Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / îngerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata.
Imi doresc ca albumul acesta sa aduca un smerit omagiu marelui marturisitor al ortodoxiei romane Justin Parvu, ctitorul Manastirii Petru Voda, la 20 de ani de cand s-a pus piatra de temelie a sfantului lacas inchinat martirilor din temnitele comuniste. Fara binecuvantarea, viziunea si caldura sa parinteasca, aceste imagini nu ar fi existat.
Multumesc, de asemenea, pentru buna primire si ingaduinta, tuturor preotilor din Mitropolia Moldovei si Bucovinei, surorilor, maicilor, fratilor si calugarilor din Manastirile Petru Voda, Paltin, Sihla, Sihastria, Secu, Neamt, Agapia, Varatec, Humor, Voronet, Moldovita, Sucevita, Arbore, Putna, Trei Ierarhi, Galata, Copou, Miclauseni, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Catedrala Patriarhala si “Sfanta Maria” din Techirghiol.
Cristina Nichituş Roncea / “Precum în cer aşa, şi pe pământ” – Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, Editura Compania, Bucureşti, 2011 – Precum-in-cer.ro
Parintele Adrian Fageteanu s-a stins din viata in aceasta seara la spitalul Fundeni, informeaza Fabian Anton. Pe 16 noiembrie implinea 99 de ani. Inmormantarea va avea loc sambata, la ora 12.00, la Manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
In tinerete a facut parte, impreuna cu alti alesi din miscarea ortodoxa “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, alaturi de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Roman Braga, Sandu Tudor. Era licentiat in Drept si Teologie. Fiu a lui Mihail si al Aurorei, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti. A luat 20 de ani de temnita grea si s-a eliberat de la Aiud (dupa ce a mai trecut pe la Suceava si Jilava) in 1964. (Constantin Jinga – Miscarea “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, in Altarul Banatului, 2001, XII (XL), Nr. 10-12, p. 48-58.)
Parintele Adrian a fost intemnitat timp de 12 ani la Galata, Văcăreşti, Braşov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Suceava…
Provenit din ţinutul Bucovinei strămoşeşti şi educat lângă icoana creştină, Adrian Făgeţeanu a simţit încă din copilărie apropierea de Dumnezeu. Experienţa din tinereţe şi momentul de la Stalingrad, când fusese la un pas de moarte, i-au marcat profund viaţa. Îşi caută răspunsurile sufleteşti printr-o apropiere tot mai mare de mediul teologic. După război intră la Facultatea de Teologie, iar caracterul său de luptător îl determină să ajute tineretul universitar să rămână creştin. Apare reacţia din partea noilor democraţi, a celor care îl negau pe Dumnezeu. Este nevoit să vină la Bucureşti, unde întâlneşte grupul închegat de la Antim din jurul ziaristului Sandu Tudor. Intră chiar în acest grup şi se iniţiază tot mai mult în cultura isihastă. Îl urmează pe Sandu Tudor la Govora, dar este arestat pentru nişte pretinse culpe din vremea războiului. Eliberat, îl reîntâlneşte pe Sandu Tudor care se retrăsese la Schitul Rarău. Este convins să se retragă spiritual la Mănăstirea Slatina, la umbra acţiunilor „Rugului Aprins“. Nu mai reuşeşte, deoarece este arestat la 25 februarie 1958. Este anchetat în „lotul Rugul Aprins“ şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Supravieţuieşte temniţei comuniste, fiind eliberat în 1964. În prezent (la data scrierii- n.m.), părintele mărturisitor vieţuieşte la Mănăstirea Lainici. (Adrian Petcu)
* Minuni din viata Parintelui Adrian Fageteanu
“(…)Marturisirea Parintelui este tulburatoare: „Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman – rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile”. De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi,…. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: „Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta”, povesteste parintele. „Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
”Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: „Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. „Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”
*
“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.
In anul 1958 Parintele Adrian a fost arestat din nou si la interogatoriul de la Suceava, un securist l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. „Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, zice parintele Adrian. „Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: „Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: „Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: „Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.” (Pr. Gh. Naghi)
DREPTURILE ŞI INTERESELE PERMANENTE
ALE ROMÂNIEI
DIN PERSPECTIVA REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE ŞI A REALITĂŢILOR ISTORICE ŞI GEOPOLITICE[1]
GH. BUZATU
* Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, şi intrigilor, şi urilor, este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.
(Ion Antonescu, 1 ianuarie 1941)
* Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale. Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor, rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da.
(Ion Antonescu, 8 decembrie 1940)
* Nu va fi linişte în acest colţ al Europei, – şi nu va fi dreptate adevărată în lume, – cât timp nu se va face sau nu-şi va face dreptate Poporul Românesc.
Şi se va face.
(Ion Antonescu, 25 martie 1941)
DUPĂ 1918, „noi – consemna, în zilele care precedau nemijlocit prăbuşirea ROMÂNIEI MARI în 1940, eminentul publicist care era Romulus Seişanu, autorul celui dintâi Atlas istoric, geopolitic şi etnografic al României[2] şi cel care avea să fie condamnat în 1945 în aşa-zisul proces al ziariştilor de către oribilul „Tribunal al Poporului”, dimpreună cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Pan Vizirescu, Romulus Dianu ş.a. – nu ne-am mărit Ţara, nici prin anexiuni forţate, nici prin cuceriri, nici prin nesocotirea voinţei populaţiunilor din teritoriile alipite. Noi am liberat ce a fost înlănţuit; am unit ce a fost despărţit prin silnicie; am sfărâmat hotarele nefireşti şi le-am înlocuit cu cele fireşti şi drepte; am pus pământul nostru strămoşesc sub domnia celor în drept să-l stăpânească; am aşezat pe temelii solide şi nepieritoare aşezământul armonios al Statului unitar român, şi am dovedit că urmărim o politică de pace şi de bună înţelegere cu toţi vecinii, dar şi o politică de veghe necurmată la frontiere”[3].
Iar, în context, se reţinea recunoaşterea ilustrului geograf francez Emmanuel de Martonne în sensul că „dintre toate ţările create în Europa, sau transformate după război [1914-1918], forma cea mai fericită o are România, căci ea se apropie de un cerc, adică de figura care are cea mai mare suprafaţă şi cel mai mic contur. Or, conturul sunt frontierele sale. Avem de-a face cu un Stat bine condiţionat: o ţară completă cu munte, câmpie, coline, regiuni forestiere şi descoperite, agricole, pastorale şi industriale”[4].
La scurt timp după dezastrul din 1940, România, mutilată şi batjocorită, complet izolată în exterior, grav ameninţată pe plan intern şi internaţional dinspre imperialismele mari sau mici, vecine sau mai depărtate, avea să fie cuprinsă – nu fără voinţa proprie a Generalului/mai apoi a Mareşalului Ion Antonescu, şeful Guvernului şi Conducătorul Statului Român – de vâlvătăile Războiului Mondial din 1939-1945, cea mai mare conflagraţie militară a tuturor timpurilor.
În desfăşurările politico-diplomatice şi militare intervenite, nimic n-a fost întâmplător. Întrucât, pentru a reintra în deplinătatea drepturilor sale istorice, grav încălcate în 1940, pentru refacerea unităţii naţionale integrale şi pentru afirmarea intereselor sale fundamentale, România, cu începere de la 22 iunie 1941, a participat la conflictul mondial din 1939-1945. Chiar dacă alături de Reichul lui Adolf Hitler, un aliat cu siguranţă incomod şi compromis, hrăpăreţ şi detestat, la nivel naţional ori mondial. Se adaugă precizarea, numaidecât necesară şi logică, în ordinea lucrurilor, că, de partea cealaltă, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, de exemplu, aliindu-se cu Stalin împotriva lui Hitler, n-au făcut cumva o „alegere” ceva mai … fericită! Dar, se vede cât de colo, triumfase, cum altfel la vremuri de restrişte, străvechiul adagiu: La război ca … la război! Iar, pentru această situaţie, României avea să i se afle culpa finală. Aceea că, în vreme ce Naţiunile Unite, în frunte cu SUA, URSS şi Marea Britanie, au repurtat victoria în 1945, România – deşi a susţinut şi a fost susţinută de o serie de „aliaţi” europeni, în marea lor majoritate (Hitler, Mussolini şi vasalii lor), exceptându-l pe Mannerheim, odioşi sau, cel puţin, deocheaţi[5] – l-a pierdut. Or, după cum e stabilit cu rigurozitate în istorie, „dreptul” obligatoriu la judecată nu aparţine decât învingătorilor; niciodată şi nicidecum celor învinşi!
Pe 16 iulie, Divizia 1 Blindata a inceput atacul asupra Chisinaului la ora 3:30, apropiindu-se de oras cu Grupul Vest, comandat de col. Constantin Nistor, dinspre Ciocana Noua si cu Grupul Est, comandat de col. Gheorghe Petrea, dinspre nord-est. Prima grupare a patruns in oras la ora 8:30, surprinzand trupele sovietice aflate in Chisinau.
Soarta românilor din Basarabia in general a fost una tragică, dar şi mai tragică a fost viaţa românilor,care peste noapte s-au trezit cu „altă patrie” – Ucraina… Daca vom face o comparaţie cu teritoriul României în primele decenii al secolului trecut (suprafaţa, populaţia) cu teritoriul actual vom inţelege că românii au fost furaţi din toate părţile mai ceva ca hoţii la drumul mare.
Mai multe fotografii la InConstantin.Ro. Cititi si Răzbunarea ucrainenilor pentru sfintirea Bisericii de la Hagi Curda: ziarişti români declaraţi indezirabili. “Persona non grata” in Basarabia de Sud
Autorităţile de la Kiev dau un răspuns dur: ziariştii români care scriu despre suferinţele românilor din Ucraina primesc automat interdicţia de a mai intra în Ucraina. Azi dimineaţă au păţit-o Simona Lazăr de la Jurnalul Naţional şi Valentin Ţigău de la Radio România. Jurnaliştii vroiau să meargă la sfinţirea singurei biserici româneşti din sudul Basarabiei (foto), de la Hagi Curda (Kamîşovka). Doar că la graniţă au aflat că sunt indezirabili pe teritoriul Ucrainei vreme de cinci ani.
Regele Mihai I şi Mareşalul Ion Antonescu îi conferă Caporalalui Gheorghe Lavric Medalia Serviciului Credincios pentru fapte de arme săvârşite în războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1942
Medalia Bărbăţie şi Credinţă cu Spade (1941-1943) îi este oferită Caporalului Gheorghe Lavric, intors de la Razboi sergent
Preşedintele Emil Constantinescu îi decernează Medalia Crucea Comemorativa al celui de-al doilea război mondial în anul 1998
,,Viaţa mea… un zbucium ce răsună până azi”
Mă numesc Lavric Gheorghe a lui Samoil şi Maria, m-am născut în satul Calafindeşti din judeţul Suceava la 21 octombrie 1915, căsătorit cu Lavric Victoria a lui Diaconescu Gheorghe şi Domnica, născută în 6 februarie 1923 cu ea având un singur copil, Zamfira.
De-a lungul vieţii mele am trecut prin multe necazuri şi am fost plecat de lângă famila mea timp îndelungat.
Am plecat de acasa, în armată, la vârsta de 22 de ani, în anul 1937. În toată această perioadă am fost înrolat 2 ani în armată, 2 ani am facut concentrări, urmând apoi să particip timp de 4 ani la cel de al II- lea Război Mondial, luptând împotriva Rusiei.
În război am luptat în Regimentul II, artilerie călăreaţă, în calitate de trăgător de tun şi comandant de tun cu gradaţia de sergent. Îmi amintesc cum eram în linia întâi şi aveam inamicul în faţa ochilor, dar nu reuşeam să ochesc cu tunul în carnea umană, mereu trăgeam în văzduh. Armata ruseasca, inamicul nostru era formată tot din oameni, la fel ca şi noi. După terminarea războiului am ajuns acasă, în anul 1945, cu mantaua ciuruită de gloanţe, însă în corp nu aveam nici macar o rană. Dumnezeu m-a salvat, cu ajutorul Lui astăzi mai trăiesc şi m-a întărit să pot depăşi greutăţile vieţii.
“Voi sunteţi duşmanii poporului!”
După venirea mea din război, nu a durat multă vreme şi au început demersurile pentru colectivizare, în 1949. La noi în sat oamenii nu au dorit să ducă grâul la arie şi s-au împotrivit, astfel a fost creeată o revoltă locală.
La un timp lucrurile s-au liniştit în sat, însă…au urmat arestările. Eu am plecat la moară la Muşeniţa cu o căruţă de saci să-i schimb cu făină de secară. La întoarcere, cam pe unde era C.A.P. de la Botoşeniţa, Bodnariuc Constantin împreună cu un ofiţer de securitate îmbrăcat civil m-au arestat. Cu ei mai erau câţiva oameni din sat tot arestaţi. Mi-au trimis căruţa cu saci acasă şi pe mine m-au băgat într-o dubă. M-au dus la securitate la Siret. Împreună cu mine, din sat, au mai fost arestaţi următorii: Lavric Marcian, Diaconescu Dumitru, Popovici Casian, Lazurcă Sava, Saviuc Loghin, şi Ciobanu Leonte. Toţi am fost declaraţi „duşmanii poporului”. Ne-au dezbrăcat, ne-au legat la ochi şi ne-au bătut pe rând. Noaptea ne-au dus la securitate la Rădăuţi, derutându-ne mereu să nu ştim unde ne duc. Şi la Rădăuţi….Bătaie! Bătaie!
De la securitate la Rădăuţi ne-au transportat la închisoarea Galata la Iaşi, ducându-ne apoi la muncă silnică la Canalul Dunărea-Marea Neagră, la Poarta Albă din Constanţa.
În închisoare nu puteam comunica noi, cei din sat, aproape deloc; eram 30 de persoane într-o cameră; mâncarea era foarte slabă şi rea, iar noi nu aveam dreptul la pachete de acasă – dăcă primeam pachete erau aruncate la coş. Închisoare am executat 7 luni, apoi am fost trimis la Canal. Eu am fost condamnat la ispăşirea pedepsei de 2 ani, însă am fost ţinut peste termen 7 luni (aceste 7 luni mi s-au părut 7 ani!).
Când am ajuns la Canal eram foarte slabi şi…dezbrăcaţi de haine, ne-au pus să executăm culcări pe prund (era un brigadier foarte rău, Stanciu Gel din Constanţa). Eram împărţiţi pe brigăzi. În brigada unde eram eu, mai erau şi Diaconescu Dumitru, Marcian Lavric, Holoca, Prepeliţă. Brigadierul nostru era Ursu Alexandru – un om foarte bun – când aduceau ”hârdăul” cu mâncare, celor mai slabi le dădea câte o porţie în plus.
Lucram în brigadă de zi şi de noapte. Noaptea veneam de la lucru uzi şi stăteam în picioare la linia 4 câte 2 ore pentru a fi percheziţionate cuferele noastre: nu aveam voie să deţinem ace sau cuţite.
Între 1950-1951 locuiam în barăci într-o colonie, erau peste 70.000 deţinuţi. Era foarte greu! Trebuia să muncim cu roaba legată, cu frânghie de gât căram lutul. Cine nu muncea nu primea mâncare! Auzeam mereu strigând la noi: „Voi sunteţi duşmanii poporului! Voi trebuie să pieriţi aici!” În faţa barăcii era un teren cu sfeclă furajeră. Deţinuţii luau pătura în cap şi mâncau noaptea sfecla, sub pătură. Dimineaţa se îmbulzeau să poată găsi un cap de peşte crud de la buncăr. Munca la pământ brut nu este uşoară fără mâncare!
În felul acesta am mai lipsit încă 2 ani şi 7 luni de acasă. Aproape 11 ani, cât era copilul meu mic şi acasă era nevoie de sprijinul meu, am fost plecat prin străini. Familia mea a dus o viaţă grea, în absenţa mea şi nu le-a fost uşor să trăiască singuri.
Astăzi, sunt bucuros de desfiinţarea C.A.P.-ului, iar noi ne-am primit pământul. În anul 1994 am fost împroprietărit cu pământul meu. Sunt fericit să lucrez bucăţica mea de teren şi să am tot ce-mi trebuie.
Basescu – comunist, securist, legionar si antonescian. Cam asa s-a vorbit, in esenta, despre presedintele Romaniei, azi, dupa lectia pe care i-a dat-o Regelui Mihai I ieri, pe “canalele media” ale Romaniei, de la Antene si Realitatea la Hotnews si “elevata” revista 22. Ma amuza sa constat ca apelativele respective au fost folosite si pe mine de gasca ghedesista a lui Tismaneanu. Iata cum a ajuns Basescu la vorba mea, cand ii spuneam ca, intr-o zi, se va intoarce impotriva lui si-l va devora cu tot cu familie aceasta grupare monstruoasa antiromaneasca, pe care o tine in carca ca pe-o cocoasa plina de puroi.
Sa punem putin lucrurile la punct, pe scurt: Regele Mihai a tradat Romania si in primul rand Armata Romana. Actul de la 23 august 1944 a insemnat si abandonarea a 180 de mii de ostasi de pe Frontul de Est, din Basarabia, care au ajuns apoi batjocoriti, chinuiti si deportati in Siberia, in Gulagurile sovietice, dupa cum aminteste si generalul Platon Chirnoaga in memoriile sale. Este cunoscut faptul ca Ion Antonescu se afla in negocieri inaintate cu Aliatii; prin lovitura de stat de la 23 august sovieticii au sabotat practic intreaga operatiune a Maresalului, cu aportul mult prea tanarului Rege. Prin capitularea Romaniei in mainile URSS, Regele a contribuit, poate fara sa vrea dar direct, la instaurarea comunismului in Romania. Primele sale decrete sunt odioase: La 20 ianuarie 1945, deci cu doi ani buni inainte de a se consuma coabitarea cu bolsevicii urmata de abdicare, Regele isi punea semnatura alaturi de Lucretiu Patrascanu sub “DECRETUL- LEGE Pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” prin care instituia “Tribunalele poporului” si dadea Justitia pe mana “acuzatorilor publici” ai NKVD. Ce a urmat stim cu totii. Acum, sa ne intoarcem la “slugile” monarhiei de azi.
V-ati fi inchipuit ca cel care “n-a avut-o” pe Regina Ana, recte Sergiu Andon, calfa lui fara de Dumnezeu, CTP-ul, si tartorul lor, care-l urmarea pe Rege pe autostrada, Ion Ilici Iliescu, sunt “monarhisti”? Ati aflat de ieri, daca v-ati uitat la televizor. Dar sa-i lasam pe astia. Poate cel mai bun dus cu zoaie pe care l-a primit Basescu a fost de la propriile lui capuse plesuviene: Cristi Preda, Vladmir Tismaneanu si cel care promite sa-l depaseasca in abjectie pe “maestrul” sau Volodea, josnumitul Tapalaga. Dupa ce portalul sorosist HotNews s-a inecat in propria voma constatand ca “Acuzatia de tradare lansata de Basescu impotriva Regelui Mihai este in conflict cu raportul Tismaneanu“, bihidrocefalul Tismaneanu-Tapalaga a erupt (Va dati seama? Basescu a contestat practic ticalosul “Raport Tismaneanu” si concluziile lui mincinoase) . Nu mai am nimic de adaugat altceva decat spusele mostenitorilor cu limba despicata ai cuplului de procurori bolsevici Sidorovici-Brucan. Pofta buna (atentie la stomac)!
Istoria din biblioteca de port
de Dan Tapalaga / HotNews.ro
Cand Dan Diaconescu l-a intrebat in 2009, cu cateva zile inainte de turul doi la prezidentiale, ce facea in perioadele lungi petrecute pe mare, Traian Basescu i-a raspuns: “Ma duceam in muzee si in biblioteci. Cum ajungeam intr-un port, cum ma duceam intr-o biblioteca”. Din bibliotecile raspandite in porturile lumii, Basescu a aflat pesemne un secret istoric dezvaluit miercuri, 22 iunie, in patru minute pline de voie buna si hahaieli complice cu Turcescu si Cristoiu: Sluga rusilor, Regele Mihai a tradat, si ar face bine sa imparta vina deportarilor cu Antonescu. Cum, nu stiati? Treceti o tura prin porturile lui Basescu, prin muzee si biblioteci.
Cateva observatii:
1. Presedintele Traian Basescu a jucat rolul pompierului incendiator, aprinzand iresponsabil un foc menit sa-l acopere pe altul: concesia majora facuta UDMR, prin desenarea unei harti pur etnice. Partenerii sai de discutie, Robert Turcescu si Ion Cristoiu, au ratat momentul sa fie putin jurnalisti: au profetit bucurosi izbucnirea valvataii mediatice (ce-o sa fie maine…) prin onomatopee si maini pleznite de cap in loc sa ia piromanul la intrebari.
2. Exigentele fata de un sef de stat cu pretentii reformiste sunt majore si atunci cand se apuca sa judece istoria, sa rescrie memoria unui popor. Modul in care Traian Basescu se raporteaza la trecut spune ceva esential despre soliditatea reperelor care ii modeleaza prezentul si viitorul. Lipsa de onestitate, superficialitatea si brutalitatea manifestate de Traian Basescu in tratarea unor momente dramatice din istoria Romaniei ii submineaza grav autoritatea de sef de stat.
3. Este socanta lejeritatea cu care Traian Basescu zice ca s-a apropiat de Paul de Lambrino (printul acuzat de impostura) ca sa arate ca n-are nimic cu Casa Regala iar doua propozitii mai jos sa i se planga lui Cristoiu ca “noi inca nu asezam corect valorile”. Ce sens avea aluzia proletara la retrocedarea averii? Ce voia sa insinueze prin alaturarea numelui fostului suveran, la capitolul responsabilitati, de cel al maresalului Antonescu? Ca regele Mihai are si el pe constiinta evrei? O gugumanie mai mare nu poate fi imaginata: evreii sunt primii care-i poarta si astazi recunostinta fostului suveran. Ce confuzii grotesti, ce ignoranta crasa!
4. Cand un sef de stat in viata acuza un fost sef de stat in viata ca a tradat, ca a fost sluga rusilor, are nevoie de probe concludente, de fapte si dovezi imbatabile. Din aceasta perspectiva, Traian Basescu s-a comportat, miercuri seara, ca un infractor, capabil sa falsifice grosolan trecutul cu sange rece, din socoteli meschine care astazi ne scapa. Ce a facut Traian Basescu miercuri seara se cheama crima de lezmajestate, chiar daca Romania nu mai este azi o monarhie care sa pedepseasca eventuale ofense aduse regelui.
5. Traian Basescu a recidivat, de fapt, in concesii de neiertat facute nostalgicilor comunisti sau extremistilor: tot la postul B1 TV l-a reabilitat partial pe Ceausescu din vorbe, cand a spus despre el, in noiembrie 2010, ca fostul dictator ar fi ramas un mare presedinte in istorie daca statea doar zece ani la putere. A facut-o, la fel ca acum cand l-a pus in oglinda pe fostul suveran cu maresalul Antonescu, neatent la sensibilitati si adevarul istoric. Mai lipsea sa spuna despre Regele Mihai, la fel cum au procedat comunistii, ca a fugit cu tablouri si vagoane incarcate cu aur, dupa ce l-a facut sluga rusilor si tradator. Sau sa-i tranteasca, de la obraz, un “Fir-ai al dracu, Majestate!”, editorial semnat de Sergiu Andon in Adevarul pe la inceputul anilor 90.
6. Am vazut miercuri seara latura intunecata a presedintelui Basescu: cinismul extrem, lipsa de scrupule, insensibilitatea fata de simboluri, nuante, drame, inadecvarea totala la o tema grava si grea. Cum Dumnezeu sa acuzi pe cineva de tradare razand? Si de fapt, printre glumite si chicoteli, ce i-a reprosat Traian Basescu fostului suveran? Ca n-a ales moartea sau puscaria pe viata in locul abdicarii? Prin ce incercari grele l-a trecut, pe el, istoria? Pistolul cui l-a avut la tampla si cu, glontul pe teava, sa decida vietile altora? Ca pana azi, soarta blanda l-a pus in fata unor alegeri ceva mai simple. A pendulat cel mult intre Boc si Udrea, intre PSD si PNL, intre intelectuali si Dan Diaconescu sau Gigi Becali etc, etc
7. Doar Ion Iliescu l-a mai alergat pe fostul suveran in anii ’90 cu agresivitatea cu care il injura astazi Traian Basescu. Regele Mihai a dezamagit (tradat asteptarile) pactizand spre sfarsitul guvernarii Nastase cu regimul Iliescu la schimb cu retrocedarea proprietatilor sale. Iliescu nu si-a cerut niciodata scuze publice. Basescu mai are o sansa. Altfel, istoria il va refuza si pe el, ca pe toti cei care isi bat joc de ea.
Pam-pam!
PS: In comparatie cu Tapalaba, Pora e o dulceata: “Traian Băsescu a comis o mitocănie impardonabilă, unul dintre cele mai josnice şi gratuite atacuri politice din cariera sa” 🙂
Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate – sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi limitări ale drepturilor noastre umane – cu ce cuget ar trebui să treacă creştinul prin aceste greutăţi, fără ca să deznădăjduiască, fără ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?
Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunţile, botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe cineva – era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului. Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin care puteai să contribui, după putinţă, la consolidarea noii familii.
La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la petrecerea adulţilor. Până şi viaţa de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum se numeau odată astfel de petreceri – colăcării. Apăi, colăcăriile nu erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor – era un întreg ritual tradiţional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa vecinului. Nu mai există o nuntă, un botez, un eveniment comun de care să se bucure împreună obştea creştină. Dispariţia acestor obiceiuri ale tradiţiei româneşti arată de fapt starea critică a vieţii creştine. Creştinul de mic era învăţat să se deprindă cu obiceiurile şi sărbătorile creştine. Păi, numai de Paşti cât interes era! Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10 centimetri, care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte.
Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjește soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie. Din păcate am lăsat ca situaţia economică să ne influenţeze viaţa creştină şi structura noastră sufletească. Este dureros să vezi cât de mult depinde credinţa noastră de aspectul material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai puţini oameni. Necazurile, în loc să ne aduce în biserici, ne îndepărtează? S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică. Unde este credinţa noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preţ decât trupul – sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului? Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului. Credinţa poate să facă pâine din cuvântul lui Dumnezeu, de ce nu credem aceasta? Unitatea creştină, tradiția familiei, cu ierarhia şi armonia ei, păstra acest suflu al dragostei creștine care dădea omului bucuria de a trăi. De pildă, în cadrul slujbei cununiei, se citeşte o rugăciune în care se spune că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Ei, bine, supusă nu înseamnă un fel de robie, ci această supunere venea dintr-o înţelegere deplină între cei doi soţi.
În familie soţia avea un cuvânt important de spus; hotărârile cele mai importante în viaţa de familie nu le lua bărbatul singur, ci în sfătuire cu soţia sa. Spre deosebire de alte religii apusene care promovează egoismul şi individualismul, ortodoxia a promovat întotdeauna solidaritatea celor tari cu cei slabi, în care cei puternici trebuie să îi sprijine pe cei slabi. Comunismul a încercat să înăbuşe aceste principii ale dragostei creştine, uniformizând indivizii ca la colectiv – toţi mâncăm aceeaşi mâncare, toţi bem aceeaşi băutură. Era noastră ce fel de uniformizare suferă acum, că nu mai putem vorbi de comunism? Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică. E aceeaşi Marie cu altă pălărie. Toţi să fim la fel, adică nişte numere de data aceasta. Este tocmai ce spuneam şi mai înainte – această părută civilizație, după ce ne-a dezbrăcat de hainele noastre, ne-a dispersat familiile, ne-a luat hrana de la gură, acum încearcă să ne golească şi de suflete. Tehnica în sine nu are nimic rău, dar folosirea greşită a ei aduce o mare pagubă. Şi cea mai mare pagubă este aceea că Îl alungă pe Dumnezeu din lume, din societate. Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Această civilizaţie doreşte ca omul să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism.
Păi se spune că progresul nu e o piedică în calea credinţei…
Fără îndoială că nu e o piedică. Civilizaţia şi creştinismul au mers mereu mână în mână. Dacă s-ar păstra principiile creştine, ar fi cu adevărat progres în civilizație. O societate atee are foarte multe goluri, şi de acest lucru şi-au dat seama şi comuniştii şi au schimbat tactica. Ei doreau o constrângere şi o izolare a omului, încât să nu ia contact cu celelalte civilizaţii, să nu privească în curtea occidentalilor. Dar au schimbat tactica şi au început să trimită elevii să studieze în străinătate, să înveţe două limbi străine. Însă omul a venit nu numai cu ştiinţă din străinătate, dar şi cu foarte multe rele din lumea aceasta occidentală, vicii pe care au început să le cultive în familiile lor. Cel mai mare rău împrumutat a fost avortul şi mamele au ieşit astfel din făgaşul lor. Mult mai „civilizate”, chipurile, au preferat să stea mai mult la televizor, la internet, să participe la lumea mondenă şi astfel s-a îndepărtat cu totul de rostul şi de chemarea femeii. Şi iată cum se descompune viaţa de familie şi de naţiune. Ce a făcut străinătatea din bietul român? Vine şi el în ţară, după 4, 5 ani de stat în occident cu o maşină ultimul răcnet, ca să se uite vecinii la el: „mai, uite ce maşină a adus Grigore! Ai văzut măi, Ioane”? Şi ei îi văd maşina, dar nu văd că ochii îi sunt duşi în fundul capului, slab, cu nasul ieşit în faţă şi cu umerii uscaţi de munca nebună, pe care, săracu’, a dus-o acolo. Dar aici în ţară trebuie să pară că e cineva şi se afişează cu maşini străine. Dar nu înţeleg sărmanii că acestea nu sunt obiceiuri nobile. Păi, cu maşina toţi țiganii se afişează acum, măi.
Eram la mănăstirea Bistriţa într-una din zile, în chilia mea şi numai ce văd în faţa geamului că se deschid trei maşini de lux şi mă gândeam eu cine să fie oare. Şi îi primesc pe aceşti oameni care erau şi ei nişte ţigani, şi nu vreun primar sau vreo mare vedetă. Maşini şi aur au toţi ţiganii, nu asta e civilizaţie. Nu e nimic grav faptul că e ţigan, au şi ei suflete ca ale noastre, nu am nimic împotriva lor, încă am văzut ţigani cu multă frică de Dumnezeu. Dar e grav faptul că împrumutăm din moravurile lor rele, de a ne da în spectacol cu viaţa noastră luxoasă. Ţăranul nostru s-a îmbrăcat în blugi, femeia şi-a luat cizmuliţă, dar ţiganul nu şi-a schimbat portul, el tot aşa a rămas. Când mă uit la cuconiţele noastre de azi, mă minunez de atâta degradare. Nu le mai vezi purtând în pântece, cu haine adecvate, ci le vezi ca nişte spiriduşi, cu pantalonii strâmţi ca nişte cauciuc, de nu ştiu cum de îi poate îmbrăca, în toate culorile pestriţe, cu tocuri lungi şi subţiri, de parcă sunt nişte libelule care se învârt numai în vârful aripioarelor. Dacă românul a luat ceva din Apus, a luat întotdeauna ce era mai rău. Să vă spun însă ce părere aveau soldaţii germani în război, când au venit la noi în ţară. Erau cu totul şi cu totul uimiţi de viața bogată şi frumoasă a românului. Pentru că ei ştiau de acasă că românul e sărac, că statele balcanice sunt nişte state de nomazi. Aceleaşi lucruri li se spunea şi soldaţilor ruşi – nişte state care nu au nimic, sărace şi aflate sub cucerirea lor, lăsate însă în libertate.
Ei, bine, când au intrat ei în curţile românilor, vedeau acolo păsări, animale, grâne, hambarele pline, belşug de fructe şi vinuri alese, bucuria vieţii şi jocurile copiilor – rămâneau germanii uimiţi şi ne întrebau: Dar ale cui sunt toate acestea? Pentru că nu le venea să creadă că sunt ale românilor. Şi ruşii s-au înfruptat din plin din bogăţiile românilor, pentru că ei nu o duceau aşa de bine ca românul, însă erau bine îndoctrinaţi de Partid că nu mai există nimeni pe lumea asta mai bogaţi ca ei. Lenin spunea, şi a avut dreptate: „va ţine comunismul în Rusia, sănătos aşa cum îl vedeţi, până ce va lua contact rusul cu civilizaţia europeană”. Când intra rusul în casele ţăranilor simpli, se minuna şi mai tare şi întreba: „Aici e colac, colac”? – pentru el colac însemna burghez. „Nu, domnule, aici e gospodăria mea” – răspundea ţăranul. „Dar vinou, vinou aveţi”? „Avem, hai la beci”. Şi rămânea rusul în beci toată noaptea, că mulţi dintre ei se înecau, îmbătaţi în vinul curs din butoaiele ţăranilor români. Erau toţi nişte flămânzi, atei şi unii şi alţii. Atât socialismul răsăritean cât şi cel apusean era unul si acelaşi lucru. Era un banc: un profesor de socialism este întrebat de un elev: „Tovarăşe, care este diferenţa dintre socialism şi capitalism”? Şi răspunde profesorul: „Mai, socialismul este robirea unuia faţă de celălalt, iar capitalismul invers”. Socialismul nu a făcut decât să sărăcească masele. „Ce-i al tău e al meu, ce-i al meu e tot al meu” – cam aşa era. Dar cât de sărac ar fi omul, dezmăţul şi moravurile uşoare tot nu lipsesc.
Asta este şi rodul educaţiei televizorului…
Televizorul ca televizor, dar mamele, părinţii ce păzesc? Părinţii trebuie să orienteze copilul de mic ce să privească la televizor, cu toate că mai bine ar fi să se lipsească de tot de el. Dar şi la televizor acolo, sunt o sumedenie de posturi, unele cu otravă, altele cu lucruri de folos. Nu trebuie lăsat copilul să aleagă ce vrea el. Păi dacă ţi se pune în faţă două pâini – una otrăvită şi alta neotrăvită – ce faci, pe care o alegi? Televizorul îl tâmpeşte pe copil de la început. Ce să mai priceapă el mai târziu?
December 11th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
