Preşedintele PSD, Victor Ponta, a negat, duminică seară, că preşedintele Traian Băsescu i-a propus funcţia de prim-ministru după demisia lui Emil Boc. În replică, Traian Băsescu a prezentat stenograma discuţiei pe care a avut-o cu Victor Ponta.
„Declaraţia din seara aceasta este o declaraţie de duminică seara, la restaurant. Nu este nimic adevărat în această declaraţie. E ca duminică seara, la cârciumă, când te lauzi sau inventezi“, a mai declarat liderul PSD.
În timpul emisiunii, Ion Cristoiu i-a spus preşedintelui că Ponta neagă, motiv pentru care Traian Băsescu i-a înmânat jurnalistului stenograma discuţiei pe care a avut-o cu Victor Ponta. Rugămintea preşedintelui a fost ca jurnalistul să nu prezinte documentul în timpul emisiunii, ci când va ajunge înapoi la sediul B1 TV. „Ca să nu pierdem vremea, eu vă dau stenograma și dumneavoastră după ce ajungeți la post o faceți publică”, a declarat președintele.
Nici PDL-istii nu au scapat din vizorul presedintelui. „Greii PDL-ului sunt grei când se dau funcțiile, când au de îndepărtat pe cineva din funcții își aduc aminte că sunt grei. Când este vorba să se lupte cu Sorin Oprescu nu mai sunt grei. „PDL stă ascuns. Greii partidului nu merg la televizor pentru că se discută de salarii. Stau să-și protejeze imaginea. Trimit tot felul de oameni care au bunăvoință, dar nu știu să prezinte situația. Ei știu cum s-au luat deciziile.”, a mai spus președintele.
Președintele României, Traian Băsescu, a maideclarat duminică seară în cadrul emisiunii “La Taifas cu Ion Cristoiu“, difuzată pe B1 TV, că dacă Guvernul nu reducea salariile, România ar fi ajuns în scurt timp în situația Greciei, întrucât nu este în zona euro și „nimeni nu venea să ne salveze”.
„România nu este în Zona Euro. Nu va veni Germania să ne dea bani. Dacă nu tăiam salariile ajungeam în situația Greciei în cinci luni. Dacă România nu lua măsurile pe care le-a luat, românii o duceau mult mai rău și nimeni nu venea să ne salveze. Dacă am da ceasul înapoi și am anihila toate măsurile de austeritate, România s-ar împrumuta extrem de greu, dacă nu cumva ar fi intrat în derapaj”, a declarat președintele.
Președintele a mai declarat că s-a gândit frecvent la ce au înțeles românii cărora li s-au tăiat salariile despre rațiunile acestei măsuri.
„În seara în care am anunțat tăierea salariilor nu am putut vorbi nici cu soția, nici cu fata cea mare. Mă gândeam ce au înțeles românii cărorar le-ai tăiat un sfert din salariu. Chestia asta o să o duc toată viața mea. Poate de aceea am solicitat guvernului să reîntregească salariile. (…) E foarte greu să mă ierte românii. Dacă aș fi avut lașitatea să nu o fac mă gândesc câte nopți nu aș fi dormit”, a mai declarat șeful statului, citat pe site-ul B1.ro.
Președintele României, Traian Băsescu, a mai declarat duminică seară la emisiunea “La Taifas cu Ion Cristoiu”, difuzată pe B1 TV, că după ce își va încheia mandatul va face o școală de politicieni. Șeful statului consideră că în prezent există mulți tineri care vorbesc despre politică, dar nu o cunosc în profunzime.
“Fac o școala pentru politiceni. Fac o fundație în care să-i învăț pe politicieni puțină politică (…) Am ajuns la o altă concluzie, doar tinerețea nu e un argument, insuficientă ca argument, pentru că mulți dintre tineri nu au reușit în tinerețea lor și nici multă politică nu au învățat. Le-aș recomanda întâi: reușiți în meserie, hai să învățați puțină politică. “, a declarat Traian Băsescu.
Șeful statului a mai spus că televiziunile sunt pline de moderatori care îi dezinformează pe cei care vor să învețe despre politică.
“S-au umplut televiziunile de profesori care vin și fac pe moderatorii. În problemele de gestionare a țării mulți dintre ei nu ar lua nici nota 2”, a spus șeful statului.
Intre stiri “quality” marca EvZ, gen Aşa ceva n-aţi văzut niciodată: Fata cu sâni gigantici si Cat de bine se pricepe la oral Kim Kardashian s-a strecurat, ca un elefant la degustat, si maestrul Andrei Plesu, intr-o Oda adusa “Marelui Carmaci” de un ziarist care nu parea sa scrie articole la comanda, cum este cel pe care il semneaza despre “Inteleptul Andrei Plesu” (foto). Nu stiu daca Silviu Sergiu a citit “Divanul sau galceava inteleptului cu lumea” sau doar l-a luminat Dumnezeu ca pe un biet pacatos ca sa graiasca si gura lui un adevar, caci titlul l-a nimerit, daca ne gandim la mai populara vorba “Galceava dracului cu lumea” transpusa pe larg si de un discipol de-al maestrului Andrei Plesu in lucrarea “Gâlceava dracului cu lumea: mic tratat de demonologie aplicată“.
“Am o umbră de emoţie, în sensul că mă îngrijorează ca nu cumva să faceţi un ziar prost. Ca nu cumva, după ce s-a făcut atâta agitaţie că m-am întors, în sensul că nu mai sunt certat cu voi şi colaborez cu voi, dau un text, mai dau un sfat, m-am implicat în noua formulă a ziarului, să iasă prost. Dar am emoţii pentru că, la un moment dat, unii cititori or să spună: “S-a întors Cristoiu. Şi unde se vede?””, se intreba, intemeiat, maestrul Ion Cristoiu nu cu mult timp in urma, intr-un interviu publicat la reintoarcerea sa la Evenimentul Zilei. Intr-adevar: “Unde se vede?”. HR Patapievici, prin gurita ca o pruna uscata a aghiotanului sau, M. Mihaies, se revolta pe vremuri de “vecinatatile respingatoare” de la ziarul Ziua. Astazi, V. Tismaneanu nu are nici o jena in a se exprima alaturi de Ion Cristoiu, de la aceeasi tribuna eteroclita, desi acesta afirma urmatoarele despre “opera” sa – “inutilul si imoralul” “Raport Final” – si cacealmaua condamnarii comunismului: “Manifestarea PRM din Parlament a fost o reactie fireasca – spun eu – la marsavia din Raport, prin care C.V. Tudor e acuzat de crimele si abuzurile comunismului. Traian Basescu si-a asumat public Raportul. Comitand astfel un abuz ticalos. Pentru ca abuz ticalos e sa-ti asumi un Document in care un om politic adversar e acuzat de a fi partas la crimele si abuzurile comunismului.” Tot maestrul Cristoiu afirma despre Liiceanu ca este “un mutant” iar despre periatul Evenimentului Zilei de azi, dl Plesu, avea, pe cand conducea Cotidianul, aceeasi parere ca si criticatul si eliminatul Iliesiu, cel din “lumea a treia”, sau colegul de scoala al “inteleptului”: Andrei Plesu, Marea Pacaleala. Un fost coleg de facultate al filosofului inchipuit dezvaluie fata murdara a secretarului UTC si UASCR de la Arte Plastice si organizator de grupa PCR, nimeni altul decat Andrei Plesu, rector NEC si membru GDS.
Si totusi, azi, citim in Evenimentul Zilei cuvinte care fac sa paleasca pana si articolele lui Vladimir Tismaneanu din “Convingeri comuniste” sau “Scanteia tineretului”: “Dacă Andrei Pleşu ar fi săvârşit fapte abominabile înainte de ’89, dacă viitorul va scoate la iveală greşeli impardonabile, singurul care-l poate judeca şi, eventual, ierta, este doar Andrei Pleşu”. Ce nu i s-a permis, iata, lui Ceausescu si tuturor celor executati in ticalosul “Raport Tismaneanu”, ii este permis numai lui, “inteleptului” Plesu. Conform organului de presa girat de maestrul Cristoiu numai Plesu poate sa se ierte pe “El”. Plesu este, asadar, mai presus de Dumnezeu; este Ayatollahul si propriul (sau propria?) lui Budha! A, m-am prins: el este ingerul – a si scris “despre ingeri”, adica despre el, nu? -, dar e chiar ingerul cazut, de-asta nici Dumnezeu nu-l poate ierta. Bravo, Sergiu Silviu!
Bine, bine, dar pe sotia lui, Catrinel Plesu, informatoare DIE si directoare ICR, noi avem voie sa o iertam? Caci, din ratiuni umanitare, ce tin de ziua de 1 Martie si doza noastra de iertare, iata, am amanat pana maine dezvaluirile CNSAS pe care le vom publica, de altfel, la cererea ei: “Da, o mizerie de viata! Lucrurile astea trebuie sa apara, ca document.”
UPDATE: Hai c-o mai iertam putin, daca ne da voie si Silviu Sergiu…
*
Si unRemember de la Tismaneanu: “Unul dintre protejatii lui Florescu – redactor-sef la Scinteia Tineretului si la revista lunara Tinarul Leninist, precum si membru al Biroului CC al UTC in perioda cind prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat – a fost Ion Cristoiu, mai intii redactor-sef adjunct la Viata Studenteasca, apoi redactor-sef adjunct la Scinteia Tineretului si responsabil al publicatiei SLAST in care, pe linga unele contributii onorabile, au aparut si texte ignobile de orientare pronuntat national-stalinista, inclusiv unele cu tendinte neechivoc sovine.” (Revansa rinocerilor: Cine a fost Eugen Florescu?)
Si alte aminitiri via bloggerul Tismaneanu: “O simpla cautare pe Internet arata ca, din pacate, Romania nu a produs multi istorici ai comunismului recunoscuti si dincolo de cercul de cititori ai tabloidelor de istorie ilustrata produse de Cristoiu.”
sau “Cu excepţia cameleonică a lui Ion Cristoiu şi a unor nostalgici de la mormântului soţilor Ceauşescu, nimeni nu se revendică de la comunism şi nimeni nu îşi declară ferm şi sincer vreo convingere comunistă.” (Pe cine deranjeaza condamnarea comunismului?)
Si un PS de la Dorin Tudoran: “Mă gândesc la coincidenţa că dl Cristoiu este printre cei care l-au debutat pe dl Tismăneanu și i-au sprijinit începuturile publicistice şi-mi spun că oricât de mare ar fi detour-ul, marile spirite se regăsesc.”
După 15 ani, Ion Cristoiu ”vorbește” din nou dintre paginile Evenimentului zilei, ziarul pe care l-a creat și l-a lansat în iunie 1992. E un interviu mare și complet despre călătoria lui din ultimii 15 ani, de când, la sfîrșitul lui februarie 1997 și-a luat geanta și colecția de stilouri și pixuri și a plecat din redacția pe care o modelase ca un vulcan.
Din 3 februarie 2012 Evenimentul zilei apare cu celebra bulina a anilor 90 pe frontispiciu, semn ca omul care a creat ziarul – Ion Cristoiu si o parte din vechea echipa s-au intors in redactie. Pentru mine inseamna ceva acest lucru, fiindca timp de 5 ani am lucrat la ridicarea acestui ziar impreuna cu jurnalisti care lasau totul deoparte pentru a obtine o stire in exclusivitate sau cele mai bune informatii. Inseamna, de asemenea, ca se naste un alt ziar…
Ii dam dreptate colegei noastre: Evenimentul Zilei ar putea renaste din propriu-i scrum, ca pasarea Phoenix, la statura lui de odinioara, ceea ce ii dorim si noi!
Un grup de inițiativă din TVR a lansat un manifest care circulă în interiorul instituției. În manifest sunt denunțate jaful din bani public practicat de actuala conducere, teroarea și cenzura, presiunile psihice și financiare la care sunt supuși redactorii incomozi, angajările abuzive, greșelile editoriale și de management, înșelarea telespectatorilor, prăbușirea credibilității și a audienței.
Nu încape îndoială însă că şi denumirea „Republica Moldova” e o capcană în care se prind până şi cei mai bine intenţionaţi dintre noi. La tot pasul, şi La Chişinău, şi la Bucureşti, se impune dihotomia România versus Moldova, de parcă acestea nu ar fi sinonime. Îi aud adesea pe unii colegi de la ziare sau canale de televiziuni comparând „moldovenii” de dincoace de Prut cu „românii” de dincolo.
“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu
De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea în România.
Tismaneanu si Patapievici: sub zodia noilor cominformisti
“Cazul Volodea” sau Ce vor sa stie americanii despre emigrarea lui Vladimir Tismaneanu
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” în SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul la Ziaristi Online)
(…)
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan / Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011
Mosteniri imperiale in Comintern si organele de securitate sovietice
Nota: Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leon Tismaneanu au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul lui Tismaneanu, statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista, surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman. Numai Boris Stefanov (nume de acoperire: I. Draganov) primea la fel de mult ca el, iar acesta era titularul Partidului Comunist Roman din acea vreme. Vezi Rosiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Sotsial’noi i Politicheskoi Istorii [Arhiva Rusa de Stat pentru Istorie Politica si Sociala: RGASPI], fond 495, opis 286, dosar 55, f. 13
Larry L Watts / With Friends Like These, Editura Militara / Fereste-ma, Doamne, de prieteni, Editura RAO, Bucuresti, 2011
Cele doua documente si capitolul dedicat lui Tismaneanu, integral, la Ziaristi Online
Urmeaza: De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
Fragment din cartea de memorii a artistului Eugen Mihaescu intitulata “Intre linii” si aparuta la Editura RAO, Bucuresti 2011:
Președintele Emil Constantinescu a venit atunci (iunie 1998 – nota mea), la New York, însoțit și de câțiva jurnaliști printre care însuși Ion Cristoiu. Într-o seară, am primit un telefon de la acesta:
– Domnule Mihăescu, zice, mă aflu într-un hotel din fața sălii Madison Square Garden. Sunt disperat! Locul colcăie de gândaci! Mi-am strâns bagajul și am coborât în hol pentru că mi-e frică să nu-mi intre vreo lighioană în haine. Vă rog, dacă se poate, să-mi recomandați un hotel nu prea scump. Am bani suficienți, nu pentru un „palace“ desigur, dar nici nu sunt nevoit să stau în acest „boui-boui“.
– Pot ajunge la dumneavoastră în maximum douăzeci de minute, i-am răspuns eu. Așteptați-mă în hol.
Și am fugit să caut un taxi. L-am găsit pe jurnalist stând de vorbă cu Octavian Andronic. Ne-am urcat într-o mașină și, când m-a întrebat la ce hotel mergem, eu i-am spus:
– Domnule Cristoiu, locuiesc singur și am un apartament destul de încăpător pentru două persoane. Eu voi folosi dormitorul, iar dumneavoastră livingul, în care am o canapea extensibilă. Dacă nu vă convine acest aranjament, atunci vă conduc la mine la atelier, în Tudor City unde, veți putea locui singur. N-are rost acum, la miezul nopții, să căutăm un hotel.
Nu m-a refuzat și astfel l-am avut pe Ion Cristoiu oaspete în apartamentul din 38th Street. Din capul locului, trebuie să spun că era un musafir foarte comod, pe care nici nu îl simțeai. A fost unul dintre puținii care au studiat cu mare atenție tablourile de pe pereți și cărțile din bibliotecă. S-a oprit apoi și a admirat îndelung priveliștea care i se oferea de la etajul 34, o sută de metri deasupra orașului. Ca și Brucan, Cristoiu nu este un om care să se manifeste zgomotos. Era foarte reținut pentru că nu voia să pară prea impresionat de felul în care se compunea Empire State Building exact în mijlocul ferestrei de trei metri pe doi. Cristoiu de acum era total diferit de personajul pe care îl cunoscusem. Slăbise foarte tare (mânca numai mere), avea părul tăiat scurt și, în totul, un aer foarte sportiv. Nu regăseam nimic nici din veșnica sa agitație. Era mult mai calm și își petrecea timpul citind sau notând impresiile într-un carnet. Eram profund surprins că nu mai regăseam micul Balzac balcanic, care se transformase într-un fanatic al mișcării, al sportului. Pe de altă parte, Cristoiu era și foarte prudent. Nu-mi amintesc să fi avut cu el vreo discuție politică. Nu mi-a spus ca toată lumea: „Vezi, dom’le, te-ai înșelat susținându-l pe Iliescu!“ Ca și mine, avea și el oroare de așa-zișii „intelectuali ai Grupului de Dialog Social“. Într-un fel, toate aceste lucruri nespuse ne legau.
Cred că în prima zi i-am făcut un tur al orașului și i-am explicat geografia New Yorkului ca să se poată orienta mai ușor. Apoi, el, conștiincios, s-a dus la Națiunile Unite ca să-și facă datoria de jurnalist. A doua zi însă mi-a explicat că s-a obișnuit să alerge zilnic și ar vrea să se ducă în Central Park și să înconjoare „rezervorul“, lacul care alimentează Manhattanul cu apă potabilă. Asta l-a trădat ca mare admirator al „civilizației americane“ și amator de filme gen Marathon Man.
– E departe? m-a întrebat Cristoiu.
N-am făcut nici un comentariu. Ne-am dus, am luat un taxi până la strada 79, am intrat în parc dinspre partea de est, l-am condus lângă rezervor, pe la strada 89, și i-am spus că îl voi aștepta acolo, pe o bancă. A plecat în fugă, în pantaloni de sport și bascheți, și a reapărut, după vreo jumătate de oră, transpirat și congestionat la față. Ne-am înapoiat acasă cu taxiul și Cristoiu mi-a spus că va fi nevoit să facă drumul acesta în fiecare zi.
– Știți, domnule Cristoiu, am zis eu atunci, am uitat să vă spun că aici, în bloc, la ultimul etaj, există o sală de gimnastică echipată cu tot felul de mașini, printre care și o bandă rulantă. Puteți să trageți de fiare și să alergați cât poftiți. Iar pe terasă aveți o piscină acoperită în caz că obosiți sau vă plictisiți de alergat.
– Cum?! s-a minunat Cristoiu. Aveți așa ceva aici? Unde?
L-am luat, i-am arătat și cred că l-am dat gata cu sala de sport – a fost cu adevărat impresionat. Deși era noapte, destul de târziu, a vrut neapărat să încerce toate echipamentele chiar atunci. I-am dat cheia de la apartament și i-am explicat că, de la sală, are de coborât două etaje fie cu unul dintre cele trei ascensoare, fie pe una din scări. I-am spus și cum găsește apartamentul, imediat lângă ușa de la casa scării. Cred că s-a făcut undeva după miezul nopții și eu ațipisem când m-a sunat portarul:
– E un domn aici, la parter, care spune că a coborât până jos pentru că nu mai știe unde locuiți…
Probabil Cristoiu s-a zăpăcit și a coborât un etaj în plus. A încercat cheia în ușa unui apartament speriind locatarii și atunci, fiind în chiloți, s-a refugiat pe casa scării.
– Ține-l acolo, domnule, i-am spus eu portarului. Vin imediat să-l recuperez.
De data asta Cristoiu, săracul, era tare jenat, ca omul de la țară venit la oraș, care a apăsat toate butoanele și a stricat ceva.
Într-una din zile, am fost și la cumpărături împreună. Cred că, de gura mea, a acceptat să-și ia un costum. I-am tot explicat că sunt situații în care ar fi bine să renunțe la vesta lui cu multe buzunare. Nu l-am văzut însă niciodată îmbrăcat în hainele pe care le-am ales împreună. Cred că le are și astăzi învelite în foiță, în dulap.
Peste vreo două zile, Cristoiu a venit la mine și mi-a spus că ar dori să meargă în Harlem.
– În Harlem? am întrebat eu nu foarte entuziasmat de ideea musafirului meu.
– Da, în Harlem, îmi doresc asta foarte mult!
– Bine, domnule Cristoiu, dar vă previn că s-ar putea să fie periculos. Nu cred că ne va face cineva vreun rău pentru că se vede de la o poștă că suntem europeni după cum suntem îmbrăcați. Va fi totuși o aventură!
Am luat metroul de la 42nd Street până la 125th Street și, pe măsură ce ne apropiam de țintă, după ce am trecut de 110th Street, cred că am rămas singurii albi din vagon. Am coborât la 125th Street pe la ora două sau trei și am traversat Harlemul, de la est spre vest, până la Columbia University, în vreo trei ore. Strada pe care am pornit este un fel de Calea Victoriei a Harlemului. Cristoiu, privind în dreapta și în stânga, îmi zice:
– Nu-i nici măcar un polițist alb aici! Cred că suntem singurii albi din cartier!
Eram entuziasmați de parcă am fi fost doi exploratori în Matto Grosso, în jungla amazoniană, cel puțin! Cristoiu privea plin de curiozitate în jur și, la un moment dat, parcă încercând să-și dea curaj – „curaj, curaj găină că te tai!“ nu cea care naște pui vii, cea normală! – îmi zice:
– Da’ noi acum mergem prin „centru“, nu-i așa? N-am putea să ne abatem, să vedem și ce se ascunde în spatele fațadelor?
Până atunci, savurând curiozitatea sa aproape copilăroasă, eu îi tot dădeam explicații: aici a fost Cotton Club, aici a fost celebrul Apollo Theater. Îl condusesem câțiva pași pe Lenox Avenue ca să-i arăt The Savoy Ballroom unde era pasionant să te afli prin 1935, când noi încă nu ne născuserăm. Auzindu-i rugămintea, am acceptat să schimbăm direcția. Mergând pe o stradă, mai lăturalnică, decorul s-a transformat brusc. Văzând case arse, confiscate de bancă și având ferestrele și ușile zidite, gunoaiele adunate la rigolă și trecători parcă mai ostili, a început încet-încet să mă strângă și pe mine cămașa în spate. Emoționat, mi-am scos o țigară pe care am dat, instinctiv, să o aprind cu bricheta Dupont al cărei capac scoate un clinchet specific. La auzul acestui sunet, am și zărit un grup de adolescenți care, văzând sclipirea aurului din mâna mea, s-au ridicat de pe treptele din fața unei case și au făcut un pas înspre noi. În aceeași clipă, din spatele unei clădiri, în dreptul unui maidan, am zărit numai „ochii“ unei mașini de poliție și s-a auzit scurt sirena. Băieții s-au așezat domol înapoi pe scară, eu am băgat bricheta în buzunar și, împreună cu Cristoiu, am făcut stânga împrejur și ne-am îndreptat spre strada principală în pas vioi. Într-un târziu, am ajuns la Columbia University de unde am luat un taxi. Odată ajunși acasă, Cristoiu s-a întins pe canapea spunându-mi:
– Nu vă supărați, dar sunt un pic cam obosit și aș vrea să mă întind puțin…
– Și eu la fel, i-am răspuns intrând în dormitor.
M-am trântit direct în pat așa cum eram, îmbrăcat. Am căzut lați amândoi. La un moment dat, am auzit ca prin vis, venind de undeva de foarte departe, soneria telefonului. M-am uitat la ceas: era trecut de miezul nopții la New York și ora șapte și jumătate dimineața la București. Telefona soția lui Cristoiu să-l întrebe ce mai face. Dormiserăm amândoi, ca secerați, aproape șase ore. Ne doborâse frica pe care, foarte demn, ne-am ținut-o ascunsă unul față de celălalt!
Istoricul american Larry Watts, autorul celebrei lucrări apărute în traducere românească anul acesta la editura Rao – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni /With Friends Like These (*), preda un curs la Masterul de Studii de Securitate al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Sociologie. Cursul se intituleaza „Dilema de securitate a României în timpul Războiului Rece”.
“Peste tot se spune ca exista sectii de limba romana, dar la acele sectii se vorbeste si se invata in ucraineana. Problema in scoli este grava, dar la fel de grava este situatia generata de cei care se declara moldoveni si care rup din procentul necesar unei minoritati pentru a intra sub incidenta legii ce le permite sa invete in limba materna.”
În sfârşit, după o insistenţă diabolică, UDMR-ul şi-a văzut visul cu ochii. Tone de arhivă din patrimoniul instituţiei Arhivelor Naţionale, o instituţie nobilă creată de generaţiile făuritoare a statului naţional român modern, urmează să fie oferite în natură, gratuit, cu o inconştienţă incomensurabilă, de Camera Deputaţilor a Parlamentului României etniei şi confesiunilor maghiare. Camera Deputaţilor a făcut un act de ştirbire a suveranităţii statului român, împărţind această atribuţie cu UDMR-ul prin această cedare a funcţiei statului de a administra arhivele de pe tot cuprinsul ţării, arhive de interes public major.
Formulăm această întrebare cu justificată îngrijorare şi răspundem şi noi la apelul „Apăraţi istoria românilor!”, emis de un grup de ziarişti cu referire la proiectul „România medievală”, lansat de către directorul Institutului Cultural Român (ICR), Horia Roman Patapievici, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), respectiv cu ministrul Teodor Baconschi.
Din această toamnă, elevii din Salonta învaţă în şcoli separate pe criterii etnice. În secret, Ministrul Educaţiei a aprobat propunerea înaintată de Inspectoratul Şcolar Bihor, la cererea UDMR, pentru înfiinţarea unei şcoli cu clasele I-XII în care să se predea numai în limba maghiară.
Prof Dinu C. Giurescu: „Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata si de Camera Deputatilor inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune ca este un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”
EXCLUSIV Ziaristi Online: Documentul integral intitulat Însemnări din celulă, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti
Profesorul Mihai Ungheanu despre executia publica a lui Marin Preda din pricina lui Antonescu si a romanului Delirul. Cum a fost atacat la baioneta Marin Preda de reteaua Cominternului, intinsa din laboratoarele de la Moscova si Washington pana in studiourile “Europei Libere” de la Munchen si cabinetele cenzurii de la Bucuresti.
“Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.“
IPS Hierotheos despre Romani: M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.
Romanul care a avut probabil cel mai exploziv succes din istoria literaturii române moderne este Delirul de Marin Preda. Apărut în ianuarie 1975, Delirul a ajuns repede, fără nici o reclamă, la un tiraj record de peste 100 000 de exemplare şi ar fi dublat această cifră dacă, la 14 mai 1975, n-ar fi fost recenzat agresiv la Moscova, din motive politice. Recenzia sovietică a mărit interesul pentru carte, dar i-a fost şi fatal.
Partidul comunist de la Bucureşti i-a impus autorului să dea o nouă ediţie, în care să revină asupra tratării evenimentelor incluse în roman, anii intrării României în cel de-al doilea război mondial, şi această a doua ediţie a apărut, în luna august a aceluiaşi an, cu precizarea Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Volumul doi, anunţat de scriitor şi aşteptat intens de cititori, n-a mai apărut niciodată. În locul lui, Marin Preda a tipărit, în 1977, un volum cu aspect memorialistic, Viaţa ca o pradă, şi peste trei ani (1980) trilogia Cel mai iubit dintre pământeni. Succesul celor două cărţi a fost mare şi se explică şi prin tensiunea aşteptării părţii a doua din Delirul. Marin Preda moare accidental, în vara anului 1980. Cartea şi-a avut ecourile ei postume, între care şi două ediţii: una în 1987, identică cu cea de a doua (cea revizuită), şi alta în 1991, scoasă de ziaristul Ion Cristoiu, care a scris pe copertă: „ediţie necenzurată“, introducând capitolul scos de cenzură despre Stalin, şi scoţând un altul, pe motiv că n-ar fi făcut sau n-ar fi trebuit să facă parte niciodată din ediţia primă. După cum se vede, cartea are o istorie accidentată.
March 18th, 2012 
VR 
La scurt timp după ce Traian Băsescu a declarat, la emisiunea “La Taifas cu Ion Cristoiu“, de pe B1 TV, că i-a propus lui Victor Ponta funcţia de premier, liderul PSD a declarat, la RTV, că preşedintele minte.
Posted in 
Tags: 
