“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.”
La doi ani după ce PSD ni l-a vândut pe Geoană drept prezidențiabil ideal, susținut de mase largi populare și promotor al păcii în acest colț prăfuit de planetă, fostul homo perfectus s-a transformat brusc într-un trădător și într-o lichea care se agață de scaun cu orice preț.
În sfârşit, după o insistenţă diabolică, UDMR-ul şi-a văzut visul cu ochii. Tone de arhivă din patrimoniul instituţiei Arhivelor Naţionale, o instituţie nobilă creată de generaţiile făuritoare a statului naţional român modern, urmează să fie oferite în natură, gratuit, cu o inconştienţă incomensurabilă, de Camera Deputaţilor a Parlamentului României etniei şi confesiunilor maghiare. Camera Deputaţilor a făcut un act de ştirbire a suveranităţii statului român, împărţind această atribuţie cu UDMR-ul prin această cedare a funcţiei statului de a administra arhivele de pe tot cuprinsul ţării, arhive de interes public major.
Formulăm această întrebare cu justificată îngrijorare şi răspundem şi noi la apelul „Apăraţi istoria românilor!”, emis de un grup de ziarişti cu referire la proiectul „România medievală”, lansat de către directorul Institutului Cultural Român (ICR), Horia Roman Patapievici, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), respectiv cu ministrul Teodor Baconschi.
Din această toamnă, elevii din Salonta învaţă în şcoli separate pe criterii etnice. În secret, Ministrul Educaţiei a aprobat propunerea înaintată de Inspectoratul Şcolar Bihor, la cererea UDMR, pentru înfiinţarea unei şcoli cu clasele I-XII în care să se predea numai în limba maghiară.
Toata lumea a aflat, in sfarsit, ceea ce Roncea.Ro a scris inca din martie, inclusiv intr-o sesizare catre Agentia Nationala de Integritate: si anume ca sex-ambasadorul Romaniei “de pe langa UNESCO” (titulatura oficiala, conform MAE) divorteaza de subalterna sa, Ioana, fosta secretar III, actualmente secretar II la aceeasi misiune de la Paris, cu care mai are si copil. Nimeni nu s-a invrednicit insa sa informeze poporul ce l-a apucat pe distinsul pensionabil MAE, la 72 de ani! Iata ce: de ceva vreme, dupa cum ne informeaza surse diplomatice, in cuibusorul de nebunii al ambasadorului nostru de la Paris – probabil inspirat de exemplul calauzitor si bine umezitor al diplologului-Jacuzzi – s-a ajuns la un adevarat menage a trois, in sensul ca atat sotia (cu copilul) cat si amanta, se calca pe picioare in rezidenta pariziana inchiriata din banii aceluiasi popor pentru numai 5000 de euro (conform MAE), plus cheltuielile de intretinere si reprezentanta. Ne intrebam, fireste, cum va face fata exa, biata secretar II, cand va trebui sa o prezinte pe noua, pe la receptiile oficiale ale UNESCO? N-ar fi mai bine ca MAE, SIE si Presedintia Romaniei sa-l cheme pe de-acum din nou foarte ocupatul posibil proapat reinsuratel acasa, sa aiba grija de amanta, dar pe banii lui, nu ai nostri!? Dar cine este, totusi, misterioasa amanta? Pai, conform acelorasi surse diplomatice, nimeni alta decat Irina Horea, literata si, de-acum, super-aferata si parizerata.
O captura de imagine trimisa de un cititor fidel ma zguduie putin in veghea placuta de la miezul noptii: dintre decolteurile vulgare ale unor “Sanzi” si “Tonciu”, amorurile Annei Lesko cu “Iri”, nespalaturile pe dinti ale Ioanei Tufar si “fetele de la pagina 3” se iteste si figura din ce in ce mai negricioasa (merge pe urmele ficatilor lui Patriciu?) a bulibasei Plesu cu un titlu care, asociat cu mutra, pare sa spuna, de fapt: “Am dovada existentei extraterestrilor”. Sau: “Si tiganii – pardon, romii – cred in Dumnezeu”. “Interviul-eveniment” din Click-ul educativ al lui Patriciu – care va fi urma de alte doua “dialoguri-fluviu”, “intamplator” tocmai acum, cand instanta va hotari, din nou, dupa 10 ani, cum a colaborat cu Securitatea – este dat in tandem in Adevarul si poarta data de 4 noiembrie si ora 21.30. Dupa ora si continut, s-a vrut a fi un cadou pentru Basescu de ziua lui. Si nu numai.
Iata:
“Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?
Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.
I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?
Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile… ”
Dar povestea nu se termina la Basescu atata timp cat Plesu si-a propus sa termine Romania. Pe langa amintirile despre cum l-a instalat pe el Petre Roman la Externe si cum a acceptat ca ii era rusine sa-l refuze si cum nu si-a dat demisia nici dupa ce PD-ul s-a retras de la Guvernare, pentru ca… tocmai refuzase o bursa la Georgetown, etc, etc, etc, ceea ce m-a scarbit cel mai tare este modul nonsalant in care “isi aduce aminte” – in premiera dupa 12 ani! – ca el, de fapt, s-ar fi impotrivit bombardamentului NATO asupra Iugoslaviei chiar de Pasti. Poate chiar a stat pe unul dintre podurile peste Dunare cu un mare semn de “Target” pictat pe burdihan si noi nu ne-am dat seama, cine mai stie!?
Cum in vremea aceea, cu un frate aflat chiar sub bombardamente la Belgrad tocmai ma intorsesem la Bucuresti de la granita cu Iugoslavia dupa ce, de nervi si dezgust fata de noi, sarbii nu mai primeau nici un roman, si ma ocupam exact de Externe, cu surse chiar alaturi de marele ministru cu omleta rece, stiu mai mult decat sigur ca MAE si Plesu personal nu au schitat nici cel mai mic gest crestinesc pentru fratii sarbi. Ba dimpotriva. Iata si extrasele din presa vremii care dovedesc acest lucru.
Deci, la capitolul ticalosie, Plesu sta cam asa (tam-nesam se gandeste ca acum e momentul sa se dea “ortodox”, dupa 12 ani):
“În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.
Vă rugăm.
Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi – spuneam – o reacţie negativă şi în România.” Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?”. „Vreo 4%” – zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!” Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean (Dar nici el nu s-a obosit sa o informeze, considerand prin absurd ca aceasta conversatie ar fi existat in afara suprarealismului lui Plesu! – nota mea, VR). Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei…) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună” (Cat de tare era dl Plesu! Auzi, i-a zis lui Solana: “nu e o idee buna”. Dar inainte si dupa Paste este “o idee buna” uciderea de civili nevinovati din marile orase ale Serbiei pentru o vina inventata in Kosovo, nu-i asa, domnule rect or al “Noii Europe”? – Nota mea, VR) Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?”. Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem… ”
Dar credeti ca s-a oprit vreo clipa bombardamentul de Paste? Ce gluma! Cam aici suntem, asadar: la un individ care a franat institutii cheie ale statului in toate Guvernele Romaniei si isi permite sa minta cu atata “naturalete” despre prestatia sa lamentabila din toate functiile pe care le-a ocupat. Si iat-o si pe tovarasa Zoe, adevarata “presedinta” a Romaniei, cam ce zicea, in ajun de Pasti:
In sfarsit, iata, probabil, si singurul adevar din interviu. Incercand, de fapt, sa-si laude produsul, pe prepusul din Jacuzzi, si sa “infunde” Biserica, face o prezentare reala a pozitiei Patriarhului Teoctist la venirea Papei, care a fost fortat sa accepte vizita chiar de gasca “neo-europenilor” lui Plesu, “stramba-dreptacii” de azi. Macar atat:
“„BOR a încercat blocarea vizitei Papei”
Cu vizita Papei cum a fost?
Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. – actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!” „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?” „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!” A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor.” Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!
Ce fel de condiţii?
Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile. ”
A, stati putin! Ca sa stiti cum sta cu dovada “credintei” lui Plesu, abil speculata in titlul aruncat printre tatele si cururile din Click-ul lui Patriciu:
“Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?
Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii” ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei…”
Asa l-a descoperit Plesu pe Dumnezeu… Alaturi de “liderii importanti ai lumii” care distrugeau si ucideau cu bombardamentele lor o capitala si o tara europeana, pentru prima oara de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial… Si cate coarne avea “dumnezeul” lui Plesu: doua sau trei, ca cel al lui Patapievici?
De ce ar trebui ca MAE de la Bucuresti sa faca o nota de protest catre Vatican si Moscova? Pentru ca sefuletul unei enclave separatiste nerecunoscute decat de catre structurile fostului KGB, un individ care ne-a tinut trei romani inchisi nevinovati 12 si 15 ani de temnita, un personaj considerat terorist si cu interdictie in spatiul UE si NATO – pana cand si-a bagat Germania coada si l-a scos la bai de multime formata din securisti occidentali si filaturisti orientali – este felicitat si “binecuvantat”, hai, nu numai de Moscova si Chisinau, carora le stim pozitiile de capra si lup, ci si de ditamai varza care e Vaticanul, stat unde si-au facut veacul si ambasadorul pravoslavnic al Romaniei di pi la Chisineu, amant intelectual, recte prin fapte de istorie orala si banala, al maruntilor agenti ai Bisericii KGB Bastovoi si Borshevsky, cat si nasul lui, teologul cu si fara slipsky, ministerasul de iexterne de care zice domnul Cezar Preda ca o sa-l arunce de unde a venit, direct pasol na Jacuzziul cu bulburuci si dusuri aurii al SIE si MAE, si… etc, etc, etc. Cam lunga fraza? Atunci cititi stirea aici: Banditul Igor Smirnov, felicitat, decorat si binecuvantat, la 70 de ani, de Gazprom, de Biserica Catolica si de Biserica KGB
„Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez!” – Sfantul Andrei Saguna, luminatorul Ardealului, primul presedinte al Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Românsi membru fondator al ASTREI alaturi de George Bariţ, Timotei Cipariu, Ioan Puşcariu, viitorul patriarh Miron Cristea, Vasile Goldiş, Onisifor Ghibu şi Octavian Goga.
“Andrei Saguna! Pana aici! Niciodata nu va exista o statuie a unui fost mitropolit ortodox roman in Gyula! Existenta unei statui a unui mitropolit roman declarat impotriva maghiarilor nu va fi tolerata in oras… Din inima si trupul tarii au fost smulse Partium-ul si Tinutul Secuiesc si au fost date romanilor. Ei doreau sa ajunga pana la Tisa, dar nu s-a putut. Orasul Gyula mai apartine de teritoriul Ungariei doar datorita norocului…” – Kis-Pal Botond, presedintele filialei Jobbik din orasul Gyula
Jobbik (“Miscarea pentru o Ungarie mai buna”), partidul de extrema dreapta din Ungaria si organizatia sustinuta de acesta, Garda Maghiara, impreuna FIDESZ si intreaga administratie a statului vecin si prieten Ungaria, au reusit sa impiedice inca din 2008 ridicarea unei statui a mitropolitului Andrei Saguna in Ungaria, in curtea Catedralei Ortodoxe din Jula (Gyula), scria presa vremii. Cu toate acestea, nici dupa trei ani si o schimbare de guvernare atat in Romania cat si in Ungaria, nimic nu s-a intamplat. In schimb, in tara noastra, se inalta statui de criminali de romani, ca cea a geenralilor de la Arad, care au ucis peste 30.000 de romani, ca cele ale instigatorului la crima si romanofobului Lajos Kossuth sau ale criminalului de razboi Albert Wass, condamnat pentru uciderea de romani si evrei, cu bust ridicat in fata mai multe biserici reformate dar chiar si in centrul Odorheiului Secuiesc. Sa-l mai amintim si pe demntul care l-a “spunzurat” pe Avram Iancu, capitanul Legiunilor Romanesti, simbolul romanismului?
Decizia ridicarii statuii Mitropolitului Saguna, canonizat ca sfant astazi, la Sibiu, a fost luata in cadrul unei sedinte reunite a guvernelor roman si maghiar in noiembrie 2007, pe cand se punea la cale si “donarea” Fundatiei Gojdu Ungariei, actiune nereusita ca urmare a luptei catorva nebuni de ziaristi.
La un an de la acel moment, cand sa se puna piatra de temelie a statuii, Partidul Fidesz-MPSZ din Jula a dat publicitatii un comunicat in care considera ca decizia amplasarii unei statui a lui Saguna “nu a fost bine pregatita”. Viceprimarul Erdmann Gyula, fost director al Arhivei din Jula, scria in “Gyulai Hirlap” despre Sfantul Mitropolit: “Este incontestabila responsabilitatea lui in izbucnirea si raspandirea revoltei inarmate a romanilor contra revolutiei maghiare din Ardeal.”
Printre acţiunile promise pentru comunitatea română din Ungaria – si nerealizate, dupa cum amintea jurnalistul Marius Vulpe la un an de la “evenimentul” din 2007 – erau prevăzute: Casa Parohială din Jaca, construirea Centrului Cultural Românesc în localitatea Micherechi, amplasarea statuii mitropolitului Andrei Şaguna la Jula (Gyula), în parcul din faţa Catedralei Ortodoxe Romîne, marcarea itinerarului cultural academic al românilor la Budapesta (Andrei Şaguna, Octavian Goga, Iuliu Maniu, Alexandru Mocioni, Petru Maior, Samuil Micu etc.), alocarea unui spaţiu în clădirea în care a funcţionat Tipografia din Buda, pentru amenajarea unui Muzeu al Şcolii Ardelene, înfiintarea la Jula (Gyula) a unui Muzeu de obiecte religioase şi a unei arhive a Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, amplasarea unei copii a statuii Scoala Ardeleană, în zona din jurul Bisericii Galbene din Buda, Budapesta.
Aurel Chiriac, directorul Muzeului Tarii Crisurilor, intr-o declaratie luata de ziaristul George Damian in 2009, la 200 de ani de la nasterea Sfantului, afirma: “Sta in firea lucrurilor ca la 200 de ani de la nasterea Mitropolitului Andrei Saguna, romanii ortodocsi care traiesc in Ungaria – acolo unde s-a nascut, instruit si a faurit istorie – acesta sa doreasca a avea un monument de for public langa sediul Episcopiei Ortodoxe a Romanilor din Ungaria, din Jula (Gyula), pe o palma de pamant aflata in proprietatea acesteia, dar care in asteptarea acceptului de expunere in exterior isi poate gasi locul, pentru a fi cinstit, si in interiorul catedralei romanilor din tara vecina. Este un drept firesc, stiut fiind ca Andrei Saguna a fost Episcopul si, apoi, Mitropolitul Ortodox al Transilvaniei, un teritoriu ce era parte a constructiei statale de atunci. Acest gest de recunoastere se cere implinit de catre romanii ce i-au urmat marelui arhiereu, ierarhi si laici deopotriva, si recunoscut de statul maghiar de astazi, tocmai pentru ca Andrei Saguna a fost un cetatean care si-a respectat propria natiune, dar si pe aceia care, la vremea respectiva, au detinut puterea in aceasta parte a Europei”.
Haideti sa rememoram acum ce nu au facut responsabilii din MAE si SIE de cinci ani de zile, nici macar la aniversarea a 200 de ani de la nasterea Sfantului Mitropolit, in 2009:
24 octombrie 2008
Eva Iova: Umbra lui Şaguna
Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că Andrei Şaguna este atât de cunoscut în Ungaria cum ni s-a demonstrat zilele trecute pe anumite forumuri şi reviste online ungureşti. Toţi aveau părere despre mitropolitul Ardealului, de parcă s-ar învăţa despre el la orele de istorie din şcolile ungureşti. După ce primăriţa Julei a anunţat la o conferinţă de presă că se plănuieşte punerea pietrei de temelie a statuii lui Şaguna în faţa Catedralei Ortodoxe din Jula, Asociaţia „Jobbik Magyarországért” („Pentru o Ungarie mai bună”), filiala din Jula, organizaţie de extrema dreaptă, a dat publicităţii imediat un comunicat în care avertiza că dacă va fi nevoie vor împiedica acest lucru cu propriile lor trupuri. Se zvonea prin Jula că festivitatea va fi „onorată” şi de prezenţa Gărzii Ungare. Poate băieţii au vrut doar să-şi aerisească uniformele… Oricum, nu li s-a oferit ocazia, pentru că inaugurarea s-a amânat.
Ruşinos este că la apelul „Jobbik” au reacţionat pozitiv şi unii consilieri din Jula, ba mai mult şi ziarul judeţean Békés Megyei Hírlap, care a prezentat subiectul într-un stil ultra-naţionalist, atrăgând atenţia încă din titlu că la Jula se plănuieşte inaugurarea statuii unui episcop „anti-maghiar”. Picanteria este că nici unul din cei doi protagonişti principali negativi ai evenimentelor nu sunt maghiari: gălăgiosul şi exhibiţionistul consilier local este de naţionalitate germană, chiar e şi membru în Autoguvernarea Germană din oraş, iar preşedintele filialei „Jobbik” din Jula are o bunică cu numele de Ardelean (Árgyelán). Acesta din urmă probabil ar explica aşa că familia bunicii sale este maghiară, dar a venit din „Erdély” şi de aceea se cheamă aşa. Poate găseşte pe cineva care să-l şi creadă.
Până duminică, când a apărut comunicatul Episcopiei Ortodoxe din Jula, nici o instituţie sau organizaţie românească din Ungaria nu a reacţionat la atacurile aduse memoriei lui Andrei Şaguna. Luni, totuşi, şi-a deschis gura şi preşedintele Autoguvernării pe Ţară, dar mai bine n-ar fi făcut-o. Ca de obicei, şi de această dată, Kreszta a apărat pe oricine, numai interesele comunităţii pe care pretinde că o reprezintă nu. După părerea lui, problema este că „nu a fost pregătită în mod profesional” aşezarea statuii lui Şaguna, dar a criticat şi faptul că cele două Guverne au decis despre acest proiect înainte ca în Comisia Mixtă Interguvernamentală să se fi ajuns la un consens. Mai avem şi noi nişte nelămuriri: în acest colţ întunecat al Europei, comisiile decid peste Guverne? Chiar nimeni nu a observat că această hotărâre a fost luată deja de 11 luni, cu toate că în acest timp şi Comisia Mixtă s-a întrunit de mai multe ori? Şi, mai presus de orice, ce dracu are a face comisia mixtă cu Andrei Şaguna? Noi, românii din Ungaria, vrem această statuie şi nu avem nevoie de „acordul” unor politicieni care, probabil mulţi dintre ei, nici nu ştiu prea bine cine a fost Şaguna.
S-a întâmplat acest circ cu câteva zile înainte de următoarea şedinţă comună a Guvernelor României şi Ungariei, în aceeaşi perioadă când preşedintele UDMR-ului (ce-o fi şi în capul ăstuia?) propune ca în Ardeal să se introducă obligativitatea învăţării limbii maghiare… pentru toţi românii!!! Prostia ungurească se pare că nu cunoaşte limite. După ce şi-au asimilat minorităţile aproape în totalitate, au făcut să ne fie ruşine de ceea ce suntem, să ne lepădăm de limba şi credinţa noastră, să devenim ca nişte maimuţe care dansează şi cântă când este cazul, această populaţie majoritară acum a ajuns să se sperie de o statuie. De statuia lui Şaguna. Să fie oare actual şi azi ceea ce a scris Ioan Lupaş exact cu o sută de ani în urmă? „E posibil să mai aibă numele lui Şaguna şi azi un sunet cam neplăcut – pentru unii! Acest sunet, care seamănă foarte mult a mustrare pentru cei ce nu-şi îndeplinesc datoria conştient şi cu demnitate, va fi bine să-l păstreze şi în viitor. Pentru toţi Românii de bine însă acest nume va trebui să răsune, cât mai des şi mai înteţit, ca o trâmbiţă de chemare la muncă nepregetată, la luptă conştientă şi neşovăitoare, la îndeplinirea bărbătească, fără zăbavă, a datoriilor faţă de lege şi neam…” (Blog Eva Iova – Editorial din nr. 43 al Foii româneşti, 24 octombrie 2008)
31 octombrie 2008
Victor Roncea: La 200 de ani de la nasterea sa, Mitropolitul Saguna e eliminat de Garda Maghiara. Guvernul Tariceanu, prietenul Ungariei, nu schiteaza nici un gest
Biserica Ortodoxa Romana are datoria sa intervina intru apararea memoriei Mitropolitului Saguna si a drepturilor romanilor din Ungaria
În zilele de 30 şi 31 octombrie 2008 se desfăşoară la Sibiu manifestările organizate de Comisia Naţională a României pentru UNESCO, pentru marcarea aniversării UNESCO “Andrei Şaguna – 200 de ani de la naştere”. Ieri a avut loc la sediul Bibliotecii ASTRA din Sibiu simpozionul cu tema “Andrei Şaguna – 200 de ani de la naştere”. Cu acest prilej, Academicianul Mircea Păcuraru a prezentat lucrarea sa dedicată marelui cărturar, om politic şi mitropolit, iar Revista Transilvania a lansat un număr aniversar pe această temă. În aceeaşi zi, începând cu orele 19.00 a avut loc un concert festiv, la Filarmonica de Stat din Sibiu.
Astăzi, 31 octombrie, va avea loc dezvelirea plăcilor comemorative UNESCO, în memoria lui Andrei Şaguna, la Sediul Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, la mausoleul Andrei Şaguna de la Răşinari şi în clădirea Protopopiatului de la Sălişte, transmite Basilica Press.
Cu toate acestea, la aniversarea marelui roman, Garda Maghiara a reusit sa blocheze ridicarea statuii mitropolitului in mijlocul comunitatii romanesti din Gyula/Jula. Nici Guvernul Tariceanu si Ministerul de Externe, care tocmai s-a pupat pe toti obrajii la Szeget pentru “prietenia intre popoare”, nici Administratia Prezidentiala si nici Patriarhia nu au sarit in sprijinul romnilor din Ungaria si a memoriei marelui inaintas.
Sfadă în PDL. Săptămâna trecută, prim-vicepreşedintele PDL Teodor Baconschi considera “lamentabilă” ieşirea deputatului Cezar Preda împotriva “noilor figuri” din partid, menţionând că nu poate decât să deplângă această “colegialitate infirmă” a acestuia, care dăunează partidului. Acuzat fiind de catre Baconschi că realizează “un spectacol de prost gust” şi că preferă monologul resentimentar în detrimentul unei confruntări oneste de idei, Cezar Preda îi răspunde astăzi lui Baconschi,în cadrul unei conferinţe de presă la nivel local, printr-o declaraţie extrem de dură:
“Dacă eu m-as apuca să vorbesc despre Baconschi, de pe vremea când eu eram şeful Comisiei de Control al Serviciilor Externe iar el, ambasador, l-aş arunca pe Baconschi într-o zonă lamentabilă. Ce a spus dânsul despre mine, este reacţia unui intelectual arogant”.
Plagierea scandaloasa a Istoriei lui George Calinescu
de Marin Mincu / Polemos (Editura Compania)
Nu stiu daca sunt multi cei care au luat cunostinta de raspunsul pe care i l-a dat, de curând, N. Manolescu, la Craiova, unui reporter al revistei „Mozaic“ (vezi nr. 2, 2009), când a fost intrebat de ce l-a exclus pe Adrian Marino din „lista“ sa. El a afirmat transant, chiar extrem de agresiv, ca acesta „n-a avut nicio idee personala!“. Dincolo de faptul categoric ca acest verdict minimalizator atât de violent asupra importantei lucrarilor hermeneutului Adrian Marino nu este deloc adevarat, prin efect de bumerang, enuntul respectiv i se poate aplica lui insusi.
Intr-adevar, in aceasta „istorie critica“, Manolescu n-are nicio idee personala! Pâna la 1941, el il „compileaza“ foarte cuminte pe G. Calinescu, pe care-l citeaza de peste 500 de ori (adica, in conformitate cu indicele de nume, il citeaza pe 500 de pagini diferite, dar, in realitate, chiar trece de o mie de ori, daca luam in considerare faptul ca, adeseori, Calinescu este citat de doua-trei ori pe aceeasi pagina), iar dupa aceasta data se imprumuta abundent de la unii critici pe care-i citeaza deformat (Ion Negoitescu, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Cornel Ungureanu) sau aparent polemizeaza cu altii (considerati de el in mod eronat drept „teoreticieni“), carora le absoarbe buretos ideile.
Probabil pentru a preintâmpina contestarea, de altfel previzibila, a metodei sale compilative, in „Introducere“ va sustine, defensiv, ca „in imensa Istorie a lui Calinescu nu exista nicio trimitere la un nume de critic…“. Da, dar Nicolae Manolescu nu este, in niciun caz, egal cu G. Calinescu, care avea o viziune critica proprie si o metoda personala. Apoi, de la inceput, dupa cum se poate constata, el isi va face un titlu de glorie din asumarea programatica a citarii oneste a contributiilor critice anterioare. Initial (cel putin in volumul publicat in 1990), noutatea auto proclamata a intreprinderii sale consta chiar in recunoasterea avansarii criticii autohtone prin semnalarea corecta a ideilor si judecatilor care apartin altor critici. Când trece de primul volum, insa, N. Manolescu sufera o amnezie surprinza toare, uitând aproape total principiul deontologic pe care si-l impusese (acela al citarii punctuale a predecesorilor). Acum recurge la o subtila manipulare pro domo a receptarii critice contextuale, numindu-i abil doar pe acei critici care nu-i lezeaza cumva autoritatea si omitându-le numele celor din care se imprumuta copios. Date fiind dimensiunile lucrarii, nu este prea usor pentru cineva sa reuseasca sa sesizeze toate situatiile in care criticul se foloseste de acest procedeu necinstit al deposedarii critice flagrante.
Am constatat cu surprindere ca pâna si sintagma atât de discutabi la („istorie critica“) din titlul cartii lui ii apartine tot lui G. Calinescu, care o foloseste primul in scrisoarea adresata catre Alexandru Rosetti la 23 octombrie 1936: „Te previn ca, fara sa vreau sa cad in exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii române…“ (Cursivele ii apartin lui G. Calinescu, textul scrisorii fiind citat de Al. Piru in prefata sa la reeditarea Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent, editura Minerva,1982.) Este absolut inadmisibil ca paternitatea ideii lui Calinescu, cuprinsa chiar in titlul comunicat editorului sau, nu a fost recunoscuta vreodata public (dupa stiinta mea) de catre Manolescu. In asemenea conditii, acest rapt, ascuns intentionat, devine un simptom recidivist. De aici rezulta ca el incalca voluntar orice etica intelectuala si, desi in alte culturi se respecta aceasta cutuma inviolabila a proprietatii ideilor, in „istoria critica“, orice idee a lui Calinescu sau a altora devine automat a lui N. Manolescu.
Desi s-a vorbit destul de mult despre ambiguitatea acestei „strategii“ etice inacceptabile, n-am inteles de ce, in numeroasele comentarii critice de pâna acum (nu tocmai favorabile), s-a evitat sa se foloseasca termenul ce diagnosticheaza exact acest reprobabil procedeu manolescian, adica acel termen care are o sfera semantica foarte precisa: plagiat.
Între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă
0. Premise
Din raţiuni diverse, mi s-a părut inoportun să refer mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Dacă m-aş fi grăbit să intervin printre primii, comentariul meu – oricât de argumentat – ar fi fost probabil integrat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, datorită faptului că am fost exclus, ca autor, din această istorie literară. Cum era firesc, am aşteptat ca, mai întâi, să se exprime alţi critici şi mai ales am vrut să văd ce spun cei tineri, care au dovedit că nu se lasă intimidaţi prea uşor de vreo constrângere exterioară actului critic.
După un interval de aproape un an de la apariţia cărţii, consider că e normal să-mi expun punctul de vedere în legătură cu problemele insurmontabile pe care le ridică, la noi, după 7 decenii de la publicarea Istoriei lui G. Călinescu, un asemenea gen de angajare critică. Personal nu mai pledez pentru astfel de lucrări individuale ce se înscriu într-o etapă anterioară, „romantică“, aş zice, a evoluţiei criticii europene. Am spus cu alte ocazii că, în a doua jumătate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, în celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice şi mai percutante, cum ar fi dicţionarele de autori sau antologiile comentate.
Chiar dacă eu cred că sintezele scrise de un singur critic sunt depăşite, este bine să ne reamintim care era statutul lor genetic/funcţional în perioada afirmării literaturilor naţionale şi să vedem dacă acesta mai corespunde orizontului de aşteptare actual. Faptul că asemenea produse critice nu mai apar de câteva decenii indică lipsa lor de funcţionalitate. Dar, în acelaşi timp, ilustrează şi imposibilitatea ca un singur critic să răspundă, astăzi, la toate cele trei cerinţe indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de o asemenea anvergură : intuiţie (pentru o omologare justă a valorilor), metodă (pentru a argumenta valabilitatea intuiţiilor) şi talent epic (pentru a realiza coerenţa construcţiei critice). Nu trebuie să se eludeze, deci, că apariţia unei noi istorii literare – după aceea călinesciană –, care să re-evalueze întreaga literatură română, presupune o perspectivă critică mult mai complexă decât oricare alte forme ale cercetării, perspectivă integrabilă unei viziuni epistemologice actualizate.
De aceea sunt convins că, dacă nu se accede la o abordare adusă la zi – în concordanţă cu nivelul criticii din alte părţi –, atunci orice iniţiativă postcălinesciană de acest fel devine inutilă şi chiar parazitară. În urmă cu circa 25 de ani, am avansat ideea că, după Călinescu, nu se mai poate scrie decât o istorie a literaturii române de la Călinescu încoace. Această idee mi-a fost preluată de Alex Ştefănescu, care şi-a început „istoria“ sa de la anul 1941, adică de acolo de unde o lăsase marele critic. Se subînţelege că a te angaja să rostogoleşti pietroiul sisific al acestei probe maxime presupune – dincolo de profesionism – o mare putere de muncă, onestitate critică şi un orgoliu nemăsurat. Până la urmă, chestiunea esenţială se referă, însă, la noutatea interpretărilor ca justificare realăa unui asemenea demers temerar şi la scala axiologică nouă pe care încerci să o propui. Dacă nu eşti în stare să te menţii măcar la înălţimea ştachetei hermeneutice ridicate de criticii contemporani şi rămâi sub nivelul mediu al acestora, înseamnă că rezultatul obţinut nu are nici o miză culturală, fiind doar o tentativă exotică de a marca momentul.
Activitatea de foiletonist convins, timp de trei decenii, a lui N. Manolescu părea să aducă acele minime argumente care să confirme o posibilă reuşită, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Aşa cum au sugerat şi alţi critici (printre care Cornel Ungureanu, Irina Petraş, Florin Mihăilescu, Mircea Muthu, Sanda Cordoş, Alexandru Goldiş, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Buzera, Doris Mironescu, Daniel Cristea-Enache, Şerban Axinte, Teodor Codreanu etc.), ne aflăm în faţa unui produs hibrid, ceva indecis între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă.
Cu toată stânjeneala de care sunt capabil, mă văd obligat să declar de la început inutilitatea „istoriei critice“ manolesciene, care îl plagiază nepermis pe Călinescu şi, după cum se va vedea – printr-un efect retro –, mai mult obscurizează lucrurile decât să le clarifice. După acest preambul, nu atât de optimizant pe cât aş fi dorit, în cele ce urmează voi încerca să semnalez cât mai succint în ce constă superfetaţia critică aacestei masive lucrări. […]
2.11. O ultimă concluzie
Orice istorie literară – făcută chiar şi de un neprofesionist ca N. Manolescu – trebuie să fie instructivă prin conţinut, dar şi proiectivă prin sugestiile hermeneutice şi axiologice oferite. Cum se poate vedea foarte bine la Călinescu, istoria literaturii române nu trebuie poluată în nici un caz prin aplicarea unei grile ideologice deformatoare. În monumentala sa ISTORIE, niciodată marele critic n-a recurs la adoptarea unor perspective extraliterare. Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români. El crede, probabil, cu o naivitate jalnic asumată, că, adoptând perspectiva est-etică a Monicăi Lovinescu, devine un critic mai original şi chiar mai actual. O perspectivă critică şi mai viciată, provenind din acelaşi exces de politizare, a adoptat – după cum se cunoaşte – şi E. Negrici în Literatura română sub comunism (2004).
Nu vreau să mai insist asupra acestor defectuoase abordări (periculos de obediente în raport cu unele slogane ideologice), care au avut – după cum s-a văzut – un efect negativ retro asupra receptării normale a întregii noastre literaturi. Ca să nu fiu acuzat de o idiosincrasie gratuită, mi se pare suficient ce-am spus până acum în acest prelungit excurs critic, unde am fost obligat să fiu cât mai tranşant. Dar tranşanţa judecăţii critice fără o argumentaţie serioasă nu ajunge. De aceea mă scuz pentru autocitarea prea abundentă la care am recurs ca să ilustrez numeroasele împrumuturi manolesciene din mine. Oricine e de bună credinţă va fi de acord că această replică la falsificările lui N. Manolescu era necesară. Pentru asta a trebuit să mă folosesc de argumente concrete şi excesul de citate a fost necesar pentru a-mi susţine propriile idei. Va decide cititorul onest dacă am exagerat sau nu.
În fine, e aproape banal să spun că N. Manolescu a făcut o eroare inadmisibilă publicând această istorie întârziată, plină de gafe interpretative enorme şi mustind de puroiul resentimentar al unui subiectivism deplorabil. Cu această ocazie neaşteptată s-a putut observa că aşa-zisa magistratură manolesciană a fost menţinută în mod artificial şi că în spatele autorităţii critice infailibile se ascundea multă impostură. Din păcate, criticul a pierdut, astfel, definitiv şi iremediabil, credibilitatea pe care şi-o agonisise cu greu în cele trei decenii neîntrerupte de corvoadă foiletonistică.
November 14th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
