O stire de “ultima ora” (dar nu pe toate canalele): A inceput razboiul! In transeele pentru Rosia Montana, rebelii “civili” au iesit la “lupta cea mare”, rob cu rob sa se uneasca: oameni de cea mai buna intentie si credinta, patrioti adevarati, romani iesiti in strada in costume nationale alaturi de gnomii lui Soros, activisti anticrestini si piticanii paroase ca Remus Cernea si partenerul lui civil, cretuliul Nicu Sordan (*). Nationalisti curati ca Dan Tanasa, militanti pentru apararea romanilor din teritoriile ocupate, Harghita si Covasna, in strada, la nivel international, alaturi de partide extremiste din Ungaria, cu agenda antiromaneasca fatisa.
Ca niste pale mediatice de elicopter pe deasupra Pietei Universitatii, asigurand zgomotul de fond necesar, Vocea Rusiei ne da o lectie de romanism (ghilimelele sunt invizibile): “Paroxismul trădării: Roşia Montana“. Citez: “Roşia Montana este mai mult decât un sit arheologic sau locul unei exploatări miniere. Roşia Montana este un simbol, fiind concomitent un simbol al trezirii la viaţă a societăţii româneşti cât şi simbolul dispreţului maxim pe care clasa politică îl are faţă de opiniile cetăţenilor.” Hm, asta e dovada clara ca romanii au ocupat Rusia, pana la antenele propagandei de stat, si nu invers.
De sus, din stratosfera, ramas aproape fara aer, ca un pui de Gostat gatuit, Obama Ponta ii da cu bombardeaua, apoi cheama “reprezentantii boborului” sa decida, timp in care trece la un menage a trois, kinky, “in lanturi, pentru Rosia Montana”, impreuna cu Sorin Rosca Stanescu si soata Daciana, in manejul zoopolitic din Casa Poporului. Un menaj in care se imbina ordinul cu placerea, simbolic, desigur, ca si loviturile lui Obama asupra Siriei. Dupa cum ne reaminteste Cristian Banu intr-un comentariu pe tema, la Politica ta, despre “Comedia absurdului”: „Pe vremuri era o vorbă, ‘Tovarăși, eu am o opinie, dar nu sunt de acord cu ea.’”
De la microfoanele Pravdei, Bashar al Basescu, din submarinele politicii dambovitene, trage torpile cu varful otravit pentru apararea patriei capitaliste. Dar cine sa-l mai creada? La credibilitatea lui de sub zero, mai bine ar tacea.
Care este solutia pentru Rosia Montana? Nu stiu. Dar stiu, extrem de bine, cine sunt actorii – mirceatomii, scenaristii – renatoweberienele, si regizorii – sorosopatrushevii, care profita de figurantii scosi la munca de strada gratis, in timp ce buzunarele “alesilor” se umfla la Bursa din Toronto. Mai stiu ca ungurii, care si-au tapetat cupola Parlamentului cu aurul de la Rosia Montana (apropo, acesta e tot tezaur romanesc; de ce nu-l cerem inapoi?), sunt fideli obsesiei lor ca “vor lua Ardealul inapoi” si-atunci isi zic ca se vor bucura singuri de aurul din adancuri estimat la circa 10 miliarde de dolari (uncia a ajuns la 1,390 USD). Iar afaceristii pretutindenari, de teapa lui Soros si ai lui, care vor sa sufle caimacul celor de azi, stiu ca licenta RMGC expira in patru ani. Cum au intins-o 10 ani cu protestele “ecologistilor” in civil, o mai pot lungi inca patru. Si-atunci sa vezi “licitatie”!
In final, daca exploatarea ar fi 100% in mana statului – aviz amatorilor: dezastrul de la Rosia Poieni, cu biserica scufundata in steril, apartine tot “statului roman” – am putea spune, oare, “Ura! Aurul e al romanilor!”? Dar nu a mai fost asa, in vremuri nu demult apuse? S-au bucurat romanii de el? Poate, macar prin faptul ca serviciile de sanatate, sa spunem, ca exemplu, erau gratuite… Dar in rest? Si cine este, azi, “statul roman”? Nu tot ei, zgonii, pontii, tokesii si basestii?
Concluzia o pune Mihai Tociu, prin ilustratia la articolul sau pe aceasta tema, De ce Soroș le-a dat ”ecologiștilor” Roșia Montană, unde ofera si o posibila solutie: implicarea in politica. Dar fotografia, cu porcul in varf de teapa, spune tot: “Democracy is a Lie”. Da, stiu, sunt extremist, nu patriot ca “romanii” de la Vocea Rusiei si Hotnews.
Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia s-au adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp. Dupa cum zicea si Ceausescu la Proces: „Dar asta înseamnă nimicirea României!”
Pacepa intra totusi in legenda. Putini oameni se pot mindri ca au lucrat, pe state de plata, pentru Securitatea romana, KGB si CIA, citeodata pentru toate concomitent.
În răspăr cu opiniile îndeobşte împărtăşite în rîndurile istoricilor români în ceea ce-l priveşte pe fostul adjunct DIE, istoricul american dinamitează imaginea acestuia, susţinînd că ‘’trădarea’’ lui Pacepa ar fi fost în realitate regizată de sovietici cu scopul de a dezinforma serviciile secrete americane în privinţa regimului de la Bucureşti şi a induce o stare de reticenţă a americanilor faţă de statul român.
Ion Mihai Pacepa, dacă era vocea lui, fiidcă oricum înfăţişarea era „protejată”, a oferit duminică seara un interviu la B1 TV, la împlinirea a 35 de ani de la defectarea sa din funcţia de şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe din cadrul Securităţii Statului şi, în plus, din cea de consilier pentru securitate şi dezvoltare tehnologică al preşedintelui României.
La 35 de ani de la “defectarea” pionului KGB, brigada de pionieri care incerca sa resusicite “live” tehnica ruseasca a maskirovkai impreuna cu mumia lui Pacepa, a produs un “interviu” care copiaza mai curand metoda lui Potemkin, plasandu-l pe Pacepa in geamul de la B1 pentru a-i incasa Tismaneanu pensia.
UPDATE: AZI LA TVR 1, ORA 21.00 – MOSTENIREA CLANDESTINA – Larry Watts si Monica Ghiurco despre Pacepa si ai lui
Misteriosul domn Pacepa
de Larry Watts
Subiectul referitor la Ion Mihai Pacepa, cel care a ales să “schimbe tabăra”, este unul controversat. Există dezbateri despre angajatorii domnului Pacepa, dacă a fost sau nu reprezentantul Securităţii statului, care este natura dezertării sale, cât de importantă a fost contribuţia sa la căderea lui Ceauşescu, în ce măsură fuga sa a avut o importanţă în procesul de democratizare a României etc.
Unele dintre aceste subiecte au fost elucidate şi nu ne mai preocupă. Altele rămân pe tărâmul supoziţiilor. În cele ce urmează doresc să fac referire la trei dintre ele.
A lucrat Pacepa pentru KGB?
Pacepa a declarat atât echipelor germane, cât şi celor americane implicate în dezertarea sa, că a lucrat direct în favoarea KGB-ului – deşi era la vremea respectivă adjunctul şefului serviciilor de informaţii externe. De fapt, el nu a ezitat niciodată să sublinieze faptul că a lucrat ca agent KGB. În cartea să din 1987, „Orizonturi Roşii”, el a subliniat faptul că a avut întâlniri personale cu şeful KGB Yuri Andropov şi insistă asupra faptului că raporta direct către Alexander Mikhailovich Sakharovski, şeful serviciilor de informaţii străine al KGB.
Desigur că la vremea respectivă Pacepa încerca să acrediteze ideea că Securitatea şi Ceauşescu- erau agenţi ai Moscovei, dar afirmaţiile sale privind faptul că raporta direct şefilor KGB au fost explicite şi nu doar metaforice.
În cadrul unui simpozion public referitor la activitatea KGB-ului, în cadrul căruia a dezbătut problematica cu James Woolsey, fost Director al CIA şi fostul disident sovietic Vladimir Bukovsky, el a afirmat, fără echivoc, că „am petrecut 27 de ani din viaţa mea lucrând pentru KGB şi am părăsit această tabără acum 26 de ani” (Front Page Magazine, 30 aprilie 2004).
Cei „27 de ani” acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în 1951, când securitatea românească era controlată integral de centrala de la Moscova şi până la dezertarea sa, în 1978.
Pacepa a reafirmat cu perseverenţă că în 1972, superiorul său din KGB i-a acordat responsabilitatea pentru „operaţii ilegale în România” (The American Spectator, 9 iulie 2010). Nu exista nicio controversă în ceea ce priveşte faptul unanim recunoscut, atât de către CIA, cât şi de către BND precum şi de către alte medii informate – privind faptul că Pacepa lucra pentru KGB. De ce există această controversă în media din România, este un mister.
Securitatea era controlată de către KGB?
Acest aspect este un pic mai sensibil dacă luăm în considerare faptul că unii consideră că KGB-ul avea abilitatea de a recruta agenţi dubli în cadrul Securităţii, ca o „dovadă” a controlului pe care îl exercita. Oricum, un număr însemnat de surse confirmă că serviciile de inteligenţă româneşti au întrerupt orice cooperare explicită cu KGB-ul încă din 1963.
Dezertorii din serviciile secrete cehoslovace Ladislav Bittman şi Jan Sejna raportează că problemele de colaborare cu România au început în 1962. Liderul sovietic Nikolai Podgorny a specificat anul 1963, ca anul încetării colaborării. În conformitate cu cele declarate de Serviciile Est Germane, Stasi, liderii KGB i-au informat în legătură cu încetarea acestei colaborări în timpul discuţiilor bilaterale din 1967. De asemenea, Yuri Andropov nota în raportul său anual, după primul an ca şef al KGB-ului, că organizaţia a primit doar informaţii minimale din partea română şi acestea doar de la ambasadorul României.
Cu excepţia serviciilor secrete bulgare, KDS, pe care România încă speră să le cointereseze în ideea unui Pact Balcanic, independent de Uniunea Sovietică, Securitatea întrerupsese orice colaborare explicită cu celelalte servicii ale Pactului, încă de la mijlocul anilor 1960.
În lumina acestor realităţi, afirmaţia lui Pacepa că primea ordinele direct de la conducerea KGB-ului în 1972 este deosebit de interesantă.
În 1971, imediat după vizită lui Ceauşescu la Beijing – primul dintre liderii comunişti de la ruptură sino-sovietică – Moscova a ordonat celorlalte servicii ale Pactului de la Varşovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea.
A existat o mică întârziere între aceste instrucţiuni şi încetarea oricăror contacte, care au permis o „ultimă vizită socială” a oficialilor KGB şi a soţiilor acestora în România, la începutul anului 1972.
Şeful acelei delegaţii, şeful serviciilor de contrainformaţii Oleg Kalugin, nota după ce s-a mutat în Statele Unite că, în timp ce celelalte servicii ale blocului deveniseră „şi mai aservite KGB-ului”, românii ieşiseră din alianţă şi, în 1971 „Ceauşescu întrerupsese toate legăturile cu KGB-ul” (Harvard International Review, 2002).
Şi documentele serviciilor secrete din Bulgaria raportează că KGB-ul a forţat KDS să întrerupă orice legătură cu România în 1971 şi să pledeze „mea culpa” pentru că le păstrase atât de mult timp.
Prin urmare, în ce bază primea Pacepa ordine de la conducerea KGB pentru „operaţiuni ilegale în România” în 1972?
Niciunul din celelalte servicii ale Pactului nu considera Securitatea „un partener cooperant, frăţesc” şi toţi ceilalţi lideri ai Pactului denumeau România şi pe conducătorul ei „trădatori” în cadrul întâlnirii lor din luna august 1971 în Crimeea. În conformitate cu arhivele dezvăluite de arhivistul KGB Vasiliy Mitrokhin, spre sfârşitul anilor `70, cam în aceeaşi perioadă în care a fugit Pacepa, Prima Direcţie a KGB a transferat România şi Securitatea din cadrul Departamentului al 11-lea pentru cooperare cu servicii socialiste frăţeşti, în cadrul Departamentului al 5-lea, care includea statele NATO, Albania şi Iugoslavia, toate fiind ţinte ale operaţiunilor ostile de intelligence ale sovieticilor şi ale statelor Pactului de la Varşovia.
În mod clar, Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu duşman mai degrabă decât ca unul subordonat.
De ce a dezertat Pacepa?
Există mai multe teorii care tratează problema motivării fugii lui Pacepa, în iulie 1978. Una dintre teorii susţine că îi era teamă de iminenta deconspirare a sa că agent KGB, că îi era teamă că vor fi făcute publice activităţi ilegale sau ambele. O altă teorie susţine că i s-ar fi ordonat din partea KGB-ului să procedeze aşa. Mult mai puţin convingător, Pacepa a susţinut în cartea sa din 1987, că era un iubitor al democraţiei şi un pro-american în secret. Acesta este un domeniu al speculaţiilor mai degrabă decât al cunoaşterii, cel puţin până în acest moment, dar primul este cel mai probabil în comparaţie cu ultimele două.
În general, KGB-ul nu îşi dorea ca ofiţerii săi să dezerteze din cauza secretelor pe care ar fi putut să le dezvăluie. De asemenea, KGB-ul nu avea de ce să fie nerăbdător cu privire la pierderea unui agent atât de sus plasat în Securitate şi în ierarhia româneasca - Pacepa era totuşi principalul consilier pe probleme de securitate al lui Ceauşescu.
Se păstrează încă suspiciuni privind dezertarea sa ca fiind o operaţiune pusă la cale de sovietici, în primul rând pentru că Pacepa a făcut declaraţii privind politica românească şi comportamentele româneşti despre care ştia că sunt false. Acest fapt confirmă ipoteza conform căreia operaţiunea era de dezinformare de tip sovietic, care să distrugă relaţia specială româno-americană.
Oricum, el ar fi putut să cocheteze şi cu sprijinul pe care i l-ar fi putut oferi un grup din interiorul Statelor Unite, interesat în subminarea suportului pe care Washington-ul îl oferea României, spre exemplu, una dintre organizaţiile Ungaro-Americane care insistau să afirme că România a practicat genocidul în ceea ce-i privea pe etnicii maghiari din Transilvania.
Există şi posibilitatea că el exprima nemulţumiri personale de un fel sau altul. În orice caz, întrebarea referitoare la motivaţiie lui Pacepa pentru fuga sa rămâne o întrebare deschisă. Recent, un jurnalist m-a interpretat greşit şi a făcut afirmaţia că eu aş fi spus că socotesc şi – că aş avea “dovezi”- că Pacepa a fugit în Statele Unite ca parte a unei operaţiuni sovietice. Eu nu am spus şi nici nu cred aşa ceva. Oricum există precedente în care fugarii au ajuns din nou sub influenţă sovietică după ce au ajuns în Statele Unite. Anatoliy Golitsyn, un fugar din cadrul KGB, a oferit informaţii foarte bune în timpul dezertării sale iniţiale în 1961-1963 înainte de a deveni foarte frustrat că nu a fost lăsat să ofere personal un briefing preşedintelui John Kennedy şi s-a mutat în Anglia.
La intoarcerea în SUA, în vara lui 1963, a venit cu tot felul de fabulaţii care confirmau dezinformarea sovietică, a bulversat contrainformaţiile CIA şi a compromis în mare măsura operaţiunile CIA în blocul sovietic pentru urmatoarea decadă. Printre noile revelaţii ale lui Golitsyn erau afirmaţiile cum că ruptura dintre Tito si Stalin, dintre albanezi şi sovietici, precum şi cea sino-sovietică erau false, că independenţa României era un mit şi un pic mai târziu, că Uniunea Sovietică nu ar invada niciodată Cehoslovacia pentru că furia sovieticilor pentru „Primavara de la Praga” era doar de faţadă.
După cum nota un analist american: „dupa ce-şi dovedise buna credinţă în timpul primei perioade de rezidenţă în SUA”, Golitsyn părea că a “reluat misiunea sa de dezinformare” (David Martin, A Wilderness of Mirrors, 2003). CIA a conchis că preţul pentru KGB ar fi fost mult prea mare pentru ca ei să încurajeze în mod voit dezertarea unui ofiţer propriu. Oricum, acest lucru nu era valabil şi în cazul ofiţerilor din serviciile aliate.
În 1987, spre exemplu, CIA a descoperit că “fiecare agent cubanez recrutat de către agenţie în ultimii douăzeci de ani era de fapt agent dublu – pretinzând loialitate faţă de SUA dar lucrând de fapt în secret pentru Havana” (Timothy Weiner, A Legacy of Ashes: The History of the CIA, 2007).
Aparent, ceea ce nu era permis celor din KGB, era permis ofiţerilor din serviciile auxiliare a căror cunoaştere în ceea ce priveşte centrala KGB era limitată.
Pentru a concluziona, ştim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB – nu era nici macar în relaţii cordiale (deşi unii dintre ofiţerii de securitate ca şi Pacepa erau cu siguranţă).
Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte stabilite cu claritate şi confirmate în mod repetat prin documente şi declaraţii date la vremea respectivă.
Noi nu ştim de ce a dezertat în SUA. Dar noi ştim ceea ce a spus odată ajuns acolo.
In ciuda carcotasilor cam grabiti, eu nu cred ca audienta de la BCU a fost constituita din “nostalgici”, dupa cum prevazuse de altfel profesorul Mihai Retegan ca se va spune. Cu ochiul meu de simplu ziarist am vazut in sala atat autentici profesionisti ai informatiei si cautatori independenti ai adevarului cat si o parte importanta din elita fostei, actualei si viitoare securimi, intre care se aflau in calitate oficiala doi consilieri speciali de-ai Premierului si doi de-ai Presedintiei, plus specialisti straini de marca prezenti la noi in tara. Interesul extraordinar pentru acest eveniment a fost reflectat de altfel de cei peste 11.000 de participanti indirecti la lansare, care au urmarit conferinta “Live”, prin intermediul platformei Privesc.eu. Tinand cont ca transmisia in direct a evenimentului s-a desfasurat pe internet (presa centrala, doar de limba romana, a lipsit aproape cu desavarsire, daramite sa se mai si difuzeze ceva pe televiziuni) ma indoiesc profund ca doar “nostalgicii” au fost calare pe calculatoare.
Desigur, se poate pune intrebarea: cine au fost cei 11.000? O parte, semnificativa doar prin capacitatea lor de otravire prin mijloacele de propaganda la care au, inca, acces, a fost cea scoasa in evidenta de profesorul Mihai Retegan, in postura de “avocat al diavolului”: acele “VIP”-uri intelectualoide care au intampinat cu o violenta salbatica si primul volum, dand din coada si copite si inainte de lansarea celui de-al doilea, “ceea ce demonstreaza in modul cel mai clar ca o anumita politica continua in ceea ce ne priveste”, dupa cum afirma istoricul roman.
Daca luam la buchisit cartea lui Larry Watts de la coada, ca sa respectam si titlul – “Cei dintai vor fi cei din urma” – ne vom face o idee din ce zone provin si cine sunt aceste personaje cu apetente viscerale impotriva Romaniei si a adevarului istoric, reliefat de profesorul american in premiera internationala intr-o asemenea forma complexa si unitara. Asadar, studiind ochiometric Indicele de nume, vom constata ca daca trimiterile la URSS sunt cam egale cu cele la SUA, in schimb, volum de informatii cu privire la Ungaria si Budapesta este aproape triplu. In topul topurilor se afla Moscova, apoi CIA, KGB si, la rand, cateva personaje malefice ale istoriei Romaniei, venite cu pluta sau tancul in tara noastra, cum ar fi Leonte Rautu si Ion Mihai Pacepa.
Un Pacepa al carui mit este definitiv spulberat in cartea istoricului si expertului in informatii Larry Watts. Un Pacepa – agent sovietic dovedit -despre care aflam intr-o nota de subsol (p. 151 – aici am gasit si o greseala de cifra – generalul Serb a tradat in 1971 si nu, evident, in 1991; dar sunt sigur ca macar la corectura va fi de folos gasca lui Tismaneanu 🙂 ) ca a fost sustinut in opera sa de intoxicare si dezinformare ante si post-decembrista de niste personaje intre care se numara un fost politruc comunist ca V. I. Tismaneanu, un informator al Securitatii mansurtizat la Radio Europa Libera ca Nestor Ratesh, un fost disident pasaportat in SUA ca Dorin Tudoran, propagandistul de serviciu Dan Pavel si jurnalistul de servicii Sorin Rosca Stanescu (macar cel din urma ar avea datoria sa-si explice pozitia). Un Pacepa publicat cu surle la Humanitas si promovat cu trambite de reteaua antiromaneasca din care fac parte un Liiceanu, un Plesu, un Patapievici (sub umbrela cui?)…
Acestia si alti cativa au reprezentat probabil o parte dintre nostalgicii carcotasilor care or fi urmarit transmisia. Dar restul de 10.990? Restul pana la 11.000 sunt romani. Romani interesati sa afle adevarul despre tara lor. Adevar tinut la secret timp de aproape 70 de ani. Adevar pentru care a fost nevoie de un american ca sa-l aflam, la aproape 24 de ani de la schimbarea violenta de regim din 1989, intregit, dincolo de ceea ce am trait cu totii.
Larry Watts, un specialist al informatiilor de toate categoriile, cu o capacitate analitica remarcabila, reuseste sa completeze Istoria sincera a poporului roman scrisa de regretatul profesor Florin Constantiniu, cat si studiile colegilor sai de crez si generatie, cu o perspectiva ascunsa, pana acum, celor interesati de adevar. O perspectiva care vine ca un izvor de apa via intr-o mlastina de ura, pentru a schimba, categoric, viitorul romanilor, prin cunoasterea in totalitate a trecutului lor, ceea ce se poate constitui intr-o arma redutabila pentru preluarea controlului asupra prezentului nostru.
Capitolul care se inscrie ca un necrolog al lui Pacepa se incheie intr-un mod lamuritor: “In mod ironic, daca exista cu adevarat un “mit” privitor la independenta Romaniei, acesta rezida in faptul ca “independenta” era un termen mult prea palid pentru a descrie politici atat de vizibil si de constant ostile obiectivelor esentiale ale sovieticilor”.
Multumim, Larry Watts!
Si acum, Prefaţa autorului:
Ca sovietolog, m-am implicat în studiile privind România în perioada de vârf, post-destindere, a Războiului Rece. Pe vremea aceea, spre sfârşitul anilor 1970, subestimarea semnificaţiei declaraţiilor, politicilor şi acţiunilor României şi extrapolarea acestor atitudini şi comportamente la ceilalţi membri est-europeni ai Pactului de la Varşovia deveniseră o practică uzuală în rândul analiştilor americani specializaţi în politica regiunii. Sursele româneşti care afirmau contrariul erau tratate cu neîncredere. Cum România era pe atunci doar un subiect de interes periferic, am „clasat“ această informaţie într-un ungher îndepărtat al minţii. Mie nu-mi fierbea nicio oală acolo, dacă pot să spun aşa.
Vizitele repetate în România în anii 1980 şi expunerea mea directă la condiţiile de viaţă dure impuse populaţiei în cursul respectivului deceniu nu au făcut decât să mă predispună la aceeaşi lipsă de încredere. După 1989, când am revenit în România, am început să lucrez cu diverse oficialităţi în probleme de prevenire a conflictelor etnice, de reformare a armatei şi a serviciilor de informaţii şi de integrare în Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO).
Faptul că am putut remarca direct eforturile lor autentice de instaurare a democraţiei în ciuda aparatului administrativ cvasi-distrus şi a reacţiilor neconstructive din partea unui Occident lipsit de bunăvoinţă mi-a readus în minte atitudinile neîncrezătoare ale analiştilor americani faţă de sursele româneşti, atitudini pe care le observasem în anii Războiului Rece. Astfel, dorinţa de a descifra cauzele acestei continue percepţii greşite asupra intenţiilor şi comportamentelor României s-a transformat pentru mine într-o preocupare constantă.
Deja evidentă în volumul Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, această preocupare este ilustrată mai explicit în lucrarea de faţă. Cei dintâi vor fi cei din urmă reia firul conflictului manifestat între România şi Pactul de la Varşovia de acolo de unde fusese întrerupt în Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, în 1978, şi îl continuă până în prima săptămână a lunii decembrie 1989. Volumul începe prin a aborda dificultăţile pe care anomalia românească le ridicase în faţa analiştilor occidentali începând cu sfârşitul anilor 1970 şi până în ajunul Revoluţiei care a dus la căderea regimului comunist.
Nu m-am bazat, în documentarea mea, pe multe surse româneşti. Motivul nu este nicidecum lipsa unor analize clare şi bine realizate, fiindcă acestea nu lipsesc. Ele nu au fost însă reprezentate aici deoarece practica de a pune sub semnul întrebării credibilitatea surselor româneşti era atât de extinsă, încât atunci când am început acest proiect am preferat să evit (aproape) în întregime acest risc, încercând să creionez imaginea în principal din perspectiva rapoartelor şi documentelor alcătuite de ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia.
Obstacolul „concepţiilor încetăţenite“ este unul greu de surmontat, iar pentru a-i convinge pe ceilalţi să-l abordeze sunt necesare dovezi nu doar limpezi şi convingătoare, ci incontestabile. Excepţiile pe care mi le-am permis sunt studii sau culegeri documentare cu anexe oficiale, pe motivul că acestea pot fi accesate mai uşor decât arhivele respective. Aceeaşi logică a stat la baza website-ului www.larrylwatts.com, pe care am postat circa 300 de link-uri şi documente originale din arhivele foştilor membri ai Pactului de la Varşovia, ale fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, ale Agenţiei Centrale de Informaţii a Statelor Unite, a Departamentului de Stat şi ale Casei Albe, la care se vor adăuga alte documente.
Cei dintâi vor fi cei din urmă se constituie în esenţă într-o serie de studii de caz. Unele examinează principalele ţinte ale operaţiunilor clandestine şi de dezinformare ale sovieticilor şi procesul de sistematică atribuire eronată din cadrul alianţei. Altele se concentrează asupra eforturilor româneşti de a bloca utilizarea Pactului de la Varşovia ca pe un instrument de proiecţie a puterii sovietice, de folosire a medierii ca o modalitate de blocare a extinderii influenţei sovietice în diverse regiuni ale lumii şi de a urma politici de securitate şi dezarmare capabile să limiteze exercitarea puterii militare sovietice.
Căldura cu care publicul român a primit volumul Fereşte-mă, Doamne, de prieteni a fost copleşitoare pentru o lucrare de anvergura şi dimensiunile ei, cu mai multe tiraje după cel dintâi, lansat în 2011. Deşi în cuprinsul său era reliefată discrepanţa uriaşă dintre politica internă restrictivă a României şi cea externă evident liberală, unii au criticat lucrarea ca fiind o abordare „unilaterală“, deoarece nu aborda şi situaţia grea a populaţiei în perioada regimului comunist.
Faptul că volumul în cauză nu s-a axat asupra acestei chestiuni este, în mod cert, real. Dar Fereşte-mă, Doamne, de prieteni a fost conceput, în parte, pentru a corecta o perspectivă. Înainte de publicarea sa, analizele post-1989 privind România în cursul Războiului Rece care nu se focalizau în mod covârşitor şi deseori exagerat asupra represiunii interne, ignorând complet comportamentul şi politica sa externă şi de securitate, erau extrem de rare. Atât de rare, încât extraordinarele sale parteneriate occidentale erau interpretate deseori ca o consecinţă a percepţiilor eronate ale Vestului, iar opiniile laudative exprimate de cinci preşedinţi americani şi de diverşi lideri europeni erau privite ca fiind nu evaluări corecte, ci rezultatul credulităţii occidentale. Chiar şi izolarea României în cadrul Pactului de la Varşovia a fost atribuită în mod greşit eşecurilor ei în domeniul liberalizării şi al reformelor.
Aşa cum am menţionat, obiectivul acestor studii este acela de a analiza rolul României în cursul Războiului Rece ca actor statal în cadrul unei alianţe şi în plan internaţional. Politica internă este importantă în acest context doar atunci când şi în cazurile în care influenţează politicile externe şi de securitate. Cei dintâi vor fi cei din urmă tratează problema politicii interne într-o măsură mai mare decât Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, deoarece în cursul anilor 1980 politica internă a României a devenit un factor important în relaţiile sale cu Occidentul în general şi cu Statele Unite ale Americii în particular. Dar focalizarea pe România ca actor statal este neschimbată şi, cred eu, justificată, din mai multe motive. În primul rând, deoarece dovezile că URSS a exercitat sau a intenţionat măcar să exercite presiuni asupra României în cadrul Pactului de la Varşovia pentru liberalizarea politicii sale interne în anii 1980 (sau în orice altă perioadă a Războiului Rece) sunt firave. În al doilea rând, fiindcă documentele sovieticilor şi cele ale altor membri ai Pactului de la Varşovia subliniază în mod repetat că problemele Moscovei în privinţa României erau determinate de politica externă şi de securitate independentă a acesteia din urmă – cursul său „separat“. Şi, în ultimul rând, pentru că, până cel puţin în ultimul trimestru al anului 1989, reformele implementate de Mihail Gorbaciov erau menite în principal să accentueze controlul central sovietic asupra politicilor externe şi de securitate ale celorlalţi membri ai Pactului de la Varşovia.
Focalizarea îngustă a unei mari părţi a literaturii post-1989 pe tema caracterului represiv al regimului politic din România i-a determinat pe numeroşi autori să conchidă că, spre desebire de alţi foşti membri est-europeni ai Pactului de la Varşovia, România nu beneficia de un „istoric utilizabil“ de pe urma trecutului său comunist. Dimpotrivă însă, analiza popularelor politici externe şi de securitate româneşti demonstrează că trecutul său în acest domeniu critic are o utilitate considerabil mai mare decât cel al oricăruia dintre foştii săi „tovarăşi de luptă“. Iar această utilitate are, după părerea mea, ecouri care reverberează până în ziua de astăzi.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Chiar aşa, ce are în comun dl Tismăneanu cu tovarăşul Brucan? Răspunsul cere o coborâre în arhivele istoriei recente. Să începem cu istoria cea mai recentă, cea a sprijinului acordat de dl Tismăneanu Preşedintelui Băsescu.
Departe de a fi true believer, expresia aparţine lui V. Tismăneanu în legătură cu tatăl său, idealistul propagând marxism-stalinismul la Universitatea din Bucureşti din ′49, ţelul lui Brucan era să-i fie oceni haraşo. Drama? Demonstranţii nu-i purtau portretul pe străzi ca „greilor” Dej-Pauker-Luca-Teohari, deşi era membru din ′40, iar în ′43 era cât pe ce să fie – pac – împuşcat. Siguranţa nu glumea. (…) Şi iată-l pe Brucan scriind despre „restaurarea capitalismului”, pozându-se lângă Liiceanu, ca ilustrare, pesemne, a Apelului către lichele. Nu în altă parte decât în curtea GDS, unde funcţiona şi vecinul din Primăverii, Pavel Câmpeanu, membru fondator, vechi profesor de marxism-stalinism. Spune excedat Petre Ţuţea: „Fraţilor, licheaua nu evoluează”. Ba da, în lichelism. (…) Regia aripii kaghebiste a Securităţii se vede uşor. Foştii cominternişti încă vii au preluat puterea împreună cu fiii cominterniştilor morţi, ca Roman; Cominternul ne-a adus bolşevizarea atroce, bătrânii şi copiii lui – „capitalismul” de tranziţie.
Luptăm în depărtarea Răsăritului pentru că vrăjmaşul zăpăcit de grelele lovituri primite în 1941 s-a retras în vizuină şi încearcă să mai reziste. Lupta trebuie dusă acolo unde este el, oriunde îl vom găsi, oriunde s-ar ascunde, până când vor fi înfruntate cele din urmă zvârcoliri. Şi, pe urmă, mai bine să fim noi la ruşi, decât bolşevicii la noi în Ţară.
O ştire din Moscova – Conducătorul Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov a întrunit azi şedinţa Congresului Deputaţilor Poporului pentru a anunţa că zeci de mii demanifestanţi se află pe străzile Bucureştiului, că în România a fost proclamată starea de urgenţă ministrul apărării naţionale s-a sinucis. Într-o tăcere totală Gorbaciov a precizat că la ora 1200 ora Moscovei soldaţii au început să fraternizeze cu manifestanţii. Puţin înainte de a face aceste declaraţii, Gorbaciov a părăsit Sala Congresului timp de 1/2 oră însoţit de directorul KGB Vladimir Grucikov şi de ministrul de interne Vădim Bakatin…”
Ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României la Chișinău, Marius Gabriel Lazurca, este singurul ambasador al unui stat membru UE și NATO care aparține sufletește și canonic, prin liberă alegere, unei structuri religioase conduse de la Moscova. Întrucât nu este vorba despre o persoană privată, faptul nu poate să nu ridice semne de întrebare. Presa de la Chișinău și București a scris despre complicitățile ambasadorului Lazurca cu structura locală a Patriarhiei Ruse de la Moscova și despre canalizarea către această structură a unor importante fonduri bugetare ale Statului Român, ca urmare a lobby-ului făcut de respectivul diplomat.
Totodată, Legea educaţiei naţionale prevede, la art. 7, alin. 1 că “în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale sunt interzise activităţile care încalcă normele de moralitate şi orice activităţi care pot pune în pericol sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic.”
Dupa lansarea “Raportului ticalos” Tismaneanu sub girul presedintelui Traian Basescu, Asociatia Civic Media a derulat o campanie de informare si aparare a istoriei reale a Romaniei prin denuntarea falsurilor cuprinse in asa numitul “Raport Final” al asa-zisei Comisii Tismaneanu.
Civic Media a organizat in acest sens o conferinta stiintifica la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti, la care au participat fosti detinuti politic, academicieni, scriitori, preoti si profesori universitari, istorici, jurnalisti ce s-au exprimat critic asupra Raportului. RADIO ROMANIA ACTUALITATI (29 martie 2007), informeaza: “Raportul Tismaneanu, analizat in plenul parlamentului, in prezenta presedintelui Traian Basescu, pe data de 18 decembrie a anului trecut, se constituia atunci intr-un tablou al perioadei comuniste cu detaliile sale, victimele si responsabilii de abuzuri. Astazi insa, Asociatia “Civic Media” si Societatea Academica pentru Adevar Istoric au contestat valoarea de document a acestui raport, acuzandu-l de fals, iar pe cei care l-au intocmit, de amatorism. Academicianul Dinu C. Giurescu nu pune punctul pe i, ci semnul intrebarii pe raportul Tismaneanu, intr-un interviu realizat cu reporterul nostru.”
La lansarea expozitiei “Epoca de aur – intre realitate si propaganda”, aflata la Muzeul National de Istorie a Romaniei, s-a dat citire urmatorului
Protest fata de Raportul Tismaneanu
In numele Centrului Rezistentei Anticomuniste coordonat la nivel international de scriitorul Vladimir Bukovski suntem imputerniciti sa va aducem la cunostinta urmatoarele:
Autenticii militanti anticomunisti ai Romaniei, reprezentati de Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista, prin doamna Zoea Radulescu si supravietuitori ai inchisorilor comuniste, domnul Nicolae Purcarea si dr Teofil Mija, de sustinatorul activ al actiunilor lui Paul Goma si al primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din Romania fondat de dr. Ionel Cana, Vasile Paraschiv, de liderul minerilor grevisti ai anului 1977 din Valea Jiului, Constantin Dobre, de presedintele Asociatiei 15 Noiembrie 1987 a muncitorilor brasoveni anticomunisti, Florin Postolachi, cu totii aici de fata; ne insusim Protestul initiat de disidentii reali ai Romaniei Ionel Cana si Victor Frunza si sustinem criticile formulate de Biserica Ortodoxa Romana si Societatea Academica pentru Adevarul Istoric la adresa Raportului Tismaneanu, drept pentru care protestam fata de acesta si contestam public documentul aflat in acest moment pe site-ul Presedintiei Romaniei.
Desi apreciem in mod deosebit gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul, ne exprimam nemultumirea pentru ca, pana la aceasta ora, avem de a face doar cu o condamnare teoretica, care nu are o consecinta practica si juridica pentru a se sustine in mod real dezideratele campaniei electorale a presedintelui tarii: Dreptate si Adevar.
Mai mult, asa-zisul «Raport Final», elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismaneanu, are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista prezentand numeroase omisiuni, interpretari eronate ale faptelor si mistificari crase ale adevarului istoric.
Avem un pacient inca grav bolnav: Romania. Diagnosticul nestiintific formulat de echipa Tismaneanu nu este satisfacator pentru tara noastra. Ca sa eliminam boala de la radacina se impune categoric o a doua opinie, specializata. Propunem si oferim: elaborarea unui Raport realizat fara “cheltuieli din banul public de 100.000 de euro” de catre o Comisie aflata sub autoritatea profesionala si morala a lui Paul Goma, din care sa faca parte istorici cu prestigiu international si profesori universitari, supervizati de Academia Romana. Raportul Goma va beneficia de colaborarea directa a victimelor regimului comunist.
Numai astfel vor fi satisfacute cerintele opiniei publice si respectate normele democratiei la care am tanjit sub teroarea comunista, ca si spiritul de Dreptate si Adevar pentru care s-a luptat si s-a murit, incepand de la invadarea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii, in sangerosul an 1940, si pana la jertfa tinerilor anticomunisti din iarna anului 1989.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
26 ianuarie 2007
Urmeaza semnaturile
Jurnalul National: De ziua lui Ceausescu, un grup de dizidenti a condamnat raportul Tismaneanu
Nicolae Ceausescu ar fi implinit ieri 89 de ani. Intr-o zi ce pana la revolutie se impunea a fi omagiala, un grup de reprezentanti ai luptei anticomuniste din Romania a tagaduit raportul Tismaneanu aflat pe site-ul Presedintiei. Unde? Langa uniforme de pionieri, obiecte ale fostului dictator, printre poze ale Epocii de Aur si radiouri difuzand repetitiv “a-lo! a-lo!”.
“Iar, tu, Romanie mandra/Tot mereu sa dainuiesti,/Si in comunista era,/Ca o stea sa stralucesti”, sta scris pe o sculptura kitsch, langa un birou oferit ca dar dictatorului de catre Comitetul Municipal Bucuresti al Partidului Comunist Roman. Vernisajul expozitiei “Epoca de Aur: intre propaganda si realitate” s-a deschis ieri, la Muzeul National de Istorie. E-he-he, la asa vremuri, asa eveniment! Culegeri de cantece “Partidul, Ceausescu, Romania”, vaze gigantice imprimate cu portretele Ceausestilor zambind larg, o cutie de mazare din acea perioada, cuvantari expuse pe pereti, canistre cu care oamenii plecau la cozi interminabile la statiile PECO, extrase din ziare ce aduc aminte de “rationalizarea” produselor de baza, cartea de munca a Tovarasului, de profesie “economist”. Batrani nostalgici ce pledau, caror aveau rabdare sa asculte, “traiul bun de altadata”. Copii ce ascultau, ca in fata unei mari grozavii, explicatiile parintilor despre marsurile la care participau fortat, pentru a-si preaslavi “conducatorul suprem”. Un ministru al Culturii ce vorbea detasat despre un “remember al unei epoci extrem de dureroase”.
CONTESTARI. Evenimentul a strans deopotriva batrani ce inca mai jinduiesc dupa comunism si fosti dizidenti ai regimului. Zoea Radulescu (Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista), Vasile Paraschiv (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania), Nicolae Purcarea, Paul Goma, Teofil Mija si Constantin Dobre (liderul minerilor grevisti ai anului 1977) au contestat raportul Tismaneau de condamnare a comunismului. “Desi apreciem in mod deosebit gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul, ne exprimam nemultumirea pentru ca, pana la aceasta ora, avem de a face doar cu o condamnare teoretica, care nu are o consecinta practica si juridica pentru a se sustine in mod real dezideratele campaniei electorale a presedintelui tarii: Dreptate si Adevar. Mai mult, asa-zisul «Raport Final» elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismaneanu are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista, prezentand numeroase omisiuni, interpretari eronate ale faptelor si mistificari crase ale adevarului istoric”, a citit Victor Roncea, presedintele Asociatiei Civic Media, din protest. Protestatarii au sustinut ca e nevoie de intocmirea unui alt raport, realizat fara cheltuieli din bani publici, de catre o comisie aflata sub “autoritatea morala si profesionala” a lui Paul Goma. (Omagiu – Anticomunismul pe mai multe voci – Sidonia Silian/JN)
Cititi si:
Detinutii politic catre Traian Basescu: Raportul Tismaneanu, un fals care trebuie oprit
Domnule Presedinte al Romaniei,
Editura “Humanitas” a lansat sub semnatura editorilor Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, asa-numitul “Raport final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. In format electronic de exact 666 de pagini volumul are in varianta tiparita 880 de pagini si este vandut cu 750.000 lei.
Sfidarea lui N. Ceauşescu avea să înregistreze şi un punct terminus. Care nu putea surveni decât în urma acţiunilor Kremlinului, astfel că finalul, fără să fi fost planificat din start, s-a petrecut chiar la Moscova, la 4 decembrie 1989 cu prilejul ultimei întrevederi N. Ceauşescu – M. Gorbaciov. A fost un eveniment marcant, succedat de „revoluţia” din decembrie 1989 din România, în fapt o veritabilă lovitură de stat[19], căreia N. Ceauşescu şi regimul său nu i-au putut, în nici un caz, supravieţui[20].
Studiul trateaza cea mai grava problema a unui serviciu de informatii: cartitele; in varianta cea mai nociva: cartitele KGB. Asteptam cu incredere de la colegii care activeaza in presa de specialitate sa ne releve, pe langa pictorialele cu diversi agenti de influenta ai unor grupuri de interese straine, un studiu similar privind penetrarile autohtone ale cartitelor KGB navetiste ale tuturor regimurilor.
Portalul Ziaristi Online publica prefata acestei impresionante lucrari care constituie un adevarat Raport al comunismului bolsevic, ocupant sangeros al Romaniei, si va recomanda sa cumparati cartea chiar de la INST, la un pret modic fata de munca depusa. Felicitam echipa prestigiosului institut care implineste anul acesta 20 de ani de fiintare. Multi inainte!
Procedeul geoscopiei se întemeiază şi pe ideea remanenţelor, a repetării unor stări, mecanisme, care fac posibil fenomenul epistemologic al retroteoriilor, adică al revenirii ideilor teoretice din epoci revolute în câmpuri empirice actualizate. Fenomenul a fost sesizat pe cazul unor fenomene ciudate, precum ar fi repetarea fenomenului selecţiei sociale negative a elitelor în epocile de criză.
September 2nd, 2013 
VR 
O stire de “ultima ora” (dar nu pe toate canalele): A inceput razboiul! In transeele pentru Rosia Montana, rebelii “civili” au iesit la “lupta cea mare”, rob cu rob sa se uneasca: oameni de cea mai buna intentie si credinta, patrioti adevarati, romani iesiti in strada in costume nationale alaturi de gnomii lui Soros, activisti anticrestini si piticanii paroase ca Remus Cernea si partenerul lui civil, cretuliul Nicu Sordan (*). Nationalisti curati ca Dan Tanasa, militanti pentru apararea romanilor din teritoriile ocupate, Harghita si Covasna, in strada, la nivel international, alaturi de partide extremiste din Ungaria, cu agenda antiromaneasca fatisa.
Posted in 
Tags: 
