Publicam in continuare a doua parte a interviului realizat cu Ioan Rusan, colonel (r) al SRI si fost sef al compartimentului Anti-STASI al Unitatii speciale a DSS 0110, supranumita “Anti-KGB”. Prima parte, titrata Secretele UM 0110 (I). Tokes, agent patentat al serviciilor maghiare, Oisteanu de la GDS a lucrat cu KGB », a aparut in 2009 si in ziarul ZIUA (a carei arhiva electronica este astazi extirpata de pe fata internetului). Era vorba de o varianta cenzurata a interviului integral. Ce urmeaza si este azi publicat in premiera de portalul Ziaristi Onlineare, ca parcurs publicistic, o istorie interesanta, pe alocuri hilara daca nu ar fi de fapt foarte serioasa. Voi reveni cu amanunte in cadrul unei analize aprofundate asupra ei si asupra protagonistilor acesteia.
Pana atunci, in doar cateva cuvinte, iata situatia: dupa prezentarea materialului, care a zacut o buna perioada de timp in ciuda caracterului lui exclusiv si de senzatie, redactorul sef al ziarului de la acea vreme, un coordonator de stiri pe numele lui Roland Catalin Pena, zis “Fefe”, s-a opus publicarii dezvaluirilor legate de Adrian Nastase si seful cancelariei sale, Alin Teodorescu, fondator al GDS si presedinte al Fundatiei Soros, acuzati implicit de tradare in favoarea Ungariei. Il mai deranja si ca se vorbea de GDS ca promotor prin Mihnea Berindei al “autonomiei Transilvaniei” si ca se mai faceau aluzii si la “intelectuali celebri ai patriei” (dar ai cele sovietice), ca Mircea Dinescu si Andrei Plesu. Desi era vorba de un interviu, in care intervievatul isi asuma propriile declaratii, cum se intampla in aceasta specie a jurnalismului, redactorul sef a sustinut ca afirmatiile omului “trebuie verificate”. Deontologic, nimic de spus! Oricine stie ca o acuzatie de spionaj si influentarea politicii unei tari in favoarea unei puteri straine venita la adresa unui demnitar al statului din partea unui ofiter de contrainformatii roman poate fi verificata de un ziarist din trei surse: CIA, KGB si MOSSAD. Drept urmare, am scris SRI-ului, l-am sunat pe Adrian Nastase si apoi pe Alin Teodorescu. SRI-ul s-a eschivat, Nastase s-a crispat si Teodorescu a negat. Totul inregistrat. Dar nici asa n-a fost bine.
La vremea respectiva nu stiam ca Sorin Ovidiu Vintu, patronul din umbra al ziarului ZIUA, pusese ochii pe IMAS-ul lui Alin Teodorescu, cu care se pregatea de zor pentru alegerile prezidentiale. IMAS care isi extinsese tentaculele si la Chisinau, pe mana retelei care il detinea pe Sorin Ovidiu Vintu. Imi scapase si amanuntul ca “odiosul mogul” care milita impotriva lui Traian Basescu ii intretinea pe colegii lui Alin Teodorescu din GDS, Vladimir Tismaneanu si Horia Roman Patapievici, la revista “Idei in dialog“, cel din urma circuland in calitatea sa de presedinte al ICR, conform ANI, cu un Volvo ultimul tip pus la dispozitie de trustul lui Sorin Ovidiu Vintu. Sa spunem ca nu fusesem atent ca in ultima perioada a existentei sale ZIUA ducea o politica pro-ruseasca si uitasem intr-o pierdere momentana a memoriei de luptele de gherila interna duse pentru a fi publicat orice articol care reflecta cat de cat vreun adevar, ceea ce, normal, deranja. Subiectul “unguri” si “anti-KGB” frigea, asadar. Pe unii la dosar, pe altii la buricele degetelor sau la buzunar, daca nu toate la un loc. Drept urmare, intamplator, la scurt timp, a incetat prin demitere abuziva si fara explicatii si colaborarea mea de peste 10 ani cu ziarul care fusese un port-drapel al romanismului si apararii drepturilor romanilor “de la Nistru pan’ la Tisa”.
Interviul exclusiv cu fostul sef de compartiment Anti-STASI al Unitatii speciale “Anti-KGB”, ramas nepublicat pana azi, isi gaseste iata, peste ani, reconfirmarea prin doua lucrari de specialitate ale unora dintre cei mai in tema experti in domeniu, care ating aceeasi problematica, si pe care le vom publica in editia de maine a portalului Ziaristi Online, in continuarea serialului Secretele UM 0110. In plus, veti mai afla amanunte si despre cum si un al doilea prim ministru al Romaniei a lucrat pentru interesele Ungariei si s-a aflat in relatii directe, personale si profesionale, sa le spunem “neprincipiale”, cu un sef al spionajului maghiar pe spatiul balcanic, la fel ca si un fost sef al SRI (Serviciul Roman de Informatii). Faptele tuturor acestor personaje se pot incadra la Articolul 155 Cod Penal privind Tradarea, care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Securitatea nu a participat la represiunea din decembrie 1989
Domnule colonel Ioan Rusan, ne-am lamurit ca istoria Securitatii se imparte in cel putin doua mari etape, cea NKVD-ista, in care alogenii veniti pe tancurile Armatei Rosii au derulat macabrul “Experiment Pitesti” si au ras Romania si cea de dupa eliberarea detinutilor politici. Dvs ati devenit ofiter dupa facultate, in 1964, v-ati specializat in filaj, ati ajuns apoi la unitatea de elita “anti-KGB” ca sef al compartimentului anti-STASI si v-ati continuat activitatea si dupa 1989, in SRI. Totusi, dupa 1964 ati sustinut practic regimul dictatorial sub care s-au inregistrat destule cazuri de abuzuri si condamnari…
Publicam aici prima parte a unui interviu cenzurat de ziarul ZIUA in urma cu doi ani, respectiv de fostul redactor sef al defunctei publicatii, Roland Catalin Pena, zis “Fefe”, un personaj sters aflat sub troika celor care manevrau ziarul la acea data, respectiv Sorin Ovidiu Vintu, Sorin Rosca Stanescu si un oarecare Mihai Pilsu. Partea a doua nu a mai aparut niciodata, subsemnatul fiind, intamplator, eliminat de la ziar la scurt timp. Ziaristi Online va publica in exclusivitate a doua parte a interviului cu unul dintre sefii faimoasei Unitati “Anti-KGB”, Ioan Rusan, colonel in rezerva al SRI si fost sef al compartimentului “Anti-STASI” din UM 0110 a DSS, o unitate de elita a contrainformatiilor romanesti, unica in tot ex-spatiul sovietic. Discutia ramasa nepublicata, pana acum, priveste direct un fost prim ministru al Romaniei care a permis, in cunostinta de cauza, ca propriul lui cabinet sa fie condus de un agent patentat al Ungariei, care a avut astfel acces direct la secrete de stat si a influentat decizii politice in favoarea statului vecin si impotriva tarii sale. In termeni legali, Art 155 Cod Penal, aceasta fapta se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Dezvaluirile pe care urmeaza sa le publice portalul Ziaristi Online vor arata ca si un al doilea prim ministru al Romaniei s-a aflat in relatii profesionale cu un sef al spionajului maghiar in Romania. Mai mult: experti ai serviciilor secrete romanesti de la cel mai inalt nivel confirma acum, in doua lucrari de specialitate pe care le vom prezenta aici, informatiile ramase nepublicate ca urmare a ordinelor date de oamenii fostului KGB la ziarul ZIUA. Si adauga: pe langa cei doi prim ministri s-a aflat in aceeasi postura, de tradare, si un fost sef al SRI. Desigur, pe langa aceste date certe, ca o parere a noastra, credem ca este posibil sa se afle pe acelasi drum si un al treilea premier roman, aflat in relatii cam prea apropiate cu un cunoscut agent al serviciilor maghiare care si-a instalat cartierul general la Cluj si planuieste o mutarea “trigranitica” la Bucuresti. Dar despre acestea in cele trei episoade urmatoare pe care le vom publica incepand de azi.
In prima parte a interviului ni se certifica faptul ca vicepresedintele Parlamentului European, extremistul maghiar Laszlo Tokes, a fost agent al politiei politice comuniste a Republicii Populare Ungare dar si ca Andrei Oisteanu (1) (foto in spatele presedintelui Romaniei, Traian Basescu), membru fondator al GDS si nepot al satrapului Leonte Rautu, totodata cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor impreuna cu Andrei Plesu, a lucrat pentru serviciile secrete sovietice.
Interviu Victor Roncea cu Ioan Rusan, colonel (r) al SRI
Tokes, agent maghiar, Oisteanu de la GDS a lucrat cu KGB (I)
Fostul sef al Compartimentului Anti-STASI din Unitatea speciala 0110 a DSS afirma ca europarlamentarul Lazslo Tokes, acum vicepresedinte al Parlamentului European, trebuie demis din forul legislativ european pentru colaborare cu politia politica comunista
Victor Roncea: Domnule Ioan Rusan, astazi sunteti colonel in rezerva al SRI. Cu ce va ocupati inainte de 1989?
Ioan Rusan: Eram ofiter de securitate, la UM 0110.
Si ce faceati in aceasta calitate?
Faceam ceea ce ar trebui sa faca si astazi ofiterii SRI specializati: identificam, monitorizam si distrugeam retelele KGB si ale altor servicii secrete atunci comuniste – sublinez: comuniste – din Romania. Am fost seful Compartimentului anti-Stasi din 110, supranumita “Unitatea anti-KGB”.
Cu toate acestea nu cred ca va este usor sa admiteti public ca ati fost securist. De ce?
Pentru simplul motiv ca in decembrie 1989 puterea a fost preluata chiar de catre cei pe care ii urmaream noi. O spun cu toata responsabilitatea: pana astazi, acesti tradatori si urmasii lor reusesc sa mentina majoritatea parghiilor de decizie in stat. Timp de 20 de ani s-a reusit identificarea tuturor lucratorilor Securitatii, la nivel global, drept “satrapi” ai poporului. Realitatea este cu totul alta. La momente istorice cruciale, ca cele de dupa 1945 si 1989, serviciile de spionaj implicate, in diriguirea destinelor Romaniei, isi implanteaza reteaua de tradatori in varfurile decizionale si taie arterele organismului de securitate. In ambele cazuri instalarea agenturii straine are numeroase similitudini: kominternistii – kaghebistii.
Dar pana la acestia Securitatea a facut si ea victime…
Istoria Securitatii se imparte in mai multe etape. Daca va referiti la prima etapa, cand majoritatea cadrelor Securitatii erau persoane alogene, provenite din fosta Uniune Sovietica, este foarte adevarat. Eu am intrat in sistem cu mult dupa 1964, data la care au fost eliberati toti detinutii politici inregistrati in perioada ocupatiei bolsevice a Romaniei. Observati ca adeseori chiar descendentii agentilor sovietici de atunci incearca sa amalgameze diversele perioade ale Securitatii pentru a ne invinovati pe noi de crimele parintilor lor. Au fost multe porcarii in anii ’50 cand, repet, tara se afla sub ocupatie sovietica. Majoritatea acelor tortionari au murit in patul lor sau au emigrat, care prin Israel care prin SUA. Pe astia de ce nu-i cauta CNSAS? Care se situeaza deasupra suveranitatii Constitutiei, incalcand chiar decizia anterioara a Curtii Constitutionale. Mai mult, nu este foarte clar cui i se subordoneaza acest CNSAS si de ce nu exista nici pana la ora aceasta o comisie parlamentara de control a activitatii CNSAS si a colegiului sau dupa modelul celor pentru SIE si SRI.
Ce ne puteti spune despre perioada din apropierea loviturii de stat din decembrie 1989?
Eram in focuri. Toate serviciile de spionaj din tarile comuniste, socialiste isi intensificasera activitatea. Mai ales, cadrele de informatii sovietice si ungare, lucrau la maximum, exploatandu-si sursele pentru a afla cine ar putea prelua conducerea tarii in perioada urmatoare.
Era vorba si de schimbarea regimului sau numai a conducatorului?
Pe ei ii interesa in special schimbarea si eliminarea lui Ceausescu din motive care corespundeau intereselor lor de perspectiva geo-politice si geo-economice. In perioada premergatoare evenimentelor am monitorizat mai multe actiuni propagandistice anti-romanesti si anti-Ceausescu care se derulau in Occident cu punct de plecare spionajul sovietic, via corespondentii de presa iugoslavi.
Care a fost cea mai importanta dintre toate aceste actiuni?
Asa-zisa scrisoare a celor sase, din martie 1989, cu protagonistii cunoscuti: Brucan, Apostol, Birladeanu. Scrisoarea a fost scrisa, de fapt, de Brucan, care i-a si semnat pe ceilalti. Tot el s-a ocupat de plasarea ei. Despre Brucan se stie astazi ca a fost agent rus, de fapt, sovietic, pentru ca nu a abdicat niciodata de la trotkism. El visa la refacerea Kominternului si era adeptul retelei in retea, smecherindu-i pe multi. Despre Apostol pot sa spun ca si el a fost recrutat de KGB pe vremea cand era la post, ca ambasador in Brazilia. Birladeanu, in schimb, desi se nascuse in Gagauzia, fusese contactat in 1988 de catre un cadru de informatii occidental, insa refuzase colaborarea. Dupa actiune, toti, cu exceptia lui Brucan, i-au adresat lui Ceausescu scrisori de cainta.
Ce alte personaje urmareati la aceasta unitate, anti-KGB?
Tot felul. Pe unii ii vedem si astazi la televizor. Dintre cei “vechi” mi-amintesc, la gramada, de Petrov, Volodin, Tcaciuc, Oisteanu, Demeny, Suto Pal, Oltovsky, Horvat, Andor, Gyorfi, si altii si altii.
Inteleg ca unii dintre acestia erau, dupa nume, agenti ai STASI, AVO, KGB, etc. Dar Oisteanu? La care Oisteanu va referiti si de ce il urmareati?
Acelasi Oisteanu la care va ganditi si dumneavoastra: Oisteanu de la GDS (nepotul lui Leonte Rautu – nota red). Iar de urmarit, in mod evident, tinand cont de specificul unitatii noastre, pentru legaturi cu servicii de spionaj comuniste din fostul bloc sovietic. Astia de ce nu sunt facuti public de CNSAS?
Si totusi, nu inteleg: aceste lucruri au fost cunoscute, banuiesc, de serviciile romanesti de dupa 1989, SRI, SIE si cele ale armatei. De ce nu s-a luat nicio masura impotriva acestora, dimpotriva, unii isi permit sa dea azi lectii de “anticomunism”?
Aceasta intrebare trebuie sa o adresati sefilor acestor institutii de ieri si azi.
Dar au existat si romani implicati in aceste actiuni antiromanesti?
Din 1988, serviciul de spionaj ungar a actionat intensiv pentru formarea unor grupe conspirative speciale, formate din romani. Logica era foarte simpla si este valabila si astazi: in strainatate nu pareau reale actele anti-romanesti savarsite numai de maghiari. Tot atunci, cadrele de informatii ungare au primit directiva de a organiza clerul maghiar din Romania intr-o retea eficienta de informatii. In aceasta retea a fost incadrat si ulterior prins si monitorizat pastorul Laszlo Tökes, presedinte de onoare al UDMR si a altor organizatii iredentiste si, astazi, deputat in Parlamentul European. Cadrul de informatii din Ambasada Ungariei, Csikasu Imre, era unul dintre responsabilii din decembrie 1989 cu actiunea “revolutiei” pe via Gyula-Timisoara, dupa cum am interceptat noi si am transmis si Directiei I, care lucra cazul Tökes. Sa fie foarte clar: Laszlo Tökes a fost agent al securitatii comuniste ungare iar Parlamentul European trebuie sa-l trimita acasa. In timp ce presa il condamna pe Gica Popescu sau pe Petru Romosan, acest fost agent al unei puteri comuniste subordonate Moscovei zburda de la Bruxelles la Budapesta si da lectii Bucurestiului.
Exista cumva si alti fosti agenti care in prezent sunt politicieni?
Cum si-au petrecut exilul Plesu, Dinescu, Magureanu si Iliescu
Scriitorul Petru Romoşan, patronul Editurii Compania, vă recomandă o ”lectură de vară”: cartea-bombă (cu efect de tsunami) ”Fereastra serviciilor secrete”, în care generalul Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Vlad, face trimitere la câteva dintre personajele-cheie ale revoluţiei: Iliescu, Pleşu, Dinescu, Măgureanu. Şi nu numai.
”Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească pentru a nu se organiza“, se spune despre ”marii disidenţi” în ”Fereastra serviciilor secrete (România în jocul strategiilor globale)”, apărută recent la Editura Compania şi recomandată în paginile ”ring”. O carte în care nu scapă de tuşele grele puse de generalul Rogojan nici alte personaje ale culturii şi politicii româneşti postdecembriste, printre care şi ”micul Führer al culturii române peste hotare”. Despre care vom mai vorbi.
Cazul ”Iliescu”
”Pe când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat că avusese marele privilegiu de a purta o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceau¬şescu. (…) Ori de câte ori se punea pe undeva problema alternativei la Ceauşescu, existau şi «suspecţii de serviciu». Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi mai norocos dintre ei”, se spune în carte, printre altele, despre ”Cazul Iliescu”.
KGB-ul, un frate mason şi… ”până unde au întins ruşii coarda” la Uniunea Scriitorilor
De unde venea ”lumina inspiraţiei” pentru unii ”scriitori”? De la Răsărit, bineînţeles. Generalul Rogojan mai dezvăluie: ”La Uniunea Scriitorilor funcţiona un nucleu «de front», foarte activ în unele momente, al KGB-ului. Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceauşescu pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice acreditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu «foşti» ai serviciilor sovietice: îl aduc pe fratele (mason) Kondyakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari – «analişti» şi «consultanţi» – prin partide, staffuri electorale şi pe lângă lideri politici. Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti «activişti de front» ai KGB-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produse alimentare multrâvnite în acele vremuri de numeroase «lipsuri şi greutăţi» (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu număr TC (taxi creditar) a Ambasadei URSS. Singur acest fapt arată până unde au întins ruşii coarda”.
Un interviu-bomba, la propriu, al generalului SRI (r) Aurel Rogojan, despre dedesubturile secrete ale lui 13-15 iunie 1990, refuzat de doua ziare centrale, unul al Puterii, altul al Opozitiei, a fost sesizat imediat de Sorin Rosca Stanescu. Cand am transmis interviul spre publicare colegilor mei de la Ziaristi Onlinemi-a stat pe limba sa scriu in preambul despre moartea presei romane de investigatii si sa afirm ca daca Sorin Rosca Stanescu ar mai fi avut un ziar nu i-ar fi fost teama sa publice textul, indiferent de consecinte, mirosind continutul exploziv al materialului, dezvaluit in premiera si exclusivitate in spatiul publicistic romanesc.
Asa si cu interviul cu generalul Aurel Rogojan, intre timp publicat si de Editura Compania intr-un volum care promite si continuarea, intitulat inspirat “Fereastra Serviciilor Secrete” (macar dupa 20 de ani sa se mai intredeschida!). Daca Rosca Stanescu ar fi avut un ziar cu siguranta ar fi starnit un caz de presa la nivel national, daca ne uitam doar la cateva nume, azi celebre, implicate atunci intr-un potential atentat terorist cu o masina capcana, plasata sub balconul Universitatii: Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Sarbu, numai trei dintre ele, plus “misteriosul general rosu” Ilie Dragoi, aflat sub comanda FSN si a generalului GRU Nicolae Militaru. Cum nu are ziar ci doar un ponton (platforma) online care cam scartaie pe ici pe colo prin locurile esentiale, Rosca Stanescu a publicat, putin grabit, un comentariu despre cazul 13-15 iunie 1990, in care afirma: Atentatul urma sa le fie atribuit asa-zisilor extremisti din randul manifestantilor. Pentru a fi motivata reprimarea protestatarilor (…) In locul masinii capcana a fost utilizata ca diversiune asa-zisa incendiere, de catre manifestanti, a autobuzelor Politiei.
Adevarat, dar doar partial. Si o informare a publicului doar pe jumatate poate sa devina foarte usor o dezinformare. E drept ca Petre Roman a vorbit de “o actiune de tip legionar” in Piata Universitatii, iar Ion Iliescu vedea “steaguri verzi” ridicat pe sediul IGP si speria minerii cu “elemente de-a dreptul fasciste”. Deci isi insusisera discursul. Dar, in ce priveste masina-capcana, schepsisul era altul: Ilie Dragoi, “generalul rosu” al structurilor GRU patronate de Nicolae Militaru, propusese ca “autoturismul sa fie din dotarea unei unitati a SRI“, posibil chiar a Brigazii Antiteroriste (fosta USLA), ca experta in domeniu, unde se mai aflau colegi de-ai colonelului anti-KGB si anti-GRU Gheorghe Trosca, decapitatul din fata MApN ca “terorist”, in decembrie 1989 (recent re-decapitat printr-o decizie semnata de presedintele Traian Basescu). Urmarea ar fi fost “traznet”, ca sa zic asa, dupa descifrarea seriei autoturismului, eventual sub lumina camerelor unor televiziuni “occidentale”, de preferat frantuzesti. Practic se impuscau doi iepuri dintr-o lovitura: si “legionarii” anti-comunisti din Piata Universitatii si “teroristii” anti-KGB din BA.
Cristian Tabara si-a dedicat intreaga sa emisiune de duminica de la TVR razboiului clandestin impotriva Romaniei si relatiilor romano-sovietice vs cele romano-americane. Experimentatul jurnalist a discutat “ca la carte” despre primul volum al lui Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“. Totodata, Pacepa.ro a obtinut ultimul episod, integral, al documentarului exceptional realizat de Monica Ghiurco, Mostenirea Clandestina (III), pe care il puteti gasi, in exclusivitate, la PACEPA.RU.
Iata mai jos cum a fost exclus, pe vorbe, scriitorul Adrian Suciu(foto stangasus). Cititi apoi si articolul de pe blogul sau care a declansat isteria ţaţei dictatoare Elena Manolescu:
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun,
Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR (foto stanga)
Dle. Ioan Radu Văcărescu,
Nu am motive să-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonul d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
am luat la cunostinta, de pe blogul dvs., ca nu aveti intentia de a va da demisia din USR, in urma atacului dvs. mizerabil la adresa conducerii organizatiei si in urma reactiei Filialei Sibiu. Nici nu ma asteptam sa va dati demisia. Se pare ca la noi, in astfel de cazuri, de mult a disparut onoarea si responsabilitatea. Comitetul Filialei Sibiu a formulat un Comunicat oficial in acest caz, care va fi publicat pe siturile Uniunii si in mass-media, de unde vati afla exact ce anume se va intimpla in continuare in cazul dvs. Adica, e vorba de a inainta, din partea Filialei Sibiu, catre Comitetul Director al Uniunii, catre Consiliul acesteia si catre Comisia de Onoare si Demnitati a organizatiei, propunerea de excludere a dvs. din USR. Intre timp, luati Statutul Uniunii si studiati-l cu atentie, ceea ce n-ati facut pina acum. Pe de alta parte, nu mai deturnati cazul, previzibil si plictisitor, de altfel, spre o asa zisa ‘incalcare a dreptului la exprimare”, cum va exprimati pe acelasi blog personal. Cine v-a incalcat acest drept? Uniunea in nici un caz, astfel ca puteti scrie orice si oriunde ceea ce credeti. Aici e vorba despre altceva: in momentul in care esti membru al unei organizatii profesionale cum e USR este obligatoriu sa-i respecti Statutul si pe cei alesi sa-i conduca destinele. Chiar daca, asa cum scrieti pe acelasi blog personal, Nicolae Manolescu nu e vesnic in fruntea Uniunii. Aveti dreptate, domnule Suciu, nimeni nu e vesnic, nici presedintele Manolescu, nici cei din conducerea Uniunii, nici eu, aici la Sibiu.
Se pare ca la noi vesnica este numai mizeria morala si lipsa de rsponsabilitate. Ar fi bine sa publicati si acest mail pe blogul dvs., considerindu-l un modest drept la replica la cele afirmate de dvs. cu privire la o asa zisa “incalcare a dreptului la exprimare”.
Ioan Radu Vacarescu
Dle. Preşedinte, după cum vedeţi, dau curs sugestiei dvs. şi public şi această scrisoare din partea dvs. pe blogul meu personal. Mă voi abţine să comentez, considerînd că scrisoarea dvs. este suficient de elocventă pentru amîndouă părţile.
Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!
Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii în dauna oricărei evoluţii a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.
O feroce cabală a mediocrilor de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală la adresa acestuia şi permite o carieră literară internaţională cu voie de la oficialităţile literaturii române doar unor mediocrităţi care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.
Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie,majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.
Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.
Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!
Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan ci soarta literaturii române.
Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.
“Deşi cam târziu (faţă de semnalul de alarmă pe care l-am tras în 1986), atitudinea aceasta manolesciană, de extracţie mafiotică, iese la iveală, în sfârşit, dezvăluind flagrant pe ce fel de mijloace coercitive s-a întemeiat hegemonia criticului.”
Un dialog fascinant de aproape doua ore cu istoricului american Larry Watts despre cea mai recenta carte a sa, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România“, care se lanseaza sambata, 28 mai, ora 14.00, la standul Editurii Rao de la Bookfest. Dezvaluiri despre secretele agentilor KGB, GRU si ai Kominternului din Romania dar si din SUA, dusmanii traditionali ai romanilor, maghiarii si rusii, spionul sovietic Ion Mihai Pacepa, disidentii “made in USSR” si alte istorii cinice si chiar macabre de spionaj, inclusiv despre cum planuiau rusii sa-si ucida agentele aflate in misiune de sotii de demnitari in Romania socialista pentru a putea justifica invadarea tarii noastre in 1968…
Larry Watts: “Pe fiecare plan a minţit Pacepa (foto sus cu ochelari, la o “agapa” tovaraseasca). Dar noi am controlat pe linie de servicii. Documentele publicate din arhivele Securităţii arată clar că Pacepa era considerat un agent sovietic, la fel ca şi Caraman.”
Paharul umplut poate însemna faptul că „clonele” născute din „problema” Pacepa, unele cu ştiinţă, altele fără ştiinţă, unele de bună-credinţă şi naive, altele preocupate de conjugarea verbului „a avea” şi care evoluează în România de astăzi au căpătat un prea mare tupeu şi o prea puternică putere. Totodată, poate însemna că aureola pro-americană pe care şi-o arogă aceştia este una la fel de vopsită ca a maestrului Pacepa însuşi, iar în subterane altele sunt interesele. Larry Watts mai face cunoscut faptul că CIA obişnuieşte să verifice cu multă atenţie orice informaţie şi implicaţiile ei, chiar la interval de decenii. Aviz amatorilor.
“Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”
“Românii sunt un popor fără istorie … destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. … Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. …Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte.”– Fredrich Engels, ianuarie 1846
Prefata
Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Aşa s-a întâmplat şi în cazul acestei cărţi de care m-am apucat aproape accidental. În 2002, lucram la diverse proiecte legate de reforma serviciilor de informaţii din România şi din fosta Europă de Est, inclusiv la un volum realizat cu contribuţia unor profesionişti în domeniul informaţiilor şi al propriilor mele analize asupra procesului. Într-un timp destul de scurt am ajuns la convingerea că procesul de reformă din România diferea fundamental de oricare alt proces din fostul bloc sovietic şi că era aproape neinteligibil fără o expunere completă a dinamicii revoluţiei din decembrie 1989 şi a anilor de izolare care i-au succedat. Nu a trecut mult până când am realizat că aceste deosebiri aveau rădăcini mai adânci şi că, pentru înţelegerea lor, era necesară o cercetare mai directă a naturii relaţiilor din cadrul blocului sovietic în perioada războiului rece şi pe cele dintre România şi vecinii ei chiar anterior comunismului. Astfel a început un voiaj intelectual care a condus la descoperiri ce uneori m-au surprins, alteori chiar m-au şocat, aducând la lumină relaţii asupra cărora anterior doar se speculase sau erau total inimaginabile şi care, în schimb, au făcut lumină asupra unor comportamente şi atitudini care au persistat mult după ce comunismul şi-a dat duhul.