Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Răsai asupra mea
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
în noaptea gândurilor mele vină!
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Acestea sunt chipurile Maicii Domnului si al Pruncului Iisus Hristos, exact asa cum au fost. Ele “au fost pictate de ingeri” – asa cum a concluzionat rapid un copil pelerin la Sfantul Munte la aflarea minunii -, prin Harul Sfantului Duh, in Romania, la Manastirea Bucium din Iasi, in urma cu 151 de ani, pentru Manastirea romaneasca Prodromu (Inaintemergatorul) de la Sfantul Munte Athos.
Am avut privilegiul sa ma rog in fata acestei sfintei si unice icoane facatoare de minuni si sa privesc indelung minunatele chipuri ale Maicii si Mantuitorului nostru, observand si detaliul extraordinar care consta in lipsa urmelor penelului (aspect verificat stiintific si prin analiza microscopica).
Prezint cateva date din istoria icoanei, mai jos. Cred ca daca fiecare roman de parte barbateasca ar face macar o data in viata un pelerinaj la Athos pentru a se ruga la Icoana Prodromitei, Romania ar scapa mult mai repede de toate buruienile care ameninta sa sufoce Gradina Maicii Domnului din Carpati. La Bucuresti, o copie a acesteia se afla la paraclisul de pe santierul Catedralei Mantuirii Neamului. Realizata la sfarsitul lunii iunie a anului 1863, cinstirea Sfintei Icoane Prodromita (Inaintemergatoare) de la Muntele Athos se praznuieste la 12 iulie.
Preiau din ziarul Lumina al Patriarhiei Romane:
“La mai puţin de jumătate de deceniu după zidirea Schitului Prodromu, aşezământul monahal al românilor de la Sfântul Munte Athos, ieroschimonahul Nifon, primul stareţ, a căutat să aşeze în biserică o icoană a Maicii Domnului care să fie ocrotitoare obştii. În anul 1863, ajungând la Iaşi cu treburi mănăstireşti, stareţul Nifon însoţit de ieroschimonahul Nectarie au început să caute un iconar care să zugrăvească icoana dorită. În oraşul moldav a aflat că vieţuia un bătrân pictor evlavios, Iordache Nicolau, care ar fi putut realiza o icoană a Maicii Domnului de 1 metru şi 10 centimetri, pe scândură de tei, urmând condiţiile date de călugării atoniţi. Aceste condiţii erau: rugăciune continuă către Născătoarea de Dumnezeu cât timp va lucra, cu Acatist şi Paraclis în toate zilele, să lucreze în fiecare zi doar înainte de a mânca sau bea, să păstreze curăţenie trupească până la finalizarea lucrării, să fie spovedit şi să nu aibă ceartă cu nimeni. Deşi la început se gândea că vârsta înaintată îl va împiedica să lucreze, Iordache zugravul a primit, la insistenţele părinţilor, să picteze icoana Maicii Domnului.”
“Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”
Arhim. Chiril Lovin, în broşura “Icoana Maicii Domnului Prodromiţa. Istoria, minunile şi acatistul”, reproduce textul relatării minunatei zugrăviri a icoanei, dintr-un document ce se păstrează în arhiva Schitului Prodromu din Sfântul Munte: “Eu, Iordache Nicolau, zugrav din oraşul Iaşi, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăşi mâna mea, la care a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lucrez Feţele Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos; după ce am dat mâna întâia şi a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârşit, privind eu la chipuri, cu totul au ieşit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meşteşugul; şi aşa, fiind seară, m-am culcat scârbit, nemâncând nimic în ziua aceea, socotind că a doua zi, sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, şi când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese desăvârşit precum se vede; şi eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi cu greşeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.
Iordache Nicolau, 1863, Iunie 29, Iaşi”
Reproducerea Icoanei Maicii Domnului Prodromita de la Sfantul Munte Athos realizata de Manastirea (Schitul) Prodromu
“Pentru că minunea s-a produs la pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, s-a ales ca sărbătoarea icoanei minunate a Maicii Domnului să fie prăznuită la 12 iulie, chiar înainte de Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, îngerul binevestitor al Născătoarei de Dumnezeu. Iar pentru această nouă sărbătoare s-a ales să se facă priveghere de toată noaptea, devenind al doilea hram al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte Athos.”, se scrie in articolul citat. Alte marturii consemneaza ca Sfintele Feţe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se (ceea ce mi s-a parut si mie, in timpul celor trei zile cat am stat in binecuvantatul pelerinaj la Prodromu, pentru care multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, prietenilor mei si monahilor romani atat de primitori de la Sfantul Munte! – nota V.R.). Se apreciază că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei şi Pruncului Iisus aşa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani.
Există o descriere rămasă de la Sfinţii Epifanie si Nichifor, consemnata de Ierod. Cleopa Paraschiv in lucrarea sa “Icoana nefăcută de mâna omenească Prodromiţa”:
“Încă de când vieţuia pe pământ era faţa ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate şi ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, faţa nu rotunda, nici scurta, ci puţin alungită, mâinile si degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple şi puţin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaş, având părul bine şi cu multa cuviinţă legat“.
“Auzindu-se că la Iaşi s-a pictat în chip minunat o icoană a Maicii Domnului, mulţime de popor a venit să o vadă şi să se închine. Iar părinţii atoniţi, după ce s-au închinat credincioşii şi preoţii din Moldova, în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu, s-au întors în Sfântul Munte şi au aşezat icoana în biserica mare a Schitului Prodromu. Mulţime de minuni s-au petrecut cu cei ce au cerut ajutor de la Născătoarea de Dumnezeu închinându-se icoanei Prodromiţa, atât în Muntele Athos, cât şi în pelerinajele din ţara noastră. S-a alcătuit slujbă acestei sărbători ce se cinsteşte cu evlavie în fiecare an, la 12 iulie. Troparul icoanei Prodromiţa mijloceşte cererile oamenilor către Maica Domnului, astfel:
“Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară, sfintei şi dumnezeieştii tale icoane cu dragoste şi cu credinţă închinându-ne, o sărutăm mulţumind; căci prin ea celor credincioşi dăruieşti cu adevărat tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta, grăim către tine: Slavă fecioriei tale! Slavă milostivirii tale! Slavă purtării tale de grijă, ceea ce este una binecuvântată!”
Anul trecut, la 150 de ani de la minunea dumnezeiasca a pictarii icoanei, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, impreuna cu echipajul bricului Mircea si grupul „Nectarie Protopsaltul” (fost vietuitor al Sfintei Manastiri Prodromu), au reprodus drumul icoanei de la Iasi la Sfantul Munte Athos, cu o copie fidela a ei, fara ferecatura. (Foto si info la Pemptousia.ro si o mare parte din filmarea evenimentului memorabil, mai jos). Mitropolia, prin portalul Doxologia, a publicat si Acatistul Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa.
Alaturi de Icoana Maicii Domnului se afla in Biserica Manastirii Prodromu si Icoana facatoare de minuni a Sfantului Ioan Botezatorul, a carei istorie o gasiti mai jos.
“Icoana Sfantului Ioan este ferecata in argint, lucrare savarsita in anul 1853, pe cheltuiala domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei. Nu se stie cu exactitate anul in care a fost zugravita sfanta icoana, insa este posibil ca aceasta sa dateze din anul 1660, cand paraclisul sfantului a fost rezidit, sub duhovnicul Filoftei.
Cea mai renumita minune savarsita de Sfantul Ioan Botezatorul, prin sfanta lui icoana, este cea petrecuta in anul 1821, odata cu izbucnirea Revolutiei in Grecia. In acest an, neintelegerile cu turcii au provocat mari suparari in Sfantul Munte Athos. Ajungand turcii si in Chilia Sfantul Ioan Botezatorul, ei nu au gasit aici mai nimic de mare valoare, precum aur sau obiecte scumpe. Parintii de la chilie, fie fugisera in munti, cu odoarele cele de pret (Sfinte Moaste, Vase), fie mersesera la Marea Lavra.
Turcii cei necredinciosi, intrand in paraclis si negasind nimic de valoare, de manie, au tras cu arma in icoana Sfantului Ioan Botezatorul. Gloantele nu au atins insa icoana, ci s-au intors spre ei, speriindu-i groaznic. Cu aceasta ocazie, chipul Sfantului Ioan a ramas foarte incruntat, pana in ziua de astazi, dupa cum se poate vedea.
Unii spun ca turcii au tras inspre Sfantul Altar, spre a nu fi cineva ascuns acolo, altii spun ca turcii au tras de spaima inspre Sfantul Ioan, care s-a incruntat in momentul in care au pasit in paraclis, iar altii spun ca au tras din greseala, speriindu-se de un zgomot. Motivul pentru care acestia au tras spre icoana nu este important, ci important este faptul ca Sfantul Ioan nu a fost pictat astfel, ci abia dupa acest moment, el s-a incruntat puternic, cum a si ramas, pana astazi.” (Teodor Danalache/ CrestinOrtodox.ro)
Mai multe informatii despre Icoana Maicii Domnului Prodromita, la OrthodoxWiki
„Bucură-te trandafir cu bună mireasmă, bucură-te crin cu dulce miros!” (12 iulie 1990)
A trecut şi anul acesta slujba Prodromiţei cu bună rânduială, slujbă frumoasă, masă aleasă. După plecarea oaspeţilor, merg în Biserica Mare şi rostesc o scurtă rugăciuneînaintea Sfintei Icoane a Prodromiţei, de smerită mulţumire pentru ajutor. Deodată simt un puternic miros de smirnă. M-am ridicat de la sfânta icoană, am mers în Sfântul Altar să văd dacă nu cumva vine mireasma de la cădelniţă. Nu era nimic, iar smirnă nu aveam deloc pentru tămâiere.
12 din cele 40 de monahii de la Manastirea ortodoxa Sfanta Tecla – unde se afla si mormantul sfintei – din stravechiul orasel Maaloula, unde se vorbeste inca aramaica, au fost rapite ieri de “rebelii” teroristi islamici. Asezamantul, unde am ajuns si eu acum cativa ani (foto), adaposteste si circa 100 de copii orfelini, aflat in grija maicutelor. Nu se stie nimic despre soarta acestora. Sanctitatea Sa Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei si al intregului Orient, a cerut ieri lumii ortodoxe si organizatiilor internationale sa apere, macar cu vocea lor, crestinii din Siria.
Porumbita alba la picatura vesnica a Sfintei Tecla din Maloula – Foto Roncea.Ro
Slava Domnului, Maloula, localitate siriana veche de peste 2000 de ani, cu vreo 2000 de locuitori, majoritatea crestini-ortodocsi si greco-catolici, a scapat la sfarsitul saptamanii trecute de bandele teroriste care ataca atat de sangeros Siria in favoarea unor entitati straine, de peste 30 de luni, cu misiunea de a o rade de pe fata Orientului Mijlociu. Situata la nord-est de capitala Damasc, Maloula (Maaloula/Ma’loula) – care inseamna “intrare” in limba aramaica, probabil cu referire la stanca despicata in calea Sfintei Tecla pentru a scapa de urmaritorii sai, este si unul din rarele locuri din lume unde este inca vie aramaica, limba in care a vorbit si Mantuitorul nostru, Iisus Hristos. La Manastirea Sf. Tecla, care gazduieste si un asezamant de orfani, aflat sub patronajul cuplului prezidential, am fost primiti cu bratele deschise de Maica Stareta. La o distanta apropiata se afla si Manastirea Saidnaya (Saydnaya, Sednaya – “Maica Noastra”), unde se vorbeste tot aramaica si unde se afla ferecata prima icoana a Maicii Domnului – facatoare de minuni – pictata de insusi Sfantul Apostol Luca.
Cei care ataca fara scrupule Siria, provocand sute de mii de victime, nu slujesc numai statele direct interesate de destabilizarea tarii, dintre care se disting Israelul si Arabia Saudita, ci si gruparile mafiote internationaliste de “rang inalt”, conturate in jurul Trilateralei. Sa ne rugam pentru ca fratii nostri sirieni sa scape cat mai repede de atacul odios al ciumei armate internationaliste. Actualul presedinte de la Cotroceni era bine sa proclame neutralitatea Romaniei si sa nu bage Presedintia tarii ca musca-n rahatul agentilor Trilateralei.
UPDATE: Daily Mail contrazice o stire BBC si arata ca la Maloula se duc inca lupte grele, in ciuda declaratiilor mass-mediei de stat. Crestinii din Maloula sunt ingroziti, dupa ce luptatori tipici Al Queda i-au amenintat cu moartea prin decapitare in cazul in care nu se vor converti la islamism dupa “eliberarea” satului. In lupta s-ar afla militanti islamisti din Tunisia, Libia, Maroc si Cecenia, potrivit localnicilor. Alti locuitori au declarat ca mai multe biserici au fost sparte si jefuite. Cel putini trei morti zaceau in mijlocul drumului, a relatat un satean. “Unde-i presedintele Obama sa vada si el?”, a afirmat acesta citat de Daily Mail, care publica si mai multe fotografii de la Asociated Press. Agerpres informeaza ca “luptele pentru preluarea controlului în Maalula au început miercuri, cu un atac sinucigaş al Frontului Al-Nosra contra unei poziţii a armatei, la una din intrările în oraş. Necunoscut înainte de revolta din Siria, Frontul Al-Nosra vrea instaurarea unui stat islamic în Siria”. Bravo, Traian Basescu!
Mai jos fotografiile mele din Maloula din timpul vizitei de documentare din august 2010. Cred ca ar trebui sa public o serie de fotografii in care sa vedeti si Dvs. cum aratau locurile vizitate de mine atunci si cum arata aceleasi locuri astazi, dupa trecerea “eliberatorilor”. Va ingroziti!
“Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus.
Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea”. (Luca I, 26-38).
Apşa de Jos a fost cea mai mare localitate românească din dreapta Tisei (acum are 7.600 locuitori), vecină cu Săpînţa. După 1947 din ea s-au desprins comunele Strâmtura, Peri şi Topcino, cu o populaţie de 2.420 locuitori.
Două coline în mijlocul satului Apşa de Jos, din Maramureşul din dreapta Tisei… Pe amândouă se înalţă două biserici de lemn care parcă străjuiesc localitatea. Una este de la 1561 şi are hramul Sf. Nicolae (foto), cealaltă – de la 1776, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Se spune că aici înainte ar fi fost un aşezământ monahal. Ar fi posibil, dat fiind faptul că în zonă a existat o bogată viaţă spirituală. Un exemplu grăitor este Mănăstirea Peri, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, ctitoria dinastiei voievodale a Drăgoşeştilor. La 13 august 1391, acest aşezământ monahal, printr-o diplomă a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului, a fost ridicat la rang de Stavropoghie Patriarhală. Timp de 312 ani, aici a fost sediul central al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului. Din păcate, Mănăstirea Peri a fost distrusă şi desfiinţată în 1703 (*), în timpul răscoalei antihabsburgice a lui Francisc Rakoczi al II-lea.
În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Săpânța-Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Timp de 312 ani, în această biserică din piatră și-a avut sediul Episcopia Română a Maramureșului. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Drăgoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail, informeaza pe scurt si Wikipedia.
Mai concret, “in satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul păzitorului de spaţiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene ale lui Ioan Mihalyi de Apşa.
După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi”, dupa cum scrie si Parintele Profesor Mircea Păcurariu in Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.
Profesorul Nicolae Iuga, aminteste intr-un studiu despre Inceputurile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea, din care am citat mai sus, ca marele savant Nicolae Iorga considera ca la Manastirea Peri au fost traduse și copiate în română pentru prima dată, intre anii 1434-1437, „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda Duminicii”, „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor”. Manastirea a fost atacata de ungurii lui Rakoczi al II-lea in 1703. Conform altor surse istorice, edificiul monahal a fost distrus complet in anul 1761, de catre armata Imparatesei Maria Teresa aflata sub comanda generalului de origine austriaca Bukow (Adolf Nikolaus von Buccow), aflat in ofensiva armata impotriva ortodoxiei. In timpul operatiunilor sale in Transilvania, peste 150 de biserici si manastiri ortodoxe au fost distruse, cele ramase fiind fortate sa treaca la greco-catolicism. Spre dovada, Biserica Sf. Nicolae din Apsa de Jos, prezentata in acest documentar, are inscris pe pisania sa de azi un flagrant fals istoric, si anume ca este “Biserica Greco-Catolica din sec al XVI-lea, de la 1561“, cand uniatismul a patruns in spatiul istoric si etno-cultural romanesc prin forta tunurilor si santajul imparatesc austro-ungar de abia la sfarsitul sec al XVII-lea si inceputul sec XVIII-lea.
Cancelarul Bethlen Gabor, supranumit “Ţiganul”, unul dintre prigonitorii Cuviosului Sofronie de la Cioara, decreteaza la 1761: “Mănăstirile de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă şi să se facă raport Excelenţei sale guvernatorului (Adolf Nikolaus von Buccow – n.n) atât despre restituirea bisericilor, cât şi despre demolarea mănăstirilor. Iar dacă cineva s-ar opune în mod temerar prea înaltei porunci regale dată de mărita comisie să fie pedepsit negreşit cu moarte prin spânzurare sau prin pierderea capului, ca unii care dispreţuiesc poruncile regeşti şi tulbură pacea şi ordinea publică (3, II, p.240)“.
Despre asalturile generalului Bukow impotriva ortodocsilor scrie si invățătorul făgărășan Andrei Șovăiloviciu, în 1791: „…în anul 1761 venind un general Bukow cu mulțime de oaste și foarte cumplită, fiară sălbatică asupra neuniților s-au arătat, care au făcut milităria și au ars mânăstirile pe la toate satele de pe sub margini… Generalul Bukow fiind și în Făgăraș, multă răutate a făcut neuniților (ortodocșilor – n.n.), furci a făcut și le-a ridicat în mijlocul târgului, ca pe cei ce nu se vor pleca la uniație să-i spînzure și i-au prins și i-au îngrozit și i-au bătut fără de milă….” (Citat din Ștefan Meteș – Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului (Sibiu, 1930), p. 42 via Wikipedia)
In prezent, informeaza Basarabia-Bucovina.Info, in memoria stravechiului asezamant monahal romanesc de la Peri, Parintele Grigore Lutai, parohul Bisericii Nasterii Maicii Domnului din Sapanta (Cimitirul Vesel), cu sprijinul familiei Adamescu, a ctitorit in oglinda, pe malul stang la Tisei, Manastirea Sapanta-Peri cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, unde s-a ridicat si cea mai inalta biserica de lemn din lume, de 78 de metri, depasind-o cu 21 de metri pe cea de la Manastirea Barsana (foto mai sus sivideo-documentar mai jos).
În localitățile românești din regiunile Maramuresului Istoric, sudului Basarabiei si nordului Bucovinei, din Transcarpatia, Odesa, Cernăuți si Tinutul Herța, în zonele rurale din Basarabia cuprinsa in Republica Moldova, dincolo de Nistru pana la Bug si mai departe, in Rasaritul Romanesc, pana in indepartata si inghetata Siberie sau in stepele Kazahstanului, unde ne-au ramas frati deportati de criminalii bolsevici, in comunitatile romanesti de la sud de Dunare, din Serbia si Bulgaria, romanii nostri care, razbatand sub vremuri au ramas si sub rit vechi, au avut ieri Ajunul Crăciunului iar azi sarbatoresc Nasterea Domnului.
La noi a fost Boboteaza iar in ziua Craciunului pe stil vechi il praznuim pe Sfantul Prooroc Ioan Botezatorul, dupa cum ne amintesc si colegii nostri de la TOCPress, portal de informare al romanilor din Transcarpatia, Odesa si Cernauti. Basarabia-Bucovina.Info le ureaza tuturor romanilor din spatiul istoric, etnic si cultural romanesc La Multi Ani!
Anul trecut am fost si noi in Maramuresul Istoric, pe frumoasele plaiuri romanesti de la dreapta Tisei, acolo unde traditiile noastre ancestrale se pastreaza cu piosienie si mare sfintenie. Am intalnit oameni minunati, parca rupti din painea frageda a lui Dumnezeu, energici si cu ochi sclipitori de daci liberi. Dar, mai presus de toate, ne-au impresionat femeile maramuresence. Femeile romance de sub crucea lui Stefan, care, in ciuda vitregiilor si atacurilor la dreapta credinta au tinut si tin puternic de Biserica stramoseasca, dupa cum puteti vedea si auzi in filmarile pe care le prezentam aici. Acum, cand doamnele Romaniilor Mici de peste Tisa, Prut, Nistru si Dunare sarbatoresc Craciunul, cantand cate o colinda de bucurie pentru Nasterea Mantuitorului dar si de dor pentru noi, rugandu-se fierbinte pentru neam, asa cum au facut-o toata viata, gandul nostru se indreapta spre ele.
Sa fie asa cum ne-a recitat, lacrimand, o batranica de la Biserica lui Ion Neculce din Boian: ”Va-ntindem mana peste Prut, Si voi la noi s-o-ntindeti, Iar granita ce a crescut, In flacari s-o aprindeti, Sa nu mai fie vreun hotar, intre voi si noi, Sa facem Romania Mare, dar fara de razboi!”
Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
August 15th, 2017 
VR 
Rugăciune
Posted in 
Tags: 
