„Dincolo de dealuri ne spune că frica de homosexualitate a creştinilor reprezintă o formă incoştientă de violenţă” (!?), scrie un personaj asemenea lui Mungiu in Inside Movies. Detalii aici: Nimic despre Cristian Mungiu, creştini şi homosexuali
In rest, nu ratati azi: Dovada plagiatului lui Mungiu prezentata Centrului National al Cinematografiei si Uniunii Cineastilor din Romania. Si, bineinteles, cititorilor Roncea.Ro.
“‘După dealuri’ este cel mai puţin amuzant dintre filmele cu călugăriţe lesbiene şi foste iubite psihopate.” – The Hollywood Reporter via Mediafax
“Filmul lui Mungiu, “Dupa dealuri”, primul film huiduit la Festivalul de la Cannes de anul acesta” – titra presa online de sambata consemnand faptul ca mai multi ziaristi si spectatori au huiduit si fluierat la premiera lui Mungiu. Intre timp, titlul in cauza a fost eliminat de pe net, fiind inlocuit cu mai ternul “Filmul lui Mungiu, “După dealuri”, fluierat şi aplaudat la Cannes, susţine o publicaţie franceză”, facandu-se trimitere la L’Express (foto sus).
Inainte de a analiza aceasta noua “creatie” a lui Cristian Mungiu, in care anticrestinismul visceral al familiei Mungiu este impachetat in poleiala senzationalismului ieftin obtinut prin introducerea homosexualismului feminin intr-o manastire, condimentat cu celebrul caz al exorcismului de la Tanacu, este, insa, necesara o retrospectiva asupra personajului.
Regizorul-vedeta are grave carente de profesionalism, fiind deja acuzat in doua cazuri de plagiat de catre doi reputati scenaristi si regizori. Pe langa istoria mai veche expusa de scriitorul Dan Mihu imediat dupa aparitia pe piata a filmului “4-3-2”(foto), se mai adauga astazi si cea a cunoscutului regizor Ioan Carmazan, profesor de regie film la Universitatea de arta Mediapro si membru al CNA si CNC. Ioan Carmazan il acuza in premiera pe Cristian Mungiu, prin intermediul site-ului Roncea.Ro, ca i-a plagiat cu nerusinare una dintre povestirile sale, publicata inca din 1983 in volumul “Povestiri din Bocsa” si transpusa de Mungiu in filmul de grup “Amintiri din epoca de aur”, pe care acesta nu uita sa mentioneze ca este “Un film scris de Cristian Mungiu”. Pe deasupra, printre toate aceste decaderi de la etica si morala se iteste o afacere de frauda la Centrul National al Cinematografiei-CNC realizata prin intermediul “Amintirilor”.
Intr-o declaratie facuta ieri pentru Roncea.Ro, profesorul Ioan Carmazan a subliniat ca trebuie lamurit o data pentru totdeauna mitul acesta al “geniului” Mungiu, intemeiat pe plagiat, conjuctura si frauda. Amintind de cazul lui Dan Mihu, care, dupa ce a prezentat scenariul sau – Să iubeşti şi să tragi apa – unui juriu HBO din care facea parte Mungiu, s-a trezit anul urmator ca povestea i-a fost copiata grosier in filmul “4-3-4”, regizorul Ioan Carmazan ne-a prezentat si cazul sau. Concret, fragmentul principal din “Povestea lui Vili Tuscan”, una dintre povestirile sale din Bocsa, publicate in urma cu 29 de ani la Editura Facla, despre un carusel si mai multe personaje, a fost reprodus intocmai in filmul de grup semnat de Mungiu “Amintiri din epoca de aur” (vezi foto dreapta si dr jos). Regizorul il someaza pe Mungiu sa ia nota oficial de aceasta acuzatie. Consultand volumul ni s-a confirmat intrutotul afirmatia respectatului regizor. Ioan Carmazan nu exclude actionarea lui Mungiu in judecata urmand ca suma solicitata ca prejudiciu moral si material sa fie donata unui camin de copii si unui azil de batrani ale Bisericii Ortodoxe Romane. De remarcat ca Mungiu s-a aflat in proces si cu muzicianul Cornel Constantiniu, care l-a acuzat ca a furat muzica din “4-3-2”.
Mai mult, conform unor surse din lumea cinematografiei se pare ca nivelul de infractor al lui Mungiu nu se restrange la plagiat si coloane sonore subtilizate, existand suspiciuni solide ca filmul “Amintiri din epoca de aur” a fost dublu-finantat, comitandu-se o frauda care poate fi dezvaluita prin cel mai banal control al unor procurori avizati. Practic, Mungiu a obtinut finantare de la Centrul National al Cinematografiei pentru intregul film de grup format din patru episoade in timp ce alti doi regizori beneficiasera deja de finantare de la stat pentru doua dintre episoade. Afacerea necesita interventia organelor abilitate.
“Nu pot decat sa deplang faptul ca anul acesta a castigat Palme d’Or-ul un film ce si-a obtinut finantarea prin scandal si tema prin furt, fiind prezentat pe furis direct la Cannes, in speranta ca invingatorilor li se iarta totul. Sunt constient ca prin aceasta contestatie spun adio participarii la alte concursuri similare in tara, dar sper ca viitorii competitori sa se bucure de un tratament mai cinstit decat cel de care am avut eu parte.”, scria Dan Mihu in scrisoarea sa deschisa despre Cazul Mungiu.
Pentru a intelege mai bine profilul celui incriminat de plagiat si suspectat acum de infractiuni si mai grave este necesara o vedere de ansamblu asupra mediului sau de formare.
Cristian Mungiu este fratele mai mic al Alinei Tatiana Mungiu, actuala sefa SAR si fosta activista UASCR (ca sefa a Asociatiei Studentilor Comunisti pe UMF Iasi si redactor-sef la „Opinia Studenteasca“, ziarul Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania – UASCR, patronat de CC al UTC), casatorita de forma cu Andrei Pippidi, cunoscut drept homosexual in cercurile istoricilor de la Iasi, suspectat in aceleasi cercuri ca agent dublu al Securitatii si, respectiv, al unui alt serviciu secret strain. Tatal lor, Ostin Mungiu, in perioada comunista ocupa la UMF Iasi postul de sef al Biroului organizatiei de baza a PCR si, conform marturiilor locale, era insarcinat cu supravegherea studentilor straini, pe modelul Mona Musca. Familia lor este originara din Balti.
Alina Tatiana Mungiu a fost prima din familie care a indraznit sa se faca remarcata si dupa 1989 printr-o pronuntata aversiune fata de crestinism, in special fata de ortodoxie, ura exprimata prin piesa “Evanghelistii”, jucata pentru prima oara in Ungaria si beneficiara premiul UNITER pentru “cea mai bună piesă românească a anului 1992”. Piesa a fost pusa in scena si la noi, in decembrie 2005, la Ateneul Tatarasi din Iasi, in regia unui oarecare Benoit Vitse. Conform marturiilor autoarei, piesa a fost conceputa in 1988, deci in plin elen comunist creator.
Scriitorul Radu Negrescu – Sutu, fost detinut politic ca urmare a semnarii Apelului Goma din 1977, compara piesa “Evanghelistii” cu practicile macabre ale tortionarilor din cadrul “Experimentului Pitesti”. Iata cum descrie el desfasurarea actiunii “artistice” a Mungiei de pe scena Ateneului Tatarasi: “Fecioara Maria apare goala pe scena, in chip de tarfa, iar evanghelistul Ioan, prezentat ca un homosexual potential, isi tot expune fesele dezgolite publicului. Dar toate acestea s’au vazut si la Pitesti. Nici relatia dintre Maria Magdalena, personificata in piesa de curtezana Elena (preoteasa-prostituata, ibovnica lui Cherintos), si Domnul Iisus, nu este noua. Aceasta culmineaza cu sugerarea unei felatiuni, urmata de comentarii de genul: “- Ai simtit natura divina din madularul lui dumnezeiesc?”, sau “- Dimpotriva… e un amant cu totul incapabil…”
Vulgaritatea erotica ostentativ afisata tradeaza cu siguranta frustrarile doamnei Mungiu in acest domeniu, dar acest lucru nu priveste pe nimeni decat pe domnia sa. Fiecare are viata sexuala pe care o poate avea sau pe care si-o doreste. A face insa din Sfanta Evanghelie un spectacol cvasipornografic, prin desacralizarea Domnului Iisus pentru a sacraliza vulgaritatea, este oare o dovada de curaj din partea autoarei acestei nedemne “opere de arta” teatrala?… Spre deosebire de atitudinea antievreiasca sau antimusulmana, cea anticrestina nu prezinta astazi niciun risc, permitand frustratei autoare o gama cat mai larga de blasfemii, inspirate de cele proferate de tortionarii din puscariile comuniste”, consemna dupa premiera de la Iasi Radu Negrescu – Sutu.
Piesa a fost considerata de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist drept o blasfemie si “o jignire adusa Bisericii Ortodoxe Romane”. “Este o blasfemie la viata si la credinta noastra”, a afirmat la vremea respectiva si Arhiepiscopul Ioan Robu al Bisericii Catolice din Romania.
De observat ca atat Cristian Mungiu cat si Andrei Serban au ignorat – chiar cu acceptul tacit al Patriarhiei, din cate se pare – drepturile la propria imagine, viata si credinta ale parintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, inchis pe nedrept pentru moartea Irinei Cornici si intre timp eliberat din inchisoare. Scenele relevate de Mediafax despre atmosfera de la repetitii denota si o alta fateta a realizatorilor unui spectacolul dintr-o drama reala, care implica persoane neconsultate: “Unii actori spuneau «nişte oameni suferă şi noi mergem să ne plimbăm pe Broadway». Ne-am dat seama atunci că nu trebuie să ne luăm prea mult în serios. Distanţa s-a produs când am putut să râdem de cazul acesta”, a mărturisit regizorul Andrei Serban, citat de Mediafax. “Totodată, Tatiana Niculescu-Bran apreciază că momentul cel mai amuzant a fost când Andrei Şerban le-a cerut actorilor să joace piesa pentru trei culturi diferite, din Somalia, Japonia şi Mongolia.”, mai noteaza Mediafax din amuzamentul de la repetitii, facut pe seama mortii unei tinere si incarcerarii altor maicute si a preotului Daniel.
Nu stim cum a fost atmosfera la filmarile lui Cristian Mungiu dar, in tot cazul, anticrestinismul sau nativ, am putea spune, a fost remarcat deja de presa straina. “Regizorul este mai interesat în demonstrarea metodică a potenţialului distructiv al credinţei rigide decât de legătura fragilă dintre cele două femei şi, deşi acest unghi ambiţios este mai intelectual, nu sunt sigur că este şi cel mai potrivit.”, scrie unul dintre jurnalistii acreditati la Cannes ai portalul postului France 24, citat de Mediafax, fara sa stie ca tanarul merge pe urmele tatalui si surorii sale mai mari.
Desi ii scapa informatia ca “in mod inexplicabil, premiera filmului “Dupa dealuri” nu are loc in 19 mai seara, asa cum se cade pentru un regizor care are un Palme d’Or acasa, ci dupa-amiaza, pe zi”, daca citesti corespondentele HotNews ale Iuliei Blaga ai putea crede ca Festivalul de la Cannes de anul acesta se desfasoara pentru si cu un singur film: al lui Mungiu. Ziaristii normali sunt insa mult mai rezervati.
“Paris Match“ noteaza, de exemplu: “Cat despre personaje, de la tanara calugarita care ii spune ‘tati’ preotului, trecand prin iubita isterica si monomaniaca si prin stareta cu inima de sfanta, personajele nu reusesc in niciun moment sa ne emotioneze. Nu intram nici in empatie, nici in antipatie cu ele, avem doar putina pofta sa le manam de la spate ca sa iesim odata din fundatura in care ne-a dus acest lungmetraj mult prea lung. (…) O fi Mungiu un cineast major, dar ‘Dincolo de dealuri’ nu i-ar putea seduce decat pe cinefilii integristi.”
Anticrestinismul vomitiv al lui Cristian Mungiu, boala de familie dupa cum se vede, se spuzeste oral la Cannes, unde pionierul fruntas al “Noului Cinema” repeta fara jena cliseul ca “nu intelege de ce se construieste o catedrala ortodoxa intr-o tara saraca care n-are decat 5000 de scoli si mai putin de 500 de spitale” (interviuTHR).
Nici noi nu intelegem de ce trebuie sa fie platit Mungiu din banii nostri, plus pensiile si alocatiile taiate, ca sa ne injure, asa ca vom solicita Parchetului sa faca investigatia necesara in ce priveste frauda de la CNC pe care o semnalam, corpului cineastilor din Romania ramanandu-i obligatia sa se autosesizeze in cele doua cazuri de plagiat reclamate, pentru a le judeca si condamna conform Legii.
O captura de imagine trimisa de un cititor fidel ma zguduie putin in veghea placuta de la miezul noptii: dintre decolteurile vulgare ale unor “Sanzi” si “Tonciu”, amorurile Annei Lesko cu “Iri”, nespalaturile pe dinti ale Ioanei Tufar si “fetele de la pagina 3” se iteste si figura din ce in ce mai negricioasa (merge pe urmele ficatilor lui Patriciu?) a bulibasei Plesu cu un titlu care, asociat cu mutra, pare sa spuna, de fapt: “Am dovada existentei extraterestrilor”. Sau: “Si tiganii – pardon, romii – cred in Dumnezeu”. “Interviul-eveniment” din Click-ul educativ al lui Patriciu – care va fi urma de alte doua “dialoguri-fluviu”, “intamplator” tocmai acum, cand instanta va hotari, din nou, dupa 10 ani, cum a colaborat cu Securitatea – este dat in tandem in Adevarul si poarta data de 4 noiembrie si ora 21.30. Dupa ora si continut, s-a vrut a fi un cadou pentru Basescu de ziua lui. Si nu numai.
Iata:
“Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?
Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.
I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?
Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile… ”
Dar povestea nu se termina la Basescu atata timp cat Plesu si-a propus sa termine Romania. Pe langa amintirile despre cum l-a instalat pe el Petre Roman la Externe si cum a acceptat ca ii era rusine sa-l refuze si cum nu si-a dat demisia nici dupa ce PD-ul s-a retras de la Guvernare, pentru ca… tocmai refuzase o bursa la Georgetown, etc, etc, etc, ceea ce m-a scarbit cel mai tare este modul nonsalant in care “isi aduce aminte” – in premiera dupa 12 ani! – ca el, de fapt, s-ar fi impotrivit bombardamentului NATO asupra Iugoslaviei chiar de Pasti. Poate chiar a stat pe unul dintre podurile peste Dunare cu un mare semn de “Target” pictat pe burdihan si noi nu ne-am dat seama, cine mai stie!?
Cum in vremea aceea, cu un frate aflat chiar sub bombardamente la Belgrad tocmai ma intorsesem la Bucuresti de la granita cu Iugoslavia dupa ce, de nervi si dezgust fata de noi, sarbii nu mai primeau nici un roman, si ma ocupam exact de Externe, cu surse chiar alaturi de marele ministru cu omleta rece, stiu mai mult decat sigur ca MAE si Plesu personal nu au schitat nici cel mai mic gest crestinesc pentru fratii sarbi. Ba dimpotriva. Iata si extrasele din presa vremii care dovedesc acest lucru.
Deci, la capitolul ticalosie, Plesu sta cam asa (tam-nesam se gandeste ca acum e momentul sa se dea “ortodox”, dupa 12 ani):
“În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.
Vă rugăm.
Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi – spuneam – o reacţie negativă şi în România.” Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?”. „Vreo 4%” – zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!” Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean (Dar nici el nu s-a obosit sa o informeze, considerand prin absurd ca aceasta conversatie ar fi existat in afara suprarealismului lui Plesu! – nota mea, VR). Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei…) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună” (Cat de tare era dl Plesu! Auzi, i-a zis lui Solana: “nu e o idee buna”. Dar inainte si dupa Paste este “o idee buna” uciderea de civili nevinovati din marile orase ale Serbiei pentru o vina inventata in Kosovo, nu-i asa, domnule rect or al “Noii Europe”? – Nota mea, VR) Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?”. Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem… ”
Dar credeti ca s-a oprit vreo clipa bombardamentul de Paste? Ce gluma! Cam aici suntem, asadar: la un individ care a franat institutii cheie ale statului in toate Guvernele Romaniei si isi permite sa minta cu atata “naturalete” despre prestatia sa lamentabila din toate functiile pe care le-a ocupat. Si iat-o si pe tovarasa Zoe, adevarata “presedinta” a Romaniei, cam ce zicea, in ajun de Pasti:
In sfarsit, iata, probabil, si singurul adevar din interviu. Incercand, de fapt, sa-si laude produsul, pe prepusul din Jacuzzi, si sa “infunde” Biserica, face o prezentare reala a pozitiei Patriarhului Teoctist la venirea Papei, care a fost fortat sa accepte vizita chiar de gasca “neo-europenilor” lui Plesu, “stramba-dreptacii” de azi. Macar atat:
“„BOR a încercat blocarea vizitei Papei”
Cu vizita Papei cum a fost?
Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. – actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!” „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?” „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!” A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor.” Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!
Ce fel de condiţii?
Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile. ”
A, stati putin! Ca sa stiti cum sta cu dovada “credintei” lui Plesu, abil speculata in titlul aruncat printre tatele si cururile din Click-ul lui Patriciu:
“Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?
Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii” ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei…”
Asa l-a descoperit Plesu pe Dumnezeu… Alaturi de “liderii importanti ai lumii” care distrugeau si ucideau cu bombardamentele lor o capitala si o tara europeana, pentru prima oara de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial… Si cate coarne avea “dumnezeul” lui Plesu: doua sau trei, ca cel al lui Patapievici?
De ce ar trebui ca MAE de la Bucuresti sa faca o nota de protest catre Vatican si Moscova? Pentru ca sefuletul unei enclave separatiste nerecunoscute decat de catre structurile fostului KGB, un individ care ne-a tinut trei romani inchisi nevinovati 12 si 15 ani de temnita, un personaj considerat terorist si cu interdictie in spatiul UE si NATO – pana cand si-a bagat Germania coada si l-a scos la bai de multime formata din securisti occidentali si filaturisti orientali – este felicitat si “binecuvantat”, hai, nu numai de Moscova si Chisinau, carora le stim pozitiile de capra si lup, ci si de ditamai varza care e Vaticanul, stat unde si-au facut veacul si ambasadorul pravoslavnic al Romaniei di pi la Chisineu, amant intelectual, recte prin fapte de istorie orala si banala, al maruntilor agenti ai Bisericii KGB Bastovoi si Borshevsky, cat si nasul lui, teologul cu si fara slipsky, ministerasul de iexterne de care zice domnul Cezar Preda ca o sa-l arunce de unde a venit, direct pasol na Jacuzziul cu bulburuci si dusuri aurii al SIE si MAE, si… etc, etc, etc. Cam lunga fraza? Atunci cititi stirea aici: Banditul Igor Smirnov, felicitat, decorat si binecuvantat, la 70 de ani, de Gazprom, de Biserica Catolica si de Biserica KGB
Europarlamentarul Tőkés László a salutat beatificarea fostului episcop Bogdánffy Szilárd, astazi, la Oradea. Actualul beatificat a facut parte din grupul terorist maghiar antiromaneasc “Organizatia de autoaparare din Mihályfalva” (Valea lui Mihai). Tokes a salutat și demersurile demarate pentru beatificarea clericului romano-catolic Márton Áron, cel care a luptat în primul război mondial în asa-numita Divizia 82 Secuiască. Potrivit rapoartelor SSI, această unitate militară “era vestită pentru atrocitățile comise contra românilor”.
Dupa cum se stie, pana astazi, nici unul dintre miile de martiri romani ucisi in temnitele comuniste nu beneficiaza de o recunoastere similara.
Despre retelele teroriste antiromanesti infiintate de serviciile secrete maghiar, din care au facut parte cei doi, public un extras semnificativ dintr-un studiu bazat pe cercetarea arhivelor Serviciului Secret de Informatii (Serviciului Special de Informatii – SSI) al Regatului Romaniei, si realizat de dr Alin Spânu:
Metode, mijloace şi acţiuni subversive care au vizat destrămarea României (1919-1944)
“Activitatea teroristă a constituit una din laturile deosebit de agresive ale serviciilor secrete şi ale organizaţiilor paramilitare, care au vizat declanşarea unor acţiuni de gherilă pe teritoriul statelor vecine, cu scopul de a pregăti o eventuală acţiune militară a armatei ungare în zonele revendicate. Iniţial, acţiunea teroristă a apărut în anii 1918-1919, în timpul situaţiei tulburi din Ungaria, prin acte întreprinse de centrul contrarevoluţionar de la Seghedin şi a culminat cu marile comploturi din anii 1934-1940, îndreptate contra României şi Cehoslovaciei. În perioada destrămării statului cehoslovac, 1938-1939, serviciul de informaţii ungar a primit ordin ca, în colaborare cu tehnicienii Marelui Stat Major, să organizeze în România o reţea teroristă care să servească drept avangardă forţelor ce urmau să intre în Transilvania. Organizaţia teroristă a luat fiinţă, creindu-se nuclee la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Odorhei, Baia-Mare, Marghita, Miercurea-Ciuc, Zalău, Homorod, Cehul-Silvaniei, Târgu-Mureş şi alte centre urbane. Au fost instalate posturi de radio clandestine, linii de curiei care, trecând ilegal graniţa, au transportat fonduri, explozivi şi alte materiale necesare atentatorilor. Planul a prevăzut ca, în momentul începerii operaţiilor militare, postul de radio Budapesta să transmită teroriştilor, prin limbaj convenţional, ordinele necesare pentru începerea acţiunii pe întreg teritoriul Transilvaniei. Obiectivele principale erau distrugerea podurilor de cale ferată şi a drumurilor, depozitele de muniţii, aeroporturile, uzinele militare sau pentru utilităţi, lucrările de artă etc. Reţeaua teroristă a inclus 130 de persoane, din cele mai diverse categorii sociale şi profesionale, sub conducerea unui nucleu format din Karoly Köpf, preot din Satu-Mare, Zoltan Göbl, medic, Gabor Sarkady, farmacist, Ferencz Linzembold, preot, Victor Heinrich, droghist, Zoltan Simon, muncitor, Sandor Szekely, frizer, Bela Roth, fabricant. Alcătuirea nucleului a fost realizată de Gabor Orosz, bibliotecar la Universitatea din Budapesta şi fost preot din Satu-Mare, recrutor al serviciului de informaţii ungar şi unul din îndrumătorii secreţi ai minorităţii maghiare din România. Acţiunea a fost zădărnicită de organele contrainformative române(11), care au monitorizat activitatea celor implicaţi şi, la momentul oportun, în octombrie 1939, au arestat pe toţi cei implicaţi şi au confiscat întregul arsenal adus de peste graniţă. Alte echipe teroriste cu intenţii similare, anihilate de serviciile specializate române, au mai fost descoperite la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid şi Săcăşeni (iunie 1940).
În vara anului 1940, în timpul tratativelor dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta în problema Transilvaniei, autorităţile ungare au trimis alte grupe teroriste(12), cu misiunea de a distruge căi ferate şi rutiere, a incendia păduri, sate româneşti şi germane, a otrăvi fântânile, pentru a îngreuna evacuarea armatei, a autorităţilor şi a populaţiei civile din zonele estimate a fi cedate de România. În cazul nefinalizării tratativelor, aceste grupe trebuiau să declanşeze o acţiune de teroare asupra populaţiei civile, sens în care armata Ungariei ar fi intervenit pentru restabilirea ordinei. Rezidenţa pe teritoriul României a fost stabilită la Oradea, însă şi de această dată, structurile de siguranţă naţională au neutralizat cu succes aceste acţiuni.
După ocuparea Transilvaniei de nord-est, în urma dictatului de la Viena, activitatea serviciului de spionaj ungar în România, în conformitate cu planurile expansioniste declarate, a fost radical organizată şi extinsă, pentru a întări dominaţia asupra naţionalităţilor din teritoriile anexate şi a cuceri altele. În teritoriul anexat, la Cluj, Târgu Mureş, Baia Mare şi în alte oraşe, au fost create şcoli de spionaj pentru pregătirea agenţilor ce urmau să fie infiltraţi în România. Aceştia erau pregătiţi atât în tehnica culegerii informaţiilor, cât şi în săvârşirea actelor de sabotaj şi diversiune asupra unor obiective militare şi de importanţă strategică din teritoriul românesc. Marile unităţi militare ungare din Transilvania, dotate cu peste 20 de aparate de emisie-recepţie, au desfăşurat o puternică activitate informativă asupra spaţiului românesc din zona de graniţă. Prin organizaţiile paramilitare – Crucile cu Săgeţi, Reînnoirea Maghiară ş.a. – au fost iniţiate acţiuni informative asupra populaţiei româneşti din teritoriul cedat. Obiectivul final al acestor ingerinţe era realizarea unui stat ungar considerabil mărit din punct de vedere teritorial şi cu o poziţie predominantă în sud-estul Europei.
Un preţios auxiliar al serviciilor secrete din Transilvania de nord-est a fost reprezentat de organizaţiile pe bază de voluntariat patriotic, care au urmărit şi reprimat rezistenţa antihorthystă, înarmarea şi pregătirea militară a populaţiei în cazul unui conflict cu România. Printre acestea se afla şi “Poliţia civilă voluntară”, compusă numai din cetăţeni unguri verificaţi şi care lucrau pe bază de sentimente naţionale. Această poliţie avea şi sarcini contrainformative, îndreptate împotriva mişcărilor proromâneşti.”
Stirea din Adevarul, viaNapocaNews: Presupusul colaborator al organizațiilor anti-românești, Bogdánffy Szilárd, a fost beatificat în prezența trimisului Papei.
Episcopul martir Bogdánffy Szilárd va fi trecut în calendarele romano-catolice și comemorat în fiecare an. Bogdánffy Szilárd a fost beatificat ca urmare a faptului că Papa Benedict al XVI-lea a aprobat decretul de recunoaștere a martiriului episcopului romano-catolic de Oradea. Considerat episcop martir, în anii 1930 serviciile secrete româneşti l-au citat Bogdánffy pe ca fiind unul dintre membrii Organizației de Autoapărare din Valea lui Mihai, pregătite să întâmpine armata ungară prin atentate împotriva autorităţilor şi populaţiei româneşti.
Atena urmează să fie cucerită! Din 6 octombrie civilizaţiile Vechii Europe vor fi prezentate în cadrul expoziţiei internaţionale The Lost World of Old Europe the Danube Valley (Lumea pierdută a Vechii Europe Valea Dunării, 5000-3500 înainte de Hristos). Perioada neo-eneolitică. Astfel va putea fi descoperită povestea uneia din primele civilizaţii ale omenirii.
Expoziţia reprezintă un ambiţios proiect cultural realizat prin participarea a peste 20 de muzee din România, Bulgaria şi Republica Moldova, respectiv a Institute for the Study of the Ancient World al New York University şi Muzeul de Artă Cicladică – Atena, una dintre instituţiile muzeale greceşti de referinţă.
Această expoziţie constituie un moment deosebit de important în peisajul cultural al Greciei, fiind pentru a doua oară (după expoziţia de la Salonic din 1997) când un muzeu din această ţară găzduieşte într-un cadru prestigios piese arheologice preistorice excepţionale provenind din patrimoniul cultural naţional al României.În cadrul expoziţiei sunt prezentate mai bine de 250 de piese arheologice cu o vechime de peste 6.000 de ani, descoperite de arheologi în aşezările şi necropolele aşa-numitei civilizaţii a „Vechii Europe” (perioada neo-eneolitică).
Este al doilea eveniment expoziţional de acest fel în Grecia, cu prilejul căruia sunt expuse artefacte deosebit de valoroase, provenind în principal din patrimoniul cultural naţional al României. Organizată la sediul Muzeului de Artă Cicladică din capitala Greciei, expoziţia beneficiază de un loc de expunere cu deosebită vizibilitate şi impact cultural.
În acelaşi timp expoziţia constituie o premieră prin inedita asociere a bunurilor arheologice neolitice descoperite în spaţiul de la nord de Dunărea de Jos, cel al Peninsulei Balcanice şi cel al Vechii Elade. Toate acestea stau mărturie asupra civilizaţiilor preistorice care au înflorit cândva pe aceste meleaguri, leagăn al unora dintre primele civilizaţii ale continentului european.
Decebal – Muzeul Vatican, sala Braccio Nuovo – Foto: Leonard Velcescu
Studiile iconografice ale pasionatului doctor in istoria artelor Leonard Velcescu, din care public mai jos unul, au ca scop, dupa cum imi transmite chiar domnia sa, de a situa mai bine aceste reprezentari statuare monumentale de Daci, Geti (Traci) in istoria antica a Romaniei, a Europei si a lumii, asa cum sint si reprezentarile de pe Columna lui Traian, realizate de artistii romani in perioada de apogeu a artei romane, in timpul domniei lui Traian (98-117 d.Hr.). Profesorul cu studii la Sorbona, rezident in Franta de peste 25 de ani, isi doreste sa sublinieze importanta acestor sculpturi cu speranta ca vor fi studiate si puse in adevarata lor valoare, atat in Romania cat si pe plan mondial. Marea calitate a sculpturilor din perioada lui Traian caracterizeaza aceste reprezentari de Daci, realizate in momentul cind arta “portretistica” romana se gasea intr-un apogeu artistic, dupa cum vedeti din fotografiile de mai sus si dupa cum puteti afla din studiul de mai jos.
Reprezentari statuare ale Regelui Decebal
dr Leonard Velcescu (*)
Pentru prima data, o posibila identificare a regelui Decebal a fost data de Emil Panaitescu [1] , în anul 1923, care considera ca un bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul Vaticanului reprezinta suveranul dac. Aceasta încercare de a demonstra ca «portretul» lui Decebal ar fi reprezentat ¥i în ronde-bosse este de talie ¥i nu lipsita de interes [2].
Aceasta sculptura a fost descoperita în cursul anului 1822, in Forul lui Traian de la Roma, de catre guvernul francez care a intreprins sapaturi arheologice cu autorizatia papei Pio VII.
Bustul si gatul au fost restaurate; înaltimea total¥ este de 1,05 m, numai capul masoara 0,60 m ; bustul-suport este modern, ca si o parte din spranceana stanga, parte din barba. Expresia acestui personaj este naturala, realista, privirea dreapta, patrunzatoare si agera, dandu-i aspectul unui barbat cu o mare hotarare de sine. El poarta barba scurta, ingrijita, mustata bine «desenata», pometii usor proeminenti, nasul este drept, narile relativ largi, arcadele ¥i sprancenele sunt mari, arcuite, bine proportionate cu restul, gura este potrivita, buza de jos este putin mai groasa decat cea de sus, forma barbiei este ovala, disimulata de barba sa. Toate aceste caracteristici ii dau înfatisarea unui om inteligent si cult. Capul este acoperit de boneta dacica (pileus ), cu motul aplecat înainte. Acest impozant bust este pastrat in galeria numita «Braccio Nuovo», în Muzeul Vaticanului din Roma, sub numarul de inventar 127 (fig.1).
Comparand, acest bust de la Vatican cu « portretele » lui Decebal de pe basoreliefurile Columnei lui Traian, asemanarile sunt evidente. Dar, trebuie totusi tinut cont ca nu toate aceste reprezentari de pe Columna sunt in stare buna. Dintre figurile lui Decebal de pe Columna, cea mai bine conservata, pentru un mai bun studiu de observare, este aceea din «scena» XXIV – confruntarea de la Tapae, care, dupa toate probabilitatile, l-ar reprezenta pe regele Decebal [3] . Figura nobilului dac de la Braccio Nuovo prezinta multe asemanari cu profilul de la Tapae : forma capului, forma fruntii, forma sprancenelor, urechea, perciunii, pometii, nasul, gura, barba (fig. 2).
Fig. 1. Bustul de la Braccio Nuovo din Muzeul Vaticanului (foto autorul)
Fig. 2. Columna lui Traian « scena » XXIV (Tapae); detaliu dupa Florea Bobu Florescu, Die Trajanssäule, Bukarest-Bonn, 1969.
Dintre numarul insemnat de statui reprezentand personaje dace, o alta sculptura (inceputul sec. II d. Hr.) de nobil dac, avand o statura si o noblete impresionanta, mi-a atras in mod deosebit atentia. Ea face parte din asa zisa categorie de statui monumentale ce imortalizeaza figuri de Daci, în porfir rosu-visiniu care se gasesc la Florenta.
Muzeul Naţional de Istorie a României anunţă vernisarea expoziţiei internaţionale „The Lost World of Old Europe”, ce prezintă bunuri de patrimoniu arheologic din categoria „Tezaur” din colecţii muzeale româneşti, dar şi piese din colecţii muzeale din Bulgaria şi Republica Moldova. Acest important eveniment cultural va avea loc la Oxford (Marea Britanie), în data de 18.05.2010, în cadrul celui mai vechi muzeu britanic, Ashmolean Museum of Art and Archaeology al Universităţii Oxford, instituţie universitară şi de cultură cu reputaţie internaţională.
Expoziţia „The Lost World of Old Europe” este rezultatul unui fructuoase colaborări între Institute for the Study of the Ancient World al New York University şi Muzeul Naţional de Istorie a României, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, principalii organizatori ai acestui ambiţios proiect cultural româno-american, semnalat si de New York Times: Civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor. Expoziţie prezintă —în premieră în Marea Britanie— 175 de piese arheologice de valoare excepţională, datând din perioada neo-eneolitică, din colecţiile a 19 muzee româneşti. Acestora li se adaugă o serie de artefacte din aceeaşi epocă, provenind din colecţiile Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie al Moldovei de la Chişinău (Republica Moldova) şi ale Muzeului Regional de Istorie Varna (Bulgaria).
O Românie capabilă să-şi asume funcţiunile ei geopolitice în spaţiul carpato-danubiano-pontic este greu de imaginat în afara unei condiţii sine qua non: statul de cultură la Dunărea de Jos. Această idee, formulată de Eminescu, este un postulat al afirmării identitare a poporului român. Linia destinului colectiv al românilor nu este solidară, aşadar, cu orice formă de stat, ci cu formula statului de cultură la Dunărea de Jos. Numai prin acest caracter al său statul român îşi va împlini vocaţia de „stat de necesitate europeană”, cum l-a definit Nicolae Iorga. Acest tip de stat va garanta dreptul românilor asupra a ceea ce Acad. Tudorel Postolache numeşte „proprietate identitară”, la care au îndreptăţire indivizii şi popoarele deopotrivă. În afara deplinătăţii dreptului de proprietate identitară asupra întregului său depozit de moşteniri spirituale, România nu-şi va putea exercita funcţiunile la care este chemată într-o Europă fie ea şi pe deplin unită. În lumina teoriei statului de cultură, lumea este produsul forţelor spiritului mai mult chiar decât produsul forţelor economice sau politice ori militare. Expresia pe care o îmbracă puterea spirituală în procesul de modelare a lumii este aceea a modurilor de organizare spirituală a lumii, iar aceste moduri sunt stocate sub forma patrimoniului popoarelor.
Densitatea fantastică de episcopate antice la Gurile Dunării, de cetăţi şi baze militare civilizate, bisericile de cretă de la Babadag, loc de pelerinaj al întregii Europe de mai bine de 1000 ani, marile situri arheologice din România, locuri de ţâşnire a identităţii noastre – Sarmizegetusa şi Histria -, marea cetate şi castrul de la Porolissum, ca să nu mai pomenim de Mânăstirile din Bucovina, ori de Cucuteni – pulsaţie din anul 6500 î.Hr. a primei Europe aşezată chiar în ceea ce avea să fie mai târziu inima moldovenească a regatului dac, reprezintă un factor ordonator al gândirii politice şi o bună resursă promoţională pentru ceea ce politicienii numesc abstract şi cu emfază brand de ţară. Toate acestea, dimpreună cu aportul creator al epocilor ulterioare, cu marele substrat al creştinismului cosmic propriu întregului sud-est european compun elementele constitutive ale unor moduri spirituale de organizare şi sistematizare a existenţei care se transmit apoi în toate gesturile noastre, de la cele mici la cele care marchează destinul colectiv al popoarelor. Acesta este faptul care ne îndrumă să considerăm patrimoniul spiritual drept factorul ordonator al gândirii politice a unui stat, astfel că grija pentru patrimoniu este echivalentă cu grija pentru propria minte şi pentru starea mentală a propriului popor. Oricine agresează patrimoniul spiritual al unui popor, în întregime ori în parte, sau generaţiile lui creatoare, între care noi considerăm Generaţia Labiş drept a doua mare generaţie creatoare a românilor în secolul al XX-lea, agresează mental un popor, deschide războiul contra şi pentru ocuparea minţii unui popor.