Intelectualul de bucatarie N. Manolescu, asteptandu-si pensia
Aprigul jurnalist Ion Spanu demonstreaza, din nou, ca pensionabilul de la USR si UNESCO N. Manolescu are probleme nu numai cu prostata. Manolescu este pus la insectar, unde ii este locul, intr-un articol epocal, as spune, aparut in Cotidianul de azi sub titlul “Gafă monumentală a preşedintelui Uniunii Scriitorilor: Nicolae Manolescu publică “Un text inedit” care a mai fost publicat de două ori”. Este vorba de textul lui Emil Cioran „Bref portrait de Dinu Noïca”, citit iniţial la „Europa liberă”, fiind publicat apoi atat in Romania cat si in Franta. Textul ar fi fost, chipurile, tradus chiar de Manolescu. Un mare critic de arta roman, care a asistat la o “prelegere” a lui Manolescu despre Brancusi intr-o limba schimonista cu vagi inflexiuni de prin suburbiile Parisului s-a intrebat sec: “A invatat Manolescu franceza?”. Prin amabilitatea filosofului Constantin Barbu si a jurnalistului Ion Spanu (combatant si in cunoscutul Proces Liicheanu), public aici facsimilul Emil Cioran despre Dinu Noica si opinia profesorului Barbu, discipol al marelui Noica, despre această (noua) mistificare a lui Manolescu:
„Nicolae Manolescu publică în România Literară nr. 19/10 mai 2013 “Un text inedit”, traducând “Scurt portret al lui Dinu Noica”. Manolescu crede că “textul n-a fost tipărit niciodată”. Istoria literară n-a fost niciodată punctul tare al lui Manolescu, „Bref portrait de Dinu Noïca” fiind tipărit de mai multe ori după 1990, când apare în cărticica „L’Ami lointain, Paris-Bucarest”, Paris, Criterion, 1991 (fără corecturile pe care le vedem în facsimilul alăturat).
Eu însumi aveam o copie xerox a textului, copie pe care mi-a dăruit-o Cioran în septembrie 1990, când l-am vizitat prima dată la Paris (o altă copie aveam chiar înainte de 1990, când îi trimisesem printr-un scriitor craiovean o carte a mea în care îi dedicasem un capitol despre prepoziţia Sans şi primisem, între altele, un autograf pe prima ediţie din „Histoire et utopie”).
Dactilograma lui Cioran are corecturile autorului însuşi („à la Nationale”, „du”, „harceleur”) şi ale “unei doamne” (al cărui nume Cioran mi l-a spus dar nu mi-l amintesc) – anume cuvintele “tyran” şi “aux autorités”. Am publicat textul de mai multe ori (2001, 2006, 2011) în caietul „Cioran” şi în „Cioran. Nihilistul privat” (Editura Contrafort, pag. 175-176, text francez fără corecturile dactilogramei, ca în „L’Ami lointain”, şi pag. 177-180, dactilograma textului cu corecturile).
Informaţia privind publicarea textului „Bref portrait de Dinu Noica” putea s-o găsească Manolescu şi în „Cioran, L’Herne”, Paris 2009, pagina 534. Nu este un lucru grav că Manolescu nu ştie că textul nu este inedit, mai ales că zice “din câte ştiu”. Iar Manolescu nu ştie, iar împotriva lui Noica scrie de câţiva ani cu mult venin şi incultură. De ce? Întâi fiindcă ştie că Noica nu-l aprecia decât ca pe un harnic foiletonist din “epoca de aur”. Apoi fiindcă Manolescu vrea să acrediteze ideea ridicolă că epoca anilor ’80 nu ar fi dominată de Noica şi Şcoala de la Păltiniş ci de Manolescu şi Cenaclul de luni (lucru exprimat şi de Cărtărescu în teza de doctorat despre „Postmodernismul românesc”, într-un subsol, teză de doctorat susţinută cu celebrul stalinist Paul Cornea). Nu poţi compara niciodată doi plagiatori, adică Manolescu şi Cărtărescu, cu geniul indescriptibil al lui Noica. La Păltiniş au participat, în hestia culturii de performanţă, mai multe genii tinere. În timp ce la bietul Cenaclu de luni nu era decât un ceape literar…
Ce poţi să-i ceri lui Manolescu care n-a aflat nici acum (când e membru al Academiei Române, preşedinte al Uniunii, ministru UNESCO la Paris şi pensionar) că în „Caietele” lui Eminescu se află opera literară a lui Eminescu şi este imposibil de gândit că marile „Caiete” n-ar avea “nicio valoare literară” (aşa cum scrie stupefiant Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”).
Am publicat (împreună cu acad. Alexandru Surdu, acad. Răzvan Theodorescu, Florin Rotaru, Victor Roncea) în „Arhiva neagră. Dosarele distrugerii elitei româneşti” cele 25 de volume ale dosarului Noica – Pillat. Şi ştiu ce vorbesc despre Noica. Aproape nouă ani am stat în preajma lui Noica, mi-a vorbit şi despre Eminescu, şi despre Cioran, Eliade şi Ionesco şi, o singură dată, despre puşcăria îndurată.
Manolescu crede că îşi poate bate joc de viaţa lui Noica. Istoria familiei sale îl obliga la decenţă şi înţelegere. I-am administrat lui Manolescu două pamflete din cauza mizeriilor pe care şi le-a permis, în chip sinucigaş, să le scrie împotriva lui Noica. Manolescu va rămâne un simplu critic minor din “Epoca Noica”.
Nu poţi să ai aere de canonizator literar când scrii următoarea propoziţie despre „Luceafărul” lui Eminescu: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea”. Un lucru e cert: în materie de Eminescu, bietul Manolescu e necalificat.
Să nu uit: nu-i recomand să polemizeze cu mine în materie de Eminescu (cum a încercat, anonim, într-un text din “România literară”). Dacă îndrăzneşte îl invit public la o polemică faţă în faţă. Va rămâne fără faţă. Dacă frica îl face înţelept îl provoc public să scrie 20-30 de pagini despre „Luceafărul” lui Eminescu ca să vadă toată scriitorimea română că preşedintele Uniunii Scriitorilor e gol”.
Orice alte comentarii sînt de prisos. Este clar pentru toată lumea că Nicolae Manolescu n-a publicat un „text inedit” al lui Cioran, întrucît „BREF PORTRAIT DE DINU NOICA” apăruse de mai multe ori înainte de reproducerea din „România literară”. Sîntem, aşadar, în faţa unei gafe monumentale, comisă de academicianul, ambasadorul, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi directorul „României literare”, în faţa căreia nu trebuie să ne stăpînim umorul.
Îi recomandăm, totuşi, domnului Manolescu următoarele versuri: „Nu se trec la noi potcoave / De la iepe demult moarte / Pune-te de-nvaţă, dragă: / Nu ştii carte, nu ştii carte” (Eminescu).
Iată acum facsimilul celor patru pagini scrise de Cioran la moartea lui Noica. Nu sînt inedite, ci splendide:
Articolul magistral al lui Ion Spanu poate fi citit integral la Cotidianul
Imediat cum caracatitei de la ICR au inceput sa-i fie taiate tentaculele, “presa mondiala” a vuit de “manie proletara”. In New York Times, de exemplu, Patapieviciul de serviciu al gastii kominterniste a sarit ca ars, mintind cu nerusinare asupra unui fapt care nu a avut loc (foto dreapta). Roncea.Ro si Cotidianul au demonstrat atunci lamentabila intoxicare a opiniei publice internationale. Oamenii naivi nu intelegeau insa cum de o publicatie aparent prestigioasa “pune botul” la manipularile Patapieviciului. Ion Spanu ne explica azi – cu documente! – de ce: in “Epoca Patapievici” numeroase publicatii straine erau platite de ICR ca niste amarate de curve: cu banii inainte. Jenant!
PS: Pentru partea a IV-a a anchetei Cotidianul/Ziaristi Online am inteles, “din surse”, ca se pregateste, cu incalziri intense, to’a’asul asudatus Tismaneanus. Cica vine ora bilantului. Cat, cum, de ce, pentru cine. Este vorba de cel care spunea cu o nesimtire totala, specifica fostei si actualei nomenklaturi bolsevice, ca a lucrat “pro-bono” pentru Comisia Prezidentiala a lui Basescu si IICCMER-ul lui Boc si ca “Eu am făcut un serviciu statului român, nu statul român mie. Să fie foarte clar!”. Cu toate acestea, to’a’asul care tremura acum cu chilotii in vine prin budele Deutsche Welle, pare sa stie ca totul se plateste. Chiar si delapidarea, chiar si frauda, chiar si traficul de influenta. Chiar si, mai ales, minciuna. Conform regulilor stabilite in Romania democratica inclusiv de catre expertii SUA, cum ar fi, sa zicem, “LW“. Poate faptul ca reprezentantii DNA i-au trimis o citatie via Ambasada Statelor Unite sa conteze?
Cotidianul: Moştenirea lui Patapievici la ICR (III)
Ziarele străine primeau sute de mii de euro ca să scrie frumos despre ICR
De cîte ori erau urecheaţi de cineva, cei din gaşca ICR condusă de Patapievici scoteau de la naftalină articolele favorabile apărute în presa străină. Nimeni n-a ştiut pînă acum că, pentru aceste articole, ICR a plătit bani grei, pe contracte semnate înainte de derularea acţiunilor! Astăzi oferim cifrele oficiale.
În doi ani, ICR a cheltuit 106.568 dolari şi 502.645 euro pentru publicitate
Datele din contabilitatea ICR arată că această instituţie folosea o metodă primitivă pentru a-şi asigura o bună imagine: erau încheiate din timp contracte de publicitate cu publicaţiile din ţările unde funcţiona o filială ICR, iar după ce se derula o acţiune, ziarele respective scriau laudativ atît despre participanţi, cît şi despre ICR!
Aşa se explică numeroasele articole găzduite de toate Rapoartele ICR, încît se crea impresia că adevărata cultură română se manifesta doar în străinătate! Nimeni nu băbuia în ţară că, în spatele acestei imagini coafate, erau contracte grase de publicitate!
Iată ce sume primeau aceste publicaţii prin intermediul filialelor din străinătate:
– ICR LISABONA
Ziarul „PUBLICO”, pentru suplimentele sale Ipsilon şi Expresso, a primit 8.425 euro în 2010 şi încă 8.425 euro în 2011. – ICR LONDRA
Revista „TIME OUT LONDON” a primit 3.078 euro în 2010 şi 9.555 euro în 2011. – ICR MADRID
Publicaţiile „GUIA DEL OCIO”, „EL MUNDO” (suplimentul El Cultural) şi „EL PAIS” (suplimentul Babelia) au primit 11.490 euro în 2010 şi 10.440 euro în 2011. – ICR NEW YORK
Cotidianul „NEW YORK TIMES” şi revistele „TIME OUT NEW YORK”, „VARIETY” şi „NEW YORK REVIEW OF BOOKS” au primit 23.590 dolari în 2010 şi 17.320 dolari în 2011. – ICR PRAGA
Revista „CO, KDY V PRAZE” a primit 642 euro în 2010 şi 703 euro în 2011. – ICR STOCKHOLM
Cotidianele „SVENSKA DAGLABET” şi „DAGENS NYHETER” au primit 21.200 euro în 2010 şi 26.518 euro în 2011.
Valoarea totală a contractelor de publicitate pentru ICR-urile din străinătate a fost:
– în 2010 – 62.203 dolari şi 270.800 euro
– în 2011 – 44.365 dolari şi 231.845 euro.
Aşadar, suma totală cheltuită pentru publicitate în cei doi ani de către ICR-urile din străinătate a fost de 106.568 dolari şi 502.645 euro!
În 2012, înainte de a fi schimbată conducerea ICR, echipa lui Patapievici încheiase deja contracte pentru:
– ICR VARŞOVIA, în valoare de 25.917 euro
– ICR MADRID, în valoare de 31.859 euro
– ICR NEW YORK, în valoare de 50.373 dolari.
Pentru aceste trei contracte nu exista nici o comandă, ceea ce devoalează felul în care acţiona vechea conducere ICR, adică încheia contractele de publicitate, stabilind sumele plătite, iar după ce apăreau articolele se făcea plata, mascîndu-se astfel faptul că acestea erau, de fapt, materiale publicitare! Evident, noua conducere nu a mai efectuat plăţile pentru aceste contracte.
ICR se lăuda cu articolele laudative, care erau, de fapt, materiale publicitare!
Să vedem cum arătau aceste articole din presa străină, pe care ICR le prezenta pe site-ul propriu şi în publicaţiile obediente din România:
– „PUBLICO” din 9 mai 2011: „Într-un articol apărut în cotidianul portughez Público (ediţia din 9 mai 2011), criticul de cinema Jorge Mourinha semnala: Debutul românului Marian Crișan se integrează prefect noului val românesc: planuri-secvență lungi, naturaliste, de grup, absența muzicii, evidențiind umorul sarcastic grefat pe disperarea unei societăți care incearcă să se ridice după o dictatură dezastruoasă”.
– „EL PAIS” din 2.10.2011: „Pe 2 octombrie, cotidianul El Pais dedică României editorialul suplimentului cultural Babelia, sub semnătura lui Ignacio Vidal Folch: „Două figuri intelectuale cu un profil foarte diferit, dar la fel de provocatoare, conduc în mod simbolic literatura română, invitata de onoare din acest an a Târgului Internaţional de Carte LIBER. Pe de o parte, în mod firesc, Norman Manea, autor cu faimă internaţională, perspicace eseist şi prozator, totodată narator al propriilor peripeţii în «Întoarcerea huliganului», scriitor contondent şi incomod. (…) Cealaltă figură intelectuală de mare influenţă este scriitorul Horia-Roman Patapievici, autor proteic, președinte al Institutului Cultural Român – Institutul Cervantes românesc.(…) alături de filosofii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu (…) formează trioul cel mai vizibil şi influent din cultura actuală”.
Cu astfel de „făcături”, plătite gras din banii pe care ICR îi primea de la buget, H-R Patapievici, Mircea Cărătrescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Gabriela Adameşteanu, Norman Manea şi alţii îşi asigurau recenzii favorabile, articole despre importanţa prezenţei lor la diverse manifestări, cu care apoi scoteau ochii românilor nerecunoscători care-i criticau în ţară!
Totul nu era decît o cosmetizare făcută pe bani publici pentru imaginea acestor profitori care, pe rînd, se propuneau chiar la Premiul Nobel!
Cineva trebuie să răspundă pentru jaful acesta înfăptuit de ICR sub conducerea lui H.-R. Patapievici, instituţie care ajunsese la un buget de aproape 15 milioane de euro anual!
În mod surprinzător, pe primul loc se află Lucian Ban, un pianist “american” de jazz, “originar din România”, care, într-un interviu pentru „Formula AS”, declara: „Eu nu pun mare preţ pe ideea de patriotism”! Pe patriotism, nu, dar pe banii banii patriei, da!
Ancheta cotidianul.ro, în colaborare cu ziaristionline.ro, scoate la iveală dovezi concrete ale jafului de la ICR sub mandatul lui H-R Patapievici: editarea unor cărţi care zac şi acum în depozit, plata unor publicaţii care să scrie pozitiv despre ICR, acordarea de bani pentru traducerea discreţionară a unor clienţi ai ICR etc. Aceasta in timp ce Basescu si Boc taiau de zor din pensiile batranilor si alocatiile copiilor. Cineva trebuie să răspundă pentru jaful acesta înfăptuit de ICR sub conducerea lui H.-R. Patapievici, instituţie care ajunsese la un buget de aproape 15 milioane de euro anual!
De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele „Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti (6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file), investigate integral de prea puţini istorici, alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea „criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată, desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei, se impune, dacă nu rejudecarea, anularea „Procesului”!
Buzatu cumpără două carnete noi, necompletate, unul de membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi altul – o legitimaţie KGB. La insistenţa lui cumpăr o căciulă de general cu stema sovietică în faţă (aici este foarte frig şi eu am venit cu o şapcă subţire)… Din acest moment, 23 aprilie 1992, există un document oficial în care se consemna acordul părţii ruse de a ne înapoia documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional al României.
Ai transmis, domnule MUSTAŢĂ, cu suflet uriaş reportaje dintr-un colţ de patrie în altul, ai spart atâtea inerţii ca să domine Adevărul, Dreptatea şi Frumosul, te-ai expus, cu suflet mare de român, cu verbul şi cu mintea împotriva atâtor răutăţi care nu conteneau şi nu contenesc să ne lovească cu lănci otrăvite, conştient că o Cetate, o ţară se apără, nu cu tăcere, nu cu laşitate, nu cu ascundere în turnuri de fildeş, sau mai rău, cu afundare în frivolitate şi promiscuitate, ci cu atitudine deschisă, cu pieptul drept în faţa furtunii.
“Cei dintâi vor fi cei din urmă, continuarea volumului “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni“, se constituie într-un demers absolut necesar a istoriei recente a României ca actor pe scena internaţională. Şi de această dată, Larry Watts ne oferă un studiu chintesenţial, vital pentru a ne apropia de adevărul aflat în spatele uimitoarei apoteoze a regimului Ceauşescu în 1978, şi transformărilor survenite până în ajunul prăbuşirii acestuia, incapabil de acomodare la o nouă conjunctură internaţională, în 1989. “
Evenimentul Zilei anunta cu surle, trambite si multa majuscule ca “ANDREI PLEȘU este printre dascălii primului MASTERAT de Studii RELIGIOASE din România”. Urmeaza, desigur, si inlocuirea orelor de Religie cu ore de “Istoria religiilor”, un proiect subversiv marca Plesu si ai lui, la care se lucreaza de cativa ani, nu tocmai buni. Redau stirea EvZ, dupa care vin cu detalii:
“Programul, o premieră pentru mediul universitar de la noi, va aborda istoria religiilor dintr-o perspectiva științifică, dincolo de disputele dogmatice şi polemice, iar profesorii vor fi experți în domeniu, precum celebrul scriitor Andrei Pleșu.
Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti va participa la Târgul Educaţiei, care se va desfăşura în zilele de 4-5 aprilie în incinta Facultăţii de Drept, cu un masterat inedit, primul din România care studiază istoria religiilor şi fenomenul religios într-o manieră ştiinţifică, readucând în discuţie relaţia dintre ştiinţă şi religie.
În cadrul masteratului vor fi studiate atât religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islam), cât şi religiile orientale (taoism, budism, hinduism, şamanism). Studenții vor avea acces la limbile-sursă ale marilor religii, element esenţial pentru o bună cunoaştere a fiecărei tradiţii religioase.
„Cunoaşterea fenomenului religios presupune întoarcerea către structurile noastre de cunoaştere. Studiul aplicat al religiei oferă, în dialog cu metodele de investigare cele mai recente din ştiinţă, pârghiile pentru schiţarea a ceea ce Mircea Eliade numea o „fenomenologie a minţii”, crede Madeea Axinciuc, directorul de program.
Printre profesorii care predau în cadrul masteratului se află Andrei Pleşu, Francisca Băltăceanu, Florin Ţurcanu, Monica Broşteanu, Madeea Axinciuc, Lucian Dîncă, Ştefan Colceriu. Programul are ca instituţii partenere Institutul de Studii Religioase din cadrul Universităţii Leiden (Olanda), Colegiul Noua Europă şi Centrul de Studii Bizantine „Sfinţii Petru şi Andrei”.”
Am incheiat stirea. Acum: masteratul in cauza nu este nici o noutate, asa cum o prezinta ziarul lui Andronic si Silberstein, ci dateaza deja de cativa ani. Singura noutate poate fi ca intre timp eseistul teosof cu inclinatii scien?tologice Andrei Plesu, absolvent dilematic de Istoria Artei, a devenit si “expert in domeniu” si, poate ce conteza cel mai mult, “celebru scriitor” (parca ar fi prezentat “tata-omida” si nu un profesor la universitate).
“Programul interdisciplinar de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii, organizat în cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, este primul program de masterat din ţară care propune studierea științifică, neconfesională și în afara oricărei dispute polemice a fenomenului religios” se spune pe pagina de net dedicata acestui master. De pe aceeasi pagina aflam si ca parteneriatele numite dateaza din 11 aprilie 2011:
Dupa cum observam, studierea este “stiintifica si neconfesionala”, dar se face cu o Universitate olandeza cu valente protestante acute, un colegiu infiintat si sponsorizat sub steag german care a produs cadre de referinta in istoria cascadorilor rasului din politica – Ungureanu, Baconschi, Paleologu, Papahagi, Nemtu, eiusdem farinae -, cat si cu un Centru de studii greco-catolic, inaugurat la Bucuresti in ianuarie 2011 de insusi seful de atunci al M.A.E., Baconschi Anatol Teodor. Profesorii, la fel. Sa-i luam la rand:
A. Plesu si Florin Turcanu sunt GDS-isti (deci au o religie aparte, de grup). Dl Turcanu lucreaza la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Studii Iudaice – Universitatea din București. In acest video puteti constata singuri de ce sufera Florin Turcanu…
Apoi, poate cea care ar fi trebuit sa fie considerata “cea mai celebra” din sirul de profesori enumerati de EvZ este, dupa parerea mea, doamna dr. Maria Francisca Băltăceanu, care are licenta in teologie de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Bucureşti (1996) si care a facut parte atat din colectivul de editare a operelor lui Platon condus de C. Noica şi Petru Creţia (1975-1976) cat si din cel al proiectului Septuaginta, iniţiat mai nou de Colegiul “Noua Europă” si tiparit la Polirom.
Arabista Monica Brosteanu, si ea autoare Polirom, a absolvit si cursurile Facultatii de Teologie la Institutul Catolic (1196), institut la la care a predat, mai apoi, printre altele, si Stiinte biblice.
Tanara Madeea Larisa Axinciuc (nascuta in 1976 – fotoJurnalul National), autoare Humanitas, are masterat in domeniul Studii Iudaice, de la Centrul de Studii Ebraice Goldstein- Goren. Intre 2005 si 2008 a fost director al Institutul Cultural Român, Tel Aviv.
Ştefan Colceriu este un tanar studios (nascut in 1979), angajat intre 2002 si 2006 la “New Europe College – NEC”, adicalea Colegiul “Noua Europa” al dlui Plesu si beneficar de atatea burse (ultima la Leiden) si granturi NEC incat mai bine le cititi aici. Din cate inteleg e un fel de Badilita (care se exprima pe greco-catolica.org asupra colegelor sale catolice Francisca Baltaceanu si Monica Brosteanu.
Alti profesori si lectori, nenumiti de EvZ (nu sunt inca “celebri”), cum ar fi Szilárd Szilágyi si confucianista Diana Yüksel, pot fi gasiti aici. Profesori invitati sunt: prof. dr. Moshe Idel, Universitatea Ebraică din Ierusalim, Israel Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti si prof. dr. Jürgen K. Zangenberg, Universitatea Leiden, Olanda.
Pe langa Targul Educatiei, tinerii sunt invitati si la Zilele Porţilor Deschise:8-12 aprilie 2013. Programul cursurilor deschise este: Miercuri, 16-18 – Iudaism, 18-20 – Religie şi magie, iar miercuri si joi Religii orientale si Religie comparata.
Miza este, insa alta, mult mai grava decat smintirea “elitelor”: miza este schimbarea orelor de religie ale elevilor cu ore de “istoria religiilor”. Masterul serveste drept model! Planurile au fost elaborate inca de dinainte de infiintarea de catre fostul (?) agent sovietic Andrei Oisteanu – prin trafic de influenta la Boc si Basescu – a Institutului de Istoria Religiilor , drept cadou pentru prietenul sau teosof, A. Plesu, si ca pilon principal al elaborarii operatiunii anti-ortodoxe sub o umbrela academica.
Ideea – sustinuta si de Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR) (vedeti DOC – Informatii suplimentare privind predarea religiei in scoli – Asur) – se ventileaza de ceva vreme. O prima tentativa de modificarea ilegala, pe sub mana, a statutului orelor de religie, a avut loc in 2010, prin introducerea unui punct la un capitol din Legea Educatiei, dupa ce proiectul de Lege fusese deja dezbatut, mai precis pe drumul dintre Ministerul Educatiei si Palatul Parlamentului. Autorul actului ilegal: dupa toate indiciile, idiotul funest Daniel Funeriu, fost ministru al Educatiei (ce oroare!), in prezent consilier al presedintelui (alta oroare) Traian Basescu si, in timpul programului de lucru, pe cand este platit de prostii de romani – in miezul zilei -, conferentiar despre “valori” la… Muzeul Taranului Roman. Iata relatarea din Adevarul, de la data respectiva:
“Religia nu va mai fi înlocuită cu ore de istorie a religiilor sau a artelor (placerile dlui Plesu! – subl. mea) aşa cum se propunea într-un proiect. Profesorii şi părinţii condamnă atitudinea unor reprezentanţi ai ministerului care încearcă de ani buni să elimine această materie.
Deputaţii din Comisia de educaţie au decis eliminarea din proiectul Legii educaţiei a prevederii care dădea posibilitatea elevilor ca, la cerere, să poată urma alte cursuri în locul celui de religie. Concret este vorba despre al treilea punct al capitolului 17 din Legea educaţiei, care stipula că, “la cerere, în locul orei de religie, elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar” (poate si cursuri utile de “sexologie”, dar pe invers, cum sunt cele promovat de Mircea Toma – nota mea). Nimeni nu ştie însă cum a ajuns această reglementare în lege, deoarece, toată perioada cât proiectul a fost postat pe site-ul Ministerului Educaţiei, acest punct nu a existat.
“În opinia mea, acest punct a fost introdus de cineva care nu are nicio treabă cu şcoala. De fapt, de mult se încearcă eleiminarea acestei materii din programa şcolară, chipurile pentru aerisirea planului cadru, dar eu sunt convinsă că nu vor reuşi acest lucru”, afirmă directorul Şcolii Constantin Brâncoveanu din Galaţi, Monalissa Nica.
După toate probabalilităţile, reglementarea a ajuns direct de la Ministerul Educaţiei întrucât ministrul Daniel Funeriu se declară un aprig susţinător al acestei idei. (…)
Ministrul Daniel Funeriu speră însă că până urmă se va reveni la varianta iniţială propusă de minister.“
In 2010 am avut noroc cu Patriarhia, care a intervenit prompt sesizand frauda ordinara:
“În ziua de 28 aprilie 2010, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat doamnei Roberta Alma Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor următoarea scrisoare în legătură cu proiectul Legii Educaţiei Naţionale:
Stimată Doamnă Preşedinte,
Am luat act cu surprindere şi îngrijorare de unele prevederi ale proiectului Legii Educaţiei Naţionale în forma transmisă de Guvernul României către Parlamentul României, în data de 14 aprilie 2010, formă care, pe de o parte, diferă în câteva aspecte importante pentru Biserica Ortodoxă Română de textul care s-a aflat în dezbatere publică, iar pe de altă parte nu ţine cont de o serie de observaţii ale Patriarhiei Române, care vizau concordanţa noului act normativ cu prevederi ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.”, se afirma, printre altele, in scrisoarea Patriarhului catre Camera Deputatilor.
Pana acum, teosoful nostru preocupat de “arte” si “istoria religiilor”, a fost lansat in spatiul ortodox de catre doi ierarhi. Am incercat si eu sa-i ascult parascoveniile proferate de pe scenele Clujului, cu ierarhi si informatori in sutana la picioare, si Iasiului, cu Inaltul ceva mai sus, la loja (nici un apropo, a facut destule, si de alta natura, tovarasul lui Plesu, Dinescu). Mi-a fost imposibil. Asemenea banalitati pedante insiruite scrupulos de batranul faun aferat, pe lat, ca niste margele de sticla pentru bastinasi, nu am mai ascultat de la orele de economie politica. Fostul conferentiar de estetica pentru activul Securitatii a reusit sa sminteasca un intreg auditoriu “select” – cam toti snobii Iasului, pe langa cei veniti din obligatie de serviciu – aranjandu-si vocea la nivelul leganatului mintal si cu un limbaj de budha pretios asezonat picant cu cel de baiat de dupa blocuri (vorbind despre Evanghelie cu referiri “umoristice” la telenovele si competenta sa “de beton” sau trimitand oamenii la “duhovnic sau psihoterapeut”, asezandu-l astfel pe Dumnezeu pe acelasi plan cu Freud). Mai concret, A Plesu, a reusit, prin “opera” sa de prelucrare, aschiere si preschimbare a pildelor Mantuitorului cu povesti de adormit adultii, sa inlocuiasca aproape la perfectie maniera de abordare a poporului cuprinsa de tezele din iulie (Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii) cu “Parabolele lui Iisus de la Humanitas”.
Toate acestea se intampla in Postul Mare si sub obladuirea unor Inalti ierarhi, aflati intr-o stare de orbire temporara (sper). Sa speram ca in lupta sa frenetica de a-i fura “nisa” si “target”-ul dlui Puric, A. Plesu nu va ajunge sa fie lansat si de Patriarhul Daniel, in chiar seara Invierii, de pe colina Patriarhiei, in timp ce Oisteanu ii va sparge ouale rosii. Sigur, sunt baiat rau si vorbesc urat in post. Pacatele mele! Dar iata ce scrie un apologet cu sutana al dlui Plesu, pe care, personal, sunt foarte intristat sa-l vad in stare de hipnoza pe site-ul de media al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei:
“După conferinţa pe care a susţinut-o şi cu prilejul lansării volumului „Parabolele lui Iisus“, de joia trecută, am avut o reacţie care m-a pus pe gânduri, din partea unui om de televiziune din Bucureşti. Acesta, urmărind imaginile cu mulţimea de oameni care îşi doreau foarte mult să pătrundă într-o sală ce-şi atinsese limitele (deşi au fost peste 700 de locuri), a comentat, oarecum hâtru: „La voi, la Iaşi, ultima îmbulzeală am văzut-o când s-a deschis un supermarket şi s-au dat tigăi la preţ de nimic. Nu credeam să văd acelaşi lucru la o conferinţă cu Pleşu“. Concluziile le puteţi trage şi dumneavoastră…”
Daca putem trage concluziile si singuri, atunci nu se va supara, cred, nimeni, daca voi spune ca “omul de televiziune din Bucuresti” se exprima ca atare intr-o operatiune de tampire (DEX – TÂMPÍ,tâmpesc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A-și pierde sau a face să-și piardă inteligența, a deveni sau a face să devină tâmpit; a (se) prosti). Pentru ca tot televiziunile din Bucuresti prezentau in acelasi ton, ca de la stratosfera la subpamanteni, “imbulzeala” de la Sfanta Cuvioasa Parascheva, cand veneau doar de vreo 100.000 de ori mai multi oameni, si nu se dadeau nici tigai, nici margele pe lat, ca la conferinta dlui Plesu.
Dar unde este Parintele Constantin Sturzu cel de altadata, cel care scria cu atata intelepciune ca Visul umanist secular naşte “derbedei” (unii cu staif), daca nu a inteles pana acum ce naste Grupul pentru Dialog Social – cel mai anticrestin grup organizat din societatea post-romaneasca -, atunci cand Biserica si slujitorii ei intra in stare transcedentala de somnolenta hipnotica…
Cu parere de rau,
Victor Roncea
PS: Dupa cum mi-a spus un batran monah, in cartea parabolica a lui Plesu “nu e pagină fără hule şi erezii!”. Astept, cu incredere, parintele, calugarul si teologul care se le si prezinte!
Sfânta Scriptură şi toţi Sfinţii îndeamnă la meditaţia, cu rugăciune, asupra cuvintelor ei. E limpede, aşadar, că de discursul de tip protestant presărat cu valenţe păgâne publicat de editura Humanitas în 2012 nu era deloc nevoie pentru ca intelectualii ortodocşi ai acestei ţări să-şi aducă aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos.
Sesizând absenţa mărturisirii intelectualilor ortodocşi, foarte vii şi prezenţi prin scrierile lor (nepromovate nici de editura Humanitas, nici de editurile B.O.R.), autori de mare rafinament, în majoritate ucişi de comunişti şi îngropaţi în uitare de postcomunişti, d-l Pleşu s-a simţit dator să-şi plătească o datorie veche de 30 de ani, de când filosoful Constantin Noica îi dăduse de făcut un eseu pe marginea Evangheliei.
Andrei Pleşu, acest nou Dan Brown al României, este exponentul unui curent de exegeză cu meticulozitate emasculat de orice comuniune şi asemănare cu Duhul, fără de Care nimic nu poate hrăni sufletele care cunosc din trăire şi din lucrare atât puterile şi limitele raţiunii, cât şi nevoia, puterea şi gustul Duhului.
Deschizător de drumuri gata bătătorite, lipsit de trăirea creştină şi de smerita cugetare, cunoscutul ne-teolog n-ar fi obiectul acestei scrieri dacă nu s-ar tot afişa sub tutela ierarhilor ortodocşi. E interesant cum cel ce se voieşte original cere girul Tradiţiei, iar cei ce reprezintă Tradiţia se voiesc aggiornatori. Respectăm libertatea fiecăruia de a crede, a alege, a exprima, însă este o datorie culturală, de credinţă şi de conştiinţă a amenda îngrijorătoarea frăţietate dintre două puternice şi opuse formatoare de opinie. Atât pentru el, care o viaţă întreagă a fost gnostic şi care nici până azi nu s-a dezis, cât şi pentru clerici, care nu promovează nici măcar Sfânta Scriptură sau pe Sfinţii care au tâlcuit-o. Ne întrebăm deci, fireşte, care e publicul ţintit de această manevră paradoxală şi ridicolă. Pentru că nici un creştin n-ar prefera să citească tâlcuiri la Evanghelie scrise de editorialistul de la Plai cu boi, şi nici un ateu consumator de creaţii în haine elitiste n-ar consimţi să mediteze, fie şi de la distanţă, la vreun cuvânt al lui Hristos citat de nevoie în carte, rămâne varianta căldiceilor bombastici, cei care se rătăcesc tocmai ca să se arate că de la-nceput n-au fost ai lui Hristos, precum este scris: «vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu».
Ortodoxul nu este interesat de ruminaţie ca ateii, nici de elucubraţie ca gnosticii, nici de speculaţie ca protestanţii, nici de scolastică precum romano-catolicii, ci numai de revelaţie – «De ce le vorbeşti lor în pilde? Ca auzind, să nu priceapă şi văzând, să nu înţeleagă». Cartea d-lui Pleşu este mărturie vie a adevărului acestui verset.
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, şi ar fi trebuit să pătrundă, să zguduie şi să transforme pe creştini înainte de a le fi reamintit, spre ruşinea lor, de altcineva. Însă e al plebei să idolatrizeze şi al regescului să cerceteze esenţa. Egida reală a acestui eveniment e moneda vremii – lipsa de discernământ, mlădiţă a necunoaşterii credinţei, a cărei primă faţă e relativismul postmodernist, în care în delir horesc autoproclamaţii liber cugetători şi opacizaţii pseudo-tradiţionalişti, spre năucirea oricărui temei al conceptului de libertate duhovnicească dăruită de Hristos prin poruncile Sale; cealaltă faţă este, iată, promovarea, de către purtătorii darului apostolic, a cărţii unui gânditor heterodox. Este ca şi cum Sfântul Apostol Petru nu şi-ar da seama că are de-a face cu Simon Magul, ci cu supuşenie i-ar duce trena şi l-ar invita să-şi exprime în faţa credincioşilor părerile sale despre Evanghelia lui Hristos. Pardon, Iisus. Căci d-l Pleşu nu-L numeşte Hristos, pentru că nici nu poate, precum scris este: «nimeni nu poate spune că Iisus este Domnul decât întru Duhul Sfânt».
Pentru cei ce însetează după Adevăr, cartea d-lui Pleşu este, fără Duhul Sfânt, doar un exerciţiu de sterilitate. Ca măiestrie a introspecţiei de tip esoterist, are eleganţă, ton relaxat, doct, spumos, dichisit cu toate celelalte trăsături de care nu era lipsit nici Voltaire. Un „exerciţiu de admiraţie” care-şi ascunde tristeţea nemântuirii sub voalurile unei bonomii studiate, ca un lied wagnerian ce nu poate însoţi către cer un suflet cuvios. Din punct de vedere literar, lui i se potriveşte cel mai bine celebra frază: „Domnule, eşti refuzat de spirit!”
Autentici gânditori creştini precum părintele Nicolae Steinhardtsau filosoful Petre Ţuţea, deşi aveau supleţea duhului ca rod al suferinţei pentru Evanghelie şi pentru luminarea neamului, dincolo de vivacitatea, pătrunzimea şi nesfârşirea vederii minţii lor, au taxat nemilos heterodoxia d-lui Pleşu.
Nu numai în ultimii cinci ani (răstimp pe care şi l-a luat ca să lucreze la acest volum) autorul a calomniat gândirea ortodoxă afirmând în mod public şi repetat că intelectualul ortodox nu trebuie să vădească prudenţă şi pază a minţii, nici evlavie şi cuvioşie în cercetarea raţională, căci acestea ar fi o redundanţă şi un anacronism; mai mult, mărinimosul tâlcuitor ne acuză că am fi o ţară de laşi în gândire, fiindcă preferăm mai degrabă să ascultăm de Sfinţii Bisericii decât de părerile noastre, sau, mai ales, de ale domniei sale.
Dacă un autor heterodox îşi poate exercita, nestingherit decât de conştiinţa sa, dreptul de liberă expresie garantat de Constituţie, ierarhilor şi preoţilor le este interzis de Sinoade Ecumenice să tâlcuiască Scriptura în afara înţelegerii Sfinţilor Părinţi. De aceea, elanul dat de ierarhi unei scrieri heterodoxe înseamnă cedarea puterii toiagului arhieresc cuiva care încă n-a urmat Pildelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ale cărui eforturi par a viza epurarea de orice concept, atitudine sau virgulă cu care s-ar putea asemăna Sfinţilor. Care este scopul încurajării unui astfel de tip de meditaţie, dacă nu acela ca să se înrădăcineze în ramura exegezei biblice o metodologie speculativă care s-o înlocuiască pe cea bazată pe revelaţie şi pe sângele martirilor?
Dacă o viaţă s-a ocupat ba cu înjurarea cugetului ortodox, apostolic şi patristic, ba cu articolaşe dintre pozele deşucheate ale unor publicaţii pornografice, ba cu alte exerciţii mentale de acelaşi calibru, d-l Pleşu, urmaşul spiritual şi legatarul propagandistului bolşevic Silviu Brucan, se foloseşte de criza catehetică, de credulitatea unui popor intenţionat lăsat în derivă şi de orbia ierarhilor, ca să înlocuiască cugetarea întru Dumnezeu cu oglindirea de sine. Dar pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, înlocuirea adevărului cu minciuna nu va amăgi pe cei ce deja urmează cu dragoste pe Hristos, Autorul Pildelor.
Die riesige exegetische Literatur, die sich auf die Gleichnisse des Evangeliums bezieht, neigt – mit einigen, wenigen Ausnahmen – dazu, eine kohärente Doktrin, ein System moralischer Regeln, prophetischer Ankündigungen und weiser Maximen aus diesen Texten zu ziehen, die zusammengenommen die Substanz einer christlichen “Philosophie” ausmachen würden, einer Philosophie, die oft in eine Ideologie mündet.
Was ich in meiner Forschung zu zeigen versuche ist, ganz im Gegenteil, die subtile und vielsagende “doktrinäre Inkohärenz” der Gleichnisse in ihrer Gesamtheit. Sie fördern eher die hermeneutische Flexibilität, die Freiheit der Lektüre, die Fähigkeit des Denkens, sich an die unendliche Vielfalt der einzelnen Fälle und Gegebenheiten anzupassen.
Es gibt Gleichnisse, die Wert auf die Tat legen und andere, die Kontemplativität empfehlen. Einige regen die Radikalität des Verhaltens an, andere die Diskretion, einige legen Umsicht nahe, andere Risikofreude, einige bevorzugen die kindliche Unschuld, andere die Reife des Urteilsvermögens. Die angedeuteten “Modelle” sind in der Regel außerhalb der geläufigen Kategorie des “Exemplarischen”
angesiedelt. In den Gleichnissen ist nichts vorhersehbar.
Ihre “Philosophie” ist, meiner Meinung nach, der erste große europäische Versuch, das Ideologische zu unterminieren, die oberflächlichen Konsequenzen und die vereinfachende Militanz zu demontieren. Ein Versuch, den die institutionalisierte Kirche anscheinend nicht gänzlich auf sich zu nehmen bereit ist.
Recommended Reading:
Plesu, Andrei. Reflexion und Leidenschaft: Elemente einer Ethik des Intervalls. Wien: Deuticke, 1992.
– Wer in der Sonne steht, wirft Schatten. Ostfildern vor Stuttgart: Ed. Tertium, 2000.
– Eliten – Ost und West. Berlin: de Gruyter, 2000.
Care a fost primul act de corupţie de după căderea lui Nicolae Ceauşescu, zisă revoluţie?
Andrei Pleşu l-a cadorisit pe Gabriel Liiceanu cu tot patrimoniul Editurii Politice
Primul act de corupţie de după Revoluţie pare să fi fost comis de Andrei Pleşu, care, în calitate de ministru al Culturii, prin Ordinul 82/20 februarie 1990, a desfiinţat Editura Politică şi a înfiinţat Editura Humanitas, căreia i-a transferat şi întreg patrimoniul Editurii Politice! Şi pentru că Gabriel Liiceanu a fost ”oropsit” de comunişti, i-a dictat acestuia şi un salariu de aproape 6.000 de lei.
Documentul de mai jos a fost ascuns pînă acum opiniei publice, el nefiind niciodată publicat în Monitorul Oficial, deşi toată lumea ştie că, practic, Gabriel Liiceanu a fost împroprietărit de statul român cu un patrimoniu foarte valoros la vremea aceea.
În acest fel, se poate spune că, prin grija fostului ministru al Culturii Andrei Pleşu, startul unei competiţii ce avea să înceapă curînd între edituri a fost „furat” de acţiunea celor doi prieteni.
Patrimoniul Editurii Politice era format din spaţiile situate la nivelul IA din Casa Scânteii, precum şi mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!
La foarte scurt timp, Gabriel Liiceanu a devenit chiar proprietarul Editurii Humanitas, implicit al patrimoniului preluat de la fosta Editură Politică.
Ordinul 82/20 februarie 1990, întrucît conţinea prevederi patrimoniale, trebuia să fie publicat în Monitorul Oficial, însă, pînă acum, el a rămas îndosariat la Ministerul Culturii.
Nu întîmplător, în aceşti 23 de ani de la emiterea acestui Ordin semnat de Andrei Pleşu, filosoful de la Tescani şi-a publicat toate cărţile la Editura Humanitas, înfiinţată chiar de către dumnealui prin Ordinul de mai sus.
Rămîne de lămurit un singur lucru. Un act al statului român (nepublicat în Monitorul Oficial) mai este lovit de nulitate după 23 de ani?
Avram Iancu: “Mihălţule! Mihălţule! Botez de sânge! Cu mult sânge de duşman te voi răsplăti! De şapte ori au tras ucigaşii cu puştile asupra bieţilor români, neînarmaţi şi nevinovaţi. Optzeci de români au căzut la pământ din care cincizeci strigau că îi dor rănile, iar 30 erau morţi. Dar, afurisitele fiare în loc să deie cel mai mic ajutor celor nenorociţi, de ei, îşi luară puştile pe umeri şi se întorse înapoi la Aiud”.
Astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să ne amintim și să le amintim și lor, că acolo unde acum câteva zile s-a arborat drapelul secuiesc, tot acolo a stat arborată și o opincă românească. Spre veșnică amintire a tuturor celor care încearcă să uite asta.
Dacă aş putea, aş declanşa un boicot faţă de expoziţia de cadavre de la Muzeul Antipa, intitulată pompos „The Human Body”. Înainte să săriţi cu mantra „îngrămăditule, bigotule, fundamentalistule” vă rog să citiţi de ce consider expoziţia de la Muzeul Antipa drept o insultă la adresa umanităţii.
Dezvăluirile publicate de cotidianul.ro n-au rămas fără rezultat. Astfel, Irina Horea, noua soţie a lui Nicolae Manolescu, şi-a dat demisia din funcţia de vicepreşedintă a Uniunii Scriitorilor. De asemenea, după unele informaţii şi Nicolae Manolescu va fi retras din funcţia de ambasador UNESCO, unde se afla inca in functie o alta sotie de-a sa.
Azi am avut un termen in Procesul Liicheanu – numele cu care va ramane in istorie. Sunt noutati interesante, livrate via Casa de Avocatura Valeriu Stoica & Compania de spalat cadavre publice. Dar ii las exclusivitatea prezentarii lor colegului meu acuzat de Militia Gandirii Humanitas, faimosul Ion Spanu, care le va detalia maine, in Cotidianul. Pana atunci, va ofer un Remember al delictelor de opinie de care ne facem vinovati, conform marelui plagiator pus sa umble cu “Cercul” de Iliescu-KGB, GabriGel Liigheanu 🙂 :
„Eu am făcut o greşeală la ultimul referendum. Şi greşeala a fost că până la urmă, deşi pierdeam, că nu m-am bătut. A doua oară nu mai repet această greşeală. Dacă mă mai suspendă o dată, de data asta mă bat cu ei să iasă electoratul la vot”, a spus preşedintele în interviul dat lui Robert Turcescu.
La Bucureşti, pe 11 februarie, Traian D. Băsescu s-a întâlnit cu “Colegiul şi activul de comandă al SIE“. La Moscova, pe 14 februarie, Vladimir V. Putin s-a întâlnit cu “activul de comandă şi Colegiul extins al FSB“. Înainte vreme se spunea, şi la Bucureşti, ca şi la Moscova, “activul de partid şi de comandă”.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Criticul Nicolae Manolescu, care este si foarte activ pe numeroase alte functii, urmeaza sa fie retras de la post in scurt timp, dupa 5 ani si jumatate de mandat, afirma sursele MAE citate. Conform acestora, cei care se detaseaza pentru ocuparea prestigioasei pozitii de la Paris sunt cunoscutii academicieni Eugen Simion si Razvan Theodorescu dar si Nicolae Breban, care spera insa sa preia destinele Uniunii Scriitorilor din Romania, dupa ce s-a demonstrat ca Nicolae Manolescu a falsificat statutul USR pentru a ocupa functia de presedinte intr-un al treilea mandat. Cei trei au avantajul ca sunt si academicieni, spre deosebire de Nicolae Manolescu.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Chiar aşa, ce are în comun dl Tismăneanu cu tovarăşul Brucan? Răspunsul cere o coborâre în arhivele istoriei recente. Să începem cu istoria cea mai recentă, cea a sprijinului acordat de dl Tismăneanu Preşedintelui Băsescu.
Noul redactor-şef al revistei „Tribuna” din Cluj este Mircea Arman, doctor în filologie, autorul unei monumentale „Istorii critice a metafizicii occidentale” şi al unor traduceri fundamentale din Martin Heidegger [primul traducator in romaneste a lucrarii lui Heidegger Sein und Zeit – si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – Filiala Cluj nota Roncea.Ro]. După numirea sa prin concurs la conducerea cunoscutei reviste, al cărei fondator a fost Ioan Slavici, Nicolae Manolescu [pensionabilul de la UNESCO – nota Roncea.Ro] a reacţionat violent într-un articol publicat în ultimul număr al revistei „România literară”, anunţând astfel începutul unui conflict de lungă durată. [Personajul care a pierdut concursul generand atacul gastii CPEx-istului CC al PCR si KGB Gogu Radulescu este un oarecare Ovidiu Pecican, membru fondator al Asociatiei anti-crestine “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta” – nota Roncea.Ro.]
Pentru a afla mai multe amănunte despre culisele acestuia, dar şi pentru a vedea care este proiectul noii echipe manageriale de la „Tribuna”, l-am invitat să răspundă întrebărilor noastre chiar pe Mircea Arman.
„Manolescu a rămas discipolul lui Gogu Rădulescu”
Ion Spânu: În mod surprinzător, chiar după primul număr de când aţi fost numit la conducerea revistei „Tribuna”, aţi avut parte de un atac extrem de dur din partea lui Nicolae Manolescu. Ce credeţi că l-a deranjat atât de mult pe preşedintele Uniunii Scriitorilor, încât să fie atât de virulent în articolul „Noua direcţie a Tribunei din Cluj”, apărut în ultimul număr al „României literare”?
Mircea Arman: Domnule Spânu, voi intra direct în subiect. Pe acest domn îl deranjează faptul că nu mai poate controla revista „Tribuna”, că oamenii săi au fost eliberaţi, prin decizia mea, din consiliul ştiintific consultativ al revistei. Au intrat în locul unor vechi culturnici şase academicieni. După câte am auzit, domnul Manolescu este extrem de frustrat că nu este primit ca membru titular în Academia Română. E problema sa, aşa cum „Tribuna” e problema mea, iar părerea dânsului despre mine nu are nici o valoare, eu mă ocup cu filosofia, nu sunt literat, iar în filosofie domnul Manolescu e necalificat. Nu mai vorbim de faptul ca dânsul e discipolul lui Gogu Rădulescu câtă vreme eu sunt al lui Anton Dumitriu.
Am observat că Nicolae Manolescu se teme, oarecum, de anunţata dvs. „revoluţie” de la „Tribuna”, scriind că înţelege cam unde „bate”. Unde bate, domnule Mircea Arman?
Bate cam spre falimentul literaturii române, spre falimentul incredibil al tuturor revistelor USR, al USR ca instituţie, bate către acte şi fapte cu iz penal (o spun în calitatea mea de jurist) şi bate, în special, pe chestiunea valorii, a celei autentice, nu pe cea fabricată de găşti. Dacă doreşte dl. Manolescu putem intra în detalii, detalii care ar putea alerta autorităţile competente ale statului român. Nu mă feresc…
„Nu vreau să accept oameni de cultură «făcuţi», cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă”
Totuşi, un cititor avizat îşi dă seama uşor că „deranjul” domnului Manolescu a fost provocat de acest pasaj din editorialul dvs. din „Tribuna”: „Cultura română se află la un moment de răscruce al existenţei ei. Nu cunoaştem o perioadă mai tulbure, mai lipsită de elementul de valoare decât cea pe care o trăieşte cultura noastră după Revoluţia din 1989”. Este, aici, o trimitere directă la Manolescu, cel care a condus, după 1989, Uniunea Scriitorilor?
Nu neapărat, era o constatare cu valoare generală, pentru că filosofia operează cu conceptul, adică cu generalul. Literaţii au mania de ”a citi printre rânduri” şi, de cele mai multe ori, se încurcă, ajung prin instanţe, ajung să fie condamnaţi. Nu mă interesează ce a făcut x sau y, din ce gaşcă face parte, nici nu cunosc şi nici nu vreau să cunosc aceste găşti, dar vreau ca în această cultură să primeze valoarea, să triumfe adevărul. Sună idealist, nu?
Ei, chiar şi aşa, voi continua să îmi exprim liber ideile, crezul; nimeni, toţi manoleştii din lume nu vor reuşi să mă oprească. Luther avea o vorbă: „Tue recht und scheue niemand”! Atât timp cât îmi fac munca corect, cu dăruire, nu mi-e teamă de nimic, oricâte vorbe şi acuze nefondate s-ar vântura. Pe de altă parte, nu vreau să accept oameni de cultură ”făcuţi”, cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă. Nu sunt venit cu hârzobul de pe altă planetă, domnule Spânu, nu sunt un naiv, sunt avocat. Dar am confortul material şi psihic de a nu ceda, de a nu putea fi ”adus în rând” de nimeni şi nimic. Cu remuneraţia de la „Tribuna” îmi pot schimba două becuri la maşină în service-ul specializat. Nu vreau să epatez, nici să jignesc scriitorii şi alţi oameni care nu sunt îndestulaţi material în această ţară. Spun asta spre a arăta că nu pot fi şantajat. Nu am fost securist sau colaborator al securităţii, am refuzat să mă fac membru de partid, nu am nevoie de nici un hatâr din partea nimănui, nu vreau bani, nu vreau funcţii. Sunt, însă, însetat de adevăr. Chiar dacă sună patetic, asta e.
„Nu sunt intelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena”
În acelaşi text, incriminat de Nicolae Manolescu, atacaţi direct grupul de la Păltiniş, numindu-i pe cei ce se revendică astfel „epigoni ai lui Constantin Noica”, acuzându-i, în acelaşi timp, de „sete de putere şi arghirofilie”. Le spuneţi tot lor că eseurile şi „cărţuliile” semnate de ei „nu vor edifica vreodată vreo cultură”. Vă rog să dezvoltaţi acest subiect, întrucât pe marginea lui vă acuză Manolescu de „ură faţă de marii intelectuali şi scriitori de astăzi”, care „se bucură de recunoaşterea unor merite” de care dvs. n-aţi fi avut parte. Sunteţi invidios pe cineva?
Nu ştiu de unde vorba asta cu ”intelectualii”. Care intelectuali? Nu înţeleg. Sunt unii mai intelectuali decât alţii? Dacă se referă domnul Manolescu la filosofie, care e regina culturii, e de înţeles să vorbească de intelectuali, dar dânsul nu intră în categorie; ce e critica literară decât idee la mâna a zecea etc… şi dacă vom continua aşa nu sunt intelectuali nici juriştii, nici medicii, nici inginerii, economiştii şi toate celelalte categorii care au urmat diferite specializări şi excelează în ele, sunt întelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena, cei care, în opinia mea, sunt născuţi slugi şi care se vor ofusca foarte tare când vor citi aceste rânduri.
June 5th, 2013 
VR 
Articolul magistral al lui Ion Spanu poate fi citit integral la Cotidianul
Posted in 
Tags: 
