Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Chiar aşa, ce are în comun dl Tismăneanu cu tovarăşul Brucan? Răspunsul cere o coborâre în arhivele istoriei recente. Să începem cu istoria cea mai recentă, cea a sprijinului acordat de dl Tismăneanu Preşedintelui Băsescu.
Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, ofiter de informatii cu gradul de colonel (r), a oferit portalului Ziaristi Online, sub forma unei lucrari intitulata “Schimbarea”, Raportul Comisiei Senatoriale privind evenimentele din decembrie 1989, comisie condusa in prima faza de Sergiu Nicolaescu si apoi de Valentin Gabrielescu. Cartea de mai jos, pe care o publicam integral, pe capitole, a fost oprita de la publicare. Motivele le veti afla chiar de la editorul ei, aici. Veti descoperi in documentele Comisie fapte zguduitoare si amanunte tinute secret despre “misterele revolutiei”. Pana acum. Portalul independent Ziaristi Online face cuvenita indreptare istorica, prezentand adevarul asa cum a fost el cautat si consemnat:
Publicistul Radu Calin Cristea ii face o autopsie pe viu zombi-ului sovieticus Vladimir Tismaneanu. Textul e perfect, doar ca e scris cu cinci ani prea tarziu. Sa aiba oare legatura alegerea momentului cu numirea dlui RCC la CNA? Daca intelectualitatea publica din Romania nu ar fi fost prin esenta ei tradatoare, un asemenea rechizitoriu ar fi trebuit sa apara atunci cand Tismaneanu era calare pe magarul Troian si isi permitea sa ingroape istoria nationala intr-o mlastina de ura si minciuna sub acoperirea Presedintiei Romaniei. Sunt date si fapte pe care altii nu s-au sfiit sa le prezinte cu acribie, doar pentru a fi defaimati si tarati prin tribunale de mafia culturnica calare si azi pe cadavrul politic de la Cotroceni. Acum, sa zicem ca-i sta drept epitaf… Un epitaf care, categoric, merita citit:
Un „Homo Sovieticus“: Vladimir Tismăneanu(I, II si III)
Într-o carte de interviuri (Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992), Vladimir Tismăneanu (prescurtat- V.T.) afirmă că momentul rupturii sale de comunism s-a produs în ianuarie 1969, imediat după ce Jan Palach și-a dat foc în Piața Venceslav din Praga:
„În momentul în care s-a produs cazul Palach, eu m-am scuturat de emoție și de furie și am spus că este sfîrșitul relației mele cu această mișcare. Răspunsul meu a fost o criză de conștiință și am spus că eu nu vreau să am nimic de a face cu o mișcare socială care duce la asemenea dezastre umane“ (p. 42).
Șocul scuturăturii va fi fost, probabil, prea violent, astfel încît invocata criză de conștiință a anticomunistului in statu nascendi V.T. avea să producăefecte perverse: micul bonz răzgîiat al nomenclaturii va deveni un contributor zelos la cultul personalității ceaușiste și un servant exaltat al unui regim pe care, peste ani, îl va considera „nelegitim și criminal“. Cînd, cum și dacă a avut loc lepădarea lui V.T. de comunism rămîne o încîlcită șaradă. Pretextul cutremurului de cuget iscat de autoincendierea lui Jan Palach nu i-a produs lui V.T. cel puțin o licărire de protest; cum ar veni, V.T. s-a supărat definitiv pe comunism în 1969, dar, în locul unor cît de vagi delimitări de abuzurile regimului (de la greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, la cazul Goma), l-a mai glorificat ritos încă 12 ani!
Nu au apărut, de asemenea, informații publice (îmi cer scuze dacă documentarea mea e lacunară) referitoare la contacte discrete, eventual clandestine, purtate în anii petrecuți în România comunistă între V.T. și adevărații anticomuniști, încă în viață, cu care se tot pozează, în speranța unei imaginare adopții, în fotografii de grup cu martiri (Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Bărbuș, Constantin Ticu Dumitrescu etc. – vezi, între altele,și V.T., „Reflecții despre șansele dreptei românești“, în Evenimentul zilei, 30 august 2012).
Să fie plauzibil un alt argument al lui V.T., care motiveazăruptura sa de comunism în 1981, deoarece, cu cuvintele sale (în Ghilotina de scrum, p. 46), „consideram societatea românească din care plecam o societate fascistă“? Să fi fugit așadar V.T., în 1981, de prigoana fascistă a lui Ceaușescu? Mă gîndesc că V.T. ar fi dat, totuși, niște semnale de împilare. „Am plecat tocmai pentru că nu puteam să suport mizeria ideologică“, dă lămuriri V.T. (în „Din nou despre refuzul de a uita“, Evenimentul zilei, 7 august 2007). O judecată logică: ce sens ar fi avut repudierea năprasnică a unei„mizerii ideologice“ în elaborarea căreia dovedise o entuziasmată contribuție? O altă sursă de sufocare indicată de V.T.: „[…] am încercat să ies din ceea ce aș numi «carcasa epistemologică» a marxismului“ (Ghilotina de scrum, p.51). Cu o asemenea justificare V.T. mai vine de acasă, cu adăugirea că torturantele sale încercări de ieșire din respectiva carcasă puteau fi deslușite în nestingheritele sale pomelnice dedicate PCR-uluiși Conducătorului iubit doar de inițiați în fenomenologia spiritului paranormal.
V.T.: un comunist anticomunist
Lăsăm în seama viitorimii elucidarea misterului comunismului de sorginte anticomunistă al lui V.T. O pistă originală sugereazăMircea Cărtărescu, pentru care V.T. este „un Marcel Proust al comunismului românesc“ (intervenţie la Bookfest, 10 iunie 2007, la prezentarea cărții lui V.T., Refuzul de a uita, Editura Curtea Veche, 2007). Ceea ce probează documentele consultate este că V.T. n-a executat mișcări dezordonate și n-a făcut grimase pe aliniamentul dezbaterilor ideologice din perioada comunistă. Făcea parte dintr-o tabără depravată de curteni ai regimului – cei denumiți generic de către Virgil Ierunca „argați oficiali ai cuvîntului stăpînirii“. „Răzvrătirile“ sale, marcate mai tîrziu de V.T. cu aura unei pline de tîlcuri insurgențe în interiorul purismului dogmatic din epocă, s-au rezumat la compunerea unor texte unde, citînd de obicei ostentativ din volume accesibile mai ales pe circuitele ezoterice ale lui Leonte Răutu, rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, prezenta diverse curente ale marxismului occidental, printre care, pînă la exasperare, „Școala de la Frankfurt“. Prudent-descriptive, aceste scrieri cu slabe ecouri pentru sectarii marxismului ceaușist se însoțeau cu noiane de osanale aduse de V.T. comunismului și lui Nicolae Ceaușescu, de pe pozițiile unui proletcultism de cea mai ticăloasă factură.
Rămas în străinătate, V.T. a schimbat imediat macazul, dovedind o vocație a ipocriziei manifestă pînă în zilele noastre: în septembrie 1981, slăvea comunismul la București, în februarie 1983 condamna deja comunismul la Europa Liberă! Așadar –deparazitare ideologică aproape instantanee, toleranță zero pocăinței, un proces de autodecomunizare de o inefabilă scurtime și o ecloziune a anticomunismului după o incubație de un an și cîteva luni. Cariera lui V.T. avea să se înscrie pe bune făgașe după stabilirea în Statele Unite: mediul academic internațional îl recunoaște ca pe una dintre somitățile expertizării comunismului și a postcomunismului.
Ar fi necinstit din partea mea să nu menționez că am scris, adeseori elogios, despre unele dintre cărțile lui V.T. Despre Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, 2007, redactat de o echipă de specialiști condusă de V.T., am afirmat că „rămîne cea mai importantă evaluare științifică a comunismului autohton“ (Adevărul, 19 decembrie 2007). Amintesc, de asemenea, articolul „Cui îi pasă de Profesorul Tismăneanu?“, semnat de mine în Adevărul (4 iunie 2007), unde îmi declaram solidaritatea cu un V.T. supus unor atacuri pestilențiale venite dinspre România Mare. Scriam acolo că „Vladimir Tismăneanu este politologul de origine română care se bucură de cea mai redutabilă notorietate internațională“. Îl socoteam pe V.T. un om de lume stimabil, civilizat, deschis conversațiilor în contradictoriu, cu o tonalitate moderată în ceea ce Mircea Martin ar numi „dicțiunea ideilor“. Am destule temeiuri să cred că prețuirea era reciprocă.
„Inchizitorul-șef al comunismului est-european“?
Ceea ce se întîmplă însă cu V.T., de vreo 2-3 ani încoace, scoate la iveală un cripto-stalinist dezlănțuit. Intelectualului adeseorișarmant de odinioară i-a luat locul un caracter repulsiv, dedat unui colorat evantai de turpitudini, cu o imaginație sărind nu calul, ci herghelii întregi, resentimentar, imund în exprimare, nihilist gregar, de un șocant nombrilism și tratîndu-și inamicii ca pe niște inși decerebrați, satanici, transmițători de periculoase epidemii. Proteismul proslăvirii ceaușismului renaște sub o forma mentis ce demască dușmani, înfierează,hulește, jignește grosolan, execută autodafeuri, lichidează etc.
Oportunismul sîrguincios al lui V.T. îl împinge la încurcarea baricadelor unde dă și luptă același fanatic care, pînă în 1981, băga spaima în burjui, iar de la o vreme a luat în arendă anticomunismul românesc și îl păzește de duhurile rele ce trebăluiesc la aplecarea hărții României în direcția Sovietelor („Stalinismul renaște în România“, anunță sec V.T. pe blogul său, 3 decembrie 2012). V.T. s-ar fi metamorfozat, susține Tamás Gáspár Miklós, în„inchizitorul-șef al comunismului est-european“ (în articolul „Un delict de opinie“, revista 22, nr. 30, 20-26 iulie, 2010). V.T. ar putea fi recunoscut în mutantul antropologic numit de marele disident Aleksandr Zinoviev „Homo Sovieticus“. Însuşi V.T. pătrunde în ADN-ul acestuia, într-o postare pe blog (2 august 2012): „Abil și labil, cu moralitate de moluscă, dispus la toate salturile mortale menite să îl propulseze pe o scară de valori esențial pervertită, Homo Sovieticus disprețuiește morala, demnitatea, adevărul. […] Homo sovieticus practică gîndirea dedublată și dublul discurs. Personalitate scindată, minte și cînd spune bunăziua“. Același „Homo Sovieticus“ se mai remarcă prin „vocația perversă a demonizării adversarului“. Nu mă îndoiesc de motivația anticomunistă a lui V.T., la fel cum, cu peste 3 decenii în urmă, n-aș fi șovăit să văd în același personaj un comunist pentru eternitate. Underground-ul anticomunismului lui V.T. are galerii întortocheate: unele comunică direct cu forme de resuscitare a congenerelor sale propensiuni comuniste despre care aș ezita să cred că au fost asumate, public și sistematic, doar dintr-o calculatăfățărnicie.
Despre osîrdia gnoseologică a tînărului cercetător comunist V.T. se vorbește prea puțin, superficial și, adeseori, fărăconsultarea directă a unor lucrări altfel bine ascunse în maldărele presei acelor timpuri. Puțină „gimnastică a memoriei“ (Monica Lovinescu) nu stricăniciodată. Nu de alta, dar, cum îndreptățit recunoștea V.T. citîndu-l pe George Orwell, „la comuniști nimic nu e mai imprevizibil decît trecutul“ (Ghilotina de scrum, p.197). Comentariile mele îi vor da, tacit, dreptate lui V.T. care, în Viața studențească (prescurtat – VS), nr. 23, miercuri, 10 VI, 1981, p. 9 – adică doar cu cîteva săptămîni înainte de a se fi descotorisit cu mînie exproletară de experiența sa comunistă –, afirma că „hohotul de rîs al despărțirii de trecut de care vorbea cîndva Marx nu poate fi însă o scuză pentru amnezie“. V.T. se angaja pe blogul său în 20 august 2009 că va publica un volum intitulat Scrieri de tinerețe (1974-1981). Ar putea lărgi aria selecției începînd, de pildă, din 1971. Comentariul meu îi va aduce, sper, măcar un modest sprijin bibliografic.
O ştire din Moscova – Conducătorul Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov a întrunit azi şedinţa Congresului Deputaţilor Poporului pentru a anunţa că zeci de mii demanifestanţi se află pe străzile Bucureştiului, că în România a fost proclamată starea de urgenţă ministrul apărării naţionale s-a sinucis. Într-o tăcere totală Gorbaciov a precizat că la ora 1200 ora Moscovei soldaţii au început să fraternizeze cu manifestanţii. Puţin înainte de a face aceste declaraţii, Gorbaciov a părăsit Sala Congresului timp de 1/2 oră însoţit de directorul KGB Vladimir Grucikov şi de ministrul de interne Vădim Bakatin…”
Ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României la Chișinău, Marius Gabriel Lazurca, este singurul ambasador al unui stat membru UE și NATO care aparține sufletește și canonic, prin liberă alegere, unei structuri religioase conduse de la Moscova. Întrucât nu este vorba despre o persoană privată, faptul nu poate să nu ridice semne de întrebare. Presa de la Chișinău și București a scris despre complicitățile ambasadorului Lazurca cu structura locală a Patriarhiei Ruse de la Moscova și despre canalizarea către această structură a unor importante fonduri bugetare ale Statului Român, ca urmare a lobby-ului făcut de respectivul diplomat.
Totodată, Legea educaţiei naţionale prevede, la art. 7, alin. 1 că “în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale sunt interzise activităţile care încalcă normele de moralitate şi orice activităţi care pot pune în pericol sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic.”
Acest Raport se doreşte a fi un material documentar perfectabil, care să constituie pentru istorici şi cercetători, ca de altfel şi pentru viitoarele parlamente o sursă de informare privind unul din cele mai controversate evenimente petrecute în România în acest secol.
Si acum sa citim din nou titlul cuplului Plesu-Liiceanu, conform Dictionarului de sinonime: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca inventie”. Nu, poate nu vad bine. Sa mai incercam o data: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca minciuna”. Hmm. Inca o data: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca gogoasa”. Adica ce ne vinde eseistul A. Plesu, lautarind manelistic Noul Testament, carevasazica dupa ureche, la brat cu nevoitul A. Andrăcuţ, pardon, Andreicut…
Hotărându-se să “vorbească” în aceste vremuri de mare cumpănă pentru Ţară, şi la o vârstă care nu l-ar mai putea expune mult timp “vendetei” celor vizaţi, dl. Mogâldea, trăitor şi fidel “receptor” al atâtor evenimente, are un stil direct, fără menajamente. Este foarte posibil ca multe din informaţiile sale să aibă valoare de unicat – şi aceasta este cu atât mai important.
Într-o țară care pare definitiv prinsă în ghearele corupției, în care politica este învârtită de tot soiul de neica-nimeni, atât în Parlament cât și seara, la TV, unde clanurile mafiote stabilesc valorile umane și cursul leului, într-o țară care-și uită tradițiile și le copiază pe ale străinilor, care nu-și mai poate hrăni populația din cauza mizeriei instalate la toate nivelele, ne amintim prea rar de eroii noștri, de cei care și-au dat viața pe câmpurile de bătălie, în războaie adevărate și nu cele etalate cu litere galbene prin tabloide și „breaking-news”-uri.
Studiul trateaza cea mai grava problema a unui serviciu de informatii: cartitele; in varianta cea mai nociva: cartitele KGB. Asteptam cu incredere de la colegii care activeaza in presa de specialitate sa ne releve, pe langa pictorialele cu diversi agenti de influenta ai unor grupuri de interese straine, un studiu similar privind penetrarile autohtone ale cartitelor KGB navetiste ale tuturor regimurilor.
Portalul Ziaristi Online publica prefata acestei impresionante lucrari care constituie un adevarat Raport al comunismului bolsevic, ocupant sangeros al Romaniei, si va recomanda sa cumparati cartea chiar de la INST, la un pret modic fata de munca depusa. Felicitam echipa prestigiosului institut care implineste anul acesta 20 de ani de fiintare. Multi inainte!
Procedeul geoscopiei se întemeiază şi pe ideea remanenţelor, a repetării unor stări, mecanisme, care fac posibil fenomenul epistemologic al retroteoriilor, adică al revenirii ideilor teoretice din epoci revolute în câmpuri empirice actualizate. Fenomenul a fost sesizat pe cazul unor fenomene ciudate, precum ar fi repetarea fenomenului selecţiei sociale negative a elitelor în epocile de criză.
Daca vi se pare, cum e si normal, bizar, faptul ca la IICCMER, institut care, chipurile, studiaza “crimele comunismului”, a fost cocotat pe o filiera dubioasa un personaj care face parte din “Militiile Spirituale” anarhiste si de extrema stanga si care contesta pana la desfiintare CNSAS-ul si pentru a-i face loc fratelui sau geaman, sa stiti ca acesta-i doar un promo ieftin al serialului de groaza finantat in totalitate de Guvernul Romaniei – “Povestiri din cripta comunismului”.
Personajul in cauza, ieseanul Adrian Muraru, ajuns prin rotire de cadre in locul Stanomirului lui Tismaneanu, si care si l-a pus pe venerabilul Dinu Zamfirescu in vitrina doar ca sa se poata ascunde dupa el, a creat si un precedent de coma, inedit in istoria “anticomunismului” post-decembrist, obligandu-l pe secretarul Colegiului CNSAS, profesorul de drept Corneliu Turianu, veteran taranist, sa-l dea in judecata pentru calomnie. Adica, repriza I, IICCMER si “Militiile Spirituale” contra CNSAS si acum, repriza a II-a, secretarul Colegiului CNSAS contra directorului IICCMER, cu proces pe rol, in care apare, la mijloc, si “Observatorul Cultural”, reprezentat de Casa de Avocatura Musat & Asociatii, care ii cere, in solidar, despagubiri de 10.000 de euro aceluiasi directoras, pentru prejudiciile aduse saptamanalului prin afirmatii fara acoperire. Daca imbarligatura nu vi se pare destul de alambicata, mai aflati ca, intre timp, presedintele Colegiului Stiintific al IICCMER, respectabilul liberal si fost detinut politic Dinu Zamfirescu, a devenit si membru al Colegiului CNSAS. Si daca bizareria nu era suficient de stranie aflati ca de-abia acum pica in joc si o veritabila fantoma a comunismului, prin intrarea in scena a fostului procuror militar Dan Voinea, gradatul care l-a condamnat la moarte pe Ceausescu pentru cele 60.000 de victime inchipuite de la Timisoara, cap de acuzare principal in rechizitoriul sau fals intocmit in calitate de dirijor al mascaradei judiciare din Unitatea de la Targoviste unde a fost ucis cuplul Ceausescu in decembrie 1989. Procurorul pensionar general milionar (VENITURI 315 MILIOANE VECHI DIN PENSIE – ne informeaza Viorel Ene), groparul Dosarelor Revolutiei si Mineriadei, care a reusit performanta de a-i rataci timp de 20 de ani pe Iliescu si Roman printre randurile unui rechizitoriu care, de data aceasta, n-a mai aparut, a fost reciclat de Vladimir Tismaneanu la IICCMER, in pofida legii. O data cu detronarea formala a “ayatollahului” “anticomunismului”, Dan Voinea a fost preluat de Marius Oprea ca simbol al legaturii ancestrale intre cei doi acrobati ai tuturor regimurilor, pentru a-l transforma in avocat al pupilului sau in procesul cu profesorul Corneliu Turianu. Culmea, distinsul profesor de drept a fost si judecatorul care a prezidat procesul real si moral al cuplului Ceausescu, rejudecat de societatea civila pentru indreptarea farsei judiciare executate de comandoul sovietic din decembrie 1989. O intalnire in Justitie cel putin ciudata care dezvaluie insa dara sinoasa care se prelinge din epicentrul conspiratiei ante-decembriste prin institutii ale statului roman insarcinate, chipurile, cu crimele comunismului, ce sunt acum “investigate” chiar de catre partasii si urmasii ucigasilor.
O sedinta de pomina
Cum asa ceva chiar nu s-a vazut, ca inchizitorul lui Ceausescu si salvatorul lui Iliescu sa-l atace pe Turianu pentru Oprea si Tismaneanu, n-am pierdut prilejul si m-am prezentat la ultimul termen al procesului ce se deruleaza deja de luni bune, prin tergiversari deliberate, la Inalta Curte de Casatie si Justitiei. M-am asezat cuminte intr-un colt al salii si am urmarit ca la circ evolutia macelarului cu trese de la Targoviste acum cu o noua masca trasa pe fata, de avocat al directorului IICCMR in procesul cu secretarul Colegiului CNSAS. Proces in care, de la prima interventia a cerut stramutarea cauzei pe motiv ca profesorul Turianu ar fi prea cunoscut in Bucuresti. Pai si-atunci, ma intreb, procesul Basescu-Patriciu, de exemplu, unde ar fi trebuit judecat, in Papua? Desi, cine stie, si acolo ar putea fi cunoscut vreunul dintre ei…
In fond, cel putin pana acum, se pare ca singurele reusite ale dlui avocat sunt tergiversarea cauzei si starnirea unui hohot general de ras prin salile de judecata urmare a incercarilor sale disperate de a-si proba profesionalismul dobandit la procesul Ceausescu si desavarsit pe vremea lui Iliescu…
Prezent la termenul stabilit de Inalta Curte pentru solutionarea cererii de stramutare formulata de Muraru Andrei pentru „motive de banuiala legitima”, s-a dovedit ca cererea era formulata fundamental gresit fiindca “avocatul” Voinea a intemeiat-o pe dispoziţiile Codului de procedura penala, iar nu civila, confundând evident deci penalul cu civilul (de ce nu cu un tribunal militar?), in care de asemenea a incurcat si institutia revocarii judecatorului cu „stramutarea cauzei” si alte grave greseli nepermise nici macar unui student la drept.
Instanta s-a rugat de generalul-avocat-procuror-pensionar-milionar sa-si plateasca taxa de timbru
Probabil, terminandu-se sirul motivelor de amanare a dosarului de la Judecatoria sectorului 1, sugubetului avocat i-a mai venit o ultima idee (de fapt, sunt sigur ca mai degraba i-a insuflat-o vreun coleg mai priceput): de a incerca amanarea pe calea stramutarii cauzei la o alta instanta. Astfel de proceduri, intemeiate sau nu, maresc foarte mult durata in care poate fi solutionat un dosar: pana se pronunta ICCJ asupra acestei cereri, pana se trimite dosarul de la o instanta la alta daca este admisa cererea de stramutare, pana se stabileste un alt termen de judecata etc… dureaza mult si bine. De ce fuge oare domnul Muraru cu badigardul Voinea dupa el? De Justitia Romana?
Membrii completului de la ICCJ învestit cu solutionarea cererii de stramutare, formulata de Muraru Andrei si sustinuta de Dan Voinea, au fost realmente surprinsi de spectacolul ignorantei stiintei dreptului oferit de dl avocat-procuror. O scena umoristica de Caragiale, Urmuz, Ionesco si Kafka la un loc a avut loc in momentul in care avocatul didamai institutiei de “condamnare a comunismului” a trebuit sa fie convins ca trebuie sa plateasca o banala taxa de timbru. Nevenind nimanui sa creada cat de „mare este gradina Domnului”, nici membrilor instantei si nici celor prezenti in sala, amuzati cu totii in mod evident de prestatia dlui avocat, marele general Voinea (doar la propriu) a fost invitat de repetate ori, cu muuuulta rabdare si staruinta, sa isi achite taxa de timbru, instanta oprindu-se astfel de trei ori in aceeasi sedinta de judecata de la solutionarea dosarului pentru a oferi ocazia dlui avocat sa puna capat ori tergiversarii cauzei ori, macar, spectacolului nestiintei de carte pe care il oferea.
Generalul de tinichea al lui Tismaneanu si pisica domnului Oprea, ucisa in chinuri groaznice de SRI cu o coada de peste
Astfel, in cele 3 (!) incercari ale instantei de a-i oferi dlui avocat Voinea posibilitatea de a achita taxa pentru cererea pe care o sustinea – rugandu-l sa iasa din sala si sa plateasca taxa, in timp ce noi, cu totii, protagonisti si spectatori, l-am fi asteptat cuminti, presedinta completului mergand chiar pana la un „Va rog, haideti, domnule avocat!” – generalul de tinichea al lui Oprea si Tismaneanu a parut ca doreste cu incapatanare sa-si pastraze starea de deruta in fata obligativitatii de achitare a uriaşei taxe de timbru in valoare de 4 lei si a timbrului judiciar de 0,3 lei. Intr-un zumzet de râs general in sala, unul dintre colegii sai avocati (probabil fiindu-i mila de confratele sau cu numele) s-a oferit sa-i dea el un timbru judiciar cu valoarea de 0,3 lei. A urmat, fireste, un alt moment penibil, si anume acela in care dl Voinea, in fata instantei care il astepta, se scutura prin buzunare si portofele pentru a returna colegului suma inscrisa pe timbru. Degeaba insa, dlui avocat ii lipsea in continuare dovada achitarii taxei de timbru, cea in valoare de 4 lei. Ca avocatul de serviciu al ICCMER habar nu avea de obligativitatea achitarii taxei de timbru (ca doar justitia nu e gratis, la cheremul dumnealui), e de inteles. Dar nu poate fi inteles cum un demnitar al Guvernului Ponta, presedintele fabricii de condamnare a comunismului mosita de Basescu, si un avocat prezent in cartile de istorie pentru rolul sau nefast, ambii la un loc, nu sunt in stare sa achite o taxa modica de 4 lei pentru a-si sustine propriile cereri formulate in fata Justititei.
Asta imi aminteste de Marius Oprea, colegul gropar de la ICCMER al mai tanarului Adrian Moraru (o fi vreo boala molipsitoare pe acolo), care afirma ca merge cu trenul „cu naşu’” pentru ca nu are bani de bilet. Timp in care ii facea masaj la domiciliu lui Andrei Plesu (pe gratis?) iar familia ii era plecata in vacanta in Germania, ca sa fie protejata de odiosii neo-securisti, fostii colegi ai tatalui sau, dupa ce i-au ucis pisica pe altarul “anticomunismul” folosind ca arma letala o coada de peste. O fi fost temutul capitan Soare in cautarea ochilor lui Patapievici?
In ceea ce priveste achitarea taxei de timbru, dl Turianu, prof. univ. dr. in drept, s-a oferit, doct, sa ii explice dlui avocat inchipuit ca atunci cand merge la un cinematograf mai intai achita pretul biletului si apoi vizioneaza filmul, iar nu invers. Nu-ti trebuie pentru asta asa multa stiinta de carte sau de principii elementare de drept, ci este o chestiune cel putin de logica…
Vocea tunatoare de la procesul mascarada al lui Ceausescu s-a pitigaiat
Chiar si asa, pentru ca aceasta sa nu mai constituie un alt pretext de tergiversare a cauzei, profesorul Turianu a rugat instanta (culmea, tot dansul) sa ii permita dlui Voinea sa achite chiar si mai tarziu in cursul zilei mareata taxa de timbru. Sub aceasta promisiune, instanta a dat in sfarsit cuvantul pe fond. Sala trepida de nerabdare. Acum era momentul solemn in care urma sa auzim din nou glasul acela tunator purtat in zbor in Unitatea de la Targoviste de avioanele de hartie ale lui Victor Stanculescu si izvorat, paradoxal, dintr-o uniforma ponosita care se asorta pe la coate cu lodenul “martorului” Virgil Magureanu: “Pentru crimele grave săvîrşite de cei doi inculpaţi în numele poporului român, victimele nevinovate ale acestor doi tirani – infracţiunea de genocid, prevăzută de articolul 357, aliniatul 1, Cod Penal, litera c -, vă solicit, domnule preşedinte şi onorată instanţă, condamnarea acestora la moarte!”. Pac-pac-pac! Cand colo, ce sa vezi? Voinea s-a plans din nou, cu o voce pitigaiata, ca personalitate domnului Turianu este atat de covarsitoare incat procesul trebuie stramutat, oriunde, chiar si in binecunoscutul targ de pe langa Iesi, vagauna Ciurea, mai aproape de sufletul clientului sau.
In continuare, dl Voinea a facut o prezentare ampla a CV-ului secretarului Colegiului CNSAS, demonstrand un potential serios de agent de recrutare (al unei firme de personal, la ce va gandeati?) aratand printre altele ca dl Turianu a fost si presedinte al judecatoriei si ca „personalitatea dlui Turianu e cunoscuta in lumea Justitiei, fiind de notorietate”. Problema e ca astfel i-a mai atarnat o talanga de gat clientului sau: recunoscundu-i public notorietatea dlui Turianu, prejudiciul produs de parat poate fi, pe cale de consecinta, cu mult mai mare, ceea ce l-ar putea determina pe profesorul de drept sa propuna majorarea sumei solicitate cu titlu de daune morale. Poate chiar dublarea ei! Discursul impiedicat al dlui procuror-avocat, desfasurat dupa atatea tergiversari si o asteptare febrila, nu a multumit nici publicul prezent si, probabil, nici onor completul de judecata.
Casa de Avocatura Musat & Asociatii s-a solidarizat cu normalitatea
A urmat profesorul Turianu, care a ales sa se apere singur. Cu elocventa si eleganta, magistratul desavarsit a aratat ca a fost si presedintele sectiei civile, si al sectiei penale, dar si al sectiei comerciale. “Ulterior, chiar si presedintele Tribunalului Capitalei!”. “Pentru a elimina alte presupuneri – a mai spus dl Turianu -, trebuie sa va invederez ca am fost si judecator al Curtii Supreme de Justitie. Prin urmare, conform teoriei domnului avocat Voinea, ar rezulta ca nicaieri pe teritoriul Romaniei nu as putea sa imi apar drepturile pe calea justitiei. Poate ma trimite dumnealui direct la Haga ori direct la Consiliul Europei… Consimt si la asta, dar doar daca imi plateste dumnealui cheltuielile de calatorie. Dar cum nu poate plati nici macar taxa de timbru…”, a conchis cu amuzament profesorul de drept starnind, in sfarsit, satisfactia salii.
Chiar si avocatul ziarului care a publicat calomniile lui Muraru, reprezentantul Casei Musat & Asociatii, in ciuda sobrietatii afisate, se vedea ca se straduieste sa isi infraneze rasul pe care il starnea constant dl Voinea, cu incercarile sale de contracarare a actiunii Justitiei. Avocatul prestigioasei Case de Avocatura s-a solidarizat practic cu pozitia profesorului Turianu si a pus concluzii de respingere a cererii de stramutare, deci chiar in contra celui cu care, in solidar, ar putea fi obligat la plata daunelor, aratand ca nu se indoieste de impartialitatea judecatorilor si ca „are incredere sa ne judecam si la judecatorie in Bucuresti”. Jos palaria!
In final, doamna procuror, de asemenea, a pus concluzii, in principal, de anulare a cererii de stramutare ca netimbrata si, in subsidiar, ca neintemeiata. Instanta a ramas in pronuntare, avand sa constate pe urma si daca dl avocat si clientul sau, vor fi in stare pana la urma, totusi, sa achite si acea grandioasa taxa de timbru de 4 lei.
Profesorul Turianu: “Dl Voinea se prezinta drept un avocat cu talent clovnicesc”
In incheiere, dupa ce show-ul mascaricilor post-comunismului a luat sfarsit, l-am abordat si pe profesorul Turianu. Distinsul demnitar, fost senator de marca al PNTCD, care s-a aratat dispus sa-si dea demisia de la CNSAS daca directorul IICCMER demonstreaza ca el a fost secretar PCR, dupa cum l-a acuzat unul din fratii gemeni Muraru in campania “militiilor” desfasurata prin varful de lance “cultural” unde evolua la bara, s-a aratat intristat de situatia prezenta. “Nu pot sa inteleg cum un inalt demnitar, reprezenta al statului carevasazica, tanarul domn Muraru, numit de Guvernul Ponta intr-o functie de ministru secretar de stat, fuge de Justitie. Ce sa inteleg de aici, ca atat dl Antonescu, care l-a propus, probabil fara sa stie ca aceste “militii spirituale” din care face parte au contestat zgomotos Guvernul USL in plenul Parlamentului, nu a stiut ce face? Daca de-acum semneaza ca primarul ce se va intampla daca va ajunge presedinte? Cat despre domnul avocat, inteleg ca dl Voinea are talent in tergiversarea dosarelor de care se ocupa (fie in calitate de procuror – vezi Dosarele Revolutiei, fie in calitate de avocat – vezi cauza de azi), dar vad ca are si talent clovnicesc de vreme ce astazi, in sala ICCCJ, oricarui om normal i-ar fi venit sa se ascunda de rusine. Dar ce sa ne mai miram! La fel a facut, se spune, dl Voinea si in decembrie ’89, cand, de aceasta data in calitate de temut procuror, se ascundea pe burta la marginea unei bordurii de frica sa nu il impuste Mos Craciun in Parcul Moghioros, ramanand in pozitia culcat, intins neclintit pe asfalt, pana cand l-au ridicat niste copii de jos… dupa cum singur a povestit, cu gurita lui.”
UPDATE: Roncea.Ro a avut dreptate: Instanta a respins aberatia generalului de mucava! Dle Muraru, sper, sincer, ca nu-i dai si bani dlui Voinea. FOTO/INFO ICCJ
Am aflat zilele acestea că domnul Traian Băsescu este supărat pe domnul Mihai Răzvan Ungureanu, fostul său ministru de Externe, demis din funcţie, fostul său şef demisionar al SIE, fostul său prim- ministru, demis de Parlament după o evoluţie precoce de 72 de zile, şi, de-acum, şi fostul său prezidenţiabil. Spre deosebire de Tudor Postelnicu, care şi-a recunoscut erorile în public într-un mod original, Traian Băsescu alege să-şi exprime nemulţumirile de alcov prezidenţial prin prepuşii săi, ultimii care i-au mai rămas. După o aruncare cu buzduganul “feisbucistă” cam nereuşită a domnului Sebastian Lăzăroiu – consilier la case mari: “Spiru Haret”, Realitatea TV şi Cotroceni (conform declaraţiei sale de avere) – aflăm ce-l doare pe domnul Traian Băsescu chiar de la doamna Elena Udrea şi tot prin mijloace electronice: o “intervenţie” TV. Chiar dacă este deja intens ventilat, merită reprodus citatul, pentru o eventuală istorie a presei: “Dacă te dezici de un om care te-a numit în funcţii, în toate funcţiile în care ai fost şi care te-a desemnat aşa dintr-o dată, din senin, pe tine ca fiind cel care trebuie să salvezi PDL, să fii cel care îl conduce de acum încolo, şi candidat la preşedinţie şi viitorul şi tot şi, la un moment dat, când ţi se pare că planurile nu mai sunt aceleaşi, îl dezici pe cel care a făcut toate lucrurile astea pentru tine, atunci Lăzăroiu a avut dreptate că asta arată lipsă de caracter”.
Un blogger subtil, Traian Mitrică, observă pe portalul său, “Politica ta“, că în această frază sunt câteva cuvinte care nasc întrebări, destul de adânci, respectiv: “Te-a desemnat aşa dintr-o dată, din senin, pe tine”. Chiar aşa, cum a ajuns Mihai Răzvan Ungureanu, acum deja fostă stea a MAE, SIE, PFC, PDL şi ARD, “în toate funcţiile în care a fost”? “Din senin”?
(…)
Mărirea lui Ungureanu şi a “civililor” strâns uniţi în jurul său a fost pecetea care i-a adus decăderea lui Băsescu, până la stadiul de formolizare în care se află azi. Din păcate, nici ultima asistentă de gardă din serviciul mobil de urgenţă şi reanimare prezidenţială nu cred că mai poate face ceva, în ciuda aptitudinilor sale evidente. Soarta lui Băsescu este pecetluită. Tudor Postelnicu a fost mai cinstit.
Profesorul Constantin Barbu a avut amabilitatea sa remita si portalului Ziaristi Online un interviu acordat ieri ziarului Lumina, prin intermediul jurnalistei Loreta Popa. Din pacate nu am gasit link-ul din ziarul citat pentru a face trimiterea de rigoare asa ca il reproducem ca atare in forma sa originala. Interviul este devastator pentru sleahta agentilor antiromani, intesat cu informatii inedite, trist pentru soarta unei virtuale contemporaneitati fizice a lui Eminescu si, totodata, ingrozitor de sincer. Anuntam pe aceasta cale si proxima publicare online a documentelor “Dosarului de Interdictie Mihail Eminescu”, a actelor medicale si a autopsiei urmate dupa uciderea celui mai mare gazetar roman, inscrisuri cuprinse in facsimil in lucrarea filosofului Constantin Barbu “Memorialul Mihai Eminescu” (foto).
“A revenit vremea lui Eminescu”
Mihai Eminescu. Un nume pe care romanii il au in suflet, dar il cunosc atat de putin. Din ce in ce mai multi tineri aproape ca nu stiu nici o poezie de-a poetului nostru nepereche, dar sa mai cunoasca publicistica incredibila a acestuia. Ne mai atinge astazi Eminescu?
C.B.: Eminescu este înstructurat românității. Într-un fel vorbim limba genială forjată de poet. Eu îl numesc pe Eminescu scriitor historial, înțelegând prin historial scriitorul transgresor, adică are acel mental care traversează secolele istoriei și în palierie și în viitor. Faptul că magia lui Eminescu îi atinge pe români se poate explica prin genialitatea peceții lui lingvistice, prin adevărul pe care l-a slujit (implicit ființa și realitatea – fiindcă ele sunt identice adevărului), prin codul pe care l-a ghicit (poetul vorbea despre “… a-nvățaților ghicire”, despre “enigma vieții”). Tinerii știu, totuși, cel puțin poeziile celebre ale lui Eminescu. Deja, a revenit vremea lui Eminescu.
Ce ar trebui sa stie romanii despre codul Mihai Eminescu?
C.B.: Dacă românii ar putea ști ceva esențial despre Eminescu, acest esențial este chiar codul lui Eminescu. Problema este extrem de dificilă, dar în vorbe simple “codul” înseamnă gramatica ritual-nihilistă care a absorbit și adăpostește în ea tot ceea ce este abisal într-un om drept, bun, adevărat.
Eu am publicat o serie de 20 de volume (Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu) în care am încercat să arăt cu documente, acte, înscrisuri tragedia desfășurată între 1883-1889. Eminescu a fost nu numai umilit ci și martirizat. Din “omul sacrificat”, Eminescu a devenit sacrificatorul nobil. De aceea am numit invers codul lui Eminescu, fiindcă poetul nostru genial și gânditorul historial a răsturnat drumul pe care i l-au așternut Maiorescu și Regele, turnându-le drumul în cap cu praf și pulbere cu tot.
Titus Livius Trifu alias Maiorescu s-a comportat asa cum era, ca un agent dublu. Manolescu ii merge pe urme
Ce a insemnat Titu Maiorescu pentru Eminescu, din punctul dumneavoastra de vedere?
C.B.: Puțini mai știu că pe Titu Maiorescu îl chema Trifu (pe grecește ar fi fost un nume mai frumos, păstrând urmele întreitei străluciri). Titus Livius a fost întotdeauna gelos pe supremația genială a lui Eminescu. Chiar în însemnările zilnice, când își povestea în nemțește excursiile se autointitula Führer, conducător de excursie. Vă dați seama ce era în capul lui când credea că va civiliza poporul român cu formele fără fond. În unul din ultimele sale articole, Eminescu își bate joc în chip direct de teoria lui Maiorescu, arătând unde a dus civilizația română această ușoară teorie, compusă de un om superficial dar orgolios peste margini…
Maiorescu s-a comportat așa cum era: ca un agent dublu. Pe de-o parte își arăta fața de protector al lui Eminescu, pe cealaltă parte acționa ca un führeraș care îl bagă în cămașa de forță și trimite poliția ca să-l interneze la Caritatea lui Șuțu.
Lumea culturală românească nu este în stare să se dezmeticească, altfel ar vedea în textișoarele lui Maiorescu scrise despre Eminescu niște banalități compuse de un simplu universitar ratat. Ca să fim brusc contemporani, uitați-vă peste paginile din Istoria critică scrisă de Manolescu, un eminescolog necalificat (ca să ne distrăm vă voi spune că o citează pe inexistibila Bot împotriva lui Iorga și Noica!). Nefiind suficientă inexistibila Bot se mai apucă și istoricul Boia să scrie enormități ieftine și triste care sună cam așa: “Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, “poetul național” și, mai mult decât atât, marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepășit a spiritualității autohtone. (…) Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literare românești. Tot mai mulți tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilității lor, iar în capitolul pe care Nicolae Manolescu il consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, și ar fi fost poate și mai nete, dacă subiectul ar fi fost cu adevărat “liber” …”. Numai că Manolescu nu se pricepe la genii: pentru el nici Eminescu, nici Blaga, nici Noica nu sunt teribili. Plagiatorul Manolescu o ține una și bună cu flatulența inventată de el pe nume Cărtărescu, alt plagiator. Ce să-i ceri lui Manolescu? Să-l citească pe Kant? L-am provocat public să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu ca să vadă populația cât e de analfabet în materie de Eminescu. Veți vedea că nu va scrie niciodată. Că e greu. Interpretarea supremă pe care a dat-o Manolescu Luceafărului lui Eminescu este aceasta: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Când zici Eminescu spui Perpessicius (ca editor, continuatorul Petru Creția fiind plagiator și superficial, mai mult mistificator al textelor eminesciene, permițându-și nu numai o rară harababură în editarea teatrului eminescian, ba chiar “facerea de versuri”…), spui G. Călinescu. În rest nu mai sunt decât capitole în cinci-șase comentatori…
Saracii ipochimeni ca Zigu Ornea
A fost un student minutios, incredibil de dornic sa cunoasca, sa invete, sa acumuleze. Din pacate nu a avut posibilitati financiare sa dea si doctoratul. De unde aceasta dorinta impetuoasa de a i se denigra pana si acea perioada a vietii?
C.B.: Eminescu a studiat la Viena și Berlin cu cei mai mari profesori europeni ai epocii. A avut posibilități financiare pentru doctorat, dar firea lui “ticăită” (cuvântul îi aparține) l-a făcut să viseze puțin prin Iași, lucru fatal. Poate și autoexigența teribilă l-a făcut să ezite să-și treacă doctoratul. Puțini știu ce teribili erau profesorii lui Eminescu, ce carte știau! Cred că Eminescu și-a dorit un răgaz de pregătire (traducând din Kant), iar apoi a amânat și a tot amânat. Cred că nici traducerea din Leskien nu este străină de proiectul doctoratului.
Cât privește dorința de “denigrare”, ea provine din analfabetismul denigratorilor. Eu recompun și tipăresc Biblioteca lui Eminescu (după însemnările sale, deci după probe și documente) și această bibliotecă este absolut fenomenală. Cine va citi cărțile pe care le-a citit Eminescu va înțelege ce înseamnă să ai codul historial al spiritului indo-european (de ce nu învață Manolescu cu Bot și Boia limba sanscrită după Bopp, ca Eminescu? – simplu de răspuns: nu le-ar folosi la nimic!).
Un analfabet, ganeful Ornea zicea, săracul, că Eminescu ar fi fost autodidact! Ce poți să-i zici ipochimenului decât că e ipochimen…
Cine erau agentii anti-Eminescu
De ce aceasta feroce incercare de inlaturare a sa de pe toate planurile, inclusiv cel fizic?
C.B.: În 1883, Regele (speriat de posibilitatea detronării de către ruși) a semnat un Tratat secret cu Austro-Ungaria, și, din disperare, a acceptat și un punct 2 (fatal: Regatul Român se angaja să nu treacă munții în Transilvania). Eminescu cunoștea tratatul și a scris și împotriva Regelui și a feloniei de la Viena. P.P. Carp (ambasadorul Regatului la Viena) s-a gândit că Eminescu trebuie “potolit” (este cuvântul său), Regele l-a “desemnat” (prin Mite Kremnitz) pe instrumentul Maiorescu să execute sacrificiul. Voi analiza în 12 volumașe care vor apărea lunar această tragedie sacrificatoare. Nu degeaba scrie Nietzsche că: “Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii”. Chiar numele Împăratului Franz Josef apare pe rapoartele scrise de agenții austro-ungari împotriva lui Eminescu (toți cei nouă agenți sunt evrei austrieci și evrei maghiari, de aici și falsificatoarea acuză că Eminescu ar fi fost antisemit!). Astăzi se derulează o încercare de distrugere a “simboalelor”, cum ar fi spus părintele Stăniloae. Dar numai proștii analfabeți cred că un simbol poate fi distrus. Cine nu știe greacă veche, nu știe ce este simbolul și mănâncă degeaba banii “filantropului” Söros, ca să nu-l numesc…
Pe Eminescu il iubesti ca pe o Icoana
Pana unde merge sinceritatea omagiului romanilor astazi?
C.B.:Sinceritatea omagiului românilor, cum o numiți dumneavoastră, dacă este sinceritate, dacă este omagiu (omagiul face parte din ritualul sacrificial indo-european, așadar este și cifru și cod), și dacă românii sunt români merge de la inima lor până la inima lui Eminescu. Poți să-l iubești pe Eminescu și doar cu gândul curat, nespunând nici un cuvânt. O iubire mutuală, simplă.
Agentii anti-Romania l-ar sufoca azi pe Eminescu
A schimbat mentalitati prin articolele sale. A mai ramas ceva din acea presa din care a facut parte Mihai Eminescu? Daca ar trai acum, ar avea o sansa sa mai schimbe ceva prin articolele sale Mihai Eminescu?
C.B.: După părerea mea, Eminescu încă nici n-a început să schimbe mentalitatea. Articolele sale politice sunt necitite, iar puținii care le-au răsfoit nu cunosc epoca în profunzime, așadar nu înțeleg aproape nimic (cred că numai Vatamaniuc face excepție, un academician român pe care mediul științific de astăzi nu-l onorează cum ar merita). Dacă ar trăi acum și l-am percepe drept contemporan, Eminescu nu ar fi luat în seamă. Pe Eminescu îl luăm în seamă numai știind cine a fost Eminescu. Dacă Eminescu ar fi Eminescu azi, te-ai putea trezi cu orice derbedeu politic că-l învață carte și-i arată viziuni. Astăzi suntem sufocați de agenți de influență plătiți dinafară (și dinăuntru) care oricând îți pot compune o “lovitură de stat” (dată chiar de popor), o imaginară aplecare către Rusia sau China (de parcă Dostoievski este romancier american și hârtia a inventat-o Willi), astăzi suntem sufocați de falsificatori și de proști (care te amenință că nu iubești Europa, de parcă ai putea să nu te iubești pe tine însuți). Marile probleme ale României sunt falsificările și minciuna care duc la distrugere și decădere, incorecta ierarhie, injustiția care produce metastaza societății, încercările de distrugere a simbolurilor și miturilor naționale (imbecilități spuse împotriva lui Eminescu și Mihai Viteazul, în ultima vreme nesimțindu-se bine nici Mircea cel Bătrân, nici Ștefan cel Mare, nici Blaga, nici Noica…), lipsa unui proiect de integrare reală a României în Uniunea Europeană, lipsa unui mare proiect de țară. Vom trăi, ca să vedem!
Vă mulțumesc pentru interviu și vă rog să publicați textul întreg.
Din ce mai saracul Seby Lazaroiu, consilier al dlor Bondrea, Gusa si Basescu – in cazul lui “neonorific”, spre deosebire de tanácsadója-ul lui Ponta, Gyury Frunda – s-a gandit ca e cazul sa mai arunce cate o petarda feisbucista in ochii “gaozarilor” sefului sau, recte a ziaricilor. Surprize-surprize, insa! Andreea Marin i-a luat fata, tot pe feisbuc: divorteaza! Ghinion in tabara feisbucistilor prezidentiali. Dar spre amuzamentul general merita amintite si diatribele Lazariciului de la Cotroceni: Cica ratatouille-ul boc-cist Adriean Papahagi si arici-retribuiciul “falca de aradean” Mihai Razvan Ungureanu (de ce l-o fi uitat pe “codita de tismanean” Mihaita “Horia” Neamtu?) ar fi “doua virgule” in politica ungureasca, pardon, romaneasca. Citez din putul consilierului bondrean, gusean si basean:
“ DOUA VIRGULE IN POLITICA ROMANEASCA
MRU promovat Ministru de Externe, sef SIE, premier. De Traian Basescu.
Papahagi urcat pe scena de acelasi Traian Basescu in campania pentru referendumul de demitere din vara.
Observ cu amaraciune cum amandoi se fac ca nu il cunosc pe Traian Basescu, omul care i a promovat. Pentru unul e un model ce nu trebuie urmat, pentru celalalt e un fel de paria. Totusi ma incapatanez sa cred ca lipsa caracterului nu e o conditie sa ajungi mare in politica. Poate doar vreo virgula pe acolo…“
In intunecimea mintii lui – probabil boala se transmite de mai sus, de unde se impute pestele, nu? – si-a zis ca “le-o trage” celor doua virgule. Dar bai Seby, cum se numeste unul care promoveaza “doua virgule”, dintre care pe una o visa “virgula prezidentiabila”? Bai, Seby, bai, scuza-ma ca te intreb asa direct (profit ca ne cunoastem): te-ai tampit de tot?
Pai nu era Mihai Razvanel Ungureanu cel mai mare pitic din lume al “Albei ca Zapada”, careia Pazvante Chioru’ ii maturase deja drumul spre Palatul de Clestar de la Cotroceni? Acum, ca poporul roman l-a redistribuit profund, de-a trebuit PDL-ul sa-l dea din mana in mana pana in fund la Parlament, s-a transformat intr-o virgula?
Reactia Lazaroiului pare sa fi survenit dupa ce Papahagiul a constat o realitate frusta dar negandita la timp de marele strateg Basescu cand (fara doua virgule) a sustinut cartiereste ARD-ul. Si anume ca la prezidentialele din 2014 nu poate merge vreunul dintre cei sprijiniti de Basescu din motivele care s-au vazut destul de clar la 9 decembrie: sunt compromisi de asocierea cu Basescu. Sincer, ma bucuram zilnic cand il vedeam pe “El Capitano” in campanie la televizor, in postura de “fata de la Vreme”, dandu-si cu tesla in cele doua virgule existentiale ale propriului Partid. Tot asa, Comandante!
Dar daca interventia lui Lazaroiu este ca sa-i avanseze pe cei doi de la virgule la doua puncte “disidente” ale basismului, in vederea detasarii si repropulsarii lor pe firmamentul prezidentialelor, atunci chiar ca e de comedie!
Revin: Daca Basescu a tras de doua virgule in sus, dintre care de una, dupa cum “il da in gat” Lazaroiu, pana la nivele astea – MAE, SIE, Presedintie! – desi i s-a spus ca greseste, in repetate randuri, ce poate fi el, altceva, decat o paranteza a istoriei demente a Romaniei, de care ne va fi foarte greu si sa ne amintim?
Macar Berceanu a fost mai clar: MRU e “Forta Zero”. Deschid o paranteza cu mai multe virgule: (“Ce e Mihai Razvan Ungureanu ca sa ne referim in primul rand la el? Pana una-alta, mie nu mi se pare ca e mai nimic, din pacate… Ideea ca iti faci nu stiu ce partidulet este o idee care, in 2012, este complet nelucrativa… Si uite ca a facut Forta nu-stiu-care, care… Zero!”).
Si-atunci ne intoarcem la problema. Cum e cel care promoveaza o “Forta Zero”? Forta Minus!?
Si un PS de la Politica ta cu Elena Udrea: ”Ea: “Cum să te gândeşti la candidatul la prezidenţiale când tu nu ai partidul cu care să-l susţii. Să nu punem carul înaintea boilor’. Madam, dar inaintea vitei de Kobe, se poate ?…”
February 17th, 2013 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
