July 17th, 2012 
VR 
Ideologul Grupului pentru Dialog Social (GDS), Andrei Cornea, fiul comsomolistului culturnic Paul Cornea, stapanul ideopolitic al lui Vladimir Tismaneanu, cu totii membri ai Clubului Hoitarii, explica “de ce a fost indispensabil Traian Băsescu”. Dar nu mai e. Pentru ca GDS l-a ales deja pe succesorul lui. Si-atunci, “mahalagiul Traian Basescu” poate sa mearga direct la gunoi, in viziunea GDS. Cand scriam ca “hoitarii” or sa-l ingroape si pe Basescu… Editorialul din organul GDS, revista 22, este primul care ia in calcul eventuala demitere a lui Basescu, pregatind asadar terenul pentru intoarcerea GDS la FSN si tartorul celor doua organizatii nefaste pentru Romania: Ion Ilici Iliescu. Il reproduc fara alte comentarii:
De ce a fost indispensabil Traian Băsescu?
de Andrei Cornea
Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune.
Printre criticii – numeroși acum – ai guvernării USL din săptămânile acestea domnește, uneori, o semnificativă ipocrizie. Acești critici, care susțin că ei apără statul de drept, legea și justiția, au deplină dreptate, având în vedere abuzurile fără precedent la care acestea au fost supuse din partea guvernării USL. Totuși, mulți dintre ei se feresc să critice la fel de vehement suspendarea în sine a lui Traian Băsescu, afirmând că plecarea de la putere a președintelui ales nu e un lucru grav, ba chiar că e pozitivă, cu condiția să se respecte Constituția. Ei uită sau se fac că au uitat că bruma de stat de drept și de independență a justiției realizate în ultimii ani s-au datorat nu numai presiunilor Uniunii Europene, ci și rolului de „jucător“ al președintelui. Într-un fel, acești critici democrați sunt mai nedrepți decât adversarii politici antidemocrați ai președintelui din USL. Aceștia, cel puțin, știu de ce vor să scape de el: fiindcă reformele pe care le-a inspirat riscă să-i ducă la închisoare pe destui dintre ei.
Aici, mulți vor riposta: dar n-are și Băsescu defecte, ba chiar mari? Ba are, dar, ca să spun așa, ele erau aproape inevitabile. Iată de ce.
Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune. Fundamentul său este cel al mahalalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui fără perdea adesea, de aici „hăhăitul“ celebru; de aici mai ales spiritul certăreț, de țață care se ceartă cu vecina peste gard, de aude toată mahalaua. (Ce altceva au fost intervențiile sale în direct la televiziuni?) Mahalaua, massa („prostimea“) simte bine acest lucru și l-a primit (sau l-a huiduit) întotdeauna pe Băsescu ca pe unul de-al lor, vorbind limba lor. Ați observat plăcerea oamenilor simpli de a se fotografia cu președintele? Vi-i închipuiți făcând același lucru cu Antonescu, cu Năstase, cu Ponta? Ferească Dumnezeu! Când greșește, din nou mahalaua din el îi dictează alegerile: Elena Udrea, de pildă. Stilul său de conducere, perfect natural, cu o autoritate înnăscută, este ceea ce mahalaua recunoaște, nu autoritatea dată de funcție. Cum se explică faptul că multă vreme după tăierile de salarii, mahalaua a rămas tăcută? Simplu: ea a recunoscut autoritatea naturală a șefului, care e șef nu fiindcă alții l-au instalat, ci fiindcă este un conducător natural.
Peste acest fundament, Băsescu a așezat – numai el știe cum – o viziune și care se întâmplă să fie exact ideea unei părți nu foarte largi a populației: modernizarea statului, înțelegând prin aceasta reforme radicale în direcția statului de drept, a unei justiții imparțiale și eficiente, lupta împotriva corupției, un nou sistem administrativ, o nouă Constituție, o nouă educație etc. Lucruri importante pentru oamenii elitei intelectuale, dar deloc interesante pentru mahala, mai ales în vremuri de criză economică. Paradoxul este deci că acest om, legat prin toate fibrele sale de mahala, s-a pus cu toată puterea, timp de 8 ani, în slujba unei viziuni care nu numai că nu era a mahalalei, dar o contrazicea fundamental: mahalaua vrea un stat arhaic, patrimonial și se împacă bine cu un sistem oligarhic și corupt al baronilor, cu condiția să-i „pice“ ceva. Cum atunci să dirijezi națiunea spre statul modern? Într-un singur mod: preluând ideile părții instruite, dar minoritare și seducând mahalaua majoritară și care nu vrea să știe de „idei“, în felul cum numai un om al mahalalei o poate face. De aceea, Băsescu a fost, printre politicieni, o rara avis. Chiar PDL l-a urmat cu rezerve și poticneli tot mai mari: politicienii de rând știu că trebuie să fie „populari“, dar nici ei nu vor să audă de „idei“. Maxima lor abilitate este să plutească fără să se răstoarne în direcția curentului. Băsescu a încercat altceva: să meargă împotriva curentului, păcălind un timp mahalaua – ceea ce e a făcut din el un om de stat autentic și un lider, singurul pe care l-am avut în ultimii douăzeci și ceva de ani. (Iliescu, care trece drept om de stat, nu fost așa ceva, deoarece el a preferat să meargă în direcția curentului, iar Constantinescu, adus la putere printr-un complex rar de împrejurări, a pierdut repede orice control asupra curentului, răsturnându-se cu barcă cu tot.) Dar toate, absolut toate marile reforme din istorie (în lume sau la noi) s-au făcut împotriva curentului. Mahalaua n-a inventat niciodată nimic.
Combinația aceasta neobișnuită dintre mahala și viziune a fost fericită și indispensabilă pentru progres, dar tot ea i-a adus președintelui necazuri. Nu o dată, intelectualii au strâmbat din nas, atunci când mahalaua a răzbătut în comportamentul președintelui: „e prea conflictual“, au zis ei; iar mahalaua s-a înfuriat când „patronul“ i-a cerut să strângă cureaua în numele unei idei. Și astfel s-a născut ipocrizia unora și ura celorlalți.
Fără Traian Băsăscu (dacă va fi demis la referendum), „dreapta“, sau mai bine partea reformistă a societății românești, va avea mari probleme. Numărul nu e de partea ei, iar democrația privilegiază numărul. Mahalaua e totuși echitabilă: îi disprețuiște și pe politicienii din „dreapta“, și pe cei din „stânga“. Deocamdată, se va dărui ultimilor, care măcar promit să o răsplătească mai bine. Cu Băsescu a fost altceva: mahalaua l-a iubit mai întâi, apoi, parțial, l-a urât; dar nu l-a disprețuit niciodată. Cât despre intelectuali, recunoștința lor e, ca de obicei, călduță. Țipă pe stradă pentru statul de drept, dar destui nu înghit că cel care s-a bătut pentru acesta a avut doar un brevet de căpitan și „școala vieții“ și că, probabil, nu l-a citit niciodată pe Mircea Cărtărescu.
Sursa: Revista 22 a GDS
Posted in 
Tags: 
