“Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale. Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”. – Parintele Dumitru Staniloae despre Academicianul Nichifor Crainic, considerat cel mai mare poet român creştin si recompensat de bolsevici cu 15 ani de temnita grea.
(*) Citatul ras de doamna Udrea din motive ce tin de falsificatorii istoriei si culturii nationale din jurul ei. Degeaba stii ce vrei daca nu-ti cunosti trecutul si, ca atare, n-ai cum sa stii cine esti si nici cum “sa fii cineva”.
UPDATE: Inteleg ca citatul era unul mai frumos: “Am primit acest citat de la o prietena. Adevarat, nu? “A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.” Nichifor Crainic”. Adevarat, sigur ca da!
“Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Când va cadea Marele-ntuneric, vei vedea.”
Când scriu rândurile de faţă mă aflu la vârsta de 80 de ani. Aceasta îmi îngăduie să privesc cu o mai largă înţelegereşi cu oarecare detaşare problemele vieţii şi viaţa în general. Nu doresc să dau lecţii şi nici să pretind că stăpânesc adevărul absolut. Dar, cât mi-a fost dat să aflu până la această vârstă, mă ajută la unele judecăţi de valoare.
Ascult şi mă minunez cum unii pretinşi analişti politici, formatori de opinie, încearcă să combată temelii de viaţă verificate timp de secole de un întreg popor. Şi mă refer aici la credinţa strămoşească şi dragostea de ţară, două repere fundamentale în viaţa unui om trăitor pe aceste meleaguri. „Liber cugetătorii” la care fac trimitere se întrec să arate că s-a murit inutil şi chiar prosteşte în războaiele pe care le-a dus poporul român de-a lungul istoriei sale, că apelul la credinţă a fost un mijloc de supunere a maselor şi că astăzi creştinismul este ceva depăşit, demodat şi chiar dăunător educaţiei tinerilor; în consecinţă, icoanele trebuie scoase din sălile de clasă. Şi câte alte asemenea aberaţii ajung expuse la posturi de televiziune, prin unele ziare şi reviste.
Mă întreb dacă oamenii care propagă astfel de idei sunt uneltele cuiva sau sunt atât de săraci ca intelect încât nu pot să aprofundeze, să judece, să înţeleagănişte realităţi evidente. RĂUL în viaţa de toate zilele este o prezenţă care nu poate fi negată. În societate se petrec crime, tâlhării, siluiri, înşelătorii, mişelii, trădări şi tot felul de nelegiuiri care obligă pe cei cinstiţi să se apere, să se unească, să se organizeze şi să lupte împotriva răufăcătorilor. Acelaşi lucru se petrece şi la scară naţională. State mai mari sau mai mici încearcă să-şi însuşească avuţia unui stat mai slab, să-l domine dacă nu politic-administrativ, măcar economic sau cultural, cu alte cuvinte să-l subjuge. Definiţia agresorului a preocupat şi încă mai preocupă pe cei ce doresc o legislaţie internaţională care să arbitreze relaţiile şi conflictele dintre naţiunii. Deci RĂUL nu este o ficţiune, ci o crudă realitate în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. În faţa lui să nu facem nimic? Să stăm cu mâinile încrucişate, să renunţăm la împotrivire? Aceasta este întrebarea de la care trebuie să pornească orice om de bună credinţă din orice colectivitate, indiferent de apartenenţa naţională.
Deci lupta în legitimă apărare este o necesitate vitală. Forţele binelui trebuie să se opună forţelor răului. Acestea reprezintă o lege de bază a omenirii şi care condiţionează progresul. Cel ce cade în această luptă de partea binelui este un erou fiindcă el s-a sacrificat pentru semenii care vor supravieţui lui.
Poate, „liber-cugetătorii” de azi ar trebui să-şi pună întrebarea de ce ţăranul român, când era înştiinţat că duşmanul a pătruns în ţară, lăsa plugul în brazdă, îşi îmbrăţişa părinţii, soţia şi copiişi pleca la luptă. El ştia, era convins în intimitatea sa, că dacă nu se duce să lupte, duşmanul îi va prăda averea, îi va pârjoli casa, îi va necinsti soţia, îi va lua şi duce fetele în cine ştie ce harem, iar el va deveni rob, nu va mai fi om liber. Jugul străin era mai greu de suportat decât lupta. Judecata aceasta de ţăran simplu era fără fisură. Nu încăpea în această judecată nici o fărâmă de îndoială, de şovăială, de eschivare. Mai mult, tatăl îşi lua şi feciorii apţi de luptă, cărora le insufla simţul datoriei faţă de neam, de moşie, de ţară. Cine este ticălosul care să spună că această judecată era greşită? Desigur, într-o societate sunt şi laşi, sunt şi şmecheri, sunt şi profitori care pe jertfele altora vor să-şi facă averi, să-şi aranjeze afaceri, dar în nici un caz aceştia nu trebuie să ajungă mentori, analişti, formatori de opinie. Această categorie a profitorilor imorali a fost şi trebuie să rămână o scursură a societăţii, otrepele care să aibă parte doar de oprobiul public.
Se poate pune întrebare de ce din creştinism poporul român şi-a făcut o temelie de viaţă. De ce dragostea de ţară s-a împletit cu credinţa creştină într-o formă atât de perfectă? De ce iubirea creştină aflată în centrul trăirii vieţii pe pământ s-a lipit atât de bine de sufletul românului?
Sfintele Sarbatori in inchisorile comuniste. VIDEO. Marturia lui Grigore Caraza, 21 de ani de temnita, si a lui Ioan Ianolide, nou martir al lui Hristos
Cuminecare de Crăciunul anului 1949 în temniţa Piteştiului
de Adrian Nicolae Petcu
Pe măsură ce trec tot mai mulţi ani de la căderea comunismului parcă amintirile despre suferinţele din timpul persecuţiei ateiste sunt tot mai eludate. Sunt tot mai uitate faptele mărturisitorilor creştini autentici (nu ideologici!) demne de a fi comparate cu cele din perioada creştinismului primar. Multe dintre aceste secvenţe din vremea persecuţiei comuniste par de neimaginat, atunci când le lecturăm din memorialistica ce ne-a rămas. Dar aşa s-au întâmplat, iar acestea sunt întărite fie de alte izvoare memorialistice, fie de cele documentare. Pentru că suntem în pragul marelui praznic al Naşterii Domnului, am găsit potrivit să ne amintim cum se împărtăşeau deţinuţii din temniţa Piteştiului de Crăciunul lui 1949, prin amintirile lui Ioan Ianolide (foto), un profund trăitor creştin:
“Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti. Dormeam câte doi într-un pat strâmt, de fier, cu un soi de saltele fără paie, cu praf, prin care simţeam fierul şi frigul.
În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năpraznice în temniţa în care stai şaisprezece ore din zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.
După ce toţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care îl auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor.
Într-un târziu m-am decis să mă cuminec. Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei, pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani în urmă şi care încredinţase Pâinea şi Vinul deţinuţilor ce doreau să se împărtăşească. Voind deci să iau fărâmitura de cuminecătură, nu ştiu cum s-a făcut că mi-a căzut jos. Am început să o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut însă că sfânta cuminecătură a avut loc. M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului, în rugăciune”.
Despre marturistorul Grigore Caraza, care la 1 Februarie 2013 implineste 84 de ani. Multi inainte!
• Grigore Caraza, una din figurile proeminente ale rezistentei anticomuniste din România • a fost condamnat în total la 47 de ani de muncã silnicã, temnitã grea si domiciliu fortat în Bãrãgan • dupã gratii a stat 21 de ani în penitenciarele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna si Aiud • printre camarazii sãi de suferintã în închisorile comuniste s-au aflat Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie, Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Paulin Clapon, etc •
La finele anului 2012 contemplam trecutul cu satisfactie, contemplam viitorul cu speranta si incredere. Regretam daca am intristat pe cineva si iertam pe toti cei care ne-au intristat, cu voie sau fara de voie. Un gand pentru toti cei care de-alungul istoriei au petrecut Craciunul la datorie, departe de familie. Va uram ca anul 2013 sa fie cu sanatate si Virtute… Militara! Doamne, ajuta!
Dumnezeu sa va binecuvanteze si impreuna cu Maica Domnului sa apere Romania!
Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi, pacatosii!
Urmare a unei lucraturi, Presedintele Romaniei a hotarat in aprilie anul trecut demartirizarea eroilor romani ai trupelor USLA ucisi si profanati bestial in fata sediului MApN in noapte de 23 spre 24 decembrie 1989, la comanda KGB si GRU. Este vorba de Grupul Trosca, decapitat, la propriu, de agentul GRU Nicolae Militaru. Am contestat decizia Presedintelui purtand chiar o corespondenta pe aceasta tema cu Administratia Prezidentiala. Parerea mea ramane aceeasi, dupa cum puteti auzi si vedea si in aceasta inregistrare video de la cea mai recenta lansare a cartii “Fereastra Serviciilor Secrete” – care trateaza si Cazul Trosca -, a generalului (r) SRI Aurel I Rogojan (detalii despre aceast eveniment, la care au participat numeroase cadre active si in rezerva, in cursul zilei de maine). La vremea respectiva, SRI a avut o reactie demna, afirmand, negru pe alb, in revista oficiala a Serviciului, “Intelligence”, ca “Eroii nu au nevoie de ‘diplome'”.
Ca reactie la decizia prezidentiala, pe 22 decembrie anul trecut, un grup de artisti ai informatiilor, si nu numai, i-a ridicat ad-hoc o statuie colonelului martir Gheorghe Trosca in memoria jertfei sale si a camarazilor sai, din urma cu 22 de ani (foto dreapta). Pe locul acestui monument-protest, ieri, 20 decembrie 2012, Serviciul Roman de Informatii a dezvelit un monument din marmura, pentru a omagia Eroii Antiteroristi. Felicitari (sfatul meu catre conducerea SRI este sa inchirieze panoul publicitar din spatele monumentului, pe care sa dispuna un mesaj pe masura solemnitatii locului si nu unul despre reduceri de preturi – foto mai jos, cum este cel de acum. Sau sa-l desfiinteze)! Iar in aceasta seara, intre orele 21 si 23, TVR va avea o Editie Speciala pe aceast tema si va difuza documentarul de exceptie al realizatorului Corneliu Mihalache, “Piepturi goale şi buzunare pline” (de fapt, tot goale!).
PS: Raspunsul la intrebarea din finalul interventie mele (video) este: se pare ca da!
Mai este de adaugat ca, prin coroana depusa ieri la Monumentul Eroilor Antiteroristi (foto mai jos), SRI a informat practic, pentru prima oara public, cine au fost teroristii din Decembrie 1989. Grupul Trosca a fost Anti-KGB si Anti-GRU. Coroana SRI de la monumentul grupului de luptatori masacrat bestial in Decembrie 1989 le este dedicata lor, Eroilor Antiteroristi. Rezulta asadar destul de clar ca teroristii din decembrie 1989 au fost rusii din KGB si GRU.
Ediţie specială PRIM PLAN – Conducerea SRI vine la TVR1
Vineri, după Telejurnalul de la ora 20.00, urmăriţi la TVR1 o Ediţie Specială în care invitaţi sunt şefii Serviciului Român de Informaţii. Dupa aceasta Editie Speciala de la ora 21.00, de la 22.00 veti putea urmari documentarul exceptional al lui Corneliu Mihalache “Piepturi goale şi buzunare pline”. “Să vedem împreună, în lumina vorbelor de mai-nainte, care sunt consecinţele morale şi materiale ale Legii Recunoştinţei nr. 341 din 2004, recunoştinţă faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989”, ne invita Corneliu Mihalache
Azi, 21 decembrie, de la ora 21.00, Claudiu Lucaci şi Mihai Rădulescu sunt faţă în faţă cu directorul şi prim-adjunctul Serviciului Român de Informaţii – George Maior şi Florian Coldea, într-o Ediţie Specială, la TVR1.
Informaţii din spatele celor mai închise uşi din România, imagini în premieră filmate chiar de SRI la antrenamentele brigăzilor anti-tero şi dezvăluiri despre unul dintre cele mai tulburătoare momente ale Revoluţiei române – episodul USLA şi colonelul Trosca.
Vedeti filmul prezentat de SRI la TVR chiar de la sursa.
Un alt subiect abordat în cadrul discuţiei este cel al ameninţărilor teroriste.
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII
OMAGIEREA EROILOR
Titlu: “Ziua luptătorilor antiterorişti” Postul de televiziune: “TVR 1” din 20.12.2012, ora: 14:18 – Crainic: Teodora Popa
“In România, 7 luptători antiterorişti au murit în decembrie 1989, în faţa Ministerului Apărării. Ei au fost chemaţi să apere sediul instituţiei de terorişti. S-a dovedit a fi însă o diversiune, au fost prinşi într-o ambuscadă, s-a deschis foc asupra lor, iar trupurile le-au fost profanate pentru a legitima mitul teroriştilor. Astăzi, Serviciul Român de Informaţii le-a ridicat luptătorilor USLA un monument exact pe locul în care au căzut la datorie.
Reporter: In acest loc, au căzut la datorie 7 luptători antiterorişti, în 24 decembrie 1989, stă scris pe monumentul ridicat în faţa fostului sediu al Ministerului Apărării.
George Cristian Maior, directorul SRI:O reparaţie istorică şi morală şi, în acelaşi timp, o cinstire pentru toţi aceia care şi-au pierdut viaţa în misiune, din Brigada Antiteroristă.
Reporter: Din ordinul generalului Nicolae Militaru, USLA-şii au fost chemaţi să apere de terorişti sediul MApN, în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Ministerul era oricum apărat de tancuri. Imediat ce trupele USLA au ajuns la faţa locului, s-a deschis foc asupra lor. 7 luptători au fost ucişi. Cadavrele au stat expuse zile întregi, iar pe maşinile lor de intervenţie s-a scris ‘terorişti’. Colonelul Gheorghe Trosca a fost decapitat. Trupurile luptătorilor au fost profanate. Inainte să fie şeful de Stat Major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, Trosca a lucrat la Contrainformaţii. Avea rolul de a depista înalţi reprezentanţi ai regimului comunist racolaţi de sovietici. Nicolae Militaru era vizat pentru legături cu Serviciul Secret al Armatei sovietice.
In 2011, preşedintele Traian Băsescu a retras titlurile de eroi martiri pentru Gheorghe Trosca şi Eugen Trandafir Cotuna, în urma unei decizii primite de la CNSAS.
G.C. Maior:Pentru noi, ei sunt eroii noştri şi acest lucru nu trebuie să fie consemnat în vreo sentinţă, în vreo decizie formală.
Reporter: Rude, foşti camarazi şi actuali luptători ai Brigăzii Antiteroriste a SRI au fost prezenţi la dezvelirea monumentului dedicat USLA-şilor care şi-au pierdut viaţa în zilele tulburi ale Revoluţiei.
“Colecţii anuale/ Evenimente militare – ZIUA LUPTATORULUI ANTITERORIST”
“Anii ’70 au adunat o tragică moştenire pentru ceea ce avea să devină terorismul în lume, peste decenii In numele ‘cauzei de apărat’, justiţiari cu sau fără de ţară revendicau deturnări de aeronave, luări de ostatici, atacuri cu bombe, masacrul de la Jocurile Olimpice de la München (1972) sau asasinarea prim-ministrului Italiei, Aldo Moro (1978), sunt doar două dintre evenimentele tragice de care şi-au legat identitatea membri ai unor organizaţii teroriste precum SEPTEMBRIE NEGRU sau BRIGAZILE ROSII. Ca reacţie firească de autoprotecţie, începând cu anul 1974, în România s-a constituit o structură de mici dimensiuni căreia i-au fost încredinţate responsabilităţi antiteroriste. Aceasta a evoluat conceptual, funcţional şi organizatoric, astfel că la 15 decembrie 1977 a luat fiinţă Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA).
“Patria a priori”
In decursul activităţii sale, USLA s-a confruntat cu numeroase încercări de pătrundere în spaţiul naţional ale unor membri sau simpatizanţi ai diferitelor mişcări teroriste. In decembrie 1984, în faţa Hotelului Bucureşti din Capitală, organizaţia disidentă palestiniană Al Fatah-Consiliul Revoluţionar (Abu Nidal) a comis un atentat terorist soldat cu moartea unui diplomat iordanian. Tot în Capitală, în primăvara anului 1985, în complexul studenţesc Grozăveşti, terorişti arabi au plasat mecanisme explozive sub autoturismele unor lideri ai organizaţiei studenţilor sirieni din România. Doi specialişti pirotehnişti ai USLA şi-au pierdut viaţa în încercarea de dezamorsare a dispozitivelor capcană. Instituţia ‘luptătorului antiterorist’ a înregistrat cea mai grea jertfă în 24 decembrie 1989: în tumultul evenimentelor Revoluţiei, în Bucureşti, şi-au pierdut viaţa nouă luptători antiterorişti. 1990 este ‘anul de naştere’ al Brigăzii Antiteroriste. Noul început de drum a stat sub semnul altor provocări ale ameninţării teroriste: în august 1991, la Bucureşti, un comando indian al organizaţiei teroriste Baabar Khalsa a încercat asasinarea ambasadorului conaţional acreditat în ţara noastră. Datorită intervenţiei luptătorilor antiterorişti, atentatul s-a soldat cu un eşec. Mai târziu, în anul 1995, Brigada Antiteroristă a identificat lideri ai organizaţiei teroriste ‘Armata Roşie Japoneză’, reuşind să prevină derularea de către aceştia a unor activităţi pe teritoriul României. După 11 septembrie 2001, în temeiul atributelor de autoritate naţională în domeniul antiterorism acordate Serviciului Român de Informaţii, Brigada Antiteroristă a cunoscut mutaţii conceptual-funcţionale succesive. Aceste transformări au valorificat deopotrivă experienţa acumulată şi orizonturile prefigurate de Strategia naţională de prevenire şi combaterea terorismului (România fiind printre primele ţări din sud-estul Europei care – după atentatele de la 11 septembrie – au avut iniţiativa elaborării unui document doctrinar destinat autoprotecţiei faţă de fenomenul terorist).
Datorită experienţei câştigate şi a recunoaşterii rezultatelor muncii depuse de-a lungul existenţei sale, drapelul de luptă al Brigăzii Antiteroriste a fost decorat, în anul 2002, cu Ordinul naţional “PENTRU MERIT” în grad de Cavaler. Centrat pe puterea primordială a informaţiei, antiterorismul românesc pune în valoare conceptul de prevenire prin cooperare, în cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT), al cărui coordonator tehnic este Serviciul Român de Informaţii. In scopul îndeplinirii unitare şi coerente a misiunilor, la nivelul Serviciului Român de Informaţii funcţionează, începând cu anul 2005, Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă. Mecanismul intern de cooperare are menirea de a contribui esenţial la stabilirea de strategii de etapă, a căror eficienţă este comensurată inclusiv pe dimensiunea activităţii de cooperare internaţională. Ca membru cu drepturi depline al NATO şi UE, România este angajată ferm şi fără echivoc în efortul internaţional de luptă împotriva terorismului. Brigada Antiteroristă comemorează, an de an, la 24 decembrie, ZIUA LUPTATORULUI ANTITERORIST, înclinând in memoriam drapelul de luptă al unităţii, ca semn de profund respect faţă de înaintaşi. In conştiinţa luptătorului antiterorist, jertfa deschizătorilor de drumuri reprezintă lecţia datoriei împlinite la cote de performanţă specifice unui corp de elită. Anul acesta, ROMFILATELIA introduce în circulaţie o emisiune de mărci poştale dedicată acestui eveniment. Aducem mulţumirile noastre Serviciului Român de Informaţii pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poştale.”
“Comunicat de presă – ‘Romfilatelia'” Agenţia de ştiri: “Agerpres” din 20.12.2012 – Redacţia
“Ziua Luptătorului Antiterorist – ‘Romfilatelia’, societatea care înscrie periodic în programul său noi tematici reprezentative pentru România, demonstrând astfel că filatelia cultivă valorile naţionale şi este martorul şi mesagerul marilor evenimente, celebrează Ziua Luptătorului Antiterorist şi introduce în circulaţie o emisiune de mărci poştale dedicată acestui eveniment. Pe fondul acţiunilor teroriste din anii ’70 şi ca o reacţie firească de autoprotecţie, de-a lungul timpului, în România, au fost constituite diverse instituţii cu responsabilităţi antiteroriste, de la o primă structură înfiinţată în 1974 până la Uniunea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA)-1977 şi Brigada Antiteroristă în 1990. Datorită experienţei câştigate şi a recunoaşterii rezultatelor muncii depuse de-a lungul existenţei sale, drapelul de luptă al Brigăzii Antiteroriste a fost decorat, în anul 2002, cu Ordinul naţional ‘PENTRU MERIT’ în grad de Cavaler. Brigada Antiteroristă comemorează, an de an, la 24 decembrie, Ziua Luptătorului Antiterorist, înclinând in memoriam drapelul de luptă al unităţii, ca semn de profund respect faţă de înaintaşi. Sărbătorind acest eveniment, ‘Romfilatelia’ introduce în circulaţie emisiunea de mărci poştale intitulată Evenimente Militare – Ziua Luptătorului Antiterorist, alcătuită din două mărci poştale cu valorile nominale de 1 leu şi 8,10 lei, un plic prima zi, un carton filatelic şi un întreg poştal. Incepând cu ziua de vineri, 21 decembrie 2012, emisiunea de mărci poştale Evenimente Militare – Ziua Luptătorului Antiterorist va putea fi achiziţionată de la toate magazinele ‘Romfilatelia’ din Bucureşti şi din ţară.”
Nichifor Crainic s-a nascut pe 22 decembrie 1889 (!) si a murit pe 21 august 1972 (!). Iata cum informa Securitatea despre inmormantarea marelui ganditor crestin-ortodox:
Sursa: Cartea Alba a Securitatii, Vol II. Editor coordonator: Mihai Pelin
Rugăciunea din amurg
Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.
Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.
De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.
Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.
Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.
Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.
Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
“Eu cred ca acesta este lucrul cel mai minunat pe care il infaptuiesc cu oameni de jerfa, de dragoste, de credinta, de cand am venit aici, in Dobrogea” – IPS Teodosie
În memoria miilor de deţinuţilor politici care şi-au pierdut viaţa prin muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră se va ridica o mânăstire. Locul ales este Poarta Albă, principala colonie de deţinuţi din toate cele 14 câte au existat de-a lungul canalului. Anunţul a fost făcut de Înalt Prea Sfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Lucrările vor începe luna viitoare.
Mânăstirea de la Poarta Albă va fi ridicată în memoria tuturor deţinuţilor politici, care şi-au pierdut viaţa muncind la canal. Documentele arată că în perioada 1949-1953 au fost aduşi la muncă silnică, de către regimul comunist, peste 30 de mii de oameni. Poarta Albă a fost mereu considerată cea mai mare colonie de prizonieri, cu un număr constant de 13 mii de persoane aduse pentru exterminare. Mărturiile supravieţuitorilor arată că la Canalul Dunăre Marea Neagră au murit mai bine de 5 mii de oameni. Majoritatea, fără mormânt sau cruce. Rămăşiţele lor au rămas în gropi comune, amestecate cu pământul care străjuieşte Canalul. Munca extenuantă, foametea şi umilinţele fizice au fost principalele cauze ale deceselor. Pentru că mănăstirea este închinată tuturor celor care au murit la Canal, în locul supranumit “cimitirul programat”, călugării se vor ruga zilnic pentru iertarea lor. Marele duhovnic Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ s-a numărat printre supravieţuitori. La slujba de sfinţire a lăcaşului de cult, pe 1 iunie, va participa şi părintele Iustin Pârvu. Lucrările vor începe pe 5 iunie iar fondurile, spun reprezentanţii Arhiepiscopiei Tomisului, vor veni exclusiv din donaţii. Arhivele arată că la colonia de deţinuţi de la Galeşu, de lângă Poarta Albă, din 3 mii de prizonieri, 800 erau preoţi.
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol a canonizat 11 noi martiri ai Bisericii lui Hristos din Estonia, care şi-au vărsat sângele pentru Mântuitorul lor în anii 1940-1941, în prima ocupaţie a Estonie de către armata sovietică a lui Stalin, informeaza Doxologia.Ro.
Este vorba de Preotul Vasilli Ritskok, Johannes Kraav, Joann Sergejev, Arteemi Vapper şi Nikolai Leisman. diaconii Vassili Astanin şi Peeter Koslov, preoteasa Marta Leisman şi laicii Joann Lagovski, Theodor Pettai şi soţia sa Anna Pettai.
Sărbătoarea lor a fost fixată pe 14 iunie, zi de doliu în Estonia, pentru comemorarea celor deportaţi şi victimelor ocupaţiei sovietice.
Printre aceşti martiri, părintele Joann Sergejev a fost student la Institutul de Teologie Ortodoxe Sfântul Serghie din Paris din 1930 în 1934, a fost arestat în 1941 şi condamnat la închisoare în lagarul de prizonieri de la Sosna, unde a murit doi ani mai târziu, la 35 de ani, ne informeaza Pr. Ioan Valentin Istrati, care a tradus şi adaptat stirea pentru portalul ortodox roman. Sursele Doxologia sunt Orthodoxie.com: Canonisation de 11 nouveaux martyrs estoniens par le Patriarcat oecuménique, care afirma ca informatia a fost comunicata de Biserica Ortodoxa a Estoniei (autonoma in sanul Patriarhiei ecumenice). Stirea este preluata si de Biserica Ortodoxa Finlandeza.
Roncea.Ro aminteste ca Biserica Ortodoxa Rusa a canonizat deja peste 1000 de martiri crestini ai Gulagurilor sovietice, iar de Biserica Catolica nici nu mai vorbim (vezi si primul caz de beatificare din Romania – Szilárd Bogdánffy). Sunt convins ca Biserica Ortodoxa Romana urmeaza sa solutioneze primele cazuri de sfinti ai inchisorilor deja aflate in atentia Patriarhiei Romane! Da Doamne!
Familia Ortodoxa la numarul 40!
Societatea în care trăim este construită pe „principii” care contrazic profund şi, din ce în ce mai mult, izbitor de făţiş viaţa trăită în rânduiala şi binecuvântarea lui Dumnezeu-Atotţiitorul. Legile anti-creştine sunt promovate agresiv. Suntem copleşiţi de tot felul de „reglementări” şi para-reglementări care, sub motivul civilizării şi al modernizării, de fapt caută să ne uniformizeze după măsura „omului global” sau „european”. Spaţiul public este invadat de această ofensivă brutală a unor forţe, obiceiuri şi practici care sunt străine, în ultimă instanţă, înseşi firii umane, nu numai poporului nostru.
Există o realitate de zi cu zi în care ne zbatem şi în care ne străduim să trăim după credinţa lăsată nouă cu preţ mare, cu sângele lui Hristos şi al mucenicilor. De cealaltă parte, există o realitate confecţionată de mass-media, de oficialii instituţiilor publice şi ale celor clericale, care ne formatează într-un mod cât mai convenabil pentru ca nu cumva să ne împotrivim „evoluţiei”, „progresului” care ni se promite în această „minunată lume nouă”.
Dar nu toţi oamenii s-au resemnat să trăiască vegetativ, nu toţi acceptă să trăiască după cum li se spune pe toate căile de prea mulţi oficiali, nu toţi vor să se înstrăineze de rânduielile, cuvintele şi învăţăturile Bisericii. Cu aceşti oameni care nu au renunţat la lupta cea bună, care au frământări şi care îşi ascultă conştiinţa, care caută răspunsuri la problemele actuale, la problemele de credinţă, de educaţie, de mod de viaţă, Familia Ortodoxă doreşte să stabilească o comunicare vie, un dialog în care cuvântul să prindă şi, mai ales, să dea viaţă.
Ne adresăm persoanei şi nu mulţimii pentru că numai omul care se aseamănă cu Dumnezeu poate în chip conştient să lucreze binele şi nu mulţimea manipulată mediatic care reflectă şi în care se reflectă duhul lumii.
Credem că poporul român are şansa şi menirea de a mărturisi adevărul de credinţă al Ortodoxiei, dar aceasta numai dacă noi înşine vom descoperi acest uriaş tezaur şi ne vom trăi viu şi autentic credinţa.
Ajunși la numărul 40, de mai bine de 3 ani, revista Familia Ortodoxăpublică lunar:
Cuvinte dătătoare de nădejde ale sfinţilor din vremea noastră;
Şcoala părinţilor – un îndreptar în viaţa de familie şi creşterea copiilor;
Sănătatea omului contemporan: cauzele bolilor, experimente medicale, mituri şi falsuri promovate drept ştiinţă etc.;
Evoluţiile majore din economia şi politica globală, precum şi legislaţiile şi valorile anti-creştine cu implicaţii semnificative pentru viaţa noastră;
Modele de instituţii ortodoxe în care copiii noştri pot fi păziţi de propaganda întinătoare a culturii desfrânării şi violenţei;
Crâmpeie din viaţa unor oameni care şi-au recăpătat sănătatea sufletească şi trupească cu ajutorul lui Dumnezeu;
Convertiri la Ortodoxie;
Minuni contemporane;
Cuvinte ale duhovnicilor;
Evenimentele şi tendinţele actuale din Biserică;
Dialoguri cu cititorii;
O retrospectivă creştină a evenimentelor lumii contemporane care au relevanţă pentru viaţa noastră.
Cei care doresc sa promoveze online revista Familia Ortodoxa se pot adresa redactiei la FamiliaOrtodoxa.Ro
“Prin fiecare fotograma am incercat sa deschid ochii celor care judeca fara a sti si, in acelasi timp, sa impletesc o camasa de zale, o armura de inele, legate intre ele, pentru a-i apara pe cei din manastiri – adeseori denigrati de dusmanii ortodoxiei -, cu imaginile adevarului. Fiecare fotografie este o za.”
Sa te uiti la fotografii e altceva decat sa vezi fotografii. “Oricine poate sa se uite la fotografii, insa a vedea o fotografie implica si capacitatea de a o citi” ne spune Bernlef. Cred cu tarie in cuvintele lui, iar a citi o fotografie este o arta.
Zilele acestea, zbuciumate de atata tensiune, am descoperit linistea in fotografii, care dupa parerea mea, lasa cel mai cald si linistitor sentiment.
Anul acesta a inceput cu decoruri triste, oameni care protesteaza, indura frigul si spera cu tarie ca pot avea un viitor mai frumos. La cativa metri departare, de locul unde acum cateva luni pancarte pline de revolta umpleau piata, o oaza de liniste si caldura te inalta, inghetand orice gand rau dand speranta sentimentului ca bunatatea exista.
Cristina Nichitus Roncea ne propune sa traim “Precum in cer”. O expozitie de fotografii ce te inalta si care te duc spre o lume in care cuvintele sunt de prisos.
Cu mare caldura sufleteasca am intervievat-o pe autoarea fotografiilor. Va invit sa lecturati un interviu in care Cristina ne destanuie povestea din spatele cortinei expozitiei “Precum in cer”.
FemeiaStie.ro: Aceasta calatorie in lumea ortodoxiei din Romania a fost o provocare, o dorinta personala sau pur si simplu o idee?
Cristina Nichitus Roncea: A fost o minune, in primul rand. In sensul ca aceasta poarta mi-a fost deschisa de Parintele Iustin, intr-o seara de Craciun, cand eram la usa chiliei sfintiei sale alaturi de pelerini, maici si calugari, cantandu-i colinde. Este si prima fotografie facuta cu Parintele, cu care de altfel si deschid expozitia. E drept ca cineva m-a dus de mana pana acolo… Dar dupa aceea toate au venit de la sine. Am vrut sa descopar taramul tainic al manastirilor Romaniei si, mai ales, sa-i trimit prin fotografiile mele si pe altii sa se impartaseasca din “gura de rai” pe care o reprezinta orice sfant asezamant ortodox. Traim intr-o lume in care stresul ne inunda si tinde sa ne domine viata, asa ca tanjeam dupa linistea si inaltarea spirituala care stiam ca se regasesc dincolo de zidurile unei manastiri, acolo unde sunt oameni care traiesc frumos. Fotografia este mare mea pasiune, la care m-am intors dupa peregrinari prin Drept si Finante. Prin expozitie pledez – ca si in cazul experientei mele personale – la aceasta intoarcere la radacini, la traditie. Si m-am straduit sa transmit prin lucrarile mele acea stare minunata pe care o poti avea cand esti alaturi de oameni care traiesc in stransa legatura cu Dumnezeu. Nicaieri nu se poate vedea mai bine ca omul sfinteste locul decat in gradinile Maicii Domnului care sunt manastirile Romaniei. Bunatatea si linistea sunt transmise de fiecare coltisor din manastire, de fiecare fir de iarba, de fiecare floricica, de fiecare privire a oamenilor de acolo care stiu sa ierte, care au o rabdare infinita si o generozitate care poate schimba lumea. Si mai ales multa iubire, pe care o simti si simti ca trebuie sa o intorci chiar si celor mai putin norocosi, a nefericitilor care au uitat comandamentele Mantuitorului, au uitat sa iubeasca.
January 18th, 2013 
VR 
Posted in 
Tags: 
