Pe 21 ianuarie 2008 publicam pe blogul roncea.wordpress.com articolul lui Timothy Garton Ash “Orwell’s List“. Mă gândeam că poate unii vor pricepe câte ceva… Ash este cel care a scos la lumină, din “cenuşa” arhivelor Foreign Office, după 54 de ani de stat la secret, faimoasa – pentru unii, desigur – “Listă a lui Orwell”. Patriotul britanic Eric Arthur Blair nu a fost numai un autor de geniu ci, după cum s-a dovedit, şi un agent al istoriei, fără îndoială, dar şi al Majestăţii Sale, în primul rând, servindu-şi, înainte de toate, patria. Orwell colabora cu un organism ultrasecret, un fel de corespondent al viitoarei Unităţi “Anti-KGB” din România socialistă (UM 0110 a DSS): Departamentul Cercetări – Informaţii (IRD), creat de Foreign Office în 1948 pentru a contracara propaganda şi infiltrările sovietice în rândul elitelor britanice. Cel de-al doilea şef al IRD, structură desfiinţată oficial în 1977, a fost ulterior şi şef al MI6. Fac o paranteză şi adaug că primul nume al unităţii 110 a fost “Grupa XX” – scris exact aşa, cu cifre romane, după modelul britanic al “Comitetului XX” – ceea ce în engleză înseamnă şi “double-cross”, obiectul activităţii ofiţerilor de contrainformaţii pe sectorul răsăritean şi nu numai, respectiv agenţii dubli, trădătorii. Cine ştie ce surprize ne mai rezervă istoria secretă a serviciilor secrete…
Lista lui Orwell, scrisă în 1949, cu mai puţin de un an înainte de moartea sa prematură, la 47 de ani, conţinea numele celor suspectaţi de Orwell de a fi propagandişti comunişti mascaţi şi agenţi conspiraţi sau de influenţă ai sovieticilor din rândul intelectualilor cu paşaport britanic (scriitori, jurnalişti, filosofi, istorici, politologi, actori, politicieni, ofiţeri de informaţii acoperiţi, ef) care, cu toţii, se prefăceau că-şi slujesc sau preamăresc ţara, cu gura. Pe listă, nume mai mult sau mai puţin sonore pentru zilele noastre, cum ar fi Charlie Chaplin, jurnalistul Richard Gott, sovietologul Isaac Deutscher, filosoful John Macmurray sau cârtiţa NKVD Peter Smollett, al cărui nume real era Hans Peter Smolka. 38. Nu 22, ca la noi.
Peste ani, cum ar fi acum, FBI avea să dea publicităţii date desecretizate din Dosarul actorului şi regizorului Charlie Chaplin. Foste note secrete din 1953 atestă relaţiile strânse ale lui Chaplin cu organizaţii sovietice care activau sub diverse paravane – un fel de ONG-uri de azi – cât şi apartenenţa sa la structuri comuniste (câteva fişe, mai jos). Ştiaţi, de exemplu, că scenariul filmului “Timpuri Noi” a trecut întâi pe la Moscova, unde a fost “editat” de o Comisie specială de cenzură a URSS, pentru a nu contraveni propagandei sovietice în lume? Sau că în 1947 Chaplin i-a scris comunistului Pablo Picasso (viitor dublu laureat al Premiului Lenin) să organizeze o demonstraţie în faţa ambasadei americane de la Paris ca protest faţă de deportarea muzicianului evreu austro-ungar Hanns Eisler, dovedit drept agent KGB şi expulzat din SUA, autorul Marşului Cominternistului şi al imnului RDG? Un fel de Socor…
Richard Gott era în 1994 editor principal al influentului cotidian britanic “The Guardian”. Un tip cunoscut, al cărui cuvânt răspicat era ascultat pe la toate televiziunile. Un fel de CTP, să zicem… Însă 1994 a fost anul când Gott a fost silit să-şi dea demisia după ce s-a dovedit că s-a aflat ani buni (răi?) pe statul de plată al KGB. Probabil de când îl pusese Orwell pe lista lui. Adică de cel puţin 45 de ani… Pentru cunoscători mai adaug că tipul făcuse şcoala la Oxford University. În prezent Gott este cercetător onorific al Institutul pentru Studiul Americilor de la London University.
Isaac Deutscher a fost un evreu galiţian troţkist cu o viaţă asemănătoare cu cea a lui Tismăneanu. După ce a slujit Partidul Comunist în Polonia a devenit sovietolog de renume mondial în Marea Britanie.
John Macmurray era un tip foarte evlavios, cult, doct, cu barbă. Unii spun că era şi un gurmand cu mult umor. Spre sfârşitul vieţii s-a aşezat într-o sectă ce poate fi comparată cu cea a catarilor. A fost foarte apreciat de Tony Blair, premierul britanic. Pe vremea lui Orwell se străduia prin lucrările sale să lumineze poporul britanic despre apropierea dintre creştinism şi comunism, cu trimitere, pozitivă, la Rusia sovietică. Filosoful John Macmurray, care a inventat şi conceputul de “comunism-creştin” (un fel de “naţional-comunism”), nu a fost dovedit niciodată ca agent KGB.
Cel mai interesant este Peter Smollet aka Hans Peter Smolka, coleg de presă cu George Orwell, dar care, în plus, în anii războiului condusese în Ministerul britanic de Informaţii chiar Secţia responsabilă cu monitorizarea şi sabotarea operaţiunilor URSS în spaţiul Marii Britanii. Născut în Viena, viaţa acestuia seamănă cu cea a tatălui lui Horia Roman Patapievici, care a devenit membru al Partidului Comunist din Austria pe când era traducător la Comandamentul trupelor Armatei Roşii din capitala austriacă sub numele de Denys Patapiewicz, ulterior Denis Patapicovici transformat într-un final în Dionis Patapievici, şi care avea să devină tovarăşul responsabil de relaţiile cu ţările CAER şi şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat a RPR. Conform lui Timothy Garton Ash, Smollet/Smolka este cel care a blocat prima tipărire a lucrării lui George Orwell “Ferma animalelor”, motivând că este prea anti-sovietică şi “nu e bine să ne stricăm relaţiile cu marea putere rusească” (oare de câte ori n-am auzit şi noi asta prin România?). După ani s-a dovedit, normal, că Smollet/Smolka – care primise de la Regină chiar Ordinul Imperiului Britanic – fusese agent al NKVD încă din 1933, de la plecarea din Viena, devenind membru “de frunte” al reţelei KGB coordonate de cunoscutul trădător britanic şi agent sovietic Kim Philby. Kim, un fel de Pacepa mai prost. Pentru că în loc să “defecteze” în SUA, la căldurică, s-a dus să moară prin blocurile comuniste şi friguroase din Moscova. Smolka avea nume de cod ABO. Cum ar fi, aproape opusul lui Z.
Întrebare: N-ar fi fost bine ca Regatul Unit al Marii Britanii să-i radă pe toţi cei de pe Lista lui Orwell atunci când jurnalistul a livrat-o Unităţii Anti-KGB?
Fotografia inedita cu generalul Victor Neculicioiu ne-a fost oferita de prof. Cristian Troncota care isi lanseaza maine, 17 decembrie 2014, ora 17.00, la Libraria Eminescu, a doua editie, mult imbunatatita si adăugita, a lucrarii sale despre Securitate – „DUPLICITARII”.
Fostul șef al unităţii speciale anti-KGB din România – unica de acest gen din întreg spaţiul dominat de URSS -, generalul-locotenent Victor Neculicioiu, a murit, cu aceeași discreție care l-a marcat întreaga viață, chiar pe 16 decembrie, anul trecut. După revoluție, s-a retras la Cristian, unde avea o casă. Am avut onoarea să-l cunosc personal. Dumnezeu să-l ierte!
Victor Neculicioiu a confirmat implicarea rușilor la Revoluție
Referitor la conspiraţia de la Iaşi, referirile Securităţii au fost destul de vagi în anii de după Revoluţie. În 1994, Victor Neculicioiu, fost şef al contraspionajului, reda mitingul eşuat la Iaşi în câteva fraze. Iată mărturia sa în faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie: „La 14 decembrie am fost trimis la Iaşi cu o echipă, să văd implicarea ruşilor. S-a semnalat că va fi o acţiune de anvergură. Aveau oameni care-i ţineau la curent şi cadre de informaţii la ambasadă. Să scoată lumea în stradă. Pe 15, erau doi sau trei reţinuţi. (…) E drept, zona era bătută de ruşi. Trebuia să se iasă în stradă pe 16, 19 şi parcă 22. Nu au ieşit”.
Aşa cum rezultă din documente date publicităţii, instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de Departamentul Securităţii Statului în 1982, relevau că “România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Generalul Victor Neculicioiu, ultimul director al Unităţii 0110 (unitatea anti-KGB) a Securităţii a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat dupa revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era “destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă “ca orice stat occidental”.
Încă de la începutul anilor `80, unitatea 0110 a fost organizată în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB si GRU. Alta era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor sovietice. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină.
După publicarea articolului desprea ruptura dintre frații George și Victori Roncea și Partidul România Unită, cei doi jurnaliști și activiști anticomuniști invocând eliminarea din statutul formațiunii în curs de constituire a propunerii privind principiul lustrației, pentru prevenirea accederii în funcții de conducere a foștilor activiști PCR sau cadre din fosta Securitate sau alte structuri represive ale regimului ceaușist, deputatul Bogdan Diaconu, liderul PRU, a invocat o decizie a Curții Constituționale.
Este vorba de Decizia 308 din 28 martie 2012, judecătorii decizând la vremea respectivă că principiul lustraţiei este neconstituţional. Liderul PRU a spus astfel că dacă în statutul formaţiunii s-ar fi făcut referiri la lustraţie, s-ar fi oferit practic un pretext Tribunalului Bucureşti să respingă înregistrarea partidului.
Astăzi am primit la redacție în exclusivitate o replică semnată de George și Victor Roncea, prin care cei doi combat acest argument. Redăm integral în rândurile următoare textul menționat:
”Bogdan Diaconu face uz din păcate de o retorică găunoasă și mai ales face dovada necunoașterii Legii Lustrației la care se referă, a necunoașterii hotărârii CCR cu privire la neconstituționalitatea lustrației, nu cunoaște nici definiția și sensul termenului folosit, nu cunoaște legea partidelor și nici prevederi legale în uz cu privire la discriminare. Deși este absolvent de Drept. Și dorește să conducă un partid politic.
Mai mult, în răspunsul său, după publicarea motivelor pentru care am anunțat publică ne despărțim de cei care s-au adunat într-un proiect politic teoretic de dreapta, semnalizând însă la stânga, Bogdan Diaconu face o eroare logică majoră ce pune în discuție nivelul său de (ne) cunoaștere a unor norme elementare de drept.
Pentru clarificarea deplină a situației, și a așa ziselor temeiuri juridice invocate de Bogdan Diaconu, am solicitat opinia – judecata – unui autentic judecător, o somitate în domeniul Dreptului, magistrat de o viață, ce a parcurs toate nivelele ierarhiei judecătorești până la poziția de președinte al Tribunalului Municipiului București și înalta funcție de judecător al Curții Supreme de Justiție. De asemenea fostul parlamentar Corneliu Turianu în calitate de practician al dreptului, profesor universitar, conducător de doctorat, a susținut o enormă activitate științifică, didactică și publicistică. Mai supremă autoritate în temă nu cunoaștem.
Vă oferim în exclusivitate, la finalul replicii noastre, cu acordul său desigur, observațiile sale pe această temă, deoarece a urmărit tema, care chiar nu este una derizorie, colaterală, ci una de esență, fundamentală pentru întreaga societate, chiar și așa, prilejuită de un „scandal” despre Lustrație – sau mai degrabă de neînțelegerea ei.
Prima confuzie să zicem a reprezentantului viitorului PRU provine din necitirea textului de lege invocat chiar de el prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au considerat ca neconstituţionale doar dispoziţiile art.1 lit. g) din Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Deci, să subliniez încă odată ce n-a citit președintele PRU, ori s-a făcut că nu pricepe din hotărârea CCR care se referă la: „limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice” a foştilor etc şamd.
Ca parlamentar măcar ar fi trebuit să cunoască ce s-a votat în Parlament şi ce a decis Curtea Constinutionala. De când este vreodată o poziţie oarecare într-un partid politic asimilata drept o „funcţie sau demnitate publică”? De când? De niciodată.
Un partid politic nu este statul sau instituţiile acestuia, nu este nici o companie privată sau multinaţională. Un partid este o formă a exercitării de către cetăţeni a dreptului de asociere consfințită prin Constituţia României din 1991, unde se arată în Articolul 37 (1) ca: “Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice”.
Un partid se guvernează conform dreptului la libera asociere în baza unui contract care nu contravine normelor de drept, nu e ilicit și conform acordului parţilor nu e nimeni obligat să adere.
Nu este în niciun caz o restrângere în exercitarea drepturilor cetăţeneşti instituirea unor reguli interne de funcţionare în baza unor criterii adoptate de comun acord prin statut, câtă vreme sunt respectate prevederile legii, respectiv Legea nr. 14 din 2003, Legea partidelor politice.
Termenul de Lustrație, la origine, definea un ritual roman de purificare, de curățire. Termen folosit după prăbușirea regimurilor comuniste din 1989, drept un proces constând în „măsuri administrative de care uzează regimurile post-totalitare pentru a exclude din instituţiile publice pe acele persoane care au lucrat pentru sau au colaborat cu regimul comunist”.
Cu mulți ani în urmă, în timp ce fratele meu mai mic, Victor se afla la Washington, subscrisul Roncea senior, am fost invitat în Germania, ca reprezentant al Ligii Studenților, alături de Ticu Dumitrescu ca reprezentant al foștilor deținuți politici, să vedem cum realizează Comisia Gauck Lustrația, mai întâi de toate a celor din STASI, securitatea subordonată KGB. Ni s-a explicat, cu Convenția Drepturilor Omului în mână ce trebuie făcut (și) în România fără a încălca vreun drept fundamental. Așa s-a născut proiectul de lege ce a dus la comicăria CNSAS, deoarece la noi lucrurile nu pot fi bine făcute, ca la ei, astfel s-a ajuns în final, ca după 21 de ani de vorbăraie pe tema așa zisului proces al comunismului, să nu poată fi adoptată măcar formal și simbolic o măsură legală de oprire a cotropirii pîrghiilor statului de către comuniști și urmașii lor. Nemții și-au făcut treaba, acolo la ei, pastorul Gauck este acum președintele Germaniei, românii au ales și ei un german de origine în fruntea țării, dar în rest totul diferă. Nici măcar la nivelul unui amărât de pseudo partid naționalist n-am reușit introducerea unei prevederi minimale cu privire la fostele cadre ale Sistemului.
N-am cerut nicăieri ceva ce aduce măcar pe departe cu definiția lustrației deoarece o prevedere statutară a unei organizații politice nu este o măsură administrativă iar partidul nu este o instituție de stat. Este o opțiune de bunsimț restrângerea accesului vechilor comunişti şi securişti la conducerea unei organizaţii de tineri ai noii generaţii, mai ales acum în anul 2014, când milioane de români au cerut răspicat – și au votat apăsat – ca să nu mai fie comuniști sau urmași de-ai lor în fruntea Țării. Nimeni nu le-a interzis să fie membri de orice fel ai partidului dacă vor, ci doar să nu râvnească la butoanele şi pârghiile conducerii unei organizaţii de dreapta, ce se pretinde creştină, pro familie şi Biserică. Comuniştii urăsc Biserica, urăsc credinţa, urăsc familia, iubesc doar banul şi tot ce este drăcesc în general și sunt corifei ai inversiunii ca și Vadim Tudor, cunoscut drept Tribunul homosexualilor, după o hotărâre judiciară, chiar în opoziție cu subscrisul, cel care am probat această calitate aparte a șefului PRM (după ce a votat în favoarea homosexualilor şi pedofililor la Parlamentul European).
Respingerea comunismului, de către o organizaţie ce se pretinde naţionalistă, ca PRU, deci opusă internaţionalismului, o formațiune ce susține că își asumă normalitatea, adică Patria și Neamul, este implicită. Respingerea calităţii de organ deconducere a vreunui fost organ de conducere din structurile represive comuniste nu este o discriminare şi nu aduce atingere niciunui drept constituţional. Dimpotrivă este o întărire a ordinii constituţionale.
Partidul comunist fiind un curent subversiv internaţionalist cu practici conspirative ce săpa la temelia statelor şi subjuga interesul naţional unui interes supranaţional ca şi masoneria este ab inițio un atentator la ordinea de drept constituţională.
Iar partidul comunist este de facto scos în afara legii în România, fie şi dacă avem în vedere crimele comise pe parcursul atâtor ani de dominaţie.
În opinia mea, şi mă număr printre cei care am luptat cu arma în mână în decembrie 1989, comunismul a fost condamnat în stradă, cu preţul sângelui. Şi mai apoi, încă odată, comunismul a fost condamnat în veșnicie, după ce în iunie 1990, din nou, s-a tras în noi, în tinerii anticomunişti ai Pieţei Universităţii, iar cei care au scăpat de glonț au fost martelaţi cu răngile şi calcaţi în picioare de către gibonii lui Ilici. Nici eu şi nici fratele meu nu ne considerăm victime, am făcut ce trebuia să facem, n-am plecat acasă în noaptea de 13 spre 14 iunie, nu am părăsit Piaţa Universităţii şi am votat prin vot deschis, democratic, sărămânem să luăm bătaie de la mineri. Am ştiut de la bun început că va fi un preţ, pentru tot ce am făcut împotriva Haitei lui Ilici, a kaghebiștilor săi, a reţelei kominterniste care a pus mâna pe putere, prin fraudă şi datorită suportului rusesc. După atâţia ani de la acele momente cumplite nu avem niciun motiv să ne dezicem, până la sfârşitul vieţii, de acel “ceva” pentru care am fost dispuşi să plătim cu o moarte.
Acel “ceva” era un lucru simplu, de bun simţ elementar. Noi am cerut doar atât – “fără comunişti, fără securişti în fruntea ţării!”. N-am cerut Nuremberg, n-am cerut spânzurarea nimănui. Noi am venit cu o floare ei cu bâte şi topoare.Comuniştii şi nomenclaturiştii kominterniști au rămas la putere şi rezultatelese văd. Dezmăţul corupţiei de azi aparţine neociocoimii roşii, comuniştilor şi urmaşilor lor.
Ceea ce am cerut să fie introdus în Statutul PRU, şi eu şi fratele meu, acele două rânduri, erau benefice partidului. Era o prevedere de salvgardare a valorilor organizației, căreia noi doi i-am oferit o doctrină și un program naționalist autentic, cu inspirația lui Iorga nu a lui Roller, elaborată de lideri ai Pieței Universității nu ai mizeriei care a fost PRM. Noi am sperat și ne-am dorit ca PRU să fie o formațiune ce putea da un semnal de însănătoşire a societăţii româneşti, o organizație ce ar fi putut reprezenta un model de generație. O generație tânără ce are ca scop protecția reperelor fundamentale ale națiunii, ale democrației și ale statului de drept nu doar prin vorbe găunoase ci prin fapte.
Citez paragraful incriminat, cerut de noi pentru a fi introdus în Statut: „din structurile executive și de conducere a PRU nu pot face parte persoane care au activat în structuri represive și de conducere ale Statului comunist (Securitate, Miliție, PCR) sau din alte structuri similare ale fostului Bloc sovietic.” Deja Bogdan Diaconu, mai fraged pe zona spațiului ex-sovietic apucase să se afișeze public pe direcția Chișinău cu un amploaiat al vechilor structuri kaghebiste, pe post de lider PRU pe Moldova. Deja la sediul partidului încă neînființat dădea târcoale un Ilie Neacșu, cel care a patronat o publicație încă mai abjectă decât latrinele media ale lui Vadim Tudor, numită la derută “Europa”, din arcul coodonat de Măgureanu. Deja pentru Iași era ventilat de Hogea numele unui Tompea, un personaj sinistru, pesedist de frunte, indexat pe vremuri alături de răposatul Radu Timofte, slugoiul servil al infractorului Vîntu, pus de acesta șef la SRI, pentru a mina din interior Statul. Deja la nivel local au început să se bobineze traseiști ai vechilor structuri, unii cu damf penal. Moştenitorii sistemului comunist se prezumă în mod logic că după ce o viață au servit fostul regim comunist au împărtăşit şi încă mai împărtăşesc valorile specifice acestuia. Moștenitorii cu pricina s-au amorezat brusc și misterios de PRU, partid de dreapta, nu se știe de ce.
I s-a explicat prieteneşte tânărului Diaconu că singura modalitate statutară de împiedicare a invaziei trolilor ăstora ai tenebrelor vechiului Regim este acea prevedere de Statut invocată. Și alți colegi au fost de aceeași opinie. S-a dovedit însă, într-un final, că nu Bogdan Diaconu conduce partidul ci un personaj cu adevărat conectat la rețeaua vechilor structuri, cel care a decis să oblitereze prevederea statutară introdusă, invocând… Tribunalul de la Nuremberg, legea discriminării, aspectul restrictiv antiuman etc şamd… mai lipsea să invoce Codul lui Hammurabi, Codul lui Oreste (scuze Oreste), Tablele lui Moise ori Decameronul lui Boccacio în apărarea săracilor securişti, kaghebiștişi nomeclaturiști ai PCR, expuși crudei persecuții politice de către PRU.
Când așezi la temelie o impostură, când minți oamenii încă înainte să te înființezi, tot prin fraudă, ca multe alte partide, când pretinzi că ești de dreapta dar ești amidextru se cheamă că te aşezi clar împotriva şi a Legii şi a bunului simţ.
Dacă asta e aşa zisa noua generaţie politică a secolului 21, ne bucurăm maxim că nu facem parte din ea, preferăm să rămânem alături de vechii golani ai Pieţei Universităţii, vetuşti dar oneşti cu capetele sparte, cei cu „mai bine haimana decât trădător, mai bine mort decât comunist!”…
La această declarație publică primită la redacție a fost atașată și lămurirea profesorului universitar doctor Corneliu Turianu:
”Examinând sesizarea de neconstituţionalitate a Legii Lustraţiei, Curtea Constituţională a României a decis că „Lustraţia este permisă doar cu privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii ale statului, la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului”.
Precizez de la bun început că, spre deosebire de Legea Lustraţiei, Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii reglementează un mecanism adecvat în scopul stabilirii desfăşurării unor activităţi concrete îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Din acest punct de vedere, CNSAS este instituţia chemată a sesiza instanţa de contencios administrativ, competentă a se pronunţa cu privire la calitatea de colaborator sau lucrător a persoanei care a îndeplinit acte şi fapte „care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (colaborator) ori „a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului” (lucrător).
Aşa fiind, consider că în statutul unui partid se poate preciza – fără temerea că s-ar încălca vreun principiu constituţional – că „din structurile executive şi de conducere ale partidului nu pot face parte acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii ale statului, la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului”.
Vocea Rusiei nu este o sursă de informaţii.
Vocea Rusiei este o sursă de distracţii.
Însă, înainte de toate, în umbra rolului clar definit încă de la maeştrii “agitprop” (agitaţie şi propagandă), Vocea Rusiei serveşte pentru intoxicare şi dezinformare, prin forma cea mai facilă, de amestecare a unor date reale cu informaţii false.
Rezultatul: adevărul iese murdărit, atunci când nu este pus complet în umbră de strălucirea minciunii.
Vocea Rusiei este, aşadar, o armă. De la briceguţ cam ruginit, cum este cazul pe care îl tratăm azi, la baionetă cu zimţi, cum a fost la alegerile prezidenţiale precedente, când, în lipsa clasicilor moguli, aflaţi puţin “la rece”, a suplinit nevoia de “bau bau” a candidatului Traian Băsescu. Au riscat – deconspirându-şi preferatul pe care îl deserveau – dar au câştigat.
Astăzi Vocea Rusiei scoate de la congelator o afacere uitată sau chiar neştiută de publicul larg: Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu – agent maghiar.
Faptul, real, că personajul cu alura politică ajuns al doilea om în stat a fost surprins de serviciile de informaţii româneşti în siajul rezidentului spionajului maghiar în România ar fi trebuit să fie cap de afiş în presa română. Al doilea om al statului român, suspectat de a fi fost racolat de serviciile statului ungar, şi nimeni nu scrie nimic.
Încă.
Preventiv însă, Moscova, mama agitatului copil eurasiatic, Budapesta, scoate prin Vocea Rusiei şopârla: dacă nu o spune, încă, nimeni, să o spunem noi, primii. Jocul de biliard e perfect.
Dacă va fi vreodată chestionat asupra acestei afaceri, Călin Popescu Tăriceanu nu trebuie să zică decât atât: “Chiar am ajuns să ne luăm după Vocea Rusiei, care atacă mereu ce-i mai bun în România?!…”.
Paradoxal, pentru unii, Vocea Rusiei a preluat rolul jucat pe vremuri de revista România Mare. VOCEA RUSIEI CÂNTĂ PE LIMBA LUI SOROS
“Noi aici în Transilvania ştim foarte bine că avem dreptul la viaţă, la o viaţă plină de vrednicie, pentru care aşteptăm, în mod natural, sprijinul FIDESZ şi al Ţării Mamă” – Peter Eckstein Kovacs, onorat, si el, cu Ordinul National “Steaua Romaniei”, la tabara autonomistilor maghiari de la “Tusvanyos”, in 2010, din postura de consilier al Presedintelui Romaniei, Traian Basescu
Gabriela Firea, devenita purtator de cuvant ad-hoc al Consiliului de Onoare al Ordinului Naţional “Steaua României”, a anuntat, ieri, ca agentul maghiar Lazslo Tokes poate “sa-si pledeze cauza” in favoarea pastrarii Ordinului National conferit de Traian Basescu, pe 26 septembrie, la Academia Romana? Poftim? Ce sa caute agentul maghiar in forul academic suprem al Romaniei? Ce tampenie mai e si asta? Ordinul tine de Cotroceni. Acolo este locul agentului maghiar, alaturi de cel care l-a decorat, cu un elogiu demn de falsificatorii istoriei de care s-a inconjurat, in cap cu Tismaneanu. Cititi si va cruciti: “în semn de mare apreciere a curajului şi demnităţii de care a dat dovadă, declanşând, prin exemplu personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste”.
Consiliul de Onoare este format din Ionel Haiduc, Constantin Degeratu, Şerban Brădişteanu, Costin Georgescu, Mircea Geoană, Gabriela Firea şi Ecaterina Andronescu. Presedintele Academiei trebuie sa reconsidere aceasta idee deplasata. Laszlo Tokes nu trebuie sa intineze marmura peste care au trecut pasii lui Nicolae Iorga.
PS: Inteleg ca Peter Eckstein Kovacs (ca si propagandistul PCR-ist Cristian Preda, aparator infocat al lui Tokes) a candidat si el pentru Consiliul de Onoare al Ordinului. Nu cumva acest personaj cocotat de Basescu prin copac, la Cotroceni – la fel cum a fost suit si Tokes, de altfel, in varful Parlamentului European – ar trebui sa se afla in exact aceeasi banca (sau celula) cu colegul sau de serviciu; serviciu secret maghiar? Nu Kovacs declara – din postura de consilier prezidential! – ca “tara lui mama” este Ungaria? Pai si atunci n-ar trebui sa se duca la origini? Daca tot facem curatenie, atunci sa facem!
In rest, ma bucur ca ce am propus acum trei ani, in sfarsit, se implineste. Se misca destul de greoi mecansimul nostru de aparare, capusat bine de agentii anti-Romania, dar pana la urma, iata, se misca! Consiliul de Onoare are ocazia sa spele onoarea Romaniei. Sa o faca!
Ofer cateva date despre agentul maghiar Laszlo Tokes, in atentia Comisiei in cauza:
Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia s-au adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp. Dupa cum zicea si Ceausescu la Proces: „Dar asta înseamnă nimicirea României!”
Pacepa intra totusi in legenda. Putini oameni se pot mindri ca au lucrat, pe state de plata, pentru Securitatea romana, KGB si CIA, citeodata pentru toate concomitent.
În răspăr cu opiniile îndeobşte împărtăşite în rîndurile istoricilor români în ceea ce-l priveşte pe fostul adjunct DIE, istoricul american dinamitează imaginea acestuia, susţinînd că ‘’trădarea’’ lui Pacepa ar fi fost în realitate regizată de sovietici cu scopul de a dezinforma serviciile secrete americane în privinţa regimului de la Bucureşti şi a induce o stare de reticenţă a americanilor faţă de statul român.
Ion Mihai Pacepa, dacă era vocea lui, fiidcă oricum înfăţişarea era „protejată”, a oferit duminică seara un interviu la B1 TV, la împlinirea a 35 de ani de la defectarea sa din funcţia de şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe din cadrul Securităţii Statului şi, în plus, din cea de consilier pentru securitate şi dezvoltare tehnologică al preşedintelui României.
La 35 de ani de la “defectarea” pionului KGB, brigada de pionieri care incerca sa resusicite “live” tehnica ruseasca a maskirovkai impreuna cu mumia lui Pacepa, a produs un “interviu” care copiaza mai curand metoda lui Potemkin, plasandu-l pe Pacepa in geamul de la B1 pentru a-i incasa Tismaneanu pensia.
UPDATE: AZI LA TVR 1, ORA 21.00 – MOSTENIREA CLANDESTINA – Larry Watts si Monica Ghiurco despre Pacepa si ai lui
Misteriosul domn Pacepa
de Larry Watts
Subiectul referitor la Ion Mihai Pacepa, cel care a ales să “schimbe tabăra”, este unul controversat. Există dezbateri despre angajatorii domnului Pacepa, dacă a fost sau nu reprezentantul Securităţii statului, care este natura dezertării sale, cât de importantă a fost contribuţia sa la căderea lui Ceauşescu, în ce măsură fuga sa a avut o importanţă în procesul de democratizare a României etc.
Unele dintre aceste subiecte au fost elucidate şi nu ne mai preocupă. Altele rămân pe tărâmul supoziţiilor. În cele ce urmează doresc să fac referire la trei dintre ele.
A lucrat Pacepa pentru KGB?
Pacepa a declarat atât echipelor germane, cât şi celor americane implicate în dezertarea sa, că a lucrat direct în favoarea KGB-ului – deşi era la vremea respectivă adjunctul şefului serviciilor de informaţii externe. De fapt, el nu a ezitat niciodată să sublinieze faptul că a lucrat ca agent KGB. În cartea să din 1987, „Orizonturi Roşii”, el a subliniat faptul că a avut întâlniri personale cu şeful KGB Yuri Andropov şi insistă asupra faptului că raporta direct către Alexander Mikhailovich Sakharovski, şeful serviciilor de informaţii străine al KGB.
Desigur că la vremea respectivă Pacepa încerca să acrediteze ideea că Securitatea şi Ceauşescu- erau agenţi ai Moscovei, dar afirmaţiile sale privind faptul că raporta direct şefilor KGB au fost explicite şi nu doar metaforice.
În cadrul unui simpozion public referitor la activitatea KGB-ului, în cadrul căruia a dezbătut problematica cu James Woolsey, fost Director al CIA şi fostul disident sovietic Vladimir Bukovsky, el a afirmat, fără echivoc, că „am petrecut 27 de ani din viaţa mea lucrând pentru KGB şi am părăsit această tabără acum 26 de ani” (Front Page Magazine, 30 aprilie 2004).
Cei „27 de ani” acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în 1951, când securitatea românească era controlată integral de centrala de la Moscova şi până la dezertarea sa, în 1978.
Pacepa a reafirmat cu perseverenţă că în 1972, superiorul său din KGB i-a acordat responsabilitatea pentru „operaţii ilegale în România” (The American Spectator, 9 iulie 2010). Nu exista nicio controversă în ceea ce priveşte faptul unanim recunoscut, atât de către CIA, cât şi de către BND precum şi de către alte medii informate – privind faptul că Pacepa lucra pentru KGB. De ce există această controversă în media din România, este un mister.
Securitatea era controlată de către KGB?
Acest aspect este un pic mai sensibil dacă luăm în considerare faptul că unii consideră că KGB-ul avea abilitatea de a recruta agenţi dubli în cadrul Securităţii, ca o „dovadă” a controlului pe care îl exercita. Oricum, un număr însemnat de surse confirmă că serviciile de inteligenţă româneşti au întrerupt orice cooperare explicită cu KGB-ul încă din 1963.
Dezertorii din serviciile secrete cehoslovace Ladislav Bittman şi Jan Sejna raportează că problemele de colaborare cu România au început în 1962. Liderul sovietic Nikolai Podgorny a specificat anul 1963, ca anul încetării colaborării. În conformitate cu cele declarate de Serviciile Est Germane, Stasi, liderii KGB i-au informat în legătură cu încetarea acestei colaborări în timpul discuţiilor bilaterale din 1967. De asemenea, Yuri Andropov nota în raportul său anual, după primul an ca şef al KGB-ului, că organizaţia a primit doar informaţii minimale din partea română şi acestea doar de la ambasadorul României.
Cu excepţia serviciilor secrete bulgare, KDS, pe care România încă speră să le cointereseze în ideea unui Pact Balcanic, independent de Uniunea Sovietică, Securitatea întrerupsese orice colaborare explicită cu celelalte servicii ale Pactului, încă de la mijlocul anilor 1960.
În lumina acestor realităţi, afirmaţia lui Pacepa că primea ordinele direct de la conducerea KGB-ului în 1972 este deosebit de interesantă.
În 1971, imediat după vizită lui Ceauşescu la Beijing – primul dintre liderii comunişti de la ruptură sino-sovietică – Moscova a ordonat celorlalte servicii ale Pactului de la Varşovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea.
A existat o mică întârziere între aceste instrucţiuni şi încetarea oricăror contacte, care au permis o „ultimă vizită socială” a oficialilor KGB şi a soţiilor acestora în România, la începutul anului 1972.
Şeful acelei delegaţii, şeful serviciilor de contrainformaţii Oleg Kalugin, nota după ce s-a mutat în Statele Unite că, în timp ce celelalte servicii ale blocului deveniseră „şi mai aservite KGB-ului”, românii ieşiseră din alianţă şi, în 1971 „Ceauşescu întrerupsese toate legăturile cu KGB-ul” (Harvard International Review, 2002).
Şi documentele serviciilor secrete din Bulgaria raportează că KGB-ul a forţat KDS să întrerupă orice legătură cu România în 1971 şi să pledeze „mea culpa” pentru că le păstrase atât de mult timp.
Prin urmare, în ce bază primea Pacepa ordine de la conducerea KGB pentru „operaţiuni ilegale în România” în 1972?
Niciunul din celelalte servicii ale Pactului nu considera Securitatea „un partener cooperant, frăţesc” şi toţi ceilalţi lideri ai Pactului denumeau România şi pe conducătorul ei „trădatori” în cadrul întâlnirii lor din luna august 1971 în Crimeea. În conformitate cu arhivele dezvăluite de arhivistul KGB Vasiliy Mitrokhin, spre sfârşitul anilor `70, cam în aceeaşi perioadă în care a fugit Pacepa, Prima Direcţie a KGB a transferat România şi Securitatea din cadrul Departamentului al 11-lea pentru cooperare cu servicii socialiste frăţeşti, în cadrul Departamentului al 5-lea, care includea statele NATO, Albania şi Iugoslavia, toate fiind ţinte ale operaţiunilor ostile de intelligence ale sovieticilor şi ale statelor Pactului de la Varşovia.
În mod clar, Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu duşman mai degrabă decât ca unul subordonat.
De ce a dezertat Pacepa?
Există mai multe teorii care tratează problema motivării fugii lui Pacepa, în iulie 1978. Una dintre teorii susţine că îi era teamă de iminenta deconspirare a sa că agent KGB, că îi era teamă că vor fi făcute publice activităţi ilegale sau ambele. O altă teorie susţine că i s-ar fi ordonat din partea KGB-ului să procedeze aşa. Mult mai puţin convingător, Pacepa a susţinut în cartea sa din 1987, că era un iubitor al democraţiei şi un pro-american în secret. Acesta este un domeniu al speculaţiilor mai degrabă decât al cunoaşterii, cel puţin până în acest moment, dar primul este cel mai probabil în comparaţie cu ultimele două.
În general, KGB-ul nu îşi dorea ca ofiţerii săi să dezerteze din cauza secretelor pe care ar fi putut să le dezvăluie. De asemenea, KGB-ul nu avea de ce să fie nerăbdător cu privire la pierderea unui agent atât de sus plasat în Securitate şi în ierarhia româneasca - Pacepa era totuşi principalul consilier pe probleme de securitate al lui Ceauşescu.
Se păstrează încă suspiciuni privind dezertarea sa ca fiind o operaţiune pusă la cale de sovietici, în primul rând pentru că Pacepa a făcut declaraţii privind politica românească şi comportamentele româneşti despre care ştia că sunt false. Acest fapt confirmă ipoteza conform căreia operaţiunea era de dezinformare de tip sovietic, care să distrugă relaţia specială româno-americană.
Oricum, el ar fi putut să cocheteze şi cu sprijinul pe care i l-ar fi putut oferi un grup din interiorul Statelor Unite, interesat în subminarea suportului pe care Washington-ul îl oferea României, spre exemplu, una dintre organizaţiile Ungaro-Americane care insistau să afirme că România a practicat genocidul în ceea ce-i privea pe etnicii maghiari din Transilvania.
Există şi posibilitatea că el exprima nemulţumiri personale de un fel sau altul. În orice caz, întrebarea referitoare la motivaţiie lui Pacepa pentru fuga sa rămâne o întrebare deschisă. Recent, un jurnalist m-a interpretat greşit şi a făcut afirmaţia că eu aş fi spus că socotesc şi – că aş avea “dovezi”- că Pacepa a fugit în Statele Unite ca parte a unei operaţiuni sovietice. Eu nu am spus şi nici nu cred aşa ceva. Oricum există precedente în care fugarii au ajuns din nou sub influenţă sovietică după ce au ajuns în Statele Unite. Anatoliy Golitsyn, un fugar din cadrul KGB, a oferit informaţii foarte bune în timpul dezertării sale iniţiale în 1961-1963 înainte de a deveni foarte frustrat că nu a fost lăsat să ofere personal un briefing preşedintelui John Kennedy şi s-a mutat în Anglia.
La intoarcerea în SUA, în vara lui 1963, a venit cu tot felul de fabulaţii care confirmau dezinformarea sovietică, a bulversat contrainformaţiile CIA şi a compromis în mare măsura operaţiunile CIA în blocul sovietic pentru urmatoarea decadă. Printre noile revelaţii ale lui Golitsyn erau afirmaţiile cum că ruptura dintre Tito si Stalin, dintre albanezi şi sovietici, precum şi cea sino-sovietică erau false, că independenţa României era un mit şi un pic mai târziu, că Uniunea Sovietică nu ar invada niciodată Cehoslovacia pentru că furia sovieticilor pentru „Primavara de la Praga” era doar de faţadă.
După cum nota un analist american: „dupa ce-şi dovedise buna credinţă în timpul primei perioade de rezidenţă în SUA”, Golitsyn părea că a “reluat misiunea sa de dezinformare” (David Martin, A Wilderness of Mirrors, 2003). CIA a conchis că preţul pentru KGB ar fi fost mult prea mare pentru ca ei să încurajeze în mod voit dezertarea unui ofiţer propriu. Oricum, acest lucru nu era valabil şi în cazul ofiţerilor din serviciile aliate.
În 1987, spre exemplu, CIA a descoperit că “fiecare agent cubanez recrutat de către agenţie în ultimii douăzeci de ani era de fapt agent dublu – pretinzând loialitate faţă de SUA dar lucrând de fapt în secret pentru Havana” (Timothy Weiner, A Legacy of Ashes: The History of the CIA, 2007).
Aparent, ceea ce nu era permis celor din KGB, era permis ofiţerilor din serviciile auxiliare a căror cunoaştere în ceea ce priveşte centrala KGB era limitată.
Pentru a concluziona, ştim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB – nu era nici macar în relaţii cordiale (deşi unii dintre ofiţerii de securitate ca şi Pacepa erau cu siguranţă).
Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte stabilite cu claritate şi confirmate în mod repetat prin documente şi declaraţii date la vremea respectivă.
Noi nu ştim de ce a dezertat în SUA. Dar noi ştim ceea ce a spus odată ajuns acolo.
Looking back over a lifetime of assessing the Soviet Bloc, another senior CIA analyst noted in the 1980s that Romania’s “particularly risky” independence had “successfully redefined the role of a member of the Bloc, maintaining ties that are mostly formal and confining Soviet influence almost entirely to the negative,” while “all of its moves and positions have been swallowed by the post-Stalin Soviet leaderships, which sometimes seem less tolerant than simply outplayed.” According to the retiring career officer, “all the East European states have benefited from Romania’s insistence on (and the USSR’s recognition of) the right of members to assert independent views in Bloc councils.” (CIA, 12/1/82, foia.cia.gov)
Regardless of what political odor the Central Intelligence Agency and its analysts may currently enjoy (or suffer), I would trust their time-tested assessments over those of Mr. Tismaneanu even had I not read the internal Warsaw Pact documents that fully confirm them. Assertions that Romania defiance and opposition during the Cold War was insignificant and had no impact on the geopolitical confrontation between East and West are simply wrong. Such assertions were debunked at the time by reliable intelligence assessment, and their wrongheadedness has been confirmed beyond doubt in the documents of the other Warsaw Pact members that have come to light since the collapse of communism. No amount of denial or negation, and no attempt at deception or prestidigitation will change that fundamental reality.
During the mid-19th century, Professor Bowen was hindered in the degree to which he could directly respond to his attackers by considerations of professional and social prestige (none of his attackers were academic experts, specialists in the field or, for that matter, university professors.) Joyfully, I am not encumbered by such limitations. Should Mr. Tismaneanu choose to emerge from behind his careful insinuations and engage me directly on the arguments I present, he will find a willing partner in public discussion.
But fear not, dear reader. I will not hold my breath.
Cum despre politica la zi – respectiv “rapirea” lui Hayssam si “reinvierea” lui Basescu – site-ul de atitudine, analiza si sinteza Politica ta se refera cu cea mai mare luciditate gasita de mine in spatiul online, nu-mi ramane decat sa prezint cateva lectii ale trecutului pentru prezentul si viitorul Romaniei:
O tresărire de orgoliu a avut Ceaușescu, care, la Congresul XIV, a cutezat să pună problema desființării urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov cu destulă directețe. A fost – scrie Codreanu – ultima lui licărire de conștiință românească, de care și-a bătut joc în clipa în care a ajuns la mal (n.n.: apropo de zicala cu înecatul la mal).
“Legenda neagra”: „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.”
Suferinţa lui Dumnezeu este, într-o primă înţelegere, tot una cu suferinţa lui Dumnezeu în om, spre mântuirea şi deci spre vindecarea sa de maladia morţii. Suferinţa lui Dumnezeu în om este, aşadar, suferinţă pentru om, pentru vindecarea, înălţarea, eliberarea, restaurarea omului, cum ne învaţă Pr. Stăniloae.
Aflam de la Politica ta ca Bogdan Oprea, cu exercitiul sau admirabil de purtator de cuvant al infractorilor nationali si internationali, cocotat dis de dimineata pe farul calauzitor din varful Dealului, a luminat natiunea cum ca temutul terorist-berbecar Omar Hayssam, varul mai mic al defunctului Osama ben Laden si imbarligator prin itele afacerilor lui Adrian, fostul adult minune al politicii dambovitene, a fost mutat de pe litoralul Marii Moarte in beciurile de la Cotroceni de unde a fost transferat apoi in arestul Politiei Capitalei (UPDATE: Povestea se complica; cum altfel?! Cica suntem la episodul “Sobo rozaliu vs Dom’ Profesor se intoarce” sau invers 🙂 ). Sigur ca trebuie felicitate toate organele, de la cel mai mare, Comandantul, la cel mai mic si chiar si implanurile din sistem. “Un stat serios îşi aduce acasă toţi infractorii. Mulţi nu vor mai dormi bine vacanţa asta şi anii următori”, a afirmat una dintre extensiile de organe de la Cotroceni.Iata, deci, sunt sanse sa fie adus la ancheta DNA si cercetatul in Jaful de la ICR, numitul Tismaneanu Vladimir.
Celebrul popularizator al operelor orale ale lui Ceausescu, Iliescu si Basescu, in prezent fugit din tara peste Oceanu, se afla, se pare, intr-o stare critica. Dupa cum aflam gratie Focurilor din noapte ale dlui Mircea Platon, in lipsa de rivali pe masura sa, Tismaneanu se bate acum cu nu se stie ce meduze (strict autentic!) dupa ce a stat o viata cu ele, buze in buze.
Dl Mircea Platon observa cum fostul lider al minerilor grevisti de la 1977, Constantin Dobre – pe care Tismaneanu il declarase mort in Raportul sau dar iata ca totusi comenteaza bine-mersi din Marea Britanie, unde a primit azil politic dupa ’90 – ii transmite cercetatului DNA ca abia asteapta sa vada cum va raspunde “provocarii” istoricului american Larry Watts, care il invitase sa-i critice la obiect cel mai recent volum din trilogia sa dedicata istoriei secrete a Romaniei, respectiv “Cei dintai vor fi cei din urma”. Replica posibilului viitor coleg de celula cu Omar Hayssam este, cum altfel?, surprinzatoare: Tismaneanu nu poate comenta recentul volum pentru ca… nu este publicat in engleza.
Nu stim la ce istorici se refera Tismaneanu Vladimir ca ar fi pus sub semnul intrebarii “interpretarea” lui Larry Watts. Pentru ca foarte cunoscutii lui Tismaneanu (cred eu), profesorii Dinu Giurescu, Ioan Scurtu si Mihai Retegan par sa aiba aceeasi parere despre cartea lui Larry Watts ca poate mai putin cunoscutii universitarului de la “Stefan Gheorghiu”, profesorii Keith Hitchens de la Universitatea Illinois si Dennis Deletant de la aspirata Universitate Georgetown sau colonelul Charles W. Van Bebber, director al National Security Policy & Strategy (sursa aici).
Ciudat, faptul ca nu a citit nici primul volum al lui Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“, nu l-a impiedicat pe Tismaneanu, la aparitia acestuia, sa il comenteze cu suficienta pe aceeasi platforma de colaboratori ai lui Soros din Romania. Comentariul unui cititor l-a lasat, insa, paf, pe celebrul profitor al fondurilor PCR, ICR, IICCMER si RAAPPS:
Concluzia pare sa fie clara: daca Tismaneanu avea traducerea in rusa a volumelor lui Larry Watts i-ar fi venit mai usor la mana. Imediat ar fi publicat, ca pe vremuri, vreun caiet de critici revolutionare… 🙂 Poate-l ajuta tov. Pacepa!
January 21st, 2015 
VR 
Pe 21 ianuarie 2008 publicam pe blogul roncea.wordpress.com articolul lui Timothy Garton Ash “Orwell’s List“. Mă gândeam că poate unii vor pricepe câte ceva… Ash este cel care a scos la lumină, din “cenuşa” arhivelor Foreign Office, după 54 de ani de stat la secret, faimoasa – pentru unii, desigur – “Listă a lui Orwell”. Patriotul britanic Eric Arthur Blair nu a fost numai un autor de geniu ci, după cum s-a dovedit, şi un agent al istoriei, fără îndoială, dar şi al Majestăţii Sale, în primul rând, servindu-şi, înainte de toate, patria. Orwell colabora cu un organism ultrasecret, un fel de corespondent al viitoarei Unităţi “Anti-KGB” din România socialistă (UM 0110 a DSS): Departamentul Cercetări – Informaţii (IRD), creat de Foreign Office în 1948 pentru a contracara propaganda şi infiltrările sovietice în rândul elitelor britanice. Cel de-al doilea şef al IRD, structură desfiinţată oficial în 1977, a fost ulterior şi şef al MI6. Fac o paranteză şi adaug că primul nume al unităţii 110 a fost “Grupa XX” – scris exact aşa, cu cifre romane, după modelul britanic al “Comitetului XX” – ceea ce în engleză înseamnă şi “double-cross”, obiectul activităţii ofiţerilor de contrainformaţii pe sectorul răsăritean şi nu numai, respectiv agenţii dubli, trădătorii. Cine ştie ce surprize ne mai rezervă istoria secretă a serviciilor secrete…
Posted in 
Tags: 
