De ras daca n-ar fi de plans, pentru cinematografia “romaneasca”, cel putin. Mungiu, cel cu doua scenarii plagiate la activ, a fost premiat acum la Cannes pentru… scenariul filmului “Dupa dealuri”, scenariu care reproduce de fapt cartile Tatianei Niculescu Bran, “Spovedanie la Tanacu” si “Cartea Judecatorilor”. Dar impostura merge mai departe: stirea Mediafax nu o aminteste nicaieri pe autoarea cartilor si, de fapt, nici cartile 🙂 ! Inainte de premiera parca stiau, totusi, ceva, stiristii Mediafax: “cărţile Tatiana Niculescu-Bran au inspirat scenariul peliculei”. Bravo, Cristian Mungiu! Ai copiat frumos! Mai ales ca e preluata tragedia unor oameni si rescrisa in nota anticrestina, cu calugarite lesbiene si o crima inventata. Scarbos, de-a dreptul. Adevarul despre Tanacu, aici.
Mai bine citim si ce scrie Le Point despre “Deceptia Mungiu“: “Doua ore si jumatate pentru a ne bate la cap cu aceasta ideea [ca religia e proasta] e prea mult.”
Iata ca povestea nu se termina aici. Un cititor avizat ne atrage atentia asupra unui aspect si mai ridicol. Dar mai intai sa o prezentam pe Ioana Uricariu (foto sus si dreapta), care este regizoarea episodului “Legenda activistului in inspectie”, al carui scenariu a fost plagiat de Mungiu dupa regizorul Ioan Carmazan, profesor de regie film la Universitatea de arta Mediapro si membru al CNA si CNC:
“Ioana Uricaru povesteşte despre cum a influenţat-o fostul său coleg de generaţie în producţiile pe care le regizează. Cu filmul „Legenda activistului în inspecţie“, coordonat de Cristian Mungiu în proiectul „Amintiri din Epoca de Aur“, regizoarea Ioana Uricaru (39 de ani) a debutat în 2009”, scrie ziarul Adevarul intr-o articol promotional in care, insa, ii greseste numele “promovatei”. Corect: Uricariu.
Alte citate din articolul din Adevarul care poarta titlul “Mungiu m-a invatat cum se face un film” (Halal!):
“Regizoarea a debutat în 2009 cu filmul „Legenda activistului în inspecţie”, în proiectul „Amintiri din Epoca de Aur”, coordonat de Cristian Mungiu, fostul său coleg de generaţie. „Am învăţat foarte multe de la Cristian Mungiu – să scrii un scenariu, ce înseamnă să faci film, cum se «simte» un film”, mărturiseşte Ioana.
De 10 ani, ea trăieşte la Los Angeles, unde a obţinut un master în producţie de film, la prestigioasa University of Southern California, cotată drept cea mai bună şcoală de film din Statele Unite.
Ioana Uricaru a fost selecţionată la rezidenţa Cinefondation, un program al Festivalului de la Cannes pentru tineri regizori, şi a fost voluntar în campania electorală a lui Barack Obama. Tătăl ei este scriitorul Eugen Uricaru, Ioana fiind influenţă de faptul că a crescut într-o casă plină de cărţi, unde se vorbea şi despre filme.”
Am incheiat promovarea :).
Interesant, nu? De ce? Pentru ca, asa cum ne informeaza la obiect un cititor, caruia ii multumim pe aceasta cale, poate si mai “interesant este faptul ca episodul cu tiribomba, cel bazat pe scenariul plagiat dupa nuvela lui Carmazan, a fost regizat de IOANA URICARIU. IOANA URICARIU, fiica prozatorului EUGEN URICARIU.
Eugen Uricariu, fost informator al Securitatii ce a fost deconspirat de Doina Cornea, este in prezent presedinte la COPY RO. Printre altele COPY RO este chemat sa vegheze la protejarea scriitorilor impotriva plagiatorilor.”
Iar de la Alexandru Petria aflam ca la COPYRO – Societatea de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor, locul de munca al lui Eugen Uricariu, conform unui control al ORDA – Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor, sunt Nereguli grave!
“Ioana, fiica scriitorului Eugen Uricariu, a crescut într-un mediu literar. A văzut de mică artişti şi a învăţat să separe celofanul de adevăr.”, se scrie intr-o revista de femei. Problema e ca a ramas cu celofanul in mana.
Consiliul de Administratie al Centrului National al Cinematografiei
Re: Cazurile de Frauda si Plagiat ale lui Cristian Mungiu
FRÁUDĂ,fraude, s. f. Înșelăciune, act de rea-credință săvârșit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma drepturilor altuia; hoție. ♦ Sumă sustrasă prin înșelăciune, prin defraudare. [Pr.: fra-u-] – Din fr. fraude, lat. fraus, fraudis.
Sursa: DEX ’98 (1998)
PLAGIÁT,plagiate, s. n. Acțiunea de a plagia; plagiere. ♦ (Concr.) Operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept creație personală. [Pr.: -gi-at] – Din fr. plagiat.
Sursa: DEX ’98 (1998)
In anul 2007, filmul “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” scris si regizat de Cristian Mungiu primea, dupa cum stiti, premiul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. Cu toate acestea, filmul lui Mungiu nu a fost nominalizat pentru Globul de Aur conferit de Academia Americana de Film, nu a fost inclus nici printre filmele nominalizate la premiile BAFTA, ale Academiei Britanice de Film si Televiziune, pentru film in alta limba decat engleza si nu a fost nominalizat nici pentru Leul de Aur al Festivalul de Film de la Venetia. Luata de propriul val creat in urma succesului de conjuctura de la Cannes, presa din Romania nu a luat in seama o acuza grava: filmul lui Cristian Mungiu a fost plagiat dupa scenariul scriitorului Dan Mihu, “Sa iubesti si sa tragi apa”, prezentat – culmea! – cu un an inainte, la un concurs HBO din al carui juriu facea partea chiar Mungiu. Atasam mai jos cele doua scrisori edificatoare, catre public si catre Cristian Mungiu, ale dlui Dan Mihu (Anexa 4).
Din pacate, nu numai presa nu a aprofundat acest caz de frauda ci nici comunitatea din care faceti partea Dvs, a cineastilor din Romania. Aceasta i-a permis lui Cristian Mungiu sa mearga mai departe pe calea plagiatului cand a solicitat de la Centrul National al Cinematografiei finantare pentru o productie de grup, intitulata “Amintiri din epoca de aur”, “un film de lungmetraj” care, conform afisului, prezentarilor promotionale si propriilor afirmatii, este “un film scris de Cristian Mungiu si regizat de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu, Contantin Popescu si Cristian Mungiu”. (Anexa 3). Aici se deschid doua probleme:
1. Suspiciunea de frauda materiala: dubla finantare.
Conform unor informatii din cadrul CNC, filmul “Amintiri din epoca de aur”, in realitate nu un lung-metraj, dupa cum afirma Cristian Mungiu, ci un lung-colaj, realizat din mai multe episoade independente regizate de alti colaboratori, a primit finantare atat ca “lungmetraj” dar, in acelasi, timp, cateva dintre episoadele lui au beneficiat la randul lor de finantare tot de la CNC, separat, inainte de a se realiza “lungmetrajul”. Va rugam sa cercetati acest caz si sa edificati publicul si organele abilitate.
2. Frauda intelectuala, etica si morala: vinovatia de plagiat, pe care o dovedim aici.
In prima parte a “lungmetrajului” numit, intitulata “Tovarasi, frumoasă e viata!”, se gaseste episodul “Legenda activistului în inspecţie” al carui sinopsis suna asa: “Un activist de la centru porneşte să inspecteze traseul vizitei de lucru care urmează să aibă loc în ziua următoare şi insistă ca ordinele să-i fie respectate întocmai. Absurdul e la el acasă, iar totul devine grotesc atunci când autorităţile locale se văd blocate toată noaptea în laţurile de la bâlci şi se învârt până în zori.” In realitate, episodul, centrat pe scena caruselului, este furat/plagiat la virgula, daca putem spune asa, din cartea regizorului Ioan Carmazan, “Povestiri din Bocsa”, publicata in 1983 la Editura Facla si republicata dupa 1990 la Editura Tim Resita (foto). Intr-o declaratie publicata ieri, 21.05.2012, regizorul Ioan Carmazan, profesor de regie film la Universitatea de arta Mediapro si membru al CNA, a reiterat aceasta acuzatie (Vedeti: Cristian Mungiu acuzat de plagiat si de regizorul Ioan Carmazan. Anticrestinism: “Dupa dealuri” este cel mai putin amuzant dintre filmele cu calugarite lesbiene si ex iubite psihopate – Hollywood Reporter. O fundatura – Paris Match). Publicam mai jos extrasul din cartea de povestiri a regizorului Ioan Carmazan (Anexa 1) si furnizam episodul in cauza spre vizionare si comparatie (Anexa 2). Nu exista nici un dubiu: scenariul este furat.
Ce solicitam:
1. Sa luati masurile care se impun: analizarea si judecarea cazului.
2. Sa retrageti toate finantarile obtinute de catre Cristian Mungiu prin intermediul unor fraude intelectuale.
Respectiv: prin Hotărârea nr. 260/30.11.2011 a Consiliul de Administraţie al Centrului Naţional al Cinematografiei, Cristian Mungiu primeste sprijin financiar nerambursabil suma totala de 1.630.996 lei (aproximativ 400.000 de euro) “pentru calitatea artistică” si “succesul de public” rezultate prin doua fraude: “a filmului ,,4 luni, 3 saptamani si 2 zile’’” si “pentru succes de public a (sic) filmelor ,,4 luni, 3 saptamani si 2 zile’’.’’ ,,Amintiri din Epoca de Aur 1 – Tovarasi, frumoasă e viata!’’ + Amintiri din Epoca de Aur 2 – Dragostea în timpul liber’’ producător SC Mobra Film SRL, regia Cristian Mungiu, sprijin ce ii revine producătorului si regizorului filmelor”. (Observati cum frauda intelectuala se extinde intr-un document oficial: “Amintiri din epoca de aur” are in realitate cinci regizori, nu unul singur – Sursa: https://www.cncinema.abt.ro/Files/Documents/fls-1302.pdf)
Dl Cristian Mungiu, aflat zilele acestea la Cannes, afirma ca “nu intelege de ce se construieste o catedrala ortodoxa intr-o tara saraca care n-are decat 5000 de scoli si mai putin de 500 de spitale” (interviuTHR).
Nici noi nu intelegem de ce trebuie sa primeasca dl Mungiu fonduri nerambursabile de sute de mii de euro, din buzunarul acelorasi romani saraci, in baza unor fraude de cea mai joasa speta.
Asteptam un raspuns care tine de deontologia si demnitatea profesiei Dvs.
Anexa 1: Extrasul din cartea lui Ioan Carmazan “Povestiri din Bocsa” (Editura Facla, 1983 / Editura Tim Resita)
“Povestea lui Vili Tuscan”
(…) Si Pătru a inceput domol sa povesteasca:
– Stiti ca Ina pe vremuri umbla cu ringhispilul (caruselul) din sat in sat. Ajutor il avea pe Moise, se zice ca ar fi fost copilul ei din flori, dar nimeni nu stia precis. Ea cu Moise aveau cocia mare cu doi cai si cu asta umblau prin sate. Acu’, intr-o iarna, cam pe la vremea Craciunului, nimeresc intr-un sat pe langa Bozovici. Se duce Ina la primarie sa-i semneze primarul ordinul sa instaleze ringhispilul. Ala nici nu vroia sa auda. Se roaga Ina. Primarul, nimic si nimic. Ii spune sa vina maine ca pana maine are treaba pana peste cap.
Vine Ina a doua zi si cand colo la primarie era un chef mare. Acu’ Ina, daca vede ca e petrecere se duce si cumpara o damigeana de rachie, niste carnati ca, deh, era femeie umblata, si intra si ea. De cum o vad cu damigeana si carnati se schimba povestea. O invita pe Ina sa bea cu ei, ca Ina era si ea cam betiva. Se incinge chef mare. Si la un moment dat Ina scoate hartia de aprobare sa i-o semneze careva. Primarul, se cam imbatase; ii spune “Uite ce-i, eu ti-o semnez dar te duci, montezi ringhispilul si vii sa ne iei si pe noi, noi ne urcam primii, noi si cu tine!” Bun, zice Ina. Gata, s-a facut!
Pleaca Ina fericita. Cand ajunge la cocie, Moise se imbatase de suparare si dormea dus. Ce sa faca femeia: se apuca noaptea si monteaza singura ringhispilul. Dupa vreo doua ceasuri de munca, fiindca, ce crezi, era lucru greu mai ales pentru o femeie, termina Ina treaba si asa, murdara si transpirata, hop inapoi la primarie. Cand a intrat ea, aia se imbatasera asa de tare ca dormeau cu totii. Si atunci Ina n-a mai vrut sa-i scoale.
S-a asezat intr-un colt, a luat cativa carnati ca i se facuse foame si catva tuica. Tacuta, manca si bea. Numa’ ce se trezeste primarul si-o vede. Da cu tine ce-i aici? Nu o mai tinea minte. Pai sa vedeti, ii spuse Ina repede totul, ca se speriase ca nu-i mai da autorizatia. Primarul incepe sa rada. Bea cu Ina cativa deti si se imbata la loc. Acu’ i se infierbanta sangele si zice: “Gata, l-ai montat?” Da, zice Ina. Si numai ce mi ti-i scoala primarul pe toti si hai la ringhispil, sa ne dam in lanturi. Au strambat unii din nas, s-au sculat cu chiu cu vai dar primarul nimic, ca imediat toti pana la unul sa porneasca.
Ajung, se urca in ringhispil. Ina, deh saraca, se urca si ea ca primarul io zis “Fara tine eu nu ma urc”. Ce sa faca femeia? Bun, sunt toti urcati dar cine sa dea drumul la motor? Se duce Ina si-l scoala pe Moise, care era beat mort. Ii toarna o vadra de apa-n cap si-l trezeste. Ina se urca si-i spune sa porneasca ringhispilul. Da drumul Moise la tiribomba si se duce sa se culce la loc.
Dupa un timp, unuia i se face rau. Primarul tipa la Ina sa opreasca. Ina tipa dupa Moise, dar Moise doarme tun. Incep cu totii sa tipe, dar ala parca murise. De la un timp, de invarteala, primarului i s-a facut rau si a inceput sa vomite. Cu totii tipau la Ina dar ea ce sa faca?! Ea stiuse ca umpluse rezervorul de benzina si stia ca acum tiribomba nu se mai opreste decat cand s-o termina benzina. Unii varsau, altii lesinau. Ina, de suparare, a inceput sa cante. Si vezi, asa s-au invartit pana dimineata in tiribomba.
Dimineata cand s-a trezit Moise si a iesit de sub paie a vazut ringhispilul ca se invarte. La inceput a crezut ca viseaza dar pana la urma s-a dus si l-a oprit. Cei din lanturi erau pe jumatate morti. Numai Ina adormise bine in scaun. Cand a sculat-o Moise a inceput sa-si smulga parul din cap. Si vezi, de atunci, din ziua aia i-au confiscat si ringhispilul si i-au luat si autorizatia.” (Pag 85-87)
Anexa 2: Episodul “Legenda activistului în inspecţie” din filmul ,,Amintiri din Epoca de Aur 1 – Tovarasi, frumoasă e viata!’’
(interviu inclus în volumul „Noul val” în cinematografia românească, Grup Editorial ART, Bucureşti,2006)
“(…) Al doilea tău lungmetraj(de fapt prima parte dintr-un proiect colectiv) a obţinut o subvenţie de la CNC, sub numele Amintiri din Epoca de Aur. Despre ce amintiri este vorba? Se va alinia filmul trendului nostalgic, prezent nu doar în cinematografia, ci şi în literatura noastră recentă?
În bună măsură, atmosfera e nostalgică, dar nu ştiu dacă e un trend. Nostalgia e, de fapt, pentru tinereţea noastră, cea de care ne face plăcere să ne amintim. Copii fiind, noi nu am experimentat pe pielea noastră ororile comunismului, fiind martori şi cobai, ca generaţie de „decreţei”, doar la neajunsuri minore, ca învăţatul la bateria auto sau defilatul de 23 August. Dar comunismul târziu avea un fel de derizoriu al lui, nimeni nu se mai lua în serios. Ca orice perioadă de restricţii, el a generat în noi mai multe lucruri demne de povestit decât orice perioadă de bunăstare.
De ce îţi scrii singur scenariile?
Le scriu singur pentru că nu mi s-a întâmplat să întâlnesc pe cineva cu care să le scriu sau care să le scrie în locul meu. Eu nu sunt doar regizor, pentru mine, povestea e esenţială şi felul în care aleg să o spun contează în cea mai mare măsură. Şi, din păcate, nu există o şcoală românească de scenaristică, care să formeze oameni pe care să te poţi baza, iar nivelul multor scenarii româneşti, chiar dintre cele care ajung să primească finanţare, e adesea penibil.
Scenariile tale dovedesc reale calităţi literare. Te-ai gândit vreodată la o carieră de prozator?
Mă consider un fel de prozator care face filme. Sunt foarte multe lucruri pe care am să le povestesc, dar care nu sunt potrivite pentru film, şi, ca atare, le voi povesti în scris la un moment dat. Scrisul are pentru mine un mare avantaj. E locul în care îmi stăpânesc cel mai bine mijloacele şi în care rezultatul nu depinde de nimeni altcineva. De multe ori, mă gândesc că, într-o bună zi, voi ajunge numai să scriu, dar sper ca până atunci să mai fac nişte filme. (…)”
Pentru alte afirmatii privind paternitatea asumata a scenariului vedeti si site-ul productiei:www.amintiridinepocadeaur.ro
Anexa 4. Cazul Dan Mihu
Să iubeşti şi să tragi apa
Cîştigător lung metraj HBO
Motivaţia juriului: Un scenariu care nu pierde timpul, original prin subiectul ales, frust, fără a fi melodramatic şi modern ca demers prin felul în care-şi conţine tensiunea interioară.
Autor, Dan Mihu, membru al Uniunii Scriitorilor din 1997
Buna ziua,
Acesta este un mail colectiv, de aceea, celor care nu ma cunosc le spun ca numele meu este Dan Mihu, sunt jurnalist si scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania (din 1997). Incepand din 1992 am publicat o serie de piese de teatru, lucrari de proza si scenarii de film, am luat mai multe premii literare la concursuri nationale si o simpla cautare pe Google ar trebuie sa va spuna restul istoriei mele.
Stiu ca pare greu de crezut, acum ca dl Mungiu este eroul zilei, insa sustin ca domnia sa a preluat exact tema propriului meu scenariu, premiat chiar de domnia-sa in vara anului trecut la concursul de scenarii originale HBO 2006.
Contand pe o reactie rece din partea dumneavoastra, va prezint direct faptele:
– anul trecut in aprilie, trimiteam la concursul HBO scenariul “Sa iubesti si sa tragi apa”, drama unei femei simple, care face un avort ilegal, in ultimii ani ai comunismului si este silita sa scape cumva de avortonul ei, expus in mod brutal si socant
– in juriul concursului de anul trecut se afla si dl Mungiu
– in luna mai eram declarat finalist cu sus-numitul scenariu
– in iunie, la TIFF, primeam premiul pentru lungmetraj; motivatia juriului: “Un scenariu care nu pierde timpul, original prin subiectul ales, frust, fără a fi melodramatic şi modern ca demers prin felul în care-şi conţine tensiunea interioară.”
– in mai anul acesta, dl Mungiu ia la Cannes un Palme d’Or cu “4 luni…”; conform presei internationale, filmul sau trateaza aceeasi tema a avorturilor ilegale si prezinta imagini socante cu un avorton in baie
– in cadrul ceremoniei de premiere dl Mungiu declara franc ca “acum un an nici nu visam la acest proiect.” Mai exact, intr-un interviu acordat Evenimentului zilei sustinea ca a terminat versiunea finala in luna iulie, asta dupa ce (conform Re:Publik), scrierea integrala a scenariului a durat sub doua luni
Pentru comparatie, scenariul meu, premiat (si) de dl Mungiu, poate fi descarcat liber de la adresa https://editura.liternet.ro/carte/222/Dan-Mihu/Sa-iubesti-si-sa-tragi-apa.html , impreuna cu un scurt comentariu al unui alt membru al jurului, dl Cretulescu. Dupa ce veti citi premisa scenariului, va rog sa rememorati cate scenarii sau carti pe aceasta tema ati citit in ultimii 10 ani?
Nu incerc sa confisc subiectul avorturilor ceausiste, dar:
– dezaprob faptul ca dl Mungiu s-a prevalat de pozitia sa in juriu pentru a cauta idei proaspete apte de a fi rescrise ulterior de domnia sa
– sunt uluit de viteza neobisnuita (remarcata si de el insusi) cu care a rescris un scenariu pe exact aceeasi tema, l-a finantat, l-a filmat, l-a montat si l-a prezentat in premiera la Cannes
– mi se pare total nedrept faptul ca a fortat (pe ascuns) finalizarea propriei sale productii, intuind probabil faptul ca noi ne vom confrunta cu greutati in gasirea finantatorilor/producatorilor – atitudinea sa mi se pare cel putin neloiala
Culmea cinismului este ca juriul punctase tocmai originalitatea temei si partitura tragica a principalului rol feminin. De acum, adio originalitate… Cine isi imagineaza ca anul viitor la Cannes va fi selectat un al doilea film despre avorturi ceausiste e cel putin naiv.
Ma bucur ca in acest an HBO Romania a renuntat la serviciile domniei sale in calitate de jurat. Din punctul meu de vedere, prestatia sa a fost de-a dreptul descalificanta si sper ca abuzul lui sa aiba drept consecinta macar evitarea invitarii domniei sale in alte jurii viitoare.
Asteptand o atitudine obiectiva din partea dumneavoastra, nu pot decat sa deplang faptul ca anul acesta a castigat Palme d’Or-ul un film ce si-a obtinut finantarea prin scandal si tema prin furt, fiind prezentat pe furis direct la Cannes, in speranta ca invingatorilor li se iarta totul.
Al dumneavoastra,
Dan Mihu
PS: Sunt constient ca prin aceasta contestatie spun adio participarii la alte concursuri similare in tara, dar sper ca viitorii competitori sa se bucure de un tratament mai cinstit decat cel de care am avut eu parte.
Iată şi mailul trimis de Dan Mihu lui Cristian Mungiu:
Domnule Mungiu,
Legat de luarea mea de pozitie, tin sa va fac cunoscut ca NU va acuz de plagiat. Nimic mai fals. Observ insa faptul ca, daca n-ati fi fost in juriul HBO de anul trecut, nu ati fi scris acum un scenariu socant pe tema avorturilor din Romania ceausista. pentru ca “acum un an nici nu va gandeati la acest proiect”. Iar eu as fi facut propriul meu film pe aceasta tema inaintea dumneavoastra. Si asa ar fi fost normal, pentru ca – intre noi doi – eu am scris (asa cum m-am priceput) primul pe aceasta idee. Care nu e nici Revolutia Romana, nici caderea turnurilor gemene, nici alt eveniment public.
Acum nu pot decat sa astept urmatoarea sesiune de finantare de la CNC (de fapt, sincer, n-o mai astept pentru ca maine dimineata cred ca voi fi anuntat ca nu mai avem nici co-producatori). Prezenta unui regizor in juriu ne-ar fi indreptatit pe noi scenaristii sa visam ca sunteti acolo pentru a cauta un scenariu pe o idee care sa vi se potriveasca. Nu tineam cu tot dinadinsul sa facem un film impreuna. M-as fi multumit insa cu un simplu mail amical in care sa-mi spuneti ca veti scrie pe tema asta. Astfel avertizat, sa zicem ca ar fi fost o competitie corecta. Faptul ca ati facut filmul pe ascuns si l-ati dus direct la Cannes, nu mi-a lasat nicio alta optiune de reactie.
Socul a fost prea mare…
Iar deziluzia a fost totala. Nu ma asteptam la un astfel de gest de la un regizor tanar, aflat la al doilea sau lung-metraj. Credeam ca ideile incep sa se “imprumute” mai incolo, cand ai cam spus ce aveai de spus si incepi sa te uiti prin ograda vecinilor.
Acum astept filmul.
Pastrand aceeasi atitudine decenta Dan Mihu isi exprima dezamagirea ca reactia sa a fost interpretata tendentios.
O ultima precizare
” Eu am prezentat faptele cat am putut de rece. Sunt dezamagit ca reactia mea a fost interpretatat tendentios si expusa brutal si inexact drept o acuzatie de plagiat. In luarea mea de pozitie nu m-am lansat in injurii si am incercat sa verific si sa ras-verific tot. Amavut la dispozitie un intreval de timp foarte scurt. Va rog sa rememorati singuri cand ati aflat dumneavoastra despre subiectul filmului sau. Cam tot atunci am aflat si eu. La cateva zile dupa prezentarea la Cannes.
Cei interesati sa judece la rece aceasta situatie o vor face. Pe ceilalti nu am cum sa-i conving de nimic. Raman insa la opinia mea ca daca nu participam la concurs, probabil ca dl Mungiu nu si-ar fi scris inca scenariul (“acum un an nici nu visam la acest proiect”). Deasemenea, poate ca nu-l scria daca nu era in juriul care l-a citit si premiat.
Sunt sigur ca filmul e o capodopera, a obtinut totusi un Palme d’Or. Spun doar ca l-ar fi putut obtine altfel. I-a fost probabil teama sa iasa al doilea cu un film despre avorturi, dupa filmul nostru. Chiar daca ar fi fost mai bun. E o teama fireasca. Dar asta nu-l scuza.
Singurul lucru care ma dezamageste este atitudinea unei bune parti a publicului si chiar a unor critici si scriitori. Atata vreme cat genul asta de practici sunt socotite normale, nu vom lua la Cannes niciunpremiu pentru scenariu original. Pentru ca nu vom avea niciodata scenaristi, ci doar regizori plecati la shopping de idei si capabili sa rescrie in mod adecvat orice tema li se potriveste.
„Dincolo de dealuri ne spune că frica de homosexualitate a creştinilor reprezintă o formă incoştientă de violenţă” (!?), scrie un personaj asemenea lui Mungiu in Inside Movies. Detalii aici: Nimic despre Cristian Mungiu, creştini şi homosexuali
In rest, nu ratati azi: Dovada plagiatului lui Mungiu prezentata Centrului National al Cinematografiei si Uniunii Cineastilor din Romania. Si, bineinteles, cititorilor Roncea.Ro.
“‘După dealuri’ este cel mai puţin amuzant dintre filmele cu călugăriţe lesbiene şi foste iubite psihopate.” – The Hollywood Reporter via Mediafax
“Filmul lui Mungiu, “Dupa dealuri”, primul film huiduit la Festivalul de la Cannes de anul acesta” – titra presa online de sambata consemnand faptul ca mai multi ziaristi si spectatori au huiduit si fluierat la premiera lui Mungiu. Intre timp, titlul in cauza a fost eliminat de pe net, fiind inlocuit cu mai ternul “Filmul lui Mungiu, “După dealuri”, fluierat şi aplaudat la Cannes, susţine o publicaţie franceză”, facandu-se trimitere la L’Express (foto sus).
Inainte de a analiza aceasta noua “creatie” a lui Cristian Mungiu, in care anticrestinismul visceral al familiei Mungiu este impachetat in poleiala senzationalismului ieftin obtinut prin introducerea homosexualismului feminin intr-o manastire, condimentat cu celebrul caz al exorcismului de la Tanacu, este, insa, necesara o retrospectiva asupra personajului.
Regizorul-vedeta are grave carente de profesionalism, fiind deja acuzat in doua cazuri de plagiat de catre doi reputati scenaristi si regizori. Pe langa istoria mai veche expusa de scriitorul Dan Mihu imediat dupa aparitia pe piata a filmului “4-3-2”(foto), se mai adauga astazi si cea a cunoscutului regizor Ioan Carmazan, profesor de regie film la Universitatea de arta Mediapro si membru al CNA si CNC. Ioan Carmazan il acuza in premiera pe Cristian Mungiu, prin intermediul site-ului Roncea.Ro, ca i-a plagiat cu nerusinare una dintre povestirile sale, publicata inca din 1983 in volumul “Povestiri din Bocsa” si transpusa de Mungiu in filmul de grup “Amintiri din epoca de aur”, pe care acesta nu uita sa mentioneze ca este “Un film scris de Cristian Mungiu”. Pe deasupra, printre toate aceste decaderi de la etica si morala se iteste o afacere de frauda la Centrul National al Cinematografiei-CNC realizata prin intermediul “Amintirilor”.
Intr-o declaratie facuta ieri pentru Roncea.Ro, profesorul Ioan Carmazan a subliniat ca trebuie lamurit o data pentru totdeauna mitul acesta al “geniului” Mungiu, intemeiat pe plagiat, conjuctura si frauda. Amintind de cazul lui Dan Mihu, care, dupa ce a prezentat scenariul sau – Să iubeşti şi să tragi apa – unui juriu HBO din care facea parte Mungiu, s-a trezit anul urmator ca povestea i-a fost copiata grosier in filmul “4-3-4”, regizorul Ioan Carmazan ne-a prezentat si cazul sau. Concret, fragmentul principal din “Povestea lui Vili Tuscan”, una dintre povestirile sale din Bocsa, publicate in urma cu 29 de ani la Editura Facla, despre un carusel si mai multe personaje, a fost reprodus intocmai in filmul de grup semnat de Mungiu “Amintiri din epoca de aur” (vezi foto dreapta si dr jos). Regizorul il someaza pe Mungiu sa ia nota oficial de aceasta acuzatie. Consultand volumul ni s-a confirmat intrutotul afirmatia respectatului regizor. Ioan Carmazan nu exclude actionarea lui Mungiu in judecata urmand ca suma solicitata ca prejudiciu moral si material sa fie donata unui camin de copii si unui azil de batrani ale Bisericii Ortodoxe Romane. De remarcat ca Mungiu s-a aflat in proces si cu muzicianul Cornel Constantiniu, care l-a acuzat ca a furat muzica din “4-3-2”.
Mai mult, conform unor surse din lumea cinematografiei se pare ca nivelul de infractor al lui Mungiu nu se restrange la plagiat si coloane sonore subtilizate, existand suspiciuni solide ca filmul “Amintiri din epoca de aur” a fost dublu-finantat, comitandu-se o frauda care poate fi dezvaluita prin cel mai banal control al unor procurori avizati. Practic, Mungiu a obtinut finantare de la Centrul National al Cinematografiei pentru intregul film de grup format din patru episoade in timp ce alti doi regizori beneficiasera deja de finantare de la stat pentru doua dintre episoade. Afacerea necesita interventia organelor abilitate.
“Nu pot decat sa deplang faptul ca anul acesta a castigat Palme d’Or-ul un film ce si-a obtinut finantarea prin scandal si tema prin furt, fiind prezentat pe furis direct la Cannes, in speranta ca invingatorilor li se iarta totul. Sunt constient ca prin aceasta contestatie spun adio participarii la alte concursuri similare in tara, dar sper ca viitorii competitori sa se bucure de un tratament mai cinstit decat cel de care am avut eu parte.”, scria Dan Mihu in scrisoarea sa deschisa despre Cazul Mungiu.
Pentru a intelege mai bine profilul celui incriminat de plagiat si suspectat acum de infractiuni si mai grave este necesara o vedere de ansamblu asupra mediului sau de formare.
Cristian Mungiu este fratele mai mic al Alinei Tatiana Mungiu, actuala sefa SAR si fosta activista UASCR (ca sefa a Asociatiei Studentilor Comunisti pe UMF Iasi si redactor-sef la „Opinia Studenteasca“, ziarul Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania – UASCR, patronat de CC al UTC), casatorita de forma cu Andrei Pippidi, cunoscut drept homosexual in cercurile istoricilor de la Iasi, suspectat in aceleasi cercuri ca agent dublu al Securitatii si, respectiv, al unui alt serviciu secret strain. Tatal lor, Ostin Mungiu, in perioada comunista ocupa la UMF Iasi postul de sef al Biroului organizatiei de baza a PCR si, conform marturiilor locale, era insarcinat cu supravegherea studentilor straini, pe modelul Mona Musca. Familia lor este originara din Balti.
Alina Tatiana Mungiu a fost prima din familie care a indraznit sa se faca remarcata si dupa 1989 printr-o pronuntata aversiune fata de crestinism, in special fata de ortodoxie, ura exprimata prin piesa “Evanghelistii”, jucata pentru prima oara in Ungaria si beneficiara premiul UNITER pentru “cea mai bună piesă românească a anului 1992”. Piesa a fost pusa in scena si la noi, in decembrie 2005, la Ateneul Tatarasi din Iasi, in regia unui oarecare Benoit Vitse. Conform marturiilor autoarei, piesa a fost conceputa in 1988, deci in plin elen comunist creator.
Scriitorul Radu Negrescu – Sutu, fost detinut politic ca urmare a semnarii Apelului Goma din 1977, compara piesa “Evanghelistii” cu practicile macabre ale tortionarilor din cadrul “Experimentului Pitesti”. Iata cum descrie el desfasurarea actiunii “artistice” a Mungiei de pe scena Ateneului Tatarasi: “Fecioara Maria apare goala pe scena, in chip de tarfa, iar evanghelistul Ioan, prezentat ca un homosexual potential, isi tot expune fesele dezgolite publicului. Dar toate acestea s’au vazut si la Pitesti. Nici relatia dintre Maria Magdalena, personificata in piesa de curtezana Elena (preoteasa-prostituata, ibovnica lui Cherintos), si Domnul Iisus, nu este noua. Aceasta culmineaza cu sugerarea unei felatiuni, urmata de comentarii de genul: “- Ai simtit natura divina din madularul lui dumnezeiesc?”, sau “- Dimpotriva… e un amant cu totul incapabil…”
Vulgaritatea erotica ostentativ afisata tradeaza cu siguranta frustrarile doamnei Mungiu in acest domeniu, dar acest lucru nu priveste pe nimeni decat pe domnia sa. Fiecare are viata sexuala pe care o poate avea sau pe care si-o doreste. A face insa din Sfanta Evanghelie un spectacol cvasipornografic, prin desacralizarea Domnului Iisus pentru a sacraliza vulgaritatea, este oare o dovada de curaj din partea autoarei acestei nedemne “opere de arta” teatrala?… Spre deosebire de atitudinea antievreiasca sau antimusulmana, cea anticrestina nu prezinta astazi niciun risc, permitand frustratei autoare o gama cat mai larga de blasfemii, inspirate de cele proferate de tortionarii din puscariile comuniste”, consemna dupa premiera de la Iasi Radu Negrescu – Sutu.
Piesa a fost considerata de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist drept o blasfemie si “o jignire adusa Bisericii Ortodoxe Romane”. “Este o blasfemie la viata si la credinta noastra”, a afirmat la vremea respectiva si Arhiepiscopul Ioan Robu al Bisericii Catolice din Romania.
De observat ca atat Cristian Mungiu cat si Andrei Serban au ignorat – chiar cu acceptul tacit al Patriarhiei, din cate se pare – drepturile la propria imagine, viata si credinta ale parintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, inchis pe nedrept pentru moartea Irinei Cornici si intre timp eliberat din inchisoare. Scenele relevate de Mediafax despre atmosfera de la repetitii denota si o alta fateta a realizatorilor unui spectacolul dintr-o drama reala, care implica persoane neconsultate: “Unii actori spuneau «nişte oameni suferă şi noi mergem să ne plimbăm pe Broadway». Ne-am dat seama atunci că nu trebuie să ne luăm prea mult în serios. Distanţa s-a produs când am putut să râdem de cazul acesta”, a mărturisit regizorul Andrei Serban, citat de Mediafax. “Totodată, Tatiana Niculescu-Bran apreciază că momentul cel mai amuzant a fost când Andrei Şerban le-a cerut actorilor să joace piesa pentru trei culturi diferite, din Somalia, Japonia şi Mongolia.”, mai noteaza Mediafax din amuzamentul de la repetitii, facut pe seama mortii unei tinere si incarcerarii altor maicute si a preotului Daniel.
Nu stim cum a fost atmosfera la filmarile lui Cristian Mungiu dar, in tot cazul, anticrestinismul sau nativ, am putea spune, a fost remarcat deja de presa straina. “Regizorul este mai interesat în demonstrarea metodică a potenţialului distructiv al credinţei rigide decât de legătura fragilă dintre cele două femei şi, deşi acest unghi ambiţios este mai intelectual, nu sunt sigur că este şi cel mai potrivit.”, scrie unul dintre jurnalistii acreditati la Cannes ai portalul postului France 24, citat de Mediafax, fara sa stie ca tanarul merge pe urmele tatalui si surorii sale mai mari.
Desi ii scapa informatia ca “in mod inexplicabil, premiera filmului “Dupa dealuri” nu are loc in 19 mai seara, asa cum se cade pentru un regizor care are un Palme d’Or acasa, ci dupa-amiaza, pe zi”, daca citesti corespondentele HotNews ale Iuliei Blaga ai putea crede ca Festivalul de la Cannes de anul acesta se desfasoara pentru si cu un singur film: al lui Mungiu. Ziaristii normali sunt insa mult mai rezervati.
“Paris Match“ noteaza, de exemplu: “Cat despre personaje, de la tanara calugarita care ii spune ‘tati’ preotului, trecand prin iubita isterica si monomaniaca si prin stareta cu inima de sfanta, personajele nu reusesc in niciun moment sa ne emotioneze. Nu intram nici in empatie, nici in antipatie cu ele, avem doar putina pofta sa le manam de la spate ca sa iesim odata din fundatura in care ne-a dus acest lungmetraj mult prea lung. (…) O fi Mungiu un cineast major, dar ‘Dincolo de dealuri’ nu i-ar putea seduce decat pe cinefilii integristi.”
Anticrestinismul vomitiv al lui Cristian Mungiu, boala de familie dupa cum se vede, se spuzeste oral la Cannes, unde pionierul fruntas al “Noului Cinema” repeta fara jena cliseul ca “nu intelege de ce se construieste o catedrala ortodoxa intr-o tara saraca care n-are decat 5000 de scoli si mai putin de 500 de spitale” (interviuTHR).
Nici noi nu intelegem de ce trebuie sa fie platit Mungiu din banii nostri, plus pensiile si alocatiile taiate, ca sa ne injure, asa ca vom solicita Parchetului sa faca investigatia necesara in ce priveste frauda de la CNC pe care o semnalam, corpului cineastilor din Romania ramanandu-i obligatia sa se autosesizeze in cele doua cazuri de plagiat reclamate, pentru a le judeca si condamna conform Legii.
Daca tacea, filosof ramanea. Nu i se poate potrivi o vorba romaneasca mai buna “profesorului Liiceanu” – acum pensionar, conform legii, al Departamentului de Filosofie Teoretică (deci tot practica te omoara 🙂 ) -, in urma ultimului scandal provocat de “maestrul” Humanitas, o adevarata tiganologie universitara. Decat, poate: gura bate fundu’ :).
Despre ce este vorba: prepusul sau, un anume Cristian Ciocan, un fel de fenomenolog bun la toate al casei Liiceanu, de la periatul “maestrului” pana la spalatul rufelor la Humanitas, nu a reusit sa castige un post universitar pe specialitatea sa. Si-atunci ce a facut Ciocan: a dat examen pentru un alt post, unde si-a zis ca scaunul e mai moale si contracandidatul mai slab. Si nu a reusit nici aici, in ciuda CV-ului sau impresionant, poate mai lung chiar decat opera sa. De fapt, daca stau sa ma gandesc, cred ca CV-ul sau este aproape la fel de lung ca al piticului sovietic, care, se stie, este cel mai mare pitic din lume. Si-atunci ce-a facut Liigheanu (vorba lui Dan Petrescu, nu a mea – na’ ca sunt si eu plagiator, nu numai “maestrul” 🙂 ): i-a scris o “Scrisoare deschisa” lui Funeriu, cu un titlu de balta, transmisa prin media “Noii Republici”, republica borfasilor intelectuali. Adica, a urmat directivele lui Mihaita Neamtu, un baietel de sub pulpana lui Tismaneanu, cu un CV, din pacate pentru el, ceva mai scurt decat al lui Ciocan. In „Balta stătută a facultăţilor noastre” s-au aruncat, imediat, la balacit, cel mai mare filosof din Casa Scanteii, deja in curs de publicare la Humanitas, Alexander Baumgarten si, normal, matroana societatii civile bolsevice si patroana Romaniei murdare, insasi Tatiana Alina Mungiu Pipidi. Coruptoloaga a crezut ca e vorba de un apel din… Balti, orasul de bastina.
E, dar iata ca minunea s-a intamplat.Consiliul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti i-a raspuns pe puncte filosofului pensionar – cu referire si la liichenii din gartenul lui -, dintre care retin argumentele principale legate de tanarul aspirant (de 37 de ani!), ditamai “presedinte executiva al Societatii Romane de Fenomenologie” (uau!) si “editor al seriei Acta Phaenomenologica” a editurii Humanitas”:
“Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44. (…)
Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie.Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.”
Si: “Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.”
Dar ce vroia, de fapt, Liiceanu de la Funeriu? Ca universitatile au autonomie universitara si nu mai traim in comunist. Sau poate bietul Liicheanu a mers in timp pe urmele CV-ului lui Ciocan, pana la radacini, si a crezut ca-i scrie tovarasei Suzana Gadea?!
Precizările Facultăţii de Filosofie cu privire la concursurile didactice desfăşurate în luna septembrie
Domnul prof. Gabriel Liiceanu, membru al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a publicat pe site-urile HotNews.ro, Contributors.ro şi Revista22.ro, o Scrisoare deschisă către domnul Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării, sub titlul Balta stătută a facultăţilor noastre. Poziţiei sale i s-au alăturat A. Baumgarten, A. Mungiu–Pippidi şi alţii. Întrucât imaginea facultăţii noastre este grav afectată de informaţiile inexacte şi de manipulările repetate pe care prof. Liiceanu şi susţinătorii săi le vehiculează în mod public, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti face următoarele precizări:
1. Aşa-zisa scrisoare deschisă a prof. Liiceanu a fost publicată înaintea încheierii procedurilor de validare a rezultatelor concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice vacante de către Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Senatul Universităţii din Bucureşti. Scrisoarea a fost, de fapt, o încercare brutală de presiune asupra Consiliului şi Senatului, cu scopul de a le intimida şi a le influenţa deciziile. Diferitele apeluri adresate în acelaşi timp Senatului au făcut parte, de asemenea, din aceste încercări de presiune asupra factorilor de decizie. Ca profesor cu o experienţă de douăzeci de ani, prof. Liiceanu ştie că asemenea intervenţii calcă în picioare autonomia şi libertatea academică.
2. În intervenţia sa, prof. Liiceanu denunţă o aşa-zisă situaţie inacceptabilă care s-ar fi petrecut în cadrul concursului de ocupare a postului de lector la „catedra de istoria filosofiei” de la facultatea noastră, în luna septembrie a acestui an. Prezentarea pe care o face acestei situații este falsă de la un capăt la altul. Astfel, nu există nicio „catedră de istoria filosofiei” în Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, aşa cum pretinde prof. Liiceanu. Îi reamintim colegului nostru că facultatea este organizată departamental de multă vreme şi că el a făcut parte, până de curând, înaintea pensionării, din Departamentul de Filosofie Teoretică, celălalt fiind Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei.
3. Facultatea de Filosofie a scos la concurs nu două posturi, aşa cum i se pare prof. Liiceanu, ci trei. La Departamentul de Filosofie Teoretică, a fost scos la concurs postul de lector, poziţia 11, cu încărcătura didactică formată din disciplinele Fenomenologie, Hermeneutică, Fenomenologia de la Brentano la Husserl, Artă şi cunoaştere. Pentru acest post, s-au prezentat la concurs doi candidaţi. Utilizând termenii prof. Liiceanu, unul dintre candidaţi a fost „dinăuntrul facultăţii”, iar celălalt „din afară”. Amândoi candidaţii sunt specialişti în teme ale filosofiei heideggeriene, au fost doctoranzii şi sunt colaboratori apropiaţi ai prof. Liiceanu. În urma concursului, candidatul „dinăuntru” a primit nota 9,70 şi a cîştigat concursul, iar candidatul „din afară”, nota 8,88. Bănuim că prof. Liiceanu consideră că rezultatele acestui concurs sunt juste, chiar dacă a câştigat „omul dinăuntru”, „omul casei”, deoarece nu pomeneşte nimic în legătura cu ele în aşa-zisa sa scrisoare deschisă.
4. Cu totul altfel stau lucrurile, reclamă prof. Liiceanu, cu un al doilea concurs, acela de la Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria filosofiei. Este vorba de postul de lector, poziţia 17, cu o încărcătură didactică ce constă în Filosofie contemporană, Introducere în etică, Introducere în estetică, Filosofie greacă. La concursul pentru acest post se referă prof. Liiceanu în scrisoarea sa, oferind informaţii inexacte.
5. Pe acest post de lector (istoria filosofiei – estetică – etică), nu au concurat doi candidaţi, cum susţine în mod curios prof. Liiceanu, ci trei. Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44.
6. Informațiile privind metodologia concursurilor, criteriile de evaluare, ponderea diferitelor activităţi în punctajul general etc., potrivit prevederilor legale, au fost publice şi au putut fi accesate la adresa: https://filosofie.unibuc.ro/posturivacante. Acestea nu au fost contestate de nimeni, pe nicio cale, înainte de desfăşurarea concursului. Ele se află încă la aceeaşi adresă şi pot fi consultate de oricine. Prof. Liiceanu şi cei care îl acompaniază le ignoră însă în totalitate şi continuă să prezinte în mod fals situaţia privind ocuparea postului didactic în cauză.
7. În primul rând, prof. Liiceanu omite faptul că acest concurs nu este o evaluare generală şi abstractă a candidaţilor, menită să fixeze o ierarhie absolută, să stabilească definitiv care din ei aparţine „elitei” şi care „mediocrităţii”, aşa cum ni se sugerează tot timpul, ci o comparare complexă a tuturor performanţelor lor didactice şi ştiinţifice în raport cu un post didactic anume scos la concurs, pentru determinarea persoanei celei mai potrivite să ocupe acest post. Întrebarea-cheie nu e „Cine are în genere mai mare vizibilitate internaţională?”, ci „Care dintre candidaţi este mai bine pregătit pentru acest post anume?”. În acest context, încărcătura didactică a postului (ore de fenomenologie sau ore de istoria filosofiei și estetică, etică etc.) este esenţială în evaluare. Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie. Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.
8. În al doilea rând, sunt prezentate deformat şi minimalizator activitatea şi performanţele altui candidat. Se ajunge astfel în faţa unei situaţii în alb şi negru: unul dintre candidați este o uriaşă personalitate ştiinţifică, celălalt un asistent universitar oarecare; unul e un „Messi” (?!) al filosofiei, celălalt, „un copil de mingi”. Nu dorim să lezăm interesele niciunuia dintre cei doi tineri filosofi şi, de aceea, nu credem că e cazul să ne pronunţăm în nici un fel asupra meritelor lor. Este însă inacceptabilă, moral şi profesional, caracterizarea pe care prof. Liiceanu o face unuia dintre candidaţi, caricaturizându-i activitatea didactică şi ştiinţifică.
9. În al treilea rând, sunt ignorate deliberat criteriile de evaluare aprobate la nivel de universitate şi facultate, conform cărora au fost departajaţi candidaţii, pentru a se crea impresia falsă că departajarea ar fi fost arbitrară. Se pretinde că s-ar fi făcut o „scamatorie”, o „malversaţiune”, dar nu se indică în ce anume ar fi constat acestea, ce criteriu ar fi fost aplicat greşit, ce procedură s-a încălcat etc.
10. Prof. Liiceanu nu numai că este nemulţumit de rezultatele concursurilor didactice, dar îşi ridică statura mediatică şi asupra Facultăţii de Filosofie. El invocă reforma universităţii, îşi inventează adversari şi apelează la „oamenii de bine” pentru a face ordine în sistem, începând cu facultatea din care face parte. Dacă nu urmează indicaţiile sale, sugerează şi poate chiar ameninţă prof. Liiceanu, Facultatea de Filosofie va rămâne o echipă de liga C, va deveni o redută a plictiselii şi va ajunge curând un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural”. Prof. Liiceanu ignoră că Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost ierarhizată recent în categoria A de către Ministerul Educaţiei şi, prin urmare, se află în fruntea listei facultăţilor de filosofie din ţară. Pentru a vedea că poziţia noastră este meritată îi dăm prof Liiceanu câteva exemple din domeniul organizării de conferinţe internaţionale, domeniu pe care îl consideră esenţial pentru o facultate. Anul acesta în facultatea noastră s-au organizat şi vor avea loc în continuare nu mai puţin de 6 conferinţe internaţionale: International Conference on Values of the Human Person. Contemporary Challenges. Bucharest, June 3-4, 2011, Bucharest Colloquium in Analytic Philosophy: Frege’s Philosophy of Mathematics and Language, 28-30 May 2011, The 2nd Edition of Bucharest Postgraduate Conference in Early Modern Philosophy, March 7-8, 2011,Ethics in New and Emerging Technologies, the 4th BCAE edition, Bucharest, October 29 – 30, 2011, Evolution and Norms: Concepts, Models, Challenges, Bucharest, 11-12 November 2011, Rights to a Green Future, Uncertainty, Intergenerational Human Rights and Pathways to Realization (ENRI – Future), 2011 – 2015, Bucharest, October 31 – November 02. Cel puţin organizarea a două dintre aceste conferinţe ar fi onorat orice facultate sau department de filosofie din orice universitate din lume. În facultatea noastră au conferenţiat, de asemenea, numai în acest an, printre alţii, Saul Kripke, Daniel Dennett, Kit Fine, Michael Inwood, Michael Devitt.
11. Unii dintre partizanii prof. Liiceanu, cum ar fi conf. A. Baumgarten, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, au înțeles că şi ei trebuie să fie necruţători în prezentarea activităţii din facultatea noastră. Conf. Baumgarten e și el, ca mulți alții, un produs doctoral al facultății noastre. Atacul necolegial la adresa unui facultăţii prestigioase, de tradiţie, aprecierile injuste şi judecăţile părtinitoare pe care le face nu-i fac cinste nici ca membru al faculăţii clujene de filosofie şi nici ca membru al diferitelor organisme cu putere de decizie la nivel universitar.
12. Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.
13. Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti este o instituţie transparentă. Toţi cei interesaţi de activitatea noastră pot accesa adresa de internet https://filosofie.unibuc.ro. Facultatea noastră nu va mai reveni cu alte precizări privind rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice.
S-a incheiat Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu vs Ziarul Ziua, Victor Roncea si Libertatea presei. Ce pacat, doar prin suspendare! Plagiatorul si impostorul “anticomunist” care facea naveta Bucuresti-Heidelberg-Paris (si retur) cu acordul si sprijinul “organelor de stat” a ramas dovedit ca atare doar la Curtea de Apel a Tribunalului Bucuresti, unde am castigat procesul dupa ce “maestrul” Valerica Stoica se laudase pe toate gardurile ca a castigat Liiceanu, dar doar la… Judecatorie. Halal castig!
UPDATE: Ulterior Stoica & Liiceanu au revenit in Justitie. Porcesul continua.
Filmul este urmatorul: dupa ce mirandolina “societatii civile”, marcellina si siegfriedina “intelectualitatii angajate” (bine zis “angajate”), ne-a dat in judecata, in 2007, o judecatoare promovata prin transfer taman de la Buftea a decis peste noapte, fara a fi audiati toti martorii si fara a fi administrate probele noastre, ca suntem buni de plata cu un miliard si jumatate de lei – despagubire “morala” care s-ar fi inscris in istoria presei drept cea mai mare gaura in buzunarul unui ziarist, facuta, mai ales, de catre un “intelectual” rasat – nu-‘asa?, vorba lui Brucan – , intamplator milionar in euro.
Cu concursul lui Valerica Stoica si a madamei Indira Crasnea – acum didamai mostenitoare a Cetepeului la Cerepeu – pe atunci o biata reporterita Mediafak putin grabita, care a “uitat” sa mai solicite si pozitia partii “incriminate”, stirea-“bomba” ca Liiceanu a castigat procesul cu Ziua a aparut in aprilie 2008 pe toate tembeliziunile si, mai ales, in presa “multi-lateral-culturala”. Aiurea! Procesul a continuat bine-mersi, conform principiilor de drept, si, dupa un an, prin Sentinţa nr. 735/19.05.2009 a Tribunalului Bucuresti, am castigat procesul, Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu devenind plagiator si impostor cu acte in regula.
Urmarea a fost ca Valerica Stoica ne-a mai plimbat doi ani prin instante invocand fel si fel de matrapazlacuri pana cand, intr-o noapte, Ziua a fost sinucisa. Chiar daca avocatul ALRO (de ce nu ALRU?), “maestrul” GDS si al “dreptei” kominterniste a incercat sa ma scoata individual “vinovat” – ceea ce mi-ar fi convenit de minune, ca sa pot ajunge la Strasbourg cu acest caz revoltator – completul de judecata al Tribunalului Bucuresti n-a fost de acord si iata ca Liiceanu a scapat de CEDO prin suspendare. Pacat, cum spuneam!
Iata sentinta, urmata de editorialul pentru care, desi n-am fost condamnat, am ramas “executat”! Vorba tovarasului Patapievici Dionisie: “Traiasca Lupta pentru Pace pana nu va ma ramane piatra pe piatra din Romania!”
UN PS IN ATENTIA EX-PCR: Am inteles ca Nicky Manolesco, alias “Marin”, alias Nicolae Manolescu Apolzan, fost propagandist comunist si aghiotant al ilegalistilor bolsevici, de la George Ivascu la Ghe “Gogu” Radulescu, pe care Marin Mincu il caracteriza drept “Extracţia mafiotică Nicolae Manolescu”, in prezent sef al USR si pensionar de lux “pe langa” UNESCO, imi ameninta neinsemnata persoana in (doar) doua editoriale “de forta”, unul din Adevarul lui Patriciu altul din Romania (fosta) literara. E suparat ca, la cererea mea si a unui scriitor, Agentia Nationala de Integritate ii verifica averea si “compatibilitatile” (de ce nu da ANI in judecata?). Si aud ca s-ar plange ca nu poate sa ma dea pe mine in judecata pentru ca nu ar stii la ce adresa sa-mi trimita Citatia. Iat-o, mai jos:
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990″. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Inocularea ruşinii de a fi român
Motto:“trăim timpuri de absolută falsitate…, epocă a tuturor perversităţilor spiritului în care ne-a scufundat aşa zisa moarte a lui Dumnezeu” (Vintilă Horia, Viaje a los centros de la tierra, 1979)
După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei cel nou de Humanitas, amintind de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt al Academiei Franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă”(1). Din atacul criticilor foşti comunişti, manifestând o inexplicabilă alergie la romanul unui mare scriitor de faimă internaţională(2), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia ezitând să vină în România regimului Iliescu-Roman. Pentru autorul volumului Persecutaţi-l pe Boetiu, -scriitor tradus în peste 20 de ţări, fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru cărticelele(3) şi omagiile lui Andrei Pleşu -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (4). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de “discipolul” Liiceanu, proaspăt director de editură, nici de “discipolul” Pleşu, ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (5), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată în 1972 (6).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de elita intelectuală franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.
Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al “românismului”. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu. Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care amintise Cioran când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul volumului Pe culmile disperării ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, p.166). Iată-l aşadar pe tânărul Cioran considerat fără alte argumente drept particularul care ilustrează generalul unei boli pe care fantezia cioraniană n-a scos-o nicicând din virtualitatea ei postulată în glumă, într-o scrisoare către Mircea Vulcănescu trimisă în 1944.
E drept însă că abundenţa de citate din Emil Cioran lungeşte fără justificarea niciunei idei personale articolul lui Pleşu astfel început. Atent rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, citările din articolul despre Cioran cuprins în Limba păsărilor mai au neşansa de a văduvi de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (7). De pildă, vremurile “eroice” ale hitlerismului din care Cioran a reţinut cu predilecţie naţionalismul (aspect accesoriu al rasismului anti-semit, apud. I. Varlam), au fost pentru tânărul de 21 de ani vremuri exemplare. Pentru că el fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre aparentele teribilisme juvenile din scrierile interbelice ale lui Cioran (8) este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). Neţinând seama de contextul istoric european implicat în subsidiar de multe dintre afirmaţiile tânărului Cioran, fostul comunist transcrie că în 1933 România ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire.
Cu un alt citat din articolul “Ţara oamenilor atenuaţi” în care “disperatul congenital – adică incurabil” (E. Cioran) -, scrisese că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru dilematicul moralist patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut drept paseism “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (A. Pleşu, “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981).
De-a lungul vremii, ideile sale despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, într-un interviu luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.
May 27th, 2012 
VR 
De ras daca n-ar fi de plans, pentru cinematografia “romaneasca”, cel putin. Mungiu, cel cu doua scenarii plagiate la activ, a fost premiat acum la Cannes pentru… scenariul filmului “Dupa dealuri”, scenariu care reproduce de fapt cartile Tatianei Niculescu Bran, “Spovedanie la Tanacu” si “Cartea Judecatorilor”. Dar impostura merge mai departe: stirea Mediafax nu o aminteste nicaieri pe autoarea cartilor si, de fapt, nici cartile 🙂 ! Inainte de premiera parca stiau, totusi, ceva, stiristii Mediafax: “cărţile Tatiana Niculescu-Bran au inspirat scenariul peliculei”. Bravo, Cristian Mungiu! Ai copiat frumos! Mai ales ca e preluata tragedia unor oameni si rescrisa in nota anticrestina, cu calugarite lesbiene si o crima inventata. Scarbos, de-a dreptul. Adevarul despre Tanacu, aici.
Posted in 
Tags: 
