti si a fost distins pentru activitatea sa, printre multe altele, cu „Premiul Document” al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova şi Biroului de Informare al Comisiei Europene din Republica Moldova.
Dl. Vasile Ilica este martor direct al evenimentelor care au culminat cu masacrele de la Lunca si Fantana Alba din 1941 si un cercetator pasionat, meticulos si eficient asupra holocaustului bolsevic din nordul Bucovinei, cum il numeste chiar dansul in scrierile sale. In 2012, anul interdictiei, a facut publica o noua descoperire macabra, respectiv dovada unei alte crime in masa: sute de romani dar si ucrainieni, executati de NKVD, filiala ucraineana, dupa prima ocupatie a Bucovinei si aruncati intr-o groapa comuna in Cernauti inainte de venirea trupelor romane eliberatoare. Dl. Vasile Ilica, care banuieste ca acesta este motivul interdictiei sale, a descoperit chiar si lista cu numele victimelor ucise de NKVD, lista care ar trebui sa intre imediat in atentia Parchetului General al Romaniei, avand in vedere ca aceasta crima in masa s-a petrecut pe teritoriul Romaniei, asupra unor cetateni romani.
Concret, dansul considera ca “această măsură luată de autoritățile ucrainene de la Cernăuți se constituie ca formă de „represalii“ împotriva autorului cărții „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – episodul: Nordul Bucovinei zonă de ocupație a URSS (1940–1991)“, lucrare în care pentru prima dată se publică un număr de șase liste, traduse în limba română, cu numele a 222 deținuți politici bucovineni ce se găseau în iunie 1941 în Închisoarea din Cernăuți, unde au fost condamnați la moarte și executați de către organele UKGB în perioada 28 iunie–3 iulie 1941.”
Pe langa articolele de istorie si dezvaluiri din Familia română, Crişana, Arcaşul, Plai românesc, Zorile Bucovinei, Gazeta de Herţa, s.a., laureatul Civic Media 2014 este autorul urmatoarelor lucrari de specialitate, ce ar trebui achizionate in numar cat mai mare de mai multe ministere ale Romaniei, si difuzate atat in tara cat si in strainatate:
1) „Fântâna Albă o mărturie de sânge“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 1999, 320 pagini. Lucrarea a fost lansată la cel de al III-lea Congres al Intelectualității din Nordul Bucovinei (5 martie 2000);
2) Volumul „Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2003, 477 pagini. Această lucrare a necesitat mai bine de 7 ani de documentare în rândul victimelor stalinismului, în diverse arhive și în presa timpului. După lansare, această carte a beneficiat de o frumoasă recenzie a ziaristei Maria Toacă intitulată „File sângerânde din cartea neagră a neamului“ publicată în revista Zorile Bucovinei, din 4 mai 2004;
3) Volumul „Bucovina abandonată“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2010, 476 pagini. Această carte a fost lansată în cadrul simpozionului „Sărbătoarea cărții“, organizat de Societatea pentru cultură românească „Mihai Eminescu“ din Cernăuți, la data de 25 aprilie 2010, prilej cu care mi s-a acordat o diplomă de onoare;
4) „Bucovina pe calea reîntregirii – 1775–1918“, 152 pagini – Editura „Provita“ din Cluj, lucrare închinată unirii Bucovinei din 1918 și distribuită studențilo și elevilor bucovineni și basarabeni ce au studiat în România.
5) „Basarabia la întâlnire cu istoria – 1917–1918“ – Editura „Provita“ din Cluj, lucrare închinată unirii Basarabiei, ce de asemenea a fost distribuită studenților și elevilor din Bucovina și Basarabia.
6) Volumul „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – episodul Nordul Bucovinei zonă de ocupație a URSS (1940–1991)“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2011, 239 pagini, lucrare propusă a fi prezentată la simpozionul „70 de ani de la masacrul de lângă Fântâna Albă“ (31 martie 2011) – simpozion organizat de Societatea Golgota din Cernăuți.
7) Volumul “Bucovina noastra – Antologie istorica 1775 -2011” – Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2012, 695 pagini, cu o prefata de prof. univ. dr. Mihai Drecin
La aflarea vestii noastre privind noua recunoastere a muncii sale deosebite, de catre Civic Media si Basarabia-Bucovina.Info, dl. Vasile Ilica, care implineste anul acesta 90 de ani, fiind născut la 11 noiembrie 1924 în satul bucovinean Broscăuţii Noi, din apropierea Storojineţului si apoi refugiat în anii ’44, a fost extrem de emotionat. Dansul ne-a marturisit ca tot ce-si mai doreste in acest moment este sa-si sarbatoreasca implinirea a 90 de ani alaturi de prietenii si camarazii sai, acasa, in Bucovina natala. Il va ajuta oare Presedintele Romaniei sau Ministerul de Externe al Romaniei?
Adenda: Despre toate acestea, dar in mod special despre descoperirile cercetatorului nonagenar Vasile Ilica privind masacrele holocaustului bolsevic din Bucovina ocupata, puteti afla din interviul realizat de Victor Roncea cu ocazia comemorarii a 73 de ani de la Masacrul de la Fantana Alba, din 1 aprilie 1941, disponibil mai jos. Basarabia-Bucovina. Info urmeaza sa publice largi extrase din lucrarile laureatului nostru, veteranul de pe frontul adevarului romanesc, Vasile Ilica.
Autorul Vasile Ilica, născut la 11 noiembrie 1924, în satul bucovinean Broscăuţii Noi, din apropierea Storojineţului, de profesie subinginer constructor, refugiat în anii ’40 din Bucovina, veteran de pe frontul antihitlerist al celui de-al II-lea război mondial, a cunoscut din tinereţe vicisitudinile conflictului mondial care a afectat atât de tragic ţara noastră în acea perioadă. Atunci, ne aminteşte Vasile Ilica în cartea sa, „din trupul României Mari au fost rupte teritorii şi comunităţi însemnate prin jocul politic al marilor puteri ale vremii: Germania, Italia şi URSS. Din păcate, Pacea de la Paris din 1946-1947 a sancţionat abuziv rămânerea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei sub controlul URSS. … Tragediile individuale şi colective suferite în acei ani şi după aceea, până astăzi, au rămas nu numai în memoria documentelor, ci şi a celor care au fost martorii sau actorii evenimentelor”.
O stire de “ultima ora” (dar nu pe toate canalele): A inceput razboiul! In transeele pentru Rosia Montana, rebelii “civili” au iesit la “lupta cea mare”, rob cu rob sa se uneasca: oameni de cea mai buna intentie si credinta, patrioti adevarati, romani iesiti in strada in costume nationale alaturi de gnomii lui Soros, activisti anticrestini si piticanii paroase ca Remus Cernea si partenerul lui civil, cretuliul Nicu Sordan (*). Nationalisti curati ca Dan Tanasa, militanti pentru apararea romanilor din teritoriile ocupate, Harghita si Covasna, in strada, la nivel international, alaturi de partide extremiste din Ungaria, cu agenda antiromaneasca fatisa.
Ca niste pale mediatice de elicopter pe deasupra Pietei Universitatii, asigurand zgomotul de fond necesar, Vocea Rusiei ne da o lectie de romanism (ghilimelele sunt invizibile): “Paroxismul trădării: Roşia Montana“. Citez: “Roşia Montana este mai mult decât un sit arheologic sau locul unei exploatări miniere. Roşia Montana este un simbol, fiind concomitent un simbol al trezirii la viaţă a societăţii româneşti cât şi simbolul dispreţului maxim pe care clasa politică îl are faţă de opiniile cetăţenilor.” Hm, asta e dovada clara ca romanii au ocupat Rusia, pana la antenele propagandei de stat, si nu invers.
De sus, din stratosfera, ramas aproape fara aer, ca un pui de Gostat gatuit, Obama Ponta ii da cu bombardeaua, apoi cheama “reprezentantii boborului” sa decida, timp in care trece la un menage a trois, kinky, “in lanturi, pentru Rosia Montana”, impreuna cu Sorin Rosca Stanescu si soata Daciana, in manejul zoopolitic din Casa Poporului. Un menaj in care se imbina ordinul cu placerea, simbolic, desigur, ca si loviturile lui Obama asupra Siriei. Dupa cum ne reaminteste Cristian Banu intr-un comentariu pe tema, la Politica ta, despre “Comedia absurdului”: „Pe vremuri era o vorbă, ‘Tovarăși, eu am o opinie, dar nu sunt de acord cu ea.’”
De la microfoanele Pravdei, Bashar al Basescu, din submarinele politicii dambovitene, trage torpile cu varful otravit pentru apararea patriei capitaliste. Dar cine sa-l mai creada? La credibilitatea lui de sub zero, mai bine ar tacea.
Care este solutia pentru Rosia Montana? Nu stiu. Dar stiu, extrem de bine, cine sunt actorii – mirceatomii, scenaristii – renatoweberienele, si regizorii – sorosopatrushevii, care profita de figurantii scosi la munca de strada gratis, in timp ce buzunarele “alesilor” se umfla la Bursa din Toronto. Mai stiu ca ungurii, care si-au tapetat cupola Parlamentului cu aurul de la Rosia Montana (apropo, acesta e tot tezaur romanesc; de ce nu-l cerem inapoi?), sunt fideli obsesiei lor ca “vor lua Ardealul inapoi” si-atunci isi zic ca se vor bucura singuri de aurul din adancuri estimat la circa 10 miliarde de dolari (uncia a ajuns la 1,390 USD). Iar afaceristii pretutindenari, de teapa lui Soros si ai lui, care vor sa sufle caimacul celor de azi, stiu ca licenta RMGC expira in patru ani. Cum au intins-o 10 ani cu protestele “ecologistilor” in civil, o mai pot lungi inca patru. Si-atunci sa vezi “licitatie”!
In final, daca exploatarea ar fi 100% in mana statului – aviz amatorilor: dezastrul de la Rosia Poieni, cu biserica scufundata in steril, apartine tot “statului roman” – am putea spune, oare, “Ura! Aurul e al romanilor!”? Dar nu a mai fost asa, in vremuri nu demult apuse? S-au bucurat romanii de el? Poate, macar prin faptul ca serviciile de sanatate, sa spunem, ca exemplu, erau gratuite… Dar in rest? Si cine este, azi, “statul roman”? Nu tot ei, zgonii, pontii, tokesii si basestii?
Concluzia o pune Mihai Tociu, prin ilustratia la articolul sau pe aceasta tema, De ce Soroș le-a dat ”ecologiștilor” Roșia Montană, unde ofera si o posibila solutie: implicarea in politica. Dar fotografia, cu porcul in varf de teapa, spune tot: “Democracy is a Lie”. Da, stiu, sunt extremist, nu patriot ca “romanii” de la Vocea Rusiei si Hotnews.
Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia s-au adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp. Dupa cum zicea si Ceausescu la Proces: „Dar asta înseamnă nimicirea României!”
Pacepa intra totusi in legenda. Putini oameni se pot mindri ca au lucrat, pe state de plata, pentru Securitatea romana, KGB si CIA, citeodata pentru toate concomitent.
În răspăr cu opiniile îndeobşte împărtăşite în rîndurile istoricilor români în ceea ce-l priveşte pe fostul adjunct DIE, istoricul american dinamitează imaginea acestuia, susţinînd că ‘’trădarea’’ lui Pacepa ar fi fost în realitate regizată de sovietici cu scopul de a dezinforma serviciile secrete americane în privinţa regimului de la Bucureşti şi a induce o stare de reticenţă a americanilor faţă de statul român.
Ion Mihai Pacepa, dacă era vocea lui, fiidcă oricum înfăţişarea era „protejată”, a oferit duminică seara un interviu la B1 TV, la împlinirea a 35 de ani de la defectarea sa din funcţia de şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe din cadrul Securităţii Statului şi, în plus, din cea de consilier pentru securitate şi dezvoltare tehnologică al preşedintelui României.
La 35 de ani de la “defectarea” pionului KGB, brigada de pionieri care incerca sa resusicite “live” tehnica ruseasca a maskirovkai impreuna cu mumia lui Pacepa, a produs un “interviu” care copiaza mai curand metoda lui Potemkin, plasandu-l pe Pacepa in geamul de la B1 pentru a-i incasa Tismaneanu pensia.
UPDATE: AZI LA TVR 1, ORA 21.00 – MOSTENIREA CLANDESTINA – Larry Watts si Monica Ghiurco despre Pacepa si ai lui
Misteriosul domn Pacepa
de Larry Watts
Subiectul referitor la Ion Mihai Pacepa, cel care a ales să “schimbe tabăra”, este unul controversat. Există dezbateri despre angajatorii domnului Pacepa, dacă a fost sau nu reprezentantul Securităţii statului, care este natura dezertării sale, cât de importantă a fost contribuţia sa la căderea lui Ceauşescu, în ce măsură fuga sa a avut o importanţă în procesul de democratizare a României etc.
Unele dintre aceste subiecte au fost elucidate şi nu ne mai preocupă. Altele rămân pe tărâmul supoziţiilor. În cele ce urmează doresc să fac referire la trei dintre ele.
A lucrat Pacepa pentru KGB?
Pacepa a declarat atât echipelor germane, cât şi celor americane implicate în dezertarea sa, că a lucrat direct în favoarea KGB-ului – deşi era la vremea respectivă adjunctul şefului serviciilor de informaţii externe. De fapt, el nu a ezitat niciodată să sublinieze faptul că a lucrat ca agent KGB. În cartea să din 1987, „Orizonturi Roşii”, el a subliniat faptul că a avut întâlniri personale cu şeful KGB Yuri Andropov şi insistă asupra faptului că raporta direct către Alexander Mikhailovich Sakharovski, şeful serviciilor de informaţii străine al KGB.
Desigur că la vremea respectivă Pacepa încerca să acrediteze ideea că Securitatea şi Ceauşescu- erau agenţi ai Moscovei, dar afirmaţiile sale privind faptul că raporta direct şefilor KGB au fost explicite şi nu doar metaforice.
În cadrul unui simpozion public referitor la activitatea KGB-ului, în cadrul căruia a dezbătut problematica cu James Woolsey, fost Director al CIA şi fostul disident sovietic Vladimir Bukovsky, el a afirmat, fără echivoc, că „am petrecut 27 de ani din viaţa mea lucrând pentru KGB şi am părăsit această tabără acum 26 de ani” (Front Page Magazine, 30 aprilie 2004).
Cei „27 de ani” acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în 1951, când securitatea românească era controlată integral de centrala de la Moscova şi până la dezertarea sa, în 1978.
Pacepa a reafirmat cu perseverenţă că în 1972, superiorul său din KGB i-a acordat responsabilitatea pentru „operaţii ilegale în România” (The American Spectator, 9 iulie 2010). Nu exista nicio controversă în ceea ce priveşte faptul unanim recunoscut, atât de către CIA, cât şi de către BND precum şi de către alte medii informate – privind faptul că Pacepa lucra pentru KGB. De ce există această controversă în media din România, este un mister.
Securitatea era controlată de către KGB?
Acest aspect este un pic mai sensibil dacă luăm în considerare faptul că unii consideră că KGB-ul avea abilitatea de a recruta agenţi dubli în cadrul Securităţii, ca o „dovadă” a controlului pe care îl exercita. Oricum, un număr însemnat de surse confirmă că serviciile de inteligenţă româneşti au întrerupt orice cooperare explicită cu KGB-ul încă din 1963.
Dezertorii din serviciile secrete cehoslovace Ladislav Bittman şi Jan Sejna raportează că problemele de colaborare cu România au început în 1962. Liderul sovietic Nikolai Podgorny a specificat anul 1963, ca anul încetării colaborării. În conformitate cu cele declarate de Serviciile Est Germane, Stasi, liderii KGB i-au informat în legătură cu încetarea acestei colaborări în timpul discuţiilor bilaterale din 1967. De asemenea, Yuri Andropov nota în raportul său anual, după primul an ca şef al KGB-ului, că organizaţia a primit doar informaţii minimale din partea română şi acestea doar de la ambasadorul României.
Cu excepţia serviciilor secrete bulgare, KDS, pe care România încă speră să le cointereseze în ideea unui Pact Balcanic, independent de Uniunea Sovietică, Securitatea întrerupsese orice colaborare explicită cu celelalte servicii ale Pactului, încă de la mijlocul anilor 1960.
În lumina acestor realităţi, afirmaţia lui Pacepa că primea ordinele direct de la conducerea KGB-ului în 1972 este deosebit de interesantă.
În 1971, imediat după vizită lui Ceauşescu la Beijing – primul dintre liderii comunişti de la ruptură sino-sovietică – Moscova a ordonat celorlalte servicii ale Pactului de la Varşovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea.
A existat o mică întârziere între aceste instrucţiuni şi încetarea oricăror contacte, care au permis o „ultimă vizită socială” a oficialilor KGB şi a soţiilor acestora în România, la începutul anului 1972.
Şeful acelei delegaţii, şeful serviciilor de contrainformaţii Oleg Kalugin, nota după ce s-a mutat în Statele Unite că, în timp ce celelalte servicii ale blocului deveniseră „şi mai aservite KGB-ului”, românii ieşiseră din alianţă şi, în 1971 „Ceauşescu întrerupsese toate legăturile cu KGB-ul” (Harvard International Review, 2002).
Şi documentele serviciilor secrete din Bulgaria raportează că KGB-ul a forţat KDS să întrerupă orice legătură cu România în 1971 şi să pledeze „mea culpa” pentru că le păstrase atât de mult timp.
Prin urmare, în ce bază primea Pacepa ordine de la conducerea KGB pentru „operaţiuni ilegale în România” în 1972?
Niciunul din celelalte servicii ale Pactului nu considera Securitatea „un partener cooperant, frăţesc” şi toţi ceilalţi lideri ai Pactului denumeau România şi pe conducătorul ei „trădatori” în cadrul întâlnirii lor din luna august 1971 în Crimeea. În conformitate cu arhivele dezvăluite de arhivistul KGB Vasiliy Mitrokhin, spre sfârşitul anilor `70, cam în aceeaşi perioadă în care a fugit Pacepa, Prima Direcţie a KGB a transferat România şi Securitatea din cadrul Departamentului al 11-lea pentru cooperare cu servicii socialiste frăţeşti, în cadrul Departamentului al 5-lea, care includea statele NATO, Albania şi Iugoslavia, toate fiind ţinte ale operaţiunilor ostile de intelligence ale sovieticilor şi ale statelor Pactului de la Varşovia.
În mod clar, Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu duşman mai degrabă decât ca unul subordonat.
De ce a dezertat Pacepa?
Există mai multe teorii care tratează problema motivării fugii lui Pacepa, în iulie 1978. Una dintre teorii susţine că îi era teamă de iminenta deconspirare a sa că agent KGB, că îi era teamă că vor fi făcute publice activităţi ilegale sau ambele. O altă teorie susţine că i s-ar fi ordonat din partea KGB-ului să procedeze aşa. Mult mai puţin convingător, Pacepa a susţinut în cartea sa din 1987, că era un iubitor al democraţiei şi un pro-american în secret. Acesta este un domeniu al speculaţiilor mai degrabă decât al cunoaşterii, cel puţin până în acest moment, dar primul este cel mai probabil în comparaţie cu ultimele două.
În general, KGB-ul nu îşi dorea ca ofiţerii săi să dezerteze din cauza secretelor pe care ar fi putut să le dezvăluie. De asemenea, KGB-ul nu avea de ce să fie nerăbdător cu privire la pierderea unui agent atât de sus plasat în Securitate şi în ierarhia româneasca - Pacepa era totuşi principalul consilier pe probleme de securitate al lui Ceauşescu.
Se păstrează încă suspiciuni privind dezertarea sa ca fiind o operaţiune pusă la cale de sovietici, în primul rând pentru că Pacepa a făcut declaraţii privind politica românească şi comportamentele româneşti despre care ştia că sunt false. Acest fapt confirmă ipoteza conform căreia operaţiunea era de dezinformare de tip sovietic, care să distrugă relaţia specială româno-americană.
Oricum, el ar fi putut să cocheteze şi cu sprijinul pe care i l-ar fi putut oferi un grup din interiorul Statelor Unite, interesat în subminarea suportului pe care Washington-ul îl oferea României, spre exemplu, una dintre organizaţiile Ungaro-Americane care insistau să afirme că România a practicat genocidul în ceea ce-i privea pe etnicii maghiari din Transilvania.
Există şi posibilitatea că el exprima nemulţumiri personale de un fel sau altul. În orice caz, întrebarea referitoare la motivaţiie lui Pacepa pentru fuga sa rămâne o întrebare deschisă. Recent, un jurnalist m-a interpretat greşit şi a făcut afirmaţia că eu aş fi spus că socotesc şi – că aş avea “dovezi”- că Pacepa a fugit în Statele Unite ca parte a unei operaţiuni sovietice. Eu nu am spus şi nici nu cred aşa ceva. Oricum există precedente în care fugarii au ajuns din nou sub influenţă sovietică după ce au ajuns în Statele Unite. Anatoliy Golitsyn, un fugar din cadrul KGB, a oferit informaţii foarte bune în timpul dezertării sale iniţiale în 1961-1963 înainte de a deveni foarte frustrat că nu a fost lăsat să ofere personal un briefing preşedintelui John Kennedy şi s-a mutat în Anglia.
La intoarcerea în SUA, în vara lui 1963, a venit cu tot felul de fabulaţii care confirmau dezinformarea sovietică, a bulversat contrainformaţiile CIA şi a compromis în mare măsura operaţiunile CIA în blocul sovietic pentru urmatoarea decadă. Printre noile revelaţii ale lui Golitsyn erau afirmaţiile cum că ruptura dintre Tito si Stalin, dintre albanezi şi sovietici, precum şi cea sino-sovietică erau false, că independenţa României era un mit şi un pic mai târziu, că Uniunea Sovietică nu ar invada niciodată Cehoslovacia pentru că furia sovieticilor pentru „Primavara de la Praga” era doar de faţadă.
După cum nota un analist american: „dupa ce-şi dovedise buna credinţă în timpul primei perioade de rezidenţă în SUA”, Golitsyn părea că a “reluat misiunea sa de dezinformare” (David Martin, A Wilderness of Mirrors, 2003). CIA a conchis că preţul pentru KGB ar fi fost mult prea mare pentru ca ei să încurajeze în mod voit dezertarea unui ofiţer propriu. Oricum, acest lucru nu era valabil şi în cazul ofiţerilor din serviciile aliate.
În 1987, spre exemplu, CIA a descoperit că “fiecare agent cubanez recrutat de către agenţie în ultimii douăzeci de ani era de fapt agent dublu – pretinzând loialitate faţă de SUA dar lucrând de fapt în secret pentru Havana” (Timothy Weiner, A Legacy of Ashes: The History of the CIA, 2007).
Aparent, ceea ce nu era permis celor din KGB, era permis ofiţerilor din serviciile auxiliare a căror cunoaştere în ceea ce priveşte centrala KGB era limitată.
Pentru a concluziona, ştim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB – nu era nici macar în relaţii cordiale (deşi unii dintre ofiţerii de securitate ca şi Pacepa erau cu siguranţă).
Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte stabilite cu claritate şi confirmate în mod repetat prin documente şi declaraţii date la vremea respectivă.
Noi nu ştim de ce a dezertat în SUA. Dar noi ştim ceea ce a spus odată ajuns acolo.
In ciuda carcotasilor cam grabiti, eu nu cred ca audienta de la BCU a fost constituita din “nostalgici”, dupa cum prevazuse de altfel profesorul Mihai Retegan ca se va spune. Cu ochiul meu de simplu ziarist am vazut in sala atat autentici profesionisti ai informatiei si cautatori independenti ai adevarului cat si o parte importanta din elita fostei, actualei si viitoare securimi, intre care se aflau in calitate oficiala doi consilieri speciali de-ai Premierului si doi de-ai Presedintiei, plus specialisti straini de marca prezenti la noi in tara. Interesul extraordinar pentru acest eveniment a fost reflectat de altfel de cei peste 11.000 de participanti indirecti la lansare, care au urmarit conferinta “Live”, prin intermediul platformei Privesc.eu. Tinand cont ca transmisia in direct a evenimentului s-a desfasurat pe internet (presa centrala, doar de limba romana, a lipsit aproape cu desavarsire, daramite sa se mai si difuzeze ceva pe televiziuni) ma indoiesc profund ca doar “nostalgicii” au fost calare pe calculatoare.
Desigur, se poate pune intrebarea: cine au fost cei 11.000? O parte, semnificativa doar prin capacitatea lor de otravire prin mijloacele de propaganda la care au, inca, acces, a fost cea scoasa in evidenta de profesorul Mihai Retegan, in postura de “avocat al diavolului”: acele “VIP”-uri intelectualoide care au intampinat cu o violenta salbatica si primul volum, dand din coada si copite si inainte de lansarea celui de-al doilea, “ceea ce demonstreaza in modul cel mai clar ca o anumita politica continua in ceea ce ne priveste”, dupa cum afirma istoricul roman.
Daca luam la buchisit cartea lui Larry Watts de la coada, ca sa respectam si titlul – “Cei dintai vor fi cei din urma” – ne vom face o idee din ce zone provin si cine sunt aceste personaje cu apetente viscerale impotriva Romaniei si a adevarului istoric, reliefat de profesorul american in premiera internationala intr-o asemenea forma complexa si unitara. Asadar, studiind ochiometric Indicele de nume, vom constata ca daca trimiterile la URSS sunt cam egale cu cele la SUA, in schimb, volum de informatii cu privire la Ungaria si Budapesta este aproape triplu. In topul topurilor se afla Moscova, apoi CIA, KGB si, la rand, cateva personaje malefice ale istoriei Romaniei, venite cu pluta sau tancul in tara noastra, cum ar fi Leonte Rautu si Ion Mihai Pacepa.
Un Pacepa al carui mit este definitiv spulberat in cartea istoricului si expertului in informatii Larry Watts. Un Pacepa – agent sovietic dovedit -despre care aflam intr-o nota de subsol (p. 151 – aici am gasit si o greseala de cifra – generalul Serb a tradat in 1971 si nu, evident, in 1991; dar sunt sigur ca macar la corectura va fi de folos gasca lui Tismaneanu 🙂 ) ca a fost sustinut in opera sa de intoxicare si dezinformare ante si post-decembrista de niste personaje intre care se numara un fost politruc comunist ca V. I. Tismaneanu, un informator al Securitatii mansurtizat la Radio Europa Libera ca Nestor Ratesh, un fost disident pasaportat in SUA ca Dorin Tudoran, propagandistul de serviciu Dan Pavel si jurnalistul de servicii Sorin Rosca Stanescu (macar cel din urma ar avea datoria sa-si explice pozitia). Un Pacepa publicat cu surle la Humanitas si promovat cu trambite de reteaua antiromaneasca din care fac parte un Liiceanu, un Plesu, un Patapievici (sub umbrela cui?)…
Acestia si alti cativa au reprezentat probabil o parte dintre nostalgicii carcotasilor care or fi urmarit transmisia. Dar restul de 10.990? Restul pana la 11.000 sunt romani. Romani interesati sa afle adevarul despre tara lor. Adevar tinut la secret timp de aproape 70 de ani. Adevar pentru care a fost nevoie de un american ca sa-l aflam, la aproape 24 de ani de la schimbarea violenta de regim din 1989, intregit, dincolo de ceea ce am trait cu totii.
Larry Watts, un specialist al informatiilor de toate categoriile, cu o capacitate analitica remarcabila, reuseste sa completeze Istoria sincera a poporului roman scrisa de regretatul profesor Florin Constantiniu, cat si studiile colegilor sai de crez si generatie, cu o perspectiva ascunsa, pana acum, celor interesati de adevar. O perspectiva care vine ca un izvor de apa via intr-o mlastina de ura, pentru a schimba, categoric, viitorul romanilor, prin cunoasterea in totalitate a trecutului lor, ceea ce se poate constitui intr-o arma redutabila pentru preluarea controlului asupra prezentului nostru.
Capitolul care se inscrie ca un necrolog al lui Pacepa se incheie intr-un mod lamuritor: “In mod ironic, daca exista cu adevarat un “mit” privitor la independenta Romaniei, acesta rezida in faptul ca “independenta” era un termen mult prea palid pentru a descrie politici atat de vizibil si de constant ostile obiectivelor esentiale ale sovieticilor”.
Multumim, Larry Watts!
Si acum, Prefaţa autorului:
Ca sovietolog, m-am implicat în studiile privind România în perioada de vârf, post-destindere, a Războiului Rece. Pe vremea aceea, spre sfârşitul anilor 1970, subestimarea semnificaţiei declaraţiilor, politicilor şi acţiunilor României şi extrapolarea acestor atitudini şi comportamente la ceilalţi membri est-europeni ai Pactului de la Varşovia deveniseră o practică uzuală în rândul analiştilor americani specializaţi în politica regiunii. Sursele româneşti care afirmau contrariul erau tratate cu neîncredere. Cum România era pe atunci doar un subiect de interes periferic, am „clasat“ această informaţie într-un ungher îndepărtat al minţii. Mie nu-mi fierbea nicio oală acolo, dacă pot să spun aşa.
Vizitele repetate în România în anii 1980 şi expunerea mea directă la condiţiile de viaţă dure impuse populaţiei în cursul respectivului deceniu nu au făcut decât să mă predispună la aceeaşi lipsă de încredere. După 1989, când am revenit în România, am început să lucrez cu diverse oficialităţi în probleme de prevenire a conflictelor etnice, de reformare a armatei şi a serviciilor de informaţii şi de integrare în Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO).
Faptul că am putut remarca direct eforturile lor autentice de instaurare a democraţiei în ciuda aparatului administrativ cvasi-distrus şi a reacţiilor neconstructive din partea unui Occident lipsit de bunăvoinţă mi-a readus în minte atitudinile neîncrezătoare ale analiştilor americani faţă de sursele româneşti, atitudini pe care le observasem în anii Războiului Rece. Astfel, dorinţa de a descifra cauzele acestei continue percepţii greşite asupra intenţiilor şi comportamentelor României s-a transformat pentru mine într-o preocupare constantă.
Deja evidentă în volumul Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, această preocupare este ilustrată mai explicit în lucrarea de faţă. Cei dintâi vor fi cei din urmă reia firul conflictului manifestat între România şi Pactul de la Varşovia de acolo de unde fusese întrerupt în Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, în 1978, şi îl continuă până în prima săptămână a lunii decembrie 1989. Volumul începe prin a aborda dificultăţile pe care anomalia românească le ridicase în faţa analiştilor occidentali începând cu sfârşitul anilor 1970 şi până în ajunul Revoluţiei care a dus la căderea regimului comunist.
Nu m-am bazat, în documentarea mea, pe multe surse româneşti. Motivul nu este nicidecum lipsa unor analize clare şi bine realizate, fiindcă acestea nu lipsesc. Ele nu au fost însă reprezentate aici deoarece practica de a pune sub semnul întrebării credibilitatea surselor româneşti era atât de extinsă, încât atunci când am început acest proiect am preferat să evit (aproape) în întregime acest risc, încercând să creionez imaginea în principal din perspectiva rapoartelor şi documentelor alcătuite de ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia.
Obstacolul „concepţiilor încetăţenite“ este unul greu de surmontat, iar pentru a-i convinge pe ceilalţi să-l abordeze sunt necesare dovezi nu doar limpezi şi convingătoare, ci incontestabile. Excepţiile pe care mi le-am permis sunt studii sau culegeri documentare cu anexe oficiale, pe motivul că acestea pot fi accesate mai uşor decât arhivele respective. Aceeaşi logică a stat la baza website-ului www.larrylwatts.com, pe care am postat circa 300 de link-uri şi documente originale din arhivele foştilor membri ai Pactului de la Varşovia, ale fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, ale Agenţiei Centrale de Informaţii a Statelor Unite, a Departamentului de Stat şi ale Casei Albe, la care se vor adăuga alte documente.
Cei dintâi vor fi cei din urmă se constituie în esenţă într-o serie de studii de caz. Unele examinează principalele ţinte ale operaţiunilor clandestine şi de dezinformare ale sovieticilor şi procesul de sistematică atribuire eronată din cadrul alianţei. Altele se concentrează asupra eforturilor româneşti de a bloca utilizarea Pactului de la Varşovia ca pe un instrument de proiecţie a puterii sovietice, de folosire a medierii ca o modalitate de blocare a extinderii influenţei sovietice în diverse regiuni ale lumii şi de a urma politici de securitate şi dezarmare capabile să limiteze exercitarea puterii militare sovietice.
Căldura cu care publicul român a primit volumul Fereşte-mă, Doamne, de prieteni a fost copleşitoare pentru o lucrare de anvergura şi dimensiunile ei, cu mai multe tiraje după cel dintâi, lansat în 2011. Deşi în cuprinsul său era reliefată discrepanţa uriaşă dintre politica internă restrictivă a României şi cea externă evident liberală, unii au criticat lucrarea ca fiind o abordare „unilaterală“, deoarece nu aborda şi situaţia grea a populaţiei în perioada regimului comunist.
Faptul că volumul în cauză nu s-a axat asupra acestei chestiuni este, în mod cert, real. Dar Fereşte-mă, Doamne, de prieteni a fost conceput, în parte, pentru a corecta o perspectivă. Înainte de publicarea sa, analizele post-1989 privind România în cursul Războiului Rece care nu se focalizau în mod covârşitor şi deseori exagerat asupra represiunii interne, ignorând complet comportamentul şi politica sa externă şi de securitate, erau extrem de rare. Atât de rare, încât extraordinarele sale parteneriate occidentale erau interpretate deseori ca o consecinţă a percepţiilor eronate ale Vestului, iar opiniile laudative exprimate de cinci preşedinţi americani şi de diverşi lideri europeni erau privite ca fiind nu evaluări corecte, ci rezultatul credulităţii occidentale. Chiar şi izolarea României în cadrul Pactului de la Varşovia a fost atribuită în mod greşit eşecurilor ei în domeniul liberalizării şi al reformelor.
Aşa cum am menţionat, obiectivul acestor studii este acela de a analiza rolul României în cursul Războiului Rece ca actor statal în cadrul unei alianţe şi în plan internaţional. Politica internă este importantă în acest context doar atunci când şi în cazurile în care influenţează politicile externe şi de securitate. Cei dintâi vor fi cei din urmă tratează problema politicii interne într-o măsură mai mare decât Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, deoarece în cursul anilor 1980 politica internă a României a devenit un factor important în relaţiile sale cu Occidentul în general şi cu Statele Unite ale Americii în particular. Dar focalizarea pe România ca actor statal este neschimbată şi, cred eu, justificată, din mai multe motive. În primul rând, deoarece dovezile că URSS a exercitat sau a intenţionat măcar să exercite presiuni asupra României în cadrul Pactului de la Varşovia pentru liberalizarea politicii sale interne în anii 1980 (sau în orice altă perioadă a Războiului Rece) sunt firave. În al doilea rând, fiindcă documentele sovieticilor şi cele ale altor membri ai Pactului de la Varşovia subliniază în mod repetat că problemele Moscovei în privinţa României erau determinate de politica externă şi de securitate independentă a acesteia din urmă – cursul său „separat“. Şi, în ultimul rând, pentru că, până cel puţin în ultimul trimestru al anului 1989, reformele implementate de Mihail Gorbaciov erau menite în principal să accentueze controlul central sovietic asupra politicilor externe şi de securitate ale celorlalţi membri ai Pactului de la Varşovia.
Focalizarea îngustă a unei mari părţi a literaturii post-1989 pe tema caracterului represiv al regimului politic din România i-a determinat pe numeroşi autori să conchidă că, spre desebire de alţi foşti membri est-europeni ai Pactului de la Varşovia, România nu beneficia de un „istoric utilizabil“ de pe urma trecutului său comunist. Dimpotrivă însă, analiza popularelor politici externe şi de securitate româneşti demonstrează că trecutul său în acest domeniu critic are o utilitate considerabil mai mare decât cel al oricăruia dintre foştii săi „tovarăşi de luptă“. Iar această utilitate are, după părerea mea, ecouri care reverberează până în ziua de astăzi.
Accidentul de ieri al purtatorului abuziv al titlului de presedinte al Romaniei a demonstrat ceea ce nu mai era de demonstrat: ca degeaba avem atatea servicii de informatii si degeaba incaseaza SPP 45 de milioane de euro anual, daca Basescu da cu oistea-n gard la colt de strada. Pai daca masina a accidentat-o usor, tara a accidentat-o atat de grav incat sta sa se scufunde in orice clipa. Acum inteleg de ce a aparut omul in vestuta dand din mana la TV, ca Ceausescu la CC: era cu vesta de salvare pregatita! Si asta imi aduce aminte de un editorial de-al meu de prin 2006, care se incheia asa:
“Personal, n-am inteles niciodata de ce se lauda Basescu ca a fost capitan de vas si-uite asa o sa conduca si Romania. Pai, oricine stie: marinarii, plecati cel putin jumatate de an din tara, erau departe de orice realitate romaneasca. Cum pot sa inteleaga ei, din bataia vantului, ce am trait noi aici, cu picioarele pe pamant?
Apoi, comparatia Romaniei cu un cuirasat – mai stiam noi pe cineva luat la fel de valuri – nu-mi cade bine la stomac. Daca ne scufundam?”
Iata-l aici:
Cuirasatul gaozarilor lui Basescu
Motto: „Cum poti sa fii calm in Romania?“ – Mircea Badea, realizator TV.
„Dragi compatrioti, voi fi un aparator devotat al libertatii presei, care in ultimii patru ani a inregistrat un regres grav, datorita constrangerilor si presiunii politice fara precedent practicate fata de mass-media romanesti. Confiscarea libertatilor presei este primul pas spre confiscarea libertatilor cetatenesti. Victoriile democratiei nu pot avea loc fara existenta presei libere, a dreptului la cuvant si la libera exprimare. Vreau sa va asigur ca in persoana noului presedinte al Romaniei, societatea civila va avea un sprijin. Romania are nevoie ca societatea civila sa isi preia, la un alt ritm, rolul de aparator si promotor al drepturilor fiecarui cetatean“, rostea, mai an, noul presedinte al Romaniei, Basescu Traian, in discursul sau de la ceremonia de depunere a juramantului, in decembrie 2004.
In care mai spunea: „Natiunea romana are nevoie de un presedinte care sa o reprezinte cu demnitate“. Si ce-mi face el, badica Traian? “Capitanul nostru”, pe care il speram de cursa lunga? Imi zice ca ziaristii care pun „intrebari-capcana“ sunt „gaozari“. De data asta, presedintele chiar a dat cu mucii in fasole.
Mi s-a consiliat el cu Elena din Udrea prin firidele Cotrocenilor, mi s-a golden-drojdit el cu Jiji, mi s-a dat cu masina blitz-abtiguit in vazul intregii tari, mi s-a turnat in realitate cum e cu chiulul si fumatul in prima zi de scoala, si cate si mai cate… Toate iertate, ca deh, iarna nu-i ca vara, nici Nastase ca Basescu!
In ciuda a ceea ce pare, eu il aprob pe presedinte. Gaozarismul trebuie demascat! Este adevarat ce spune Basescu la nervi: avem multi ziaristi-gaozari printre noi. Insa pentru aceasta trebuie sa-i caute; acolo unde zice el. Dar ce-ar fi oare sa inceapa presedintele sa-si ingaozareasca intai limbistii si pupincuristii din institutiile media de stat sau aproape ca si de stat, dupa cum au devenit deja unele publicatii si posturi TV ai caror proprietari joaca dupa cum le canta presedintele de pe mesele tavernelor dambovitene (sau invers)?!
Sa incepem sa credem ca, in evenimentele zilei din realitatea cotidiana a Romaniei libere Traian Basescu isi dezvolta, prin mimetism politic, ca un adevarat „alien“, aceleasi maniere ca si Ion Iliescu, tatucul sau din FSN? Un exemplu de gaozarism public neobservat de doi ani la Cotroceni: Televiziunea Romana, transformata dupa incorporarea oranj intr-o noua masina automata de spalat creiere si suflete.
De ce nu observa oare presedintele ca gaozarii cu trese ale fostei Securitatii din institutia televiziunii publice – platiti, ca si el, din banii nostri – ignora, de exemplu, prioritatile ramase doar rostite ale „noii“ presedintii a Romaniei? Ca, spre exemplu, Basarabia este tratata nu ca la Televiziunea Republicii Moldova, ci ca la TV Moskva a URSS?
Sau, oare, n-ar fi mai bine sa inceapa ex-manieratul nostru sef, cu propria ograda? Ce sunt oare aceia care-si ascund biografia si chiar si identitatea reala aspirand cu nesat la cele mai inalte functii in stat? Purtatorii de fulare rosii, ministrii cu obrajori rozalii, sepcarii cu stea rosie-n frunte, fosti, actuali si viitori komisari, cu aviz de bun tovaras de la intelectualii patriei, aceiasi care il proslaveau si sustineau la vot pe anchetatul penal pentru crime Ion Iliescu?
Din cei care, dupa ce l-au cadorisit pe seful statului si pe consoarta lui de confesional din cancelarie cu o „mentalitate de mafioti“ nu au ezitat sa treaca la trocuri informative si informationale, ajunsi cu dosarul la os. Deh, ca intre mafioti! Ce mica e lumea… “Piccolo Mondo”…
Dar de ce n-am vorbi si de comesenii potcoviti de futurologul Basescu cu un mare viitor: Adriean premierul-minune doi, Radu mamii ei de ce-a mai ramas nefurat din Craiova – al doilea tasmanian in stat si Vasilica, bun la toate guvernarile, stapanul inelelor coruptilor neauziti si nevazuti din Alianta DA.
Nu, e clar: presedintele nu o sa-si ceara scuze „gaozarilor“, „animalelor“, „legionarilor“, „golanilor“ si „huliganilor“!
De fapt, totul este ingrozitor de trist. Noi ziaristii, gaozari sau nu, traim un grav „sindrom al tacerilor ilegale“, ca sa il parafrazez pe Ion Cristoiu. Basescu, fost simpaticul si neconformistul presedinte patriot, devine pe zi ce trece un matroz cazut de la bordul navei lui imaginare pe un pamant care-i pare ca si pe mare, plin de spuma zilelor.
Purtat de pe-un val pe altul, la brat cu gaozari de rang inalt, nu mai are timp sa explice natiunii ametite de tangaj de ce ticalosul de ieri este tovarasul lui de drum de azi. Sau de cand un simplu ziarist care a luptat prin cuvant pentru eliminarea sistemului ticalosit – cum zicea o data si “Base’ al nostru” – a devenit un “gaozar” periculos acuzat de „capcanarea“ institutiilor statului.
Personal, n-am inteles niciodata de ce se lauda Basescu ca a fost capitan de vas si-uite asa o sa conduca si Romania. Pai, oricine stie: marinarii, plecati cel putin jumatate de an din tara, erau departe de orice realitate romaneasca. Cum pot sa inteleaga ei, din bataia vantului, ce am trait noi aici, cu picioarele pe pamant?
Apoi, comparatia Romaniei cu un cuirasat – mai stiam noi pe cineva luat la fel de valuri – nu-mi cade bine la stomac. Daca ne scufundam?
Intrebarile Ziaristi Online: De ce Presedintele Romaniei nu ne poate spune (de noua ani) cu ce se raspunde la steagurile maghiare? Dar stie sigur ca nu cu bentite tricolore, ca tanara Sabina Elena… Poate se raspunde cu Steaua Romaniei pentru Laszlo Tokes si un gulas cu Viktor Orban?
December 31st, 2014 
VR 
Posted in 
Tags: 
