Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine
realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011
Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?
Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.
Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.
Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte. Continuarea laATITUDINI – Revista Manastirii Petru Voda
Situatia istorica este urmatoarea:Gheorghe Brancovici, cronicarul, fratele Sfantului Sava Brancovici, mitropolitul de Alba Iulia, care a trăit între ~1645-1717, spune că trupul lui Mihai Viteazul se afla, în timpul vieţii sale, în biserica Mitropoliei din Alba Iulia, alături de cele ale Sfantului Ioan de la Prislop şi alţi arhierei. Biserica a fost dăramată în 1701, de unguri, şi nu există nici un document despre mutarea Moaştelor din biserică în altă parte. Oare acestea sa fie?
… atunci când a fost ca iadul să-i înghită pe bărbaţii noştri tineri, li s-a luat mai întâi posibilitatea de a se ruga împreună. După aceea, haitele, prin torturi de neimaginat, i-au adus să se sfâşie între ei şi să pronunţe blasfemii la care niciodată nu s-ar fi gândit. Numai că, şi de data asta, diavolul s-a înşelat. Suferinţa împreună avea în sinea ei o taină, era ecumenia suferinţei pe care satana nu avea cum să o cunoască. Întunecatul a călcat îngrădirea pe care i-a pus-o Domnul atunci când a cerut să pună la încercare credinţa lui Iov. Biciuindu-le trupurile peste fire satana a căutat să demoleze sufletele victimelor. Mai greu decât toate chinurile erau suportate batjocorirea tuturor elementelor de sfinţenie. Era turbat să desfigureze „chipul”, să-l prăbuşească în iadul cel mai adânc. Nu ştia împieliţatul cum se înfăptuieşte miracolul iubirii, nu ştia ce forţă are lacrima cursă în taină pentru chinuitul de lângă sine, cum de la faţa Domnului nu se ascunde nici picătura, nici părticica din picătură. Satana nu a putut înăbuşi miracolul suferinţei îndurate. Sunt dovezi că morţii zdrobiţi în focul rănilor au plecat, totuşi, în lumină. (Romania Uneste-te!)
La mulţi ani, doamnă Aspazia!
Astăzi, doamna Aspazia Oţel Petrescu împlineşte 88 de ani. Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă la această vârstă tocmai pentru a ne mărturisi idealul generaţiei sale, ghidat de două mari coordonate: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de Neamul Românesc.
Generoasă ca de obicei, doamna Aspazia ne-a oferit în acest an un dar prea frumos: o nouă carte mărturisitoare: A fost odată.
A debutat ca scriitoare abia în anul 2000, iar dacă nu ar fi fost rugăminţile surorilor de surghiun nu ar fi scos nimic la lumina zilei din întâmplările şi minunile petrecute în hrubele Mislei sau în cele din Miercurea Ciuc “de ruşine pentru cei ce ne-au chinuit”, după cum ne spune chiar dânsa, amintindu-ne de vorbele unui alt mare întemniţat, gânditorul creştin Petre Ţuţea, care, la rândul lui, nu voia să vorbească despre cele îndurate în închisoare pentru a nu leza „onoarea Neamului Românesc”.
Surprinzătoare a fost tăcerea cu care a fost întâmpinată această carte. Nu am întâlnit nicăieri o recenzie a acesteia. Motivele nu sunt greu de intuit. Sunt unii care nu-i pot ierta arătarea chipului creştin al lui Eminescu, alţii nu-i pot ierta acel „NU” răspicat spus proiectului templului de la Aiud, câţiva au fost vădit deranjaţi de mărturiile aduse în sprijinul sfinţeniei părinţilor Arsenie Boca şi Ilie Cleopa şi nu au văzut cu ochi buni afirmarea constantă a valorilor ortodoxiei româneşti. Din „A fost odată” aflăm chiar că s-au găsit pe la editura Platytera nişte ortodocşi fortoşi, cum le spune autoarea, care au anatemizat-o. Ei, care nu au suferit pentru credinţa lor nici măcar o secundă chinurile temniţelor, unde pe lângă foame, frig, teroare psihică, le era jefuită deţinutelor şi bucăţica de cer. Salutară ni se pare intervenţia monahului Valerian Dragoş Pâslaru, reprodusă în carte, care, cu umilinţă, deplânge faptul că este necesar să intervină „în postura de advocat al uneia dintre cele mai puternice, curate, luminoase şi clare glasuri ale ortodoxiei româneşti…”. Ciudat mod al unora de a primi “creştineşte” ofranda dăruită nouă de muceniţele şi mărturisitoarele temniţelor comuniste. Dar nimeni şi nimic nu poate ştirbi această această coloană fără sfârşit a suferinţei pentru Dumnezeu şi Neam, ridicată îm iadul închisorilor. În loc să punem umărul la ridicarea unei coloane a recunoştinţei fără sfârşit, ne irosim în cârcoteli şi clevetiri, într-o furie nebună de negare a modelelor noastre exemplare. Dar, nu-i aşa?, nu mor caii când vor câinii.
Deşi titlul cărţii ne-ar putea duce cu gândul la poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, autoarea ne avertizează că poveştile cuprinse în această carte „sunt adevărate, (…), eroii lor sunt oameni obişnuiţi, ce mărturisesc cu sinceritate fragmente de viaţă”.
A doua parte a cărţii, „Din lumea necuvântătoarelor”, reuneşte poveşti cu tâlc din „lumea celor care nu cuvântă”. Ultima parte a cărţii, „Gânduri răzleţe”, cuprinde cuvântări sortite hramului Paraclisului „Naşterii Maicii Domnului” (construit prin jertfa pătimitoarelor trecute prin închisoarea de la Mislea), scrisori de mărturisire a unui adevăr românesc şi creştinesc, portrete şi evocări memorabile ale unor împreună-pătimitori, un capitol intitulat „Confidenţe” (în care ni se relevă ce a însemnat „Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi, ne este povestită o întâmplare la Miercurea-Ciuc, ascultând cântul Nanei Sofica şi „glasul” Maicii Mihaela, vibrând ca o toacă divină în zidul închisorii: „Iubitele mele, Hristos a Înviat! Slăviţi-L!” şi, în final, o poveste extrem de simplă şi sugestivă a abatelui Lamennais despre scopurile masoneriei), iar un ultim capitol redă trei cuvinte pentru trei cărţi dragi sufletului autoarei.
La procesul ce i-a fost intentat în anul 1948, ultimul cuvânt al mărturisitoarei Aspazia a fost: „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină să iubesc Crucea, Neamul, Ţara; consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele”. Şi s-a arătat vrednică în toate încercările prin care a trecut. După umila mea părere, marea biruinţă a doamnei Aspazia este împrietenirea cu suferinţa. Prin suferinţă ne vom izbăvi, ne spune şi Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu. Să ne ajute Dumnezeu să punem la inimă îndemnurilor smeriţilor noştri îndrumători.
Am redat mai jus un scurt fragment din admirabila epopee a suferinţei, aşa cum ne este redată prin această carte minunată.
“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu
De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea în România.
Tismaneanu si Patapievici: sub zodia noilor cominformisti
“Cazul Volodea” sau Ce vor sa stie americanii despre emigrarea lui Vladimir Tismaneanu
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” în SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul la Ziaristi Online)
(…)
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan / Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011
Mosteniri imperiale in Comintern si organele de securitate sovietice
Nota: Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leon Tismaneanu au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul lui Tismaneanu, statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista, surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman. Numai Boris Stefanov (nume de acoperire: I. Draganov) primea la fel de mult ca el, iar acesta era titularul Partidului Comunist Roman din acea vreme. Vezi Rosiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Sotsial’noi i Politicheskoi Istorii [Arhiva Rusa de Stat pentru Istorie Politica si Sociala: RGASPI], fond 495, opis 286, dosar 55, f. 13
Larry L Watts / With Friends Like These, Editura Militara / Fereste-ma, Doamne, de prieteni, Editura RAO, Bucuresti, 2011
Cele doua documente si capitolul dedicat lui Tismaneanu, integral, la Ziaristi Online
Urmeaza: De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
“Nu exista stat in Europa Orientala, nu exista tara de la Adriatica pana la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia-Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in Muntii Albaniei, in Macedonia si Tesalia, in Bulgaria, in Grecia”
“Dintre toate capitolele, m-a interesat sub specia unei anumite urgente cel referitor la biografia lui Vladimir Tismaneanu si a lui Dionis Patapievici, tatal actualului presedinte al ICR, H.-R. Patapievici; de asemenea, si cel despre relatiile dintre grupul de intelectuali paltiniseni si Intelligence Service.”
Bianca Felseghi de la Ora de Cluj despre lansarea cartii Fereastra Serviciilor Secretea colaboratorului sau apropiatAurel Rogojan:Generalul Iulian Vlad, fost şef al Securităţii, le-a mulţumit la Cluj ofiţerilor şi informatorilor pentru “actele patriotice”
Nota Ziaristi Online: Atat Adevarul cat si alte “organe” de presa care au preluat stirea au omis exact esentialul discursului generalului Iulian Vlad, si anume: “Cartea se refera si la umbrele aruncate peste istoria noastra recenta de catre vanzatori de neam si de tara. Unii inca in pozitii publice. Din care, loviti de amnezii, se straduiesc sa-si amane judecata faptelor pana la scadenta istoriei.” Mai este de adaugat ca la manifestarea in cauza s-a agitat si un reporteras de la Evenimentul Zilei, care contrazicea afirmatiile istoricului american Larry Watts si ale ofiterilor care au instrumentat “defectiunea” lui Ion Mihai Pacepa, inclusiv a generalul Iulian Vlad, responsabilul de caz, sustinand cu aplomb ca Pacepa este “omul americanilor” si nu agent sovietic. Amuzant cum previziunile colegului nostru Victor Roncea s-au materializat intocmai. Spre edificare cititi: Filiale ale serviciilor de informatii antiromanesti in presa din Romania: Adevarul si Evenimentul Zilei. Cazul Pacepa, Patriciu, Sorin Rosca Stanescu si alti colonei
“Dintre toate capitolele, m-a interesat sub specia unei anumite urgente cel referitor la biografia lui Vladimir Tismaneanu si a lui Dionis Patapievici, tatal actualului presedinte al ICR, H.-R. Patapievici; de asemenea, si cel despre relatiile dintre grupul de intelectuali paltiniseni si Intelligence Service.”
Fragment din cartea de memorii a artistului Eugen Mihaescu intitulata “Intre linii” si aparuta la Editura RAO, Bucuresti 2011:
Președintele Emil Constantinescu a venit atunci (iunie 1998 – nota mea), la New York, însoțit și de câțiva jurnaliști printre care însuși Ion Cristoiu. Într-o seară, am primit un telefon de la acesta:
– Domnule Mihăescu, zice, mă aflu într-un hotel din fața sălii Madison Square Garden. Sunt disperat! Locul colcăie de gândaci! Mi-am strâns bagajul și am coborât în hol pentru că mi-e frică să nu-mi intre vreo lighioană în haine. Vă rog, dacă se poate, să-mi recomandați un hotel nu prea scump. Am bani suficienți, nu pentru un „palace“ desigur, dar nici nu sunt nevoit să stau în acest „boui-boui“.
– Pot ajunge la dumneavoastră în maximum douăzeci de minute, i-am răspuns eu. Așteptați-mă în hol.
Și am fugit să caut un taxi. L-am găsit pe jurnalist stând de vorbă cu Octavian Andronic. Ne-am urcat într-o mașină și, când m-a întrebat la ce hotel mergem, eu i-am spus:
– Domnule Cristoiu, locuiesc singur și am un apartament destul de încăpător pentru două persoane. Eu voi folosi dormitorul, iar dumneavoastră livingul, în care am o canapea extensibilă. Dacă nu vă convine acest aranjament, atunci vă conduc la mine la atelier, în Tudor City unde, veți putea locui singur. N-are rost acum, la miezul nopții, să căutăm un hotel.
Nu m-a refuzat și astfel l-am avut pe Ion Cristoiu oaspete în apartamentul din 38th Street. Din capul locului, trebuie să spun că era un musafir foarte comod, pe care nici nu îl simțeai. A fost unul dintre puținii care au studiat cu mare atenție tablourile de pe pereți și cărțile din bibliotecă. S-a oprit apoi și a admirat îndelung priveliștea care i se oferea de la etajul 34, o sută de metri deasupra orașului. Ca și Brucan, Cristoiu nu este un om care să se manifeste zgomotos. Era foarte reținut pentru că nu voia să pară prea impresionat de felul în care se compunea Empire State Building exact în mijlocul ferestrei de trei metri pe doi. Cristoiu de acum era total diferit de personajul pe care îl cunoscusem. Slăbise foarte tare (mânca numai mere), avea părul tăiat scurt și, în totul, un aer foarte sportiv. Nu regăseam nimic nici din veșnica sa agitație. Era mult mai calm și își petrecea timpul citind sau notând impresiile într-un carnet. Eram profund surprins că nu mai regăseam micul Balzac balcanic, care se transformase într-un fanatic al mișcării, al sportului. Pe de altă parte, Cristoiu era și foarte prudent. Nu-mi amintesc să fi avut cu el vreo discuție politică. Nu mi-a spus ca toată lumea: „Vezi, dom’le, te-ai înșelat susținându-l pe Iliescu!“ Ca și mine, avea și el oroare de așa-zișii „intelectuali ai Grupului de Dialog Social“. Într-un fel, toate aceste lucruri nespuse ne legau.
Cred că în prima zi i-am făcut un tur al orașului și i-am explicat geografia New Yorkului ca să se poată orienta mai ușor. Apoi, el, conștiincios, s-a dus la Națiunile Unite ca să-și facă datoria de jurnalist. A doua zi însă mi-a explicat că s-a obișnuit să alerge zilnic și ar vrea să se ducă în Central Park și să înconjoare „rezervorul“, lacul care alimentează Manhattanul cu apă potabilă. Asta l-a trădat ca mare admirator al „civilizației americane“ și amator de filme gen Marathon Man.
– E departe? m-a întrebat Cristoiu.
N-am făcut nici un comentariu. Ne-am dus, am luat un taxi până la strada 79, am intrat în parc dinspre partea de est, l-am condus lângă rezervor, pe la strada 89, și i-am spus că îl voi aștepta acolo, pe o bancă. A plecat în fugă, în pantaloni de sport și bascheți, și a reapărut, după vreo jumătate de oră, transpirat și congestionat la față. Ne-am înapoiat acasă cu taxiul și Cristoiu mi-a spus că va fi nevoit să facă drumul acesta în fiecare zi.
– Știți, domnule Cristoiu, am zis eu atunci, am uitat să vă spun că aici, în bloc, la ultimul etaj, există o sală de gimnastică echipată cu tot felul de mașini, printre care și o bandă rulantă. Puteți să trageți de fiare și să alergați cât poftiți. Iar pe terasă aveți o piscină acoperită în caz că obosiți sau vă plictisiți de alergat.
– Cum?! s-a minunat Cristoiu. Aveți așa ceva aici? Unde?
L-am luat, i-am arătat și cred că l-am dat gata cu sala de sport – a fost cu adevărat impresionat. Deși era noapte, destul de târziu, a vrut neapărat să încerce toate echipamentele chiar atunci. I-am dat cheia de la apartament și i-am explicat că, de la sală, are de coborât două etaje fie cu unul dintre cele trei ascensoare, fie pe una din scări. I-am spus și cum găsește apartamentul, imediat lângă ușa de la casa scării. Cred că s-a făcut undeva după miezul nopții și eu ațipisem când m-a sunat portarul:
– E un domn aici, la parter, care spune că a coborât până jos pentru că nu mai știe unde locuiți…
Probabil Cristoiu s-a zăpăcit și a coborât un etaj în plus. A încercat cheia în ușa unui apartament speriind locatarii și atunci, fiind în chiloți, s-a refugiat pe casa scării.
– Ține-l acolo, domnule, i-am spus eu portarului. Vin imediat să-l recuperez.
De data asta Cristoiu, săracul, era tare jenat, ca omul de la țară venit la oraș, care a apăsat toate butoanele și a stricat ceva.
Într-una din zile, am fost și la cumpărături împreună. Cred că, de gura mea, a acceptat să-și ia un costum. I-am tot explicat că sunt situații în care ar fi bine să renunțe la vesta lui cu multe buzunare. Nu l-am văzut însă niciodată îmbrăcat în hainele pe care le-am ales împreună. Cred că le are și astăzi învelite în foiță, în dulap.
Peste vreo două zile, Cristoiu a venit la mine și mi-a spus că ar dori să meargă în Harlem.
– În Harlem? am întrebat eu nu foarte entuziasmat de ideea musafirului meu.
– Da, în Harlem, îmi doresc asta foarte mult!
– Bine, domnule Cristoiu, dar vă previn că s-ar putea să fie periculos. Nu cred că ne va face cineva vreun rău pentru că se vede de la o poștă că suntem europeni după cum suntem îmbrăcați. Va fi totuși o aventură!
Am luat metroul de la 42nd Street până la 125th Street și, pe măsură ce ne apropiam de țintă, după ce am trecut de 110th Street, cred că am rămas singurii albi din vagon. Am coborât la 125th Street pe la ora două sau trei și am traversat Harlemul, de la est spre vest, până la Columbia University, în vreo trei ore. Strada pe care am pornit este un fel de Calea Victoriei a Harlemului. Cristoiu, privind în dreapta și în stânga, îmi zice:
– Nu-i nici măcar un polițist alb aici! Cred că suntem singurii albi din cartier!
Eram entuziasmați de parcă am fi fost doi exploratori în Matto Grosso, în jungla amazoniană, cel puțin! Cristoiu privea plin de curiozitate în jur și, la un moment dat, parcă încercând să-și dea curaj – „curaj, curaj găină că te tai!“ nu cea care naște pui vii, cea normală! – îmi zice:
– Da’ noi acum mergem prin „centru“, nu-i așa? N-am putea să ne abatem, să vedem și ce se ascunde în spatele fațadelor?
Până atunci, savurând curiozitatea sa aproape copilăroasă, eu îi tot dădeam explicații: aici a fost Cotton Club, aici a fost celebrul Apollo Theater. Îl condusesem câțiva pași pe Lenox Avenue ca să-i arăt The Savoy Ballroom unde era pasionant să te afli prin 1935, când noi încă nu ne născuserăm. Auzindu-i rugămintea, am acceptat să schimbăm direcția. Mergând pe o stradă, mai lăturalnică, decorul s-a transformat brusc. Văzând case arse, confiscate de bancă și având ferestrele și ușile zidite, gunoaiele adunate la rigolă și trecători parcă mai ostili, a început încet-încet să mă strângă și pe mine cămașa în spate. Emoționat, mi-am scos o țigară pe care am dat, instinctiv, să o aprind cu bricheta Dupont al cărei capac scoate un clinchet specific. La auzul acestui sunet, am și zărit un grup de adolescenți care, văzând sclipirea aurului din mâna mea, s-au ridicat de pe treptele din fața unei case și au făcut un pas înspre noi. În aceeași clipă, din spatele unei clădiri, în dreptul unui maidan, am zărit numai „ochii“ unei mașini de poliție și s-a auzit scurt sirena. Băieții s-au așezat domol înapoi pe scară, eu am băgat bricheta în buzunar și, împreună cu Cristoiu, am făcut stânga împrejur și ne-am îndreptat spre strada principală în pas vioi. Într-un târziu, am ajuns la Columbia University de unde am luat un taxi. Odată ajunși acasă, Cristoiu s-a întins pe canapea spunându-mi:
– Nu vă supărați, dar sunt un pic cam obosit și aș vrea să mă întind puțin…
– Și eu la fel, i-am răspuns intrând în dormitor.
M-am trântit direct în pat așa cum eram, îmbrăcat. Am căzut lați amândoi. La un moment dat, am auzit ca prin vis, venind de undeva de foarte departe, soneria telefonului. M-am uitat la ceas: era trecut de miezul nopții la New York și ora șapte și jumătate dimineața la București. Telefona soția lui Cristoiu să-l întrebe ce mai face. Dormiserăm amândoi, ca secerați, aproape șase ore. Ne doborâse frica pe care, foarte demn, ne-am ținut-o ascunsă unul față de celălalt!
Societatea civilă multumeşte Curţii Constituţionale a Romaniei pentru respingerea ca neconstitutional a proiectului de modificare spre distrugere a Arhivele Naţionale, transmite RGN Press in numele organizatiilor care au solicitat Presedintiei Romane si Curtii Salvarea Arhivelor Nationale de laba maghiara.
I. Cu privire la prima obiecţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, în unanimitate, a constatat că Legea pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr.16/1996 este neconstituţională, întrucât a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului, prevăzut la art.61 alin.(2) din legea fundamentală.
Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului ministru.”
Drept urmare, Curtea a fost instiintata ca “din partea iniţiatorilor acţiunii de conştientizare a opiniei publice interne şi internaţionale asupra efectelor nocive a votului Camerei Deputaţilor asupra Legii de modificare a Legii Arhivelor Naţionale, dând gir propunerii deputatului UDMR Mártón Árpád Francisc de retrocedare în natură către creator a arhivelor confesionale şi punând astfel în pericol kilometri întregi de documente unicat de arhivă de o valoare inestimabilă, ţinem să mulţumim Curţii Constituţionale a României pentru faptul că a declarat, în unanimitate, drept neconstituţională această lege, ceea ce este – pentru toţi românii – un motiv în plus de încredere în această instituţie fundamentală a statului român.
Astfel salvându-se arhivele de la o aventură periculoasă pe care le-o sortise Camera Deputaţilor, s-a demonstrat, şi cu această ocazie, că o democraţie poate să funcţioneze când naţiunea ia atitudine şi că în ultimul moment se poate întoarce cu 180 de grade un derapaj periculos de la binele comun al societăţii, de la prevederile Constituţiei şi de la drumul spre progres şi consolidare al statului român”, se arata in scrisoarea de multumire a mai multor asociatii si personalitati care au condamnat votul dat de Camera Deputatilor, de distrugere paractic, a Arhivelor Nationale.
Totodata, pe adresa Roncea.Ro sosesc in continuare din tara liste de semnaturi care au fost deja transmise presedintelui Romaniei, Traian Basescu, in completarea cererii nostre de a nu se promulga Legea Maghiara de modificare a Legii Arhivelor spre destramarea si instrainarea lor.
Subsemnatul Noane Dumitru, functia consilier, Administratia Cetatii Oradea, subscriu la apelul Federatiei Arhivistilor din Romania si la APELUL ISTORICILOR ROMANIEI – NU dezmembrarii Arhivelor Nationale, NU destramarii Romaniei!
Pe saitul “Evenimentul Zilei” din 1 decembrie 2011 e publicat articolul “Operaţiunea Golgota – planul secret al KGB de dezmembrare controlată a URSS” scris de Adrian Pătruşcă. Articolul conţine un interviu cu doctorul în istorie Constantin Corneanu, care este cunoscut şi drept colaborator al Institutului Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu (a publicat mai multe articole în “Caietele Revoluţiei” editate de acest institut).
Articolul e un bun exemplu despre cum se întoarce istoria pe dos. Ideea principală a articolului este că KGB-ul a lucrat pentru destrămarea URSS. De fapt, anti-caghebiştii au lucrat pentru destrămarea URSS, caghebiştii s-au opus dar n-au fost capabili să-i oprească (nu erau ei supermenii din imaginaţia unora). Acum însă caghebiştii vor să-şi asume meritele. Ca la noi cu securiştii. Declaraţia “o să facem un lucru nemaipomenit. O să vă lipsim de duşmanul vostru”, pomenită în articol, se referea la faptul că URSS va renunţa la politica de confruntare cu Apusul, nu la faptul că URSS se va destrăma.
O să vă las plăcerea de a citi articolul domnilor Pătruşcă şi Corneanu la lincul indicat.
Ziaristi Online prezinta, in premiera, numele amantei, nimeni alta decat una dintre asistentele agitatului vicepresedinte al Parlamentului European din partea UDMR, conform site-ului oficial al PE. El, aproape 60, ea, o tanara zglobie, cu doar 22 de ani mai micuta, bine-facuta, originara din Miercurea Ciuc, absolventa de Babes-Bolyai, in timpul liber asistenta si la Universitatea Sapienta, pe numele ei Prohaszka Rad Boroka.
Generalul Aurel I. Rogojan a vorbit despre faptul că “Transilvania este leagănul românilor şi al civilizaţiei tuturor popoarelor europene” si despre pericolul radicalilor maghiari împotriva siguranţei naţionale a României. În sala “Ion Muşlea” de la BCU au fost observaţi numeroşi foşti lucrători ai DSS Cluj de dinainte de 1989 şi cadre locale ale SRI sau SPP
Cazul Tecuceanu vs Streinu Cercel s-a lansat in Justitie dupa ce ce mafiotul din Ministerul Sanatatii (foto dr) s-a folosit de moartea actorului pentru a declansa isteria “gripei porcine” si a scapa de vaccinurile achizitionate prin mijloace dubioase infestand totodata populatia cu un ser daunator organismului.
Despre divortul cu scantei al pastorului reformat si autonomist recalcitrant Laszlo Tokes, ajuns vicepresedinte al Parlamentului European cu sprijinul Fidesz, s-a tot vorbit. La proces s-au formulat de la acuzatii privind terorizarea sotiei, Edith Tokes, pana la declaratii ale martorilor oculari care l-au surprins pe presedintele Partidului extremist al maghiarilor din Transilvania in chiloti, beat mort, dupa o aventura cu o tanara de 30 de ani.
Într-o declarație dată în timpul procesului de divorț al soților Tokes, preotul reformat Balogh Barnabas, fost consilier al lui Tokes Laszlo începând cu 1998, a povestit cu lux de amănunte umilințele la care a fost supusă Tokes Edith, în cei 25 de ani de căsnicie. Despre una dintre aventurile extraconjugale ale sefului sau, Balogh Barnabas afirma: “Eram cazați la hotel, fiecare avea camera lui. La mine în cameră s-au strâns câțiva participanți, pentru a bea niște vin, m-am dus să-l chem și pe el, însă el mi-a spus că nu vine, spunându-mi însă să o trimit la el în cameră pe Szabados Argentina (foto stanga). Chiar am condus-o, iar el o aștepta în cameră, stând pe pat și cu bustul gol, doar în pantaloni”, a declarat Balogh în fața magistraților orădeni. O alta presupusa amanta amintita la proces a fost o anume Palfi Noemi (foto dreapta), o orădeancă în vârstă de 43 de ani, căsătorită cu un preot reformat, mamă a trei copii si presedinta a Asociației “Csillagocska” din Oradea. Aceasta a negat insa. Mai era pomenita si “o studenta” care l-a insotit pe europarlamentarul maghiar intr-o vizita in Statele Unite. Dar ce nu s-a aflat, atunci, cu certitudine, este numele amantei actuale a pastorului reformat, despre care sotia afirma ca i-a luat locul la celebrarea manifestarilor a 20 de ani de la revolutie si a stat alaturi de Lech Walesa si alti invitati de marca, la aniversarea de la Timisoara.
Chiar daca opinia publica a reusit sa afle cate ceva din Scrisoarea fostei sotii, Edith Tokes, catre Prezbiteriul Bisericii Reformate iar presa ceva mai multe despre infidelitatile europarlamentarului de rang inalt, numele amantei care a pus capac unei relatii de 25 de ani a ramas ascuns. Pana acum. Suparata ca scandalagiul in sutana a facut o Intampinare la actiunea ei de divort, Edith Tokes nu a mai avut insa nici o retinere in a introduce numele amantei in chiar cererea ei de Raspuns la Intampinare catre Judecatoria Oradea. Documentul a fost obtinut, acum, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, care prezinta, in premiera, numele amantei, dupa cum l-a dezvaluit fosta sotie. Tinerica este nimeni alta decat una dintre asistentele agitatului vicepresedinte al Parlamentului European din partea UDMR, conform site-ului oficial al PE. El, aproape 60, ea, o tanara zglobie, bine-facuta, cu doar 22 de ani mai micuta, originara din Miercurea Ciuc, absolventa de Babes-Bolyai, in timpul liber asistenta si la Universitatea Sapienta, pe numele ei Prohaszka Rad Boroka.
Prezentam mai jos documentul depus de Edith Tokes la Judecatoria din Oradea – in text, Foto si PDF – cat si cateva ipostaze care de care mai dragute cu amanta de-acum oficiala a vicepresedintelui Parlamentului European, membru al Grupului Partidului Popular European – Crestin si Democrat. Oare diriguitorii Parlamentului European si ai grupului PPE plus Fidesz si UDMR, ca sa nu mai vorbim de prelatii Protopopiatului Reformat de Bihor, stiu in ce mocirla este tarata morala crestina si doctrina de “dreapta”, “crestin-democrata”, pe care sustin ca o reprezinta?
Subsemnata Tokes Edith domiciliata in Oradea str. Louis Pasteur nr.42 A duplex 4A, parte in procesul de divort de numitul Tokes Laszlo dosar nr.5792/271/2010 formulez prezenta:
December 10th, 2011 
VR 
Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?
Posted in 
Tags: 
