Victor Roncea Blog

Ideologul Grupului pentru Dialog Social (GDS), Andrei Cornea, fiul comsomolistului culturnic Paul Cornea, stapanul ideopolitic al lui Vladimir Tismaneanu, cu totii membri ai Clubului Hoitarii, explica “de ce a fost indispensabil Traian Băsescu”. Dar nu mai e. Pentru ca GDS l-a ales deja pe succesorul lui. Si-atunci, “mahalagiul Traian Basescu” poate sa mearga direct la gunoi, in viziunea GDS. Cand scriam ca “hoitarii” or sa-l ingroape si pe Basescu… Editorialul din organul GDS, revista 22, este primul care ia in calcul eventuala demitere a lui Basescu, pregatind asadar terenul pentru intoarcerea GDS la FSN si tartorul celor doua organizatii nefaste pentru Romania: Ion Ilici Iliescu. Il reproduc fara alte comentarii:

De ce a fost indispensabil Traian Băsescu?

de Andrei Cornea 

Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune.

Printre criticii – numeroși acum – ai gu­vernării USL din săptămânile acestea dom­nește, uneori, o semnificativă ipocrizie. Acești critici, care susțin că ei apără statul de drept, legea și justiția, au deplină dreptate, având în vedere abuzurile fără pre­­cedent la care acestea au fost supuse din partea gu­vernării USL. Totuși, mulți dintre ei se feresc să critice la fel de vehement sus­pen­darea în sine a lui Tra­ian Băsescu, afirmând că ple­ca­rea de la putere a pre­șe­din­telui ales nu e un lucru grav, ba chiar că e pozitivă, cu condiția să se res­pecte Cons­tituția. Ei uită sau se fac că au uitat că bruma de stat de drept și de independență a justiției realizate în ultimii ani s-au da­torat nu numai pre­siunilor Uniunii Euro­pene, ci și rolului de „jucător“ al pre­șe­din­telui. Într-un fel, acești critici democrați sunt mai nedrepți decât adversarii politici antidemocrați ai președintelui din USL. Aceștia, cel puțin, știu de ce vor să scape de el: fiindcă reformele pe care le-a ins­pirat riscă să-i ducă la închisoare pe des­tui dintre ei.

Aici, mulți vor riposta: dar n-are și Bă­ses­cu defecte, ba chiar mari? Ba are, dar, ca să spun așa, ele erau aproape inevitabile. Iată de ce.

Traian Băsescu reprezintă o combinație ra­ră de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune. Fundamentul său este cel al ma­halalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui fără perdea adesea, de aici „hăhăitul“ celebru; de aici mai ales spi­ritul certăreț, de țață care se ceartă cu vecina peste gard, de aude toată maha­la­ua. (Ce altceva au fost intervențiile sale în direct la televiziuni?) Mahalaua, massa („pros­timea“) simte bine acest lucru și l-a primit (sau l-a huiduit) întotdeauna pe Bă­sescu ca pe unul de-al lor, vorbind limba lor. Ați observat plăcerea oamenilor sim­pli de a se fotografia cu pre­ședintele? Vi-i închipuiți fă­când același lucru cu An­to­nescu, cu Năstase, cu Pon­ta? Ferească Dumnezeu! Când greșește, din nou ma­halaua din el îi dictează ale­gerile: Elena Udrea, de pil­dă. Stilul său de conducere, perfect natural, cu o au­to­ri­tate înnăscută, este ceea ce mahalaua recunoaște, nu autoritatea dată de funcție. Cum se explică faptul că multă vreme după tăierile de salarii, mahalaua a rămas tăcută? Simplu: ea a recunoscut au­toritatea naturală a șefului, care e șef nu fiindcă alții l-au instalat, ci fiindcă este un conducător natural.

Peste acest fundament, Băsescu a așezat – numai el știe cum – o viziune și care se în­tâmplă să fie exact ideea unei părți nu foarte largi a populației: modernizarea sta­tului, înțelegând prin aceasta reforme ra­dicale în direcția statului de drept, a unei justiții imparțiale și eficiente, lupta îm­po­triva corupției, un nou sistem admi­nis­trativ, o nouă Constituție, o nouă educație etc. Lucruri importante pentru oamenii eli­tei intelectuale, dar deloc interesante pen­tru mahala, mai ales în vremuri de cri­ză economică. Paradoxul este deci că acest om, legat prin toate fibrele sale de ma­hala, s-a pus cu toată puterea, timp de 8 ani, în slujba unei viziuni care nu numai că nu era a mahalalei, dar o contrazicea fun­damental: mahalaua vrea un stat ar­haic, patrimonial și se împacă bine cu un sistem oligarhic și corupt al baronilor, cu condiția să-i „pice“ ceva. Cum atunci să di­rijezi națiunea spre statul modern? Într-un singur mod: preluând ideile părții ins­tru­ite, dar minoritare și seducând mahalaua ma­joritară și care nu vrea să știe de „idei“, în felul cum numai un om al ma­ha­lalei o poate face. De aceea, Băsescu a fost, printre politicieni, o rara avis. Chiar PDL l-a urmat cu rezerve și poticneli tot mai mari: politicienii de rând știu că tre­buie să fie „populari“, dar nici ei nu vor să audă de „idei“. Maxima lor abilitate es­te să plutească fără să se răstoarne în direc­ția curentului. Băsescu a încercat alt­ceva: să meargă împotriva curentului, pă­călind un timp mahalaua – ceea ce e a fă­cut din el un om de stat autentic și un li­der, singurul pe care l-am avut în ultimii douăzeci și ceva de ani. (Iliescu, care trece drept om de stat, nu fost așa ceva, deoa­re­ce el a preferat să meargă în direcția curen­tului, iar Constantinescu, adus la putere printr-un complex rar de împrejurări, a pierdut repede orice control asupra cu­ren­tului, răsturnându-se cu barcă cu tot.) Dar toate, absolut toate marile reforme din istorie (în lume sau la noi) s-au făcut îm­potriva curentului. Mahalaua n-a inven­tat niciodată nimic.

Combinația aceasta neobișnuită dintre ma­hala și viziune a fost fericită și indis­pen­sabilă pentru progres, dar tot ea i-a adus președintelui necazuri. Nu o dată, intelec­tu­alii au strâmbat din nas, atunci când ma­halaua a răzbătut în comportamentul pre­șe­dintelui: „e prea conflictual“, au zis ei; iar mahalaua s-a înfuriat când „patronul“ i-a cerut să strângă cureaua în numele unei idei. Și astfel s-a născut ipocrizia uno­ra și ura celorlalți.

Fără Traian Băsăscu (dacă va fi demis la re­ferendum), „dreapta“, sau mai bine partea reformistă a societății românești, va avea mari probleme. Numărul nu e de partea ei, iar democrația privilegiază numărul. Ma­halaua e totuși echitabilă: îi disprețuiște și pe politicienii din „dreapta“, și pe cei din „stânga“. Deocamdată, se va dărui ul­timilor, care măcar promit să o răs­plă­tească mai bine. Cu Băsescu a fost altceva: mahalaua l-a iubit mai întâi, apoi, parțial, l-a urât; dar nu l-a disprețuit niciodată. Cât despre intelectuali, recunoștința lor e, ca de obicei, călduță. Țipă pe stradă pen­tru statul de drept, dar destui nu înghit că cel care s-a bătut pentru acesta a avut doar un brevet de căpitan și „școala vieții“ și că, probabil, nu l-a citit niciodată pe Mircea Cărtărescu.

Sursa: Revista 22 a GDS