May 23rd, 2012 
VR 
Premierul Victor Ponta l-a eliberat pe Vladimir Tismăneanu din funcţia de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, hotărând totodată şi retragerea lui Ioan Stanomir din postul de preşedinte executiv al Institutului, transmite Mediafax.
Vladimir Tismaneanu promisese in urma cu peste trei saptamani ca-si da demisia de la IICCMER dar dupa instalarea lui Ponta a fost lovit putin de Alzheimer. Vezi: Vladimir Tismaneanu, kominternist pentru eternitate la IICCMER? 20 de zile de cand Tismaneanu a promis ca-si da demisia, 14 zile de cand a “uitat” ca s-a instalat un nou Guvern. Cand va prelua onorabilul Dinu Zamfirescu Institutul?
UPDATE 24.05.2012: Dupa cum a prevazut Roncea.Ro inca in urma cu o saptamana (vezi link-ul mai sus), premierul Victor Ponta l-a numit pe Dinu Zamfirescu în funcţia de preşedinte al Consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, a informat joi Guvernul. Zamfirescu îl înlocuieşte astfel pe Vladimir Tismăneanu, eliberat miercuri din funcţia de la IICCMER.
Neo-kominternistul Vladimir Tismaneanu Pudelul “stiintific” al lui Volodea Tismaneanu, Ioan Stanomir, a fost inlocuit cu fostul adjunct al lui Marius Oprea, Andrei Muraru, care, la randul sau, este bun tovaras cu adjunctul lui Tismaneanu, Adrian Cioflanga, instalat de aripa sovietica din PDL la CNSAS si cu Dorin Dobrincu, prepusul lui Tismaneanu inca aflata la Arhivele Nationale, cu care scoate o carte la Polirom (normal). Pe scurt: vechea garda a fost schimbata cu noua garda, conform doctrinei Valter Roman ( Walter Ernest Neulander): “Dupa noi, tot noi”. Pentru ca “noi nu scriem istoria, noi o cream”.
Andrei Muraru, prezentat uneori si drept “istoric al Militiei Spirituale”, o banda de neo-trotkisti, a fost reclamat recent de Corneliu Turianu, membru al Colegiului CNSAS, ca tulbura apele institutiei impreuna cu geamanul sau, Alexandru Muraru, liderici al auto-intitulatei “Milii Spirituale”, cu scopul de a umfla o pozitie si a submina Colegiul. Vezi Aripa Sovietica a PDL vrea sa dea o lovitura de stat la CNSAS. Incredibil dar adevarat: Adrian Cioflanca, militianul spiritual al lui Tismaneanu din Colegiului CNSAS, sustine desfiintarea CNSAS. Membru IICCMER: “Idiotii astia de Boc si Basescu”. Daca la CNSAS nu le-a reusit figura, au dat lovitura la IICCMER, cu aripa sovietica a PNL si concursul sefului PSD, “micul ticalosescu”.
Andrei Muraru are un CV “beton” pentru varsta lui (30 de ani). Chiar “beton armat”. De abia terminase faculatea de istorie din Iasi si, dupa o mica vacanta de vara binemeritata, devine de-a dreptul “Consilier Relaţii Externe, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, Departamentul Relaţii Externe şi Integrare Europeană” (2005). Care ere experienta lui pentru a ajunge peste noapte “Il Consigliere” e greu de spus. Dupa nici un an merge mai departe: devine “Consilier la Cancelaria Primului-Ministru”, recte Tariceanu. Acum avea deja experienta de un an. Si tot asa. Preiau CV-ul sau impresionant mai jos, din care nu lipsesc bursele de la Colegiul lui Andrei Plesu si Muzeul Holocaustului (de ce nu a fost numit la Institutul “Elie Wiesel” daca este asa de doct in tema?).
Pacat ca nici dupa 22 de ani de la schimbarea de regim un astfel de institut nu este condus de un fost detinut politic, cum s-ar fi cuvenit. Mi-e sila!
PS: Parerea lui Andrei Muraru despre seful statului, Traian Basescu: un “falsificator”, un “revizionist” si un “negationist” – chiar cu “o atitudine revizionistă foarte periculoasă” – care a incercat sa-l exonereze pe Maresalul Antonescu de… nu se stie ce. La fel ca si reputatul istoric prof univ dr Gheorghe Buzatu, dupa cum sustine “militianul spiritual”. Preiau si acest articol mai jos si pun punct.
Fals în declaraţii cu preşedintele României
Revizionism, uitare şi distorsionare
Autor: Andrei MURARU
În noaptea cînd preşedintele României lansa un atac imund la adresa regelui Mihai se împlineau exact 70 de ani de la declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Şapte decenii de controverse, de schisme istoriografice, de uitare, de obnubilare şi ocultare sistematică a adevărului istoric cu privire la cea mai grea şi mai tulbure perioadă pe care au traversat-o Europa şi România în particular în secolul al XX-lea. Momente dramatice dintr-un secol nebun au fost expediate în cîteva fraze de către preşedintele României, într-un limbaj nedemn pentru un şef de stat, pe un ton inadecvat şi mai ales uzînd de falsul istoric într-o cheie revizionistă.
Înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din perioada 1938-1948, un deceniu al prăbuşirilor, al anihilării statului de drept, al sugrumării democraţiei şi al impunerii unor sisteme monopoliste în afara cadrului constituţional, sînt astăzi în mare parte rodul strădaniei specialiştilor, mai ales istorici, care au încercat să elucideze ce s-a întîmplat în societatea românească. Pe baza unor probe irefutabile, la care se adaugă alte piese sugestive din arsenalul istoricilor, surse documentare primare, coroborate cu modele interpretative existente, s-au tras concluzii, cel puţin în cazul României, începînd cu anii ’90. Rezultatele la care au ajuns cercetătorii în privinţa arhitecţilor decizionali ai Holocaustului românesc, a eforturilor regelui Mihai împotriva impunerii unui sistem totalitar şi în chestiunea abdicării forţate sînt astăzi clare. De aceea, nu îmi propun să demontez clişee calomnioase sau elucubraţii caduce, ci să analizez pe scurt rădăcinile acestor idei toxice.
O temă revizionistă înviată
Începînd cu procesul din 1946 în care au fost judecaţi Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori, tendinţa de reabilitare a fostului conducător al statului din perioada 1940-1944 a cunoscut de la forme difuze la reacţii puternic conturate. De pildă, în iunie 1991, deputatul Petre Ţurlea a iniţiat în Parlament comemorarea fostului mareşal: „În iunie 1991, cînd se împlineau 45 de ani de la asasinat, am iniţiat un moment de reculegere în Camera Deputaţilor în memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s-au ridicat în picioare; surprins şi şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămîni1.“ Un alt istoric, negaţionist şi revizionist cunoscut, Gheorghe Buzatu, a conturat astfel imaginea mareşalului în postcomunism: „Timpul l-a confirmat. Mareşalul Ion Antonescu este mai prezent decît oricînd în inima şi conştiinţa românilor.[…] Cu fiecare bust distrus, Mareşalul îşi consolidează reputaţia şi locul în căminurile celor mulţi şi tăcuţi, dar care, realmente, fac şi suportă istoria2.“ Acest lirism apologetic nu şi-a avut însă rădăcinile în 1990, ci cu mult înainte. Istoriografia controlată politic în timpul comunismului a urmat un program ideologic, iar cei care abordau astfel de subiecte erau afiliaţi institutelor politice sau militare. Cu timpul, armata şi, în general, instituţiile superioare cu profil militar au devenit locul unor puternice sentimente xenofobe3 şi antisemite, iar regimul a susţinut un cult pronunţat al lui Ion Antonescu.
După 1990, lui Antonescu i s-au ridicat statui, numele său a fost atribuit cîtorva zeci de străzi sau pieţe, lideri instituţionali4 au înfiinţat Liga Mareşal Ion Antonescu, iar factori guvernamentali au exprimat frecvent, pînă în 2003, odată cu înfiinţarea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului (Comisia Wiesel), poziţii negaţioniste şi revizioniste. Totodată, forţele politice neocomuniste instalate după 1989 la Bucureşti au asumat o poziţie de forţă împotriva regelui Mihai, interzicîndu-i cu obstinaţie, pînă 1997 şi cu excepţia unei scurte vizite în 1992, intrarea în ţară. Retorica împotriva regelui a integrat în schimb culpabilizarea şi impunerea figurii lui Ion Antonescu, în special în privinţa actului de la 23 august 19445.
Exonerare prin comparaţie
Asta a făcut şi preşedintele României cu cîteva zile în urmă: a introdus în discuţie o urmă de îndoială că Antonescu a fost tratat cum se cuvine de către istorie în raport cu regele Mihai. Opunîndu-i regelui figura celui mai important criminal de război din România, preşedintele l-a culpabilizat pe fostul Suveran. Afirmaţia are în schimb, traduc eu, şi o altă semnificaţie: exonerarea lui Antonescu prin comparaţie, întrucît atribuirea culpei suveranului este, pe lîngă o distorsionare a adevărului istoric, şi o atitudine revizionistă foarte periculoasă. Tactica nu e însă nouă. În 2005, Paul Lambrino, aflat în relaţii foarte bune cu Corneliu Vadim Tudor, a încercat acelaşi lucru, sperînd să oprească retrocedarea domeniului Peleş (problema retrocedării averii fostului suveran fiind atacată şi de domnul Traian Băsescu în aceeaşi emisiune televizată), făcînd vîlvă în Israel cu mai multe declaraţii iresponsabile6. Replica a venit atunci de la un grup masiv de intelectuali români şi străini, unii dintre ei specialişti de necontestat în chestiunea Holocaustului, dintre care îi amintim pe Jean Ancel, Radu Ioanid, Andrei Pippidi, Michael Shafir, Raphael Vago, Leon Volovici, Alexandru Florian, Lya Benjamim. Aceştia au arătat că regele nu poate fi culpabilizat, semnatarii apelului precizînd: „Nu cunoaştem nici un document care să ateste că regele Mihai ar fi profitat în vreun fel de pe urma persecuţiilor din timpul războiului, a deportării şi uciderii evreilor şi/ sau a romilor. Dimpotrivă, sîntem la curent cu existenţa unor dovezi circumstanţiale care demonstrează că fostul monarh a arătat compasiune pentru drama evreilor şi a celorlalte minorităţi persecutate şi că, acţionînd sub influenţa mamei sale, regina Elena (căreia i s-a acordat post-mortem titlul de Drept al popoarelor de către Yad Vashem), a încercat să amelioreze situaţia celor persecutaţi“7.
Uitarea şi falsa culpă
Posted in 
Tags: 
