„Dacă nu m-aş simţi atât de român, poate aş putea să mă detaşez fără greutate chiar în muncile mele impuse de împrejurări […]. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu”
Mircea Eliade, Jurnalul portughez…
Adevărat,Profesorul şi Istoricul Gheorghe Buzatu a plecat la cele Veşnice, mult prea devreme, mult prea grăbit, la nici 74 de ani, lăsând în urmă o vastă operă istorică, prieteni dragi şi fideli, buni colegi şi, nu în ultimul rând, o familie îndurerată. A plecat discret din mijlocul cărţilor şi documentelor atât de dragi lui, ca un demn slujitor al istoriei… Fiindcă oşteanul se jertfeşte pe câmpul de luptă, preotul în altar, iar istoricul în bibliotecă…Deşi tragic şi dureros, trebuie să o recunoaştem că Profesorul a avut parte de o moarte frumoasă… Onorabilă şi pilduitoare.
Adevărat, timpul nu a mai avut răbdare cu Profesorul, sau poate – nebănuite fiind căile Domnului – aşa i s-a menit de către Dumnezeul strămoşilor noştri: Să călătorească spre Lumina cea adevărată pentru a nu mai întârzia la simpozionul celest…Pentru a-i întâlni pe marii înaintaşi, bărbaţi de stat, istorici, oameni de cultură şi, totodată, repere de luptă şi conştiinţă românească pe care i-a evocat cu atâta dragoste în cărţile sale…Pentru că, indiscutabil, Profesorul Gh. Buzatu s-a înscris demult în galeria marilor istorici şi gânditori care au binemeritat de la neam şi ţară. Întreaga sa operă şi activitate s-a fixat pe o axă naţională pe care a urmărit-o cu înverşunare şi credinţă, renunţând la comoditatea alinierii, la tentaţiile materiale, la ispitele decoraţiilor, medaliilor şi confirmărilor academice şi nu numai… Fiindcă aceste recunoaşteri erau lanţ şi lacăt spiritului viu şi cuvântului său independent. Îi anulau discret, apoi direct, aşteptările, credinţele, adevărurile…
Adevărat că dispariţia Profesorului a determinat abrupt conştientizarea unui gol imens în sufletele noastre, ale celor care l-am preţuit, iubit şi, poate, chiar înţeles. A conturat sfâşietor imaginea unei moşii aşezate la răscrucea tuturor răutăţilor, abandonată şi bântuită de cumplite stihii. Profesorul a sfătuit şi coordonat cu răbdare şi tact, cu blândeţe şi modestie proverbiale, cu generozitate boierească, cu profesionalism o serie de discipoli ce reprezintă tânăra generaţie de istorici. A fost considerat de cei mai tineri îndrumător şi creator de climat istoriografic, a fost receptat ca cel mai de seamă specialist al istoriei celui de-al doilea război mondial, a ridicat şi indicat, totdeauna, probleme/teme de maximă importanţă şi impact, dar mai ales i-a făcut pe cei tineri să iubească şi să respecte documentele de arhivă, să slujească după pricepere şi… caracter istoria cea adevărată…Cea care nu se lasă ademenită/siluită de vitregiile vremii şi nici trunchiată/deturnată de teoriile falşilor directori de opinie şi conştiinţă „românească”, a celor care păstoresc în ultimul timp instituţii culturale şi/sau societatea civilă. Prin urmare, mărturisesc fără urmă de echivoc întreaga mea preţuire faţă de Istoricul exigent cu sine şi cu ceilalţi, „primejdios pentru sine şi pentru alţii” – după cum spunea odinioară Emil Cioran – tocmai prin temele tratate, prin perspectivele şi abordările lansate, argumentate… Faţă de Istoricul de atitudine şi altitudine, care ignoră aristocratic ereziile sterile şi găselniţele nocive ca metodă şi tendinţă în demersul istoriografic. Dar mai cu seamă, evoc în aceste rânduri pe Istoricul de mare curaj şi caracter, înzestrat cu aceea înverşunare pozitivă care se bate prin scris şi cuvânt pentru adevărul neamului său. Pe cel care, de nenumărate ori, a încercat,luptat şi învins lumea, sfidând suveran recomandările inchizitoriale şi aberante ale „corectitudinii politice” şi care – aşa cum preciza odinioară marele vizionar Vasile Pârvan – „nu lucrează cu realitatea unor contingenţe de douăzeci şi patru de ore, ca jucătorul de bursă, ci cu realitatea unor stabilităţi milenare ale sufletului ancestral”, slujind, am spune noi, cu acribie şi pasiune – înainte de toate – adevărul…şi numai adevărul istoric.
Adevărat că, după cum s-a spus şi se va mai spune încă de către unii confraţi ai Profesorului – politicos, circumstanţial, dar, în definitiv, arid şi ne-implicat -, odată cu moartea lui, „Istoriografia rămâne mai săracă”… Eu cred, însă, că acest moment reprezintă, în fapt, trecerea Profesorului Gh. Buzatu din Istoriografie în Istorie. Pentru că, prin cărţile sale, prin rostire, dăruire şi caracter, el înduhovniceşte istoria, îmbrăcând veşmântul Veşniciei. A părăsit această lume din ce în ce mai tulbure, măcinată de patimi mărunte, interese meschine şi nimicnicii, pentru a se muta la Domnul, pentru a se regăsi cu alţi dreptmăritori, care din veac au plăcut Lui…Mântuitorului…
Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană anunţă cu profundă durere trecerea la Domnul a Profesorului Gheorghe Buzatu. Trupul neînsufleţit va fi depus începând de marţi, 21 mai, la la Biserica Sfântul Lazăr din Centrul Civic-Iaşi. Slujba de înmormântare va fi oficiată la Sfântul Lazăr, joi, 23 mai, ora 12.00.
Exemplul său este un exemplu de lumină pilduitoare, încât în dreptul său orice conștiință curată ar putea să răspundă la apelul neamului românesc într-un singur fel: „Prezent!” Prin tot ceea ce a făcut, prin tot ceea ce a scris, prin toată viața sa plină de atâtea încercări, Gheorghe Buzatu s-a făcut pe sine prezență perenă a neamului nostru.
Mentorul, prietenul şi colegul meu de breaslă, Gheorghe Buzatu, a fost un Mareşal al Adevărului Istoric. Din rarele întâlniri şi foarte desele noastre mesaje am învăţat mai mult decât în anii universitari. Cred că nici un savant român din Ţară n-a făcut atât de mult pentru Basarabia şi basarabeni cât a făcut Marele Gheorghe Buzatu.
Astăzi se împlinesc 201 ani de la ruperea din inima Moldovei de către Rusia Ţaristă a teritoriului dintre Prut şi Nistru numit Basarabia. Au trecut după cum vedeţi peste 201 ani însă Rusia nu poate să se împace cu libertatea şi dreptul nostru de a trăi împreună în unitate şi pace, fapt confirmat prin ocuparea teritoriului în stânga Nistrului- Transnistria în 1991. Libertatea nu se cerşeşte ci se cucereşte de aceea vă chem să continuăm lupta pentru libertatea noastră condamnând totodată politica imperialistă a Federaţiei Ruse.
…a apărut Noua Republică (şi a murit). Apoi a apărut Forţa Nouă şi… a murit. Apoi a apărut ICCD si… a sfârşit în PFC (Partidul Forta Civica al lui MRU) care… e muribund. A apărut Fundaţia Mişcarea Populară şi ….noroc cu Băsescu că a scos-o la o cafea ca să poată să apară la televizor.
Minabilii noştri contemporani, « fripturiştii lui Băsescu », internaţionalişti de ocazie, bursieri şi stipendiaţi, feroce arivişti în faţa lui Dumnezeu, de genul autorilor de compilaţii foarte recomandate inginerilor virgini cultural, Cărtărescu, Patapievici, Pleşu, plus maestrul unguentelor şi al altor consumisme – untul lui Noica, de exemplu -, Liiceanu, au încercat oarecum comic să-l înfunde pe preaînaltul nostru Eminescu vîrîndu-l, de-a dreptul sau mai pe ocolite, în categoriile infamante « antisemit » sau « incorect politic ». Ambele categorii sînt aplicate cam incult şi strîmb la un secol XIX românesc destul de complicat.
“Am fost acuzata pentru ca am iubit România. Îmi recunosc “vina”. De dragul culturii române, cu dorinta de a întemeia o scoala serioasa de indianistica, m-am stabilit aici.
Daca am vrut sa împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame si frica – acea teama care aproape ca ne-a paralizat mintile – alaturi de el. Nu m-am gândit sa plec de aici, nici sa trâmbitez la posturile straine de radio.
Scriam cu mâna în manusa, umblam dupa lumânari pentru serile fara curent, asa cum faceau multi. N-am învatat, însa, sa patinez pe strazile Capitalei, pentru ca în fiecare zi studentii ma luau de mâna, ma duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – si ma aduceau acasa.
Uitându-ma la acele fiinte înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se parea ca vorbesc unor statui, într-o galerie de arta. Când le ascultam lectiile, vedeam cum le-au înghetat buzele, în “temperatura camerei”. Totusi, lumina privirii lor mi-a dat puterea sa rezist”.
Amita Bhose, 1992
Foto sus: La Ipotesti, cu alti iubitori ai lui Eminescu
Si acum, un fragment dintr-o scrisoare/articol despre starea culturii romane si ministrul A. Plesu
“(…)
* * *
În mai multe locuri din acest articol m-am referit la Ministerul Culturii. Deoarece orice critică sau chiar întrebare la adresa acestui minister este considerată un atac la persoană, subliniez că nu am nici o intenţie de a contesta valoarea domnului Andrei Pleşu ca un om de cultură. Dar nici domnia-sa n-are voie să şteargă cu buretele serviciul pe care l-am adus culturii române printr-o activitate susţinută de peste 30 de ani. La o recepţie diplomatică, domnul ministru m-a acuzat: „Aţi iubit România atunci când ea nu trebuia iubită”, la care am replicat: „Iubesc cultura română, indiferent cine o conduce”.
Las la o parte comportarea oaspetelui de onoare, care a insultat o invitată. Dar mă întreb, dacă aceasta este părerea domniei sale despre mine, de ce a acceptat să participe la comemorarea lui Sergiu Al-George pe care am condus-o la Universitate în 1981? Când alţii îşi aduceau omagiile celui care plecase dintre noi abia cu zece zile înainte şi se citea din scrierile sale, domnul Pleşu se angaja în discuţii cu vecinii de tribună. A fost ultimul vorbitor şi a ţinut un discurs doar „lustruindu-se pe el”, reuşind să strice atmosfera de pioşenie în care ne aflam.
Dacă atunci aţi crezut, domnule Pleşu, că acel om nu merită nici un minim de respect din partea dumneavoastră, de ce mai puneţi acum numele lui pe firma Institutului de Cercetări Orientale pe care l-aţi înfiinţat în cadrul ministerului pe care îl conduceţi? Ca să justificaţi angajarea ca director a prietenului dumneavoastră Radu Bercea, pe care doar dumneavoastră l-aţi numit succesorul lui Al-George?
Sergiu Al-George a trăit şi a murit pentru India. Iar acum, profitând de moartea lui, analfabeţii se lansează ca mari sanscritişti şi poporul român plăteşte impostura lor.
Amita Bhose – Didi, care ar fi implinit 80 de ani pe 9 februarie anul acesta, a iubit Romania mai mult decat ministrul Culturii lui Iliescu. Si a vazut si a si scris prima care este caracteristica principala a celor doi, dupa cum o vedeti subliniata mai jos: aceea de profitori. Ai tuturor regimurilor.
Protocronismul este o prioritate in raport cu ideea de sincronism. Adica, noi nu gafaim in urma altora, ci putem cateodata lua startul inaintea lor. S-a spus ca aceasta conceptie protocronica este falsa fiindca noi am intrat in cadrul culturii moderne, dupa alte popoare, deci nu putem da lucruri noi inaintea acelora, din moment ce am venit dupa ele. Aceasta este o judecata…
În captivitatea istoriei. Această parafrază din titlu la celebrul îndemn al neo-kantienilor de întoarcere la Kant (Zurück zu Kant!), îl are, de astă dată, drept călăuză, în ce-l priveşte pe Dante, pe Edgar Papu.
În analiza importanţei artei, Edgar Papu întreprinde o interesantă paralelă între Faust şi meşterul Manole. El porneşte de la premisa că după cum simbolul aspiraţiei către cunoaştere îşi află cea mai înaltă expresie în persoana lui Faust, tot astfel năzuinţa opusă îşi găseşte cel mai desăvârşit purtător în făptura mistică a Meşterului Manole.
Astazi, 30 martie 2013, se implinesc 20 de ani de la moartea marelui carturar roman de valoare universala Edgar Papu (1909 – 1993). Coincidenta istorica face ca tot intr-o zi de 30 septembrie, insa in urma cu 24 de ani, sa mearga spre Ceruri un alt mare carturar al culturii romane, pe deasupra si nevolnic monah, Parintele Nicolae Steinhardt. Nicolae a ales calea Rohiei. Edgar Papu a fost crestinat la catolicism de rit oriental de insusi Monseniorul Vladimir Ghica – declarat chiar zilele trecute “martir pentru credință” de către noul Papa Francisc – si s-a casatorit cu Angela, fiica de preot ortodox (foto dreapta). Ce-i mai leaga pe cei doi: amandoi s-au nascut evrei, amandoi s-au crestinat pe pamant romanesc, amandoi au facut inchisoare politica, fiind eliberati cu decretul din 1964, de dupa desovietizarea structurilor de forta, amandoi au iubit poporul roman si amandoi au suferit pentru Romania. Amandoi au lasat o mostenire inestimabila acestui neam, in care s-au izbavit.
In absenta oricaror manifestari culturale omagiale pe masura staturii impresionante a eseistului si criticului literar Edgar Papu, portalul Ziaristi Online propune cititorilor sai o serie de articole comemorative care sa atinga personalitatea acestui geniu al Romaniei, a carui memorie este terfelita si azi, de aceeasi si aceeasi dusmani ai poporului roman.
Considerat “parintele protocronismului romanesc” modern, dupa Hasdeu (“Etymologicum magnum Romaniae”) si Densusianu (“Dacia preistorica”), Edgar Papu a fost supus unui adevarat linjas pe termen lung, de cele mai multe ori cei care il executau fiind total lipsiti de orice cunostinta asupra operei si valorilor exprimate de marele ganditor. Ce este asadar protocronismul (gr. protos – primul și chronos – timp)? Sintetizat, este “un curent de idei care urmărește să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica”. Sau: “o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei” (Theodor Codreanu). Conform acestui curent, continuitatea romaneasca si crestineasca pe acest pamant a contribuit definitoriu si primordial la dezvoltarea civilizatiei europene.
Parintele Staniloae avea sa explice despre prefacerile europene dupa nasterea, crucificarea si invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos: “Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.” (“De ce suntem ortodocsi”, Revista „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991, via Roncea Ro).
“Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta”. Paradoxal, pentru detractorii teoriei protocronismului, acest citat nu-i apartine lui Edgar Papu si nu a fost publicat pe vreun site “extremist”, “tracoman”, “dacoman” sau “national-comunist” ci este reprodus din New York Times ( NYT – 30 noiembrie 2009) si este scris de John Noble Wilford, care afirma, prezentand expozitia internationala “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C. – see also Origins: A History of Beginnings.” ca “civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor” (Enciclopedia Romaniei online).
Teoria incriminata de dusmanii de ieri si azi ai Romaniei a fost creionata de Edgar Papu pentru prima oara in eseul „Protocronismul românesc” (Revista “Secolul XX”, 1974) si explicata mai pe larg in lucrarea “Din clasicii noştri” (Editura Eminescu, Bucuresti, 1977). Dezvoltata ca un curent cultural, teoria lui Edgar Papu avea sa fie anihilata de la cel mai inalt nivel al Partidului, printr-un personaj funest, care s-a dovedit ulterior a fi un veritabil agent sovietic, disparut misterios din Romania dupa 1989, dupa inscenarea propriei inmormantari: Gheorghe (Gogu) Radulescu, vicepreședinte al Consiliului de Stat al României Socialiste, membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist din Romania (foto dreapta, amuzandu-l pe N. Ceausescu).
Denigratorii lui Edgar Papu au sustinut si reafirmat incontinuu ca protocronismul reprezinta platforma de edificare a “national-comunismului” lui Ceausescu. Dar faptele demonstreaza cu totul si cu totul altceva: profesorul Theodor Codreanu arata: “În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul “Profesorii mei de limba română”, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între care şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră” (“Edgar Papu si minoratul culturii romanesti”). De altfel, “national-comunistul” Edgar Papu avea sa fie aparat din exil de insusi Mircea Eliade, cel care impartasea aceleasi idei cu nedreptatitul de la Bucuresti: „Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea”. “Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti?”, se intreaba profesorul Theodor Codreanu.
In urma articolului nomenclaturistului comunist, de infierare a protocronismului, Edgar Papu a fost interzis a doua oara, dupa perioada de detentie ispasita sub acuzatia de “uneltire contra ordinii sociale”. Suzana Gadea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, interzice aparitia Dreptului la replica al profesorului Edgar Papu la atacul venit din varful piramidei agentilor sovietici. Incepe cea de a treia perioada de marginalizare din viata profesorului, dupa ce o “Comisie Simionescu”, insarcinata cu epurarile in mediul universitar, trasa in 1948 ordinul “sa fie lasat fara statut social” – pentru ca “este un element idealist, mistic, nesigur” -, urmat apoi de incarcerarea sa din 1961. O moarte civila din care, totusi, “neolegionarul” Edgar Papu – “o minune de neam davidic în neamul românesc”, dupa cum il defineste profesorul Ilie Badescu – a inviat si ramane viu, in memoria fiintei culturale si a constiintei nationale. De amintit, intr-o paranteza: Gogu Radulescu este vazut pana in ultimele clipe ale regimului comunist, de-a dreapta lui Ceausescu, in aparitia sa televizata din sediul CC al PCR in care acesta se exprima pe tema evenimentelor de la Timisoara (20 decembrie 1989). In aceeasi seara, Gogu Radulescu avea sa urmareasca o piesa a uneia dintre amantele sale, Valeria Seciu, la Teatrul Mic. Din masina neagra cu numar mic a demnitarului comunist aveau sa coboare, impreuna cu acesta, criticii Zigu Ornea si… Nicolae Manolescu. (Vedeti siCazul Gogu Rădulescu şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii. Reteaua din Retea: de la Komintern la Neokomintern si Un document original halucinant. Semnaturile intelectualilor patriei pentru eliberarea lui Gogu Radulescu, membru CPEx al CC al PCR. EXCLUSIV).
Peste ani, acelasi Nicolae Manolescu avea sa contribuie la asa-numitul “Raport Tismaneanu” in care protocronismul era din nou “infierat”, cu aceeasi “manie proletara” ca si in articolul membrului CPEx al CC al PCR, Gogu Radulescu (foto dr.). De notat, ca, exact in acelasi timp in care “apologetul national-comunismului” Edgar Papu isi spunea rugaciunile salvatoare in celulele inchisorilor comuniste in care fusese aruncat, criticul “anti-comunist” Nicolae Manolescu scria: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Nicolae Manolescu, ,,Înnoire”, “Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962.). Si inca: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964). Delirul continua si in 1965: “Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” (Sursa: Cotidianul.ro).
Ca un element de turnesol, se cuvine sa amintim ca, in timp ce Manolescu gireaza si astazi adevarate atacuri la adresa lui Eminescu si a fiintei nationale, ultima carte a profesorului Edgar Papu, la care a lucrat, aproape orb, pana in cea din urma clipa a vietii sale, aparuta postum la Editura Princeps (Iaşi, 2005), îngrijită de fiul sau, Vlad-Ion Papu, si cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, a fost Eminescu într-o nouă viziune (Vedeti aicicronica profesorului Theodor Codreanu). Eminescu, “omul deplin al culturii românesti” dupa cum il considera colegul sau de crez si generatie Constantin Noica, si despre care Edgar Papu afirma: “Pe plan national, Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru.” (www.mihaieminescu.ro).
“Pe Edgar Papu mi l-am închipuit mereu ca pe o copie fidelǎ a icoanei marelui sfânt al Rusiei, Cuviosul Serafim de Sarov. Învǎluiţi amândoi într-o desǎvârşitǎ blajinǎtate a firii omenesti şi dominaţi de o mare evlavie faţǎ de preceptele unei vieţi creştine exemplare, Edgar Papu şi Cuviosul Serafim de Sarov au trecut, fiecare la vremea lui, pragul unic al eternitǎţii pǎtrunşi de acelaşi sentiment al dezmǎrginitei umilenii”, il evoca pe marele disparut esista Magdalena Albu intr-un articol cu titlul Edgar Papu – fluviul unei conștiințe exemplare. ”În ghearele anchetatorilor şi temnicerilor au încăput şi figuri cu totul candide, din specia celor care nu pot omorî o muscă, dar care intrau în programul de decimare, de exterminare a inteligenţei creatoare româneşti”, scria profesorul Mihai Ungheanu despre arestarile lui Constantin Noica, Vasile Voiculescu si Edgar Papu, in lucrarea sa fundamentala, “Holocaustul culturii române“.
“În zilele noastre planeta apare încă dominată de Ananké, cumplita zeiţă a nevoii. Să nu fi ajuns, oare, omul la putinţa de a se elibera din lanţurile ei? Trecută de „păcatele tinereţii”, săvîrşite în trecutul nevîrstnic al secolului XX, omenirea se cere să descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă. Deoarece adîncul acestei conştiinţe omeneşti cuprinde. în stare matură, comori mai bogate decît tot aurul lumii, valorile lăuntrice sînt chemate să comande şi asupra „situaţiei date”, şi asupra „nevoii”, pe care sfîrşitul de veac le impune, în pragul unui nou mileniu. România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. Este încununarea unei calităţi de totdeauna a poporului nostru”, sintetiza Edgar Papu valentele protocronismului in articolul sau “Prolog catre viitor“.
Mentionam ca articolul de mai jos a fost cenzurat, peste ani, de acelasi “anti-comunist” Nicolae Manolescu, la o aparitie in Romania literara. Asadar, in premiera, versiunea integrala despre EDGAR PAPU – LA CEASUL DREPTĂȚII, prezentata de fiul sau, Vlad-Ion Papu, la ceas comemorativ. Marturia memorialistica impresionanta a eseistului Vlad-Ion Papu, care isi propune sa puna in circulatie internationala ideile parintelui sau, si caruia ii multumim in mod deosebit, este urmata de un interviu video din anii ’90, prezentat de Fundatia culturala “Edgar Papu”.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe marele carturar Edgar Papu!
Profesorul Ilie Badescu: “Să facem azi, la 20 din anii de veșnicie ai blândului cărturar „să nu se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat”, cum spune poetul, prin darul acestui om nepereche : Edgar Papu, om de legendă și de baladă, minune de neam davidic în neamul românesc.”
După ce refuză oferta de a se înscrie în partidul comunist, găsind că ateismul promovat de către acesta este incompatibil cu sentimentele sale religioase, mai ales că în urma convertirii – sub influenţa Monseniorului Vladimir Ghyka (la al cărui proces de beatificare îşi va aduce şi el mărturia şi în amintirea căruia îl va boteza Vlad pe singurul său fiu) – la catolicismul de rit oriental, este epurat din învăţământ şi nevoit să devină colaborator extern la Institutul de Lingvistică, unde a contribuit la redactarea primului volum al Dicţionarului general al limbii române (1951–1953).
Rep.: Ce reacţii a generat în societatea civilă din România cererea Institutului Elie Wiesel de retragere a titlului de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna acordat lui Valeriu Gafencu?
Victor Roncea: Primele reacţii au fost de uimire. Valeriu Gafencu a fost un profund trăitor creştin şi a murit martiric. Înainte de a fi închis, încă din timpul lui Antonescu, a fost membru al Frăţiilor de Cruce, organizaţie de tineret a Mişcării Legionare. Milioane de oameni în această ţară au fost pioneri şi utecişti într-un regim condamnat prezidenţial, de la tribuna Parlamentului, drept criminal, ilegitim şi ilegal. Ar trebui arestaţi toţi părinţii noştri, membrii generaţiei anilor comunişti, şi băgaţi într-un lagăr? Dar cu membrii Partidului Comunist – deci cei care au sprijinit regimul “criminal, ilegitim şi ilegal”, ce facem? Îi împuşcăm? Aceeaşi aberaţie în cazul bietului Valeriu, prigonit şi după 60 de ani de la moarte.
Nu poţi decât să rămâi siderat când afli că un tânăr care şi-a dat viaţa pentru a salva un evreu, pe Richard Wurmrand, şi care a fost denumit de un alt evreu, viitorul monah Nicolae Steinhardt, drept Sfântul Închisorilor, este pus la zid acum, chiar mort fiind, de un alt evreu, Alexandru Florian, şeful Institutului cu pricina, sub acuzaţia de “fascist”. Societatea civilă a reacţionat rapid şi firesc: sunt deja peste 30 de organizaţii din întreaga ţară care au semnat un protest public (semnat deja de mii de oameni) şi de susţinere a Primăriei din Târgu Ocna. De asemenea, numeroase personalităţi şi-au exprimat indignarea.
E bine de amintit că Valeriu Gafencu este cinstit de Biserica Ortodoxă Română prin fiii şi slujitorii ei, atât tinerii din ASCOR, cât şi prin credincioşii, preoţii şi monahii din numeroase Mitropolii, inclusiv din afara ţării.
La sfârşitul acestei luni, Primăria şi Consiliul Local Târgu Ocna urmează să decidă, în şedinţă publică, ce se va întâmpla cu cererea în cauză, de retragere a cetăţeniei de onoare post-mortem pentru Valeriu Gafencu. E bine ca toţi apărătorii adevărului istoric să fie acolo, să-şi spună punctul de vedere. După cum foarte bine aţi scris, Adevărul nu poate fi “antisemit”!
Rep.: I-aţi avut ca şi duhovnici şi îndrumători pe mulţi dintre “Sfinţii închisorilor”, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Adrian Făgeţeanu, Părintele Gheorghe Calciu, s.a.. De ce România nu a canonizat nici un “Sfânt” al temniţelor comuniste?
V.R.: Poate pentru că nu-i merităm? Ne ridicăm noi la înălţimea jertfei lor pentru neam, ţară şi Dumnezeu? Măcar să aspirăm la aceasta, prin faptele noastre de zi cu zi. Desigur, cum spunea şi profesorul Ciuceanu, care a solicitat canonizarea lui Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide şi a fostului stareţ de la Tismana, Gherasim Iscu, este regretabil că, înainte de Biserica Ortodoxă Română, „mama poporului român”, după cum o numea Eminescu, Biserica Catolică din România deja a propus spre canonizare un fost deţinut decedat în închisoarea de la Aiud.
În aplauzele extremistului maghiar Laszlo Tokes, fostul episcop-auxiliar catolic de Satu Mare şi Oradea, Bogdanffy Szilard, a fost beatificat de Papă, în 2010, împreună cu clericul catolic Márton Áron, în vederea trecerii lor în rândul sfinţilor. Din păcate pentru România, Bogdanffy Szilard şi Márton Áron au fost atât antiromâni, cât şi de un antisemitism fervent, fiind membri ai unor grupări considerată teroristă de către Serviciul Special de Informaţii al Regatului României. Bogdanffy Szilard a făcut parte din “Organizaţia de autoapărare din Mihályfalva” (Valea lui Mihai), iar Márton Áron a luptat în aşa-numita Divizia 82 Secuiască. Unde a fost atunci Institului “Elie Wiesel”?!
De asemenea, în 2012, pe 21 aprilie, după cum informează portalul StiridinBanat.ro, la biserica greco-catolică din Govândari un sobor de episcopi şi preoţi au fost prezenţi la momentul decernării titlului de ”cetăţean de onoare” post mortem episcopului Valeriu Traian Frenţiu de către Mihai Stepanescu, primarul Municipiului Reşiţa, ocazie cu care a fost propusă şi canonizarea fostului episcop, mort în închisoarea de la Sighet. În Polonia şi Rusia au fost canonizaţi, de ambele biserici, Catolică şi Ortodoxă, peste 1000 de mucenici, victime ale Gulagului sovietic. În Ţările Baltice, de asemenea, au fost canonizaţi zeci de martiri, preoţi şi militanţi anticomunişti, mulţi dintre aceştia, dacă ar fi să ne luăm după Institutul “Elie Wiesel” sau Armata Roşie, fiind “fascişti” notorii. Eu unul nu mă îndoiesc însă că vor fi canonizaţi şi martirii noştri, Sfinţii Închisorilor. Priviţi-i cu ochii minţii cât de frumoşi sunt, acolo, în Ceruri, alături de Mântuitor şi Arhistrategii Lui!
Rep.: Printre funcţiile din administraţie care v-au fost oferite, şi pe care le-aţi refuzat, se numără şi cea de şef al Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni. Cum vedeţi politica României de sprijinire a românilor din afara graniţelor comparativ cu a altor state: Ungaria, Ucraina şi cu drepturile de care beneficiază minorităţile etnice din România?
V.R.: Da, au fost nişte vremuri interesante, pe când preşedintele Traian Băsescu nu era complet prins în capcană de agenţii Reţelei Deschise Soros şi ai altor entităţi străine, ceva mai închise. În prezent, după cum se vede, nu există nici o strategie naţională de sprijinire a românilor din spaţiul cultural, istoric şi etnic românesc, un proiect în acest sens fiind îngropat succesiv la Senat, Camera Deputaţilor şi apoi Guvern de către reprezentanţi ai întregului eşichier politic, UDMR remarcându-se ca vârf de lance în distrugerea proiectelor de lege în favoarea românilor din jurul României. Prin semnătura lui Gyorgy Frunda, pe atunci preşedinte al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi minorităţi din Senat, a fost blocată, de exemplu, o propunere legislativă privind declararea foştilor deţinuţi politici de la Tiraspol, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa drept eroi-martiri, luptători pentru democraţie, drepturile omului şi apărători ai valorilor spirituale şi culturale româneşti. Scopul era atât de recunoaştere a meritelor lor, cât şi de recompensare a sacrificiului acestora.
Cei trei, împreună cu Ilie Ilaşcu, au stat până la 15 ani în închisoare, torturaţi şi umiliţi pentru crezul lor în românism, după care, la iniţiativa Asociaţiei Civic Media şi a ziarului Ziua, au primit Steaua României şi Cetăţenia de Onoare a Capitalei. La ce folos? După o tinereţe distrusă în numele idealului naţional nu beneficiază de nici o remuneraţie minimă pentru a putea trăi şi, deşi sunt Cetăţeni de Onoare ai Capitalei, nu-şi pot face buletin de Bucureşti pentru că nu au primit o locuinţă în Bucureşti, aşa cum le-au promis un preşedinte, doi primari generali şi trei premieri, inclusiv actualul, Victor Ponta.Mai mult: pe Ilie Ilaşcu au vrut să-l dea afară din apartamentul de la RAAPPS în care mai plăteşte şi o chirie piperată! E de râs sau e de plâns? E strigător la cer! Şi cum a fost recompensat Gyorgy Frunda? A fost făcut consilier “onorific” al primului-ministru Victor Ponta. Şi sunt convins că are casa de la RAAPPS!
Am intrat în detaliile acestui caz pentru că îl consider elocvent pentru starea generală a tuturor românilor din jurul României şi chiar şi a celor din ţară – şi mă gândesc în mod special la românii supuşi unei adevărate purificări etnice în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş – şi modul în care aceştia sunt apăraţi de către cei care au această misiune sau cel puţin au jurat pe tricolor şi sfânta Biblie pentru aceasta.
Rep.: 5 locuri din ţară şi 5 personalităţi pe care ar trebui să le cunoască orice român adevărat?
V.R.: Mi-e imposibil să mă rezum la cinci! Aşa cum văd eu ţara, vă voi răspunde astfel: Chişinău şi Cernăuţi, pentru că trebuie să te bucuri de farmecul şi de încărcătura lor de spiritualitate românească, Nistrul frumos curgător cu cetăţile lui Ştefan şi emoţionantele mănăstiri şi schituri rupestre, dovezi ancestrale ale ortodoxiei noastre, Iaşii, cu teii lui Eminescu şi Sfânta Parascheva, Putna, cu Ştefan cel Sfânt, apărătorul Creştinătăţii, Munţii Neamţului, cu chilia Părintelui Justin, Munţii Apuseni cu prezenţa Crăişorului Munţilor, Avram Iancu cel mereu viu, obcinele Bucovinei, Maramureşul, Transilvania, Oltenia de unde mă trag prin tată, Dunărea până-n Dobrogea şi tot aşa, până ne întoarcem la Basarabia noastră. La personalităţile României – pe care trebuie întotdeauna să o privim cu tot cu cei ce nu mai sunt, cu noi cei de azi şi cu cei care vor veni – mă voi rezuma la două. Pentru România de azi, fără îndoială, Părintele Justin Pârvu, cu exemplul său de viaţă şi rugăciunea sa izbăvitoare, este cea mai mare personalitate a ţării, căreia poporul deja i-a dat un nume pe măsură: Duhovnicul Neamului.
Dintre personalităţile României trecute, dar etern prezente, nu există o personalitate mai complexă ca Eminescu, necunoscut nici până astăzi în toata profunzimea şi dimensiunea lui românească şi universală. Cine nu va încerca să-l cunoască mai bine pe Eminescu nu va reuşi niciodată să afle cine suntem cu adevărat şi încotro ne îndreptăm. Caută-l pe fratele Eminescu şi îţi vei afla istoria neamului, trecută, prezentă, dar şi viitoare.
„Foştii deţinuţi politici de la Tiraspol, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa, împreună cu Ilie Ilaşcu, au stat până la 15 ani în închisoare, torturaţi şi umiliţi pentru crezul lor în românism, după care, la iniţiativa Asociaţiei Civic Media şi a ziarului Ziua, au primit Steaua României şi Cetăţenia de Onoare a Capitalei. La ce folos? După o tinereţe distrusă în numele idealului naţional nu beneficiază de nici o remuneraţie minimă pentru a putea trăi şi, deşi sunt Cetăţeni de Onoare ai Capitalei, nu-şi pot face buletin de Bucureşti” – Victor Roncea.
„Eu am făcut o greşeală la ultimul referendum. Şi greşeala a fost că până la urmă, deşi pierdeam, că nu m-am bătut. A doua oară nu mai repet această greşeală. Dacă mă mai suspendă o dată, de data asta mă bat cu ei să iasă electoratul la vot”, a spus preşedintele în interviul dat lui Robert Turcescu.
La Bucureşti, pe 11 februarie, Traian D. Băsescu s-a întâlnit cu “Colegiul şi activul de comandă al SIE“. La Moscova, pe 14 februarie, Vladimir V. Putin s-a întâlnit cu “activul de comandă şi Colegiul extins al FSB“. Înainte vreme se spunea, şi la Bucureşti, ca şi la Moscova, “activul de partid şi de comandă”.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Criticul Nicolae Manolescu, care este si foarte activ pe numeroase alte functii, urmeaza sa fie retras de la post in scurt timp, dupa 5 ani si jumatate de mandat, afirma sursele MAE citate. Conform acestora, cei care se detaseaza pentru ocuparea prestigioasei pozitii de la Paris sunt cunoscutii academicieni Eugen Simion si Razvan Theodorescu dar si Nicolae Breban, care spera insa sa preia destinele Uniunii Scriitorilor din Romania, dupa ce s-a demonstrat ca Nicolae Manolescu a falsificat statutul USR pentru a ocupa functia de presedinte intr-un al treilea mandat. Cei trei au avantajul ca sunt si academicieni, spre deosebire de Nicolae Manolescu.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Chiar aşa, ce are în comun dl Tismăneanu cu tovarăşul Brucan? Răspunsul cere o coborâre în arhivele istoriei recente. Să începem cu istoria cea mai recentă, cea a sprijinului acordat de dl Tismăneanu Preşedintelui Băsescu.
May 23rd, 2013 
VR 
Profesorul Gheorghe Buzatu şi rostirea 
Posted in 
Tags: 
