GATA! Am intrat în linie dreaptă! Cât de simplu vom învinge: 9.000.000 de români vor vota pentru România!
Adversarii Referendumului pentru Căsătorie au pierdut toate bătăliile juridice și politice. Mai urmează doar un mic pas pentru noi, un mare pas pentru România: votul nostru. Epilogul în bătălia juridică și politică s-a scris azi, 17 septembrie 2018, de Sfânta Sofia cea înțeleaptă.
Curtea Constituțională a avizat Legea de revizuire a Constituției adoptată de Parlament săptămâna trecută aruncând la coș contestațiile USR și Accept. Pro Vita București ne informează:
1. Adversarii referendumului au pierdut clar bătăliile juridice și politice. Cu toate ONG-urile cu bugete de milioane de dolari, ambasadele și presiunile politice externe enorme. Și aceasta datorită muncii asidue, stăruitoare și profesioniste a tuturor celor implicați, din prima zi (august 2015). Cât și evident, țin eu să subliniez, a strădaniei celor 3.000.000 de români care au semnat și a grijii lui Dumnezeu.
2. Toate cele 3 intervenții pe care organizația noastră le-a făcut, împreună cu colegii din Alianța Familiilor, în fața Curții Constituționale în acest proiect și în dosarul „înrudit” (cauza soților Coman/Hamilton) au avut câștig de cauză:
a. controlul de constituționalitate preliminar, al inițiativei cetățenești (decizia din iunie 2016)
b. controlul de constituționalitate a Legii de revizuire adoptate (decizia de azi)
c. excepția de neconstituționalitate a art. 277 Cod Civil – interzicerea recunoașterii în România a „căsătoriilor” între persoane de același sex încheiate în afara țării (decizia din iulie 2018), amintește Pro Vita care oferă și documentul remis CCR.
Urmează o perioadă de propaganda furibună din partea a 90% din media de limbă aproximativ română din România și a tuturor activiștilor antiromâni. Ignorați-i. Nu vă lăsați influențați. Evitați vrajba, virușii informaționali, isteria și hipnoza digitală/TV. Nu vorbăria ci fapta contează. Post pentru țară, rugăciune pentru luminarea celor mai slabi și mărturisire prin faptă pentru România.
Fiți mereu cu gândul la Mântuitorul nostru. Ce îndemn credeți că v-ar da Hristos? DA, votăm pentru perechea primordială, pentru tot neamul nostru din Ceruri, pentru martirii și mărturisitorii temnițelor bolșevice, pentru bunicii și părinții noștri și pentru copiii de azi și copiii nenăscuți ai României.
La noi totul e foarte e simplu: am semnat 3 milioane; tot ce trebuie să facem acum este să mergem cu încă o rudă care nu a apucat să semneze la vot. Ca să fie și mai simplu: să luam și un prieten care n-a avut timp să voteze. Asta e tot. Mergeți toți trei braț la braț la Referendum și cu ajutorul Sfintei Treimi și a Maicii Domnului, protectoarea familiei și a sfintei Sale Gradini, România, vom învinge!
Să facem din această victorie – probabil cea mai mare victorie a poporului român de după decembrie 1989 – cea mai frumoasă sărbătorire a Centenarului Marii Uniri!
Deputatul basarabean Eugen Tomac a anunţat azi, 14 martie 2017, că proiectul său pentru omagierea Unirii Basarabiei cu Ţara a fost votat pozitiv: “Încă un pas mai aproape de Unire. Ziua de 27 martie – Ziua Unirii Basarabiei cu România este, oficial, sărbătoare națională în România. Camera Deputaților a adoptat astăzi, cu majoritate de voturi, proiectul de lege inițiat de mine în acest sens.” Din cei 271 de deputaţi prezenţi, 260 au votat “pentru”, patru s-au făcut că sunt prea ocupaţi şi au ieşit din sală, unul a votat contra şi şase s-au abţinut, ceea ce echivalează cu o opţiune negativă.
Portalul Ziaristi Online s-a interesat pentru Dvs cine sunt stimabilii. Iată Lista Ruşinii:
Benkő Erika este de profesie “politoloagă” şi s-a remarcat deja prin propunerea legislativă ca personalul angajat în unităţi sanitare din “ţinutul secuiesc” să fie obligat să vorbească limba maghiară. Potrivit surselor noastre din Parlament, are o relaţie foarte apropiată cu Marton Arpad, care o instruieşte în profunzime în tainele multilingvismului
Márton Árpád-Francisc – Dinozaur parlamentar – Deputat UDMR de Covasna de 27 de ani (!), susţinător al autonomiei “culturale” şi teritoriale a maghiarilor din România şi ghid curtenitor pentru tinerele talente în devenire
Ignat Miron – Minorităţi, reprezentantul comunităţii Ruşilor Lipoveni din România
Matei Călin Vasile Andrei – PSD, deputat de Maramureş, fost senator membru al Grupului de prietenie România-Ungaria, fost consilier judeţean timp de 23 de ani, soţie Krista Matei
Cobuz Maricela – PSD – o tânără din Suceava, fost medic pediatru (?!)
Năsui Claudiu-Iulius-Gavril – USR, fost “consilier personal” în Guvernul Cioloş, fondator al ONG-elei SoLib – Societatea pentru Libertate Individuală, membră a Reţelei Soros, co-semnatară a apelului Asociaţiei “Secular-Umaniste” din România (ASUR) privind “drepturile ateilor” din România, alături de Fundația Soros, CPE – Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală, SAR – Societatea Academică din România, CeRe – Centrul de Resurse pentru participare publică, CJI – Centrul pentru Jurnalism Independent, ActiveWatch, Asociația Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință, APADOR-CH, Asociația Umanistă Română, etc, etc (foto via FB)
Vedeţi fotografiile lor şi aflaţi alte date despre proiect la Ziaristi Online
În 1918 situaţia a stat cam la fel, din punct de vedere al diversităţii etnice a celor care s-au împotrivit Unirii.
Din cei 135 de deputaţi prezenţi în Sfatul Ţării, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.
Ilie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi George Ene, Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu,Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).
Despre toate acestea şi multe altele puteţi afla chiar de la generalul Ilie Torsan, care a acordat un video-interviu portalului Ziaristi Online, în exclusivitate.
Matematicianul şi profesorul de criptologie cu grad de general de brigadă Ilie Torsan, relevă într-o demonstraţie ştiinţifică exemplară codul folosit de Eminescu pentru a arată că ştie cine sunt cei care îl “sacrifică”.
La două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”
Ei bine, specialistul serviciilor secrete româneşti Ilie Torsan decriptează fraza pe baza unui cod folosit şi în cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care îţi dă fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul!” şi, în acelaşi timp, “O ştiu!”. Iata cheia spartă:
La 124 de ani de la asasinarea lui Eminescu, secretele vietii si mortii Romanului Absolut – dupa cum l-a definit Petre Tutea – raman inca necunoscute in totalitate. An cu an, firele incep, insa, sa se dezlege. Cercetatori aplecati cu acribie asupra metodelor oculte ale eliminarii lui Eminescu, ca Ovidiu Vuia si Calin Cernaianu, si eminescologi reputati, ca profesorii Nae Georgescu si Theodor Codreanu, Constantin Barbu si Gheorghe Ene, au adus la lumina in ultimii ani – odata cu o “instigare” jurnalistica realizata de Asociatia Civic Media, prin verbul ziaristului George Roncea –, noi si noi detalii despre moartea civila si fizica a lui Eminescu (sintetizate la 120 de ani de la moartea marelui ganditor si luptator pe portalul Mihai-Eminescu.Ro). Altele sunt, inca, asteptate. Si vor aparea, in curand. Daca despre moartea fizica – asasinatul din strada Plantelor – nici astazi nu se cunosc cu temeinicie toate detaliile (o versiune aici), investigatiile fiind in continua desfasurare, despre momentul in care “i s-a pus cruce” jurnalistului nationalist militant pentru “Dacia Mare”, ca membru al Societatii “Carpatii”, au aparut in acesti ani dezvaluiri revelatorii. Moartea civila a lui Mihai Eminescu, executata la varsta lui de 33 de ani, a avut loc cu exact 130 de ani in urma, la 28 iunie, cand gazetarul conservator de o forta nationala cu reverberatii la nivelul politicii europene, a fost arestat si incarcerat abuziv, deschizandu-i-se Dosar de Interdictie si devenind primul ziarist roman detinut politic, internat fortat intr-un sistem psihiatric, dupa o metoda care avea sa devina o practica in timpul regimului satanist comunist.
A fost ziaristul absolut Mihai Eminescu asasinat de masoni?, este o intrebare care se pune din ce in ce mai des in ultima perioada. Raspunsul este, inca, de aflat. Ce este cert si la vedere: la mormantul lui Eminescu apar incastrate doua torte (simbol al Luminii in simbolistica masonica) dar intoarse, ceea ce poate insemna ca poetul si gazetarul a fost trimis la intuneric pe veci, dar aduce aminte si de practici ale magiei negre (foto sus). Aceleasi torte apar, dar cu “Lumina” in sus, si impreuna cu alte zeci de insemne masonice, si in volumul “Poesii – de Mihail Eminescu”, asa numita “Editie Princeps” realizata de Titu Maiorescu, in mare parte fara acordul lui Mihai Eminescu, volum de la a carui aparitie se implinesc anul acesta 130 de ani. Este volumul prin care Eminescu a fost transformat, la sase luni de la internarea lui, dintr-un ziarist feroce la al carui auz al numelui se strambau mai marii europeni, dictandu-se de la Viena prin subordonatii Imperiului “sa fie potolit”, intr-un poet al damelor si dragostelilor, al somnoroaselor pasarele care canta prin saloanele mondene alaturi de ingerasii amorosi de pe coperta elaborata a acestei prime editii. Este volumul pe care Eminescu il smulge prin spargerea unei vitrine dintr-o librarie pentru a-l calca in picioare, in plina zi, fapta pusa imediat de detractorii sai de servicii, ai tuturor timpurilor, pe seama “bolii” sale. Este volumul in care Maiorescu ii cenzureaza lui Eminescu “Criticilor mei” (detalii si Audio aici), eliminand exact versurile care faceau referire la rolul nefast al criticului in viata poetului si gazetarului. Mai precis doua strofe, dintre care amintesc una: “Si c’o singur-creatoare/ Trasatura de condei/ Unor sa le dai viata/ Altor viata sa li iei”.
Eminentul eminescolog si iscusit decriptolog si decriptograf Dan Toma Dulciu ne informeaza in remarcabila sa lucrare – “Misterele Editiei Princeps (1883)“ – ca prima referire la aparitia volumului “Princeps” – intesat de simbolistica masonica – a avut loc in decembrie 1883, pe 22 decembrie (o zi emblematica pentru Romania de azi, cand, la 100 de ani de la moartea lui Eminescu avea sa se consemneze sfarsitul regimului comunist): “Ziarul ”Românul” de Joi, la rubrica ”Știri ale Zilei” indică data de 22 decembrie, 1883, ca zi a apariției acestui volum: ”A apărut în editura librăriei Socec din București, Poesiile lui Mihail Eminescu, într-un splendid volum de 300 pag., care face cea mai mare onoare artei tipografice” (in realitate 315 (!) pagini – 303, corpul poetic, plus 3, cuprinsul, plus Cuvantul inainte al lui Maiorescu). Interesant de observat ca ziarul “Romanul” este publicatia cu care gazetarul Eminescu polemiza cel mai aprig in paginile “Timpului”. Ediția Princeps conține numai 19 coli tipografice, despre cea de-a 20-a afirmându-se că s-ar fi pierdut la tipografie, ne aminteste Dan Toma Dulciu in lucrarea citata. Cu ochiul sau ager, Dan Toma Dulciu analizeaza cu rigurozitate fiecare element grafic al volumului si face niste descoperiri extraordinare, foarte putin mediatizate, desi au trecut cinci ani de la aparitia lucrarii sale. Unele se refera clar la eliminarea poetului prin incarcerare si moarte civila. Redam doua aici:
Insa o alta decriptografiere a lui Dan Toma Dulciu, care ar fi meritat sa fie cunoscuta azi inclusiv de elevi, prin intermediul manualelor scolare, se refera la descoperirea indubitabila a numelui Veronicai Micle, respectiv V. MICLE, strecurat prin si printre ramuri in grafica acestei editii Princeps (foto-explicatie mai jos). Cu ce semnificatie? Nu se stie. Cu acordul poetului? Ma indoiesc. In schimb cred ca o posibila interpretare legata de prezenta celor doua cruci din numele lui Mihai Eminescu – scris parca din taieturi de sabie -, dintre care o cruce este apropiata de numele Veronicai Micle, este faptul ca amandorora “li s-a pus cruce”. Este cunoscut faptul ca Veronica moare, de asemenea in conditii neelucidate complet, in acelasi an cu Eminescu (august 3) fiind urmata de Ion Creanga (31 decembrie), prietenul bun si confidentul lui Eminescu, despre care se spune ca in ultimii sase ani ai vietii a fost “bolnav de epilepsie”, adica exact in aceeasi perioada in care Eminescu a fost “bolnav de nervi” si scos, ca si Creanga, din viata cetatii si a natiei: 1883 – 1889. Iata descoperirea eminescologului Dan Toma Dulciu:
Despre descoperirile lui Dan Toma Dulciu aminteste astazi profesorul Nae Georgescu, in prezentarea lucrarii sale monumentale“Poesii de Mihail Eminescu; ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi reconstituirea ediţiei princeps” – o carte a cartilor lui Eminescu, aparuta la 130 de ani de la editia lui Maiorescu si publicata de Editura Academiei Romane, dupa ce a fost “trantita” de AFCN. O lucrare-samizdat am putea spune, avand in vedere ca, in ciuda valorii sale epocale, cartea nu se gaseste in librarii iar un atoateacademician si-a dorit chiar sa fie trimisa la topit pentru ca a fost publicata “fara aprobarea” sa. La auzul unei asemenea enormitati, directorul general al Editurii Academiei, D.R. Popescu, si-a propus chiar sa adune toate volumele editiei si sa le dea foc in curtea Academiei Romane, dupa cum aflam dintr-un interviu acordat de Nae Georgescu, in exclusivitate, Revistei Tribuna din Cluj, si din care prezentam un “promo” aici (video mai jos).
“Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Dar poate cel mai perseverent si temeinic cercetator al ultimei zile din viata civila a gazetarului si omului politic Eminescu (numarul 3 in Partidul Conservator si practic purtatorul de cuvant si generatorul de directii al formatiunii) cat si a ultimelor clipe ale ganditorului si luptatorului Eminescu este filosoful Constantin Barbu, discipolul si continuatorul lui Constantin Noica in privinta proiectului pentru redarea lumii a “omului deplin al culturii românesti”, Romanul Absolut Mihai Eminescu. Constantin Barbu este autorul Caietelor si Memorialului Eminescu si editor al Integralei Manuscriselor Cantemir, din care o editie de lux a fost donata recent Academiei Romane (interviu Mediafax). Publicarea in numarul omagial al Revistei Tribuna (PDF aici), din ianuarie anul acesta, a articolului profesorului Constantin Barbu, ilustrat cu documente elocvente, Adevarul despre EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României, a generat o veritabila isterie in tabara “intelectualilor rosii”, a partidei antiromanesti, pe care filosoful Mircea Arman, directorul Tribunei, a prezentat-o asa cum e: in pielea goala. Intr-un protest al detractorilor lui Eminescu inaintat “forurilor mondiale” se afirma ca este revoltator faptul ca Mircea Arman a indraznit sa publice “un material aberant despre moartea lui Eminescu“. Asadar, aceasta ii arde cel mai tare si azi pe ortacii lui A. Plesu si pe epigonii lui Maiorescu de sub pulpana unui oarecare Manolescu, marunt plagiator si succesor dovedit, dupa cum arata si Mircea Arman, al agentilor kominternisti Gogu Radulescu si Zigu Ornea, personaj grotesc prin dezvoltarea cultului personulitatii sale, despre care marele critic George Calinescu a afirmat, ad litteram: Manolescu este “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”. Un amanunt deloc neimportant: Ioan Slavici, camaradul lui Eminescu din cadrul “Societatii Carpatii” infiinteaza Revista Tribuna in 1884, la Cluj, pentru a continua actiunea de propaganda decisa in cadrul organizatiei desfiintate in Regat, pentru implinerea idealului Unirii.
Intelectualul de bucatarie N. Manolescu, asteptandu-si pensia
Aprigul jurnalist Ion Spanu demonstreaza, din nou, ca pensionabilul de la USR si UNESCO N. Manolescu are probleme nu numai cu prostata. Manolescu este pus la insectar, unde ii este locul, intr-un articol epocal, as spune, aparut in Cotidianul de azi sub titlul “Gafă monumentală a preşedintelui Uniunii Scriitorilor: Nicolae Manolescu publică “Un text inedit” care a mai fost publicat de două ori”. Este vorba de textul lui Emil Cioran „Bref portrait de Dinu Noïca”, citit iniţial la „Europa liberă”, fiind publicat apoi atat in Romania cat si in Franta. Textul ar fi fost, chipurile, tradus chiar de Manolescu. Un mare critic de arta roman, care a asistat la o “prelegere” a lui Manolescu despre Brancusi intr-o limba schimonista cu vagi inflexiuni de prin suburbiile Parisului s-a intrebat sec: “A invatat Manolescu franceza?”. Prin amabilitatea filosofului Constantin Barbu si a jurnalistului Ion Spanu (combatant si in cunoscutul Proces Liicheanu), public aici facsimilul Emil Cioran despre Dinu Noica si opinia profesorului Barbu, discipol al marelui Noica, despre această (noua) mistificare a lui Manolescu:
„Nicolae Manolescu publică în România Literară nr. 19/10 mai 2013 “Un text inedit”, traducând “Scurt portret al lui Dinu Noica”. Manolescu crede că “textul n-a fost tipărit niciodată”. Istoria literară n-a fost niciodată punctul tare al lui Manolescu, „Bref portrait de Dinu Noïca” fiind tipărit de mai multe ori după 1990, când apare în cărticica „L’Ami lointain, Paris-Bucarest”, Paris, Criterion, 1991 (fără corecturile pe care le vedem în facsimilul alăturat).
Eu însumi aveam o copie xerox a textului, copie pe care mi-a dăruit-o Cioran în septembrie 1990, când l-am vizitat prima dată la Paris (o altă copie aveam chiar înainte de 1990, când îi trimisesem printr-un scriitor craiovean o carte a mea în care îi dedicasem un capitol despre prepoziţia Sans şi primisem, între altele, un autograf pe prima ediţie din „Histoire et utopie”).
Dactilograma lui Cioran are corecturile autorului însuşi („à la Nationale”, „du”, „harceleur”) şi ale “unei doamne” (al cărui nume Cioran mi l-a spus dar nu mi-l amintesc) – anume cuvintele “tyran” şi “aux autorités”. Am publicat textul de mai multe ori (2001, 2006, 2011) în caietul „Cioran” şi în „Cioran. Nihilistul privat” (Editura Contrafort, pag. 175-176, text francez fără corecturile dactilogramei, ca în „L’Ami lointain”, şi pag. 177-180, dactilograma textului cu corecturile).
Informaţia privind publicarea textului „Bref portrait de Dinu Noica” putea s-o găsească Manolescu şi în „Cioran, L’Herne”, Paris 2009, pagina 534. Nu este un lucru grav că Manolescu nu ştie că textul nu este inedit, mai ales că zice “din câte ştiu”. Iar Manolescu nu ştie, iar împotriva lui Noica scrie de câţiva ani cu mult venin şi incultură. De ce? Întâi fiindcă ştie că Noica nu-l aprecia decât ca pe un harnic foiletonist din “epoca de aur”. Apoi fiindcă Manolescu vrea să acrediteze ideea ridicolă că epoca anilor ’80 nu ar fi dominată de Noica şi Şcoala de la Păltiniş ci de Manolescu şi Cenaclul de luni (lucru exprimat şi de Cărtărescu în teza de doctorat despre „Postmodernismul românesc”, într-un subsol, teză de doctorat susţinută cu celebrul stalinist Paul Cornea). Nu poţi compara niciodată doi plagiatori, adică Manolescu şi Cărtărescu, cu geniul indescriptibil al lui Noica. La Păltiniş au participat, în hestia culturii de performanţă, mai multe genii tinere. În timp ce la bietul Cenaclu de luni nu era decât un ceape literar…
Ce poţi să-i ceri lui Manolescu care n-a aflat nici acum (când e membru al Academiei Române, preşedinte al Uniunii, ministru UNESCO la Paris şi pensionar) că în „Caietele” lui Eminescu se află opera literară a lui Eminescu şi este imposibil de gândit că marile „Caiete” n-ar avea “nicio valoare literară” (aşa cum scrie stupefiant Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”).
Am publicat (împreună cu acad. Alexandru Surdu, acad. Răzvan Theodorescu, Florin Rotaru, Victor Roncea) în „Arhiva neagră. Dosarele distrugerii elitei româneşti” cele 25 de volume ale dosarului Noica – Pillat. Şi ştiu ce vorbesc despre Noica. Aproape nouă ani am stat în preajma lui Noica, mi-a vorbit şi despre Eminescu, şi despre Cioran, Eliade şi Ionesco şi, o singură dată, despre puşcăria îndurată.
Manolescu crede că îşi poate bate joc de viaţa lui Noica. Istoria familiei sale îl obliga la decenţă şi înţelegere. I-am administrat lui Manolescu două pamflete din cauza mizeriilor pe care şi le-a permis, în chip sinucigaş, să le scrie împotriva lui Noica. Manolescu va rămâne un simplu critic minor din “Epoca Noica”.
Nu poţi să ai aere de canonizator literar când scrii următoarea propoziţie despre „Luceafărul” lui Eminescu: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea”. Un lucru e cert: în materie de Eminescu, bietul Manolescu e necalificat.
Să nu uit: nu-i recomand să polemizeze cu mine în materie de Eminescu (cum a încercat, anonim, într-un text din “România literară”). Dacă îndrăzneşte îl invit public la o polemică faţă în faţă. Va rămâne fără faţă. Dacă frica îl face înţelept îl provoc public să scrie 20-30 de pagini despre „Luceafărul” lui Eminescu ca să vadă toată scriitorimea română că preşedintele Uniunii Scriitorilor e gol”.
Orice alte comentarii sînt de prisos. Este clar pentru toată lumea că Nicolae Manolescu n-a publicat un „text inedit” al lui Cioran, întrucît „BREF PORTRAIT DE DINU NOICA” apăruse de mai multe ori înainte de reproducerea din „România literară”. Sîntem, aşadar, în faţa unei gafe monumentale, comisă de academicianul, ambasadorul, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi directorul „României literare”, în faţa căreia nu trebuie să ne stăpînim umorul.
Îi recomandăm, totuşi, domnului Manolescu următoarele versuri: „Nu se trec la noi potcoave / De la iepe demult moarte / Pune-te de-nvaţă, dragă: / Nu ştii carte, nu ştii carte” (Eminescu).
Iată acum facsimilul celor patru pagini scrise de Cioran la moartea lui Noica. Nu sînt inedite, ci splendide:
Articolul magistral al lui Ion Spanu poate fi citit integral la Cotidianul
Avram Iancu: “Mihălţule! Mihălţule! Botez de sânge! Cu mult sânge de duşman te voi răsplăti! De şapte ori au tras ucigaşii cu puştile asupra bieţilor români, neînarmaţi şi nevinovaţi. Optzeci de români au căzut la pământ din care cincizeci strigau că îi dor rănile, iar 30 erau morţi. Dar, afurisitele fiare în loc să deie cel mai mic ajutor celor nenorociţi, de ei, îşi luară puştile pe umeri şi se întorse înapoi la Aiud”.
Astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să ne amintim și să le amintim și lor, că acolo unde acum câteva zile s-a arborat drapelul secuiesc, tot acolo a stat arborată și o opincă românească. Spre veșnică amintire a tuturor celor care încearcă să uite asta.
Dacă aş putea, aş declanşa un boicot faţă de expoziţia de cadavre de la Muzeul Antipa, intitulată pompos „The Human Body”. Înainte să săriţi cu mantra „îngrămăditule, bigotule, fundamentalistule” vă rog să citiţi de ce consider expoziţia de la Muzeul Antipa drept o insultă la adresa umanităţii.
Dezvăluirile publicate de cotidianul.ro n-au rămas fără rezultat. Astfel, Irina Horea, noua soţie a lui Nicolae Manolescu, şi-a dat demisia din funcţia de vicepreşedintă a Uniunii Scriitorilor. De asemenea, după unele informaţii şi Nicolae Manolescu va fi retras din funcţia de ambasador UNESCO, unde se afla inca in functie o alta sotie de-a sa.
„Eu am făcut o greşeală la ultimul referendum. Şi greşeala a fost că până la urmă, deşi pierdeam, că nu m-am bătut. A doua oară nu mai repet această greşeală. Dacă mă mai suspendă o dată, de data asta mă bat cu ei să iasă electoratul la vot”, a spus preşedintele în interviul dat lui Robert Turcescu.
La Bucureşti, pe 11 februarie, Traian D. Băsescu s-a întâlnit cu “Colegiul şi activul de comandă al SIE“. La Moscova, pe 14 februarie, Vladimir V. Putin s-a întâlnit cu “activul de comandă şi Colegiul extins al FSB“. Înainte vreme se spunea, şi la Bucureşti, ca şi la Moscova, “activul de partid şi de comandă”.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Criticul Nicolae Manolescu, care este si foarte activ pe numeroase alte functii, urmeaza sa fie retras de la post in scurt timp, dupa 5 ani si jumatate de mandat, afirma sursele MAE citate. Conform acestora, cei care se detaseaza pentru ocuparea prestigioasei pozitii de la Paris sunt cunoscutii academicieni Eugen Simion si Razvan Theodorescu dar si Nicolae Breban, care spera insa sa preia destinele Uniunii Scriitorilor din Romania, dupa ce s-a demonstrat ca Nicolae Manolescu a falsificat statutul USR pentru a ocupa functia de presedinte intr-un al treilea mandat. Cei trei au avantajul ca sunt si academicieni, spre deosebire de Nicolae Manolescu.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Chiar aşa, ce are în comun dl Tismăneanu cu tovarăşul Brucan? Răspunsul cere o coborâre în arhivele istoriei recente. Să începem cu istoria cea mai recentă, cea a sprijinului acordat de dl Tismăneanu Preşedintelui Băsescu.
Nicolae Manolescu nu va ajunge membru titular al Academiei Române din cauza lui Poulidor
În toamna asta, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion şi-au scris câte două scrisori în care se certau pe Academia Română. Citind atent cele patru epistole, am căpătat certitudinea că este nevoie de o Nouă Academie Română.
NICOLAE MANOLESCU CREDE CĂ LITERATURA ROMÂNĂ S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ FIE EL DE TREI ORI AMBASADOR UNESCO (şi să nu scoată o vorbă despre aniversarea Cantemir), ca să fie el de trei ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor (ca antrenor de poeţi la Ateneul Român), ca să fie el veşnic şi ferice director al revistei România Literară (urmat de directorul general Chifu), ca să fie el “demolatorul” lui Eminescu, în revista plagiatorului Andrei Pleşu (cel cu “etc.” din Corbin), ca să fie el susţinătorul minorului Cărtărescu, el însuşi plagiator şi detractor suficient al lui Eminescu.
MANOLESCU ESTE, ÎNTRE ALTELE, CEL MAI MARE FALSIFICATOR DE IERARHII din toată istoria literaturii române (unele falsificări s-ar putea să provină din nepriceperea la literatura grea).
DE CE NU INTRĂ MANOLESCU ÎN ACADEMIE TITULAR DIN CAUZA LUI POULIDOR? În Istoria lui critică, Manolescu scrie la sfârşitul paragrafului despre Eugen Simion: “Eugen Simion e un fel de Raymond Poulidor (ciclistul francez al anilor 60) al criticii noastre de după război. Lipsa aceasta relativă de curaj se observă şi în tratarea oarecum nediferenţiată a scriitorilor. Dincolo de M. Preda şi de încă unul sau doi senatori de drept ai istoriei literaturii contemporane, toţi ceilalţi sosesc, în reprezentarea lui E. Simion, în pluton compact (în virtutea inerţiei, recurg tot la o metaforă din ciclism). Aceasta se explică prin faptul că E. Simion n-are suficientă vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa preferinţelor e vădită: criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj: slabul accent emoţional. Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă.”
AŞADAR MANOLESCU ÎL IRONIZEAZĂ PE SIMION DIN TOATE POZIŢIILE. Ba este Poulidor, ba n-are vigoare, ba conduce plutoane, ba e banal, ba nu-şi dă în petic, ba e frigid. Numai că Manolescu va avea surpriza ca Eugen Simion să demoleze, în fine, un scriitor român. Pariez că atât timp cât va trăi Eugen Simion în Academia Română, Nicolae Manolescu va rămâne membru corespondent. Iar Manolescu va deveni, încet încet din ce în ce mai mult membru şi din ce în ce mai puţin corespondent.
DE CE VA DEVENI MANOLESCU MAI MULT MEMBRU? Răspunsul nu poate fi decât simplu. În toată Istoria lui, se dovedeşte a fi un teoretician impotent (chiar absent), un necititor absolut de filosofie (nu dă absolut nici un citat direct din cei doisprezece mari filosofi ai lumii), un frigid în materie de poezie. În materie de Eminescu este necalificat.Din Blaga, Ion Barbu sau Doinas nu poate înţelege nimic. Este incult. Singurul poetastru cu care are comerţ este minorul său preferat, Cărtărescu.
DE CE NU VA DEVENI MANOLESCU MEMBRU PLIN? Fiindcă a plagiat. Nu numai din insuficientul Mihai Zamfir, aşa cum i s-a demonstrat în Jurnalul literar (Manolescu a plagiat în cartea sa Despre poezie din broşura lui Mihai Zamfir despre literatura portugheză).Ca să dau un singur exemplu, chiar din teza de doctorat a lui Manolescu, numită Contradicţia lui Maiorescu, nivelul mental al omului se exprimă prin următoarea frază demnă de orice Gâgă literar: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Atât poate să înţeleagă Manolescu din Luceafărul lui Eminescu.
PERSONAL, NU POT SĂ ÎNTELEG DE CE S-A APUCAT NICOLAE MANOLESCU DE CRITICĂ LITERARĂ. Are chiar tupeul să creadă că el stabileşte a patra ierarhie canonică în literatura română, după Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu. N-a înţeles nimic nici măcar din versurile ţiganiadei:
“Era de viaţă dătătoare
Cruci acolo şi-evanghelii sfinte,
Moaşte, metanii cu sărindare,
Pósturi cu rugăciuni fierbinte,
Miruri, paraclise, liturghii,
Canoane, aghiasme şi tămâi.”
NEFERICITUL CRITIC AL CENACLULUI DE LUNI NU ÎŞI DĂ SEAMA CĂ NU MAI SUNTEM ÎN DICTATURA CU UN SINGUR CANON. Literatură înseamnă libertate şi este nevoie nu numai de mai multe canoane. Ci chiar de nici un canon. Demonstraţia stupidă a lui Manolescu ar fi că în deceniul opt ar fi dominat el şi Cenaclul de luni şi nu, cum este cumplit de adevărat, Noica şi Şcoala de la Păltiniş. Aşa se scânceşte să afirme şi nefericitul Cărtărescu în improvizaţia cacofonică Postmodernismul românesc, un doctorat trecut cu stalinistul Paul Cornea. Vă dati seama ce putea să iasă când stalinistul Paul Cornea trecea de la Ana Pauker la Nietzsche şi Heidegger. Ce pretenii să am eu la Paul Cornea, când Poulidorul generaţiei ’80, Cărtărescu ca să nu-l numesc, zicea despre Heidegger că umbla cu basca prin cârciumi, exersându-şi hermeneutica. Analfabetul n-avea de unde să ştie că, simbolic, postmodernismul (în cazul că există) ar începe după ce Nietzsche ar fi vestit că: “Dumnezeu a murit.” (interpretat fundamental de Heidegger).
VAI, CUM ÎMI AMINTESC DE O VORBĂ A LUI EMINESCU: “ITALIA L-A DAT PE DANTE, NOI PE PRODĂNESCU…” Etc., Manolescu, Cărtărescu…
“În momentul ăsta, când am reuşit să câştig acest proces, gândul meu se-ndreaptă spre câţiva intelectuali care sunt deja morţi şi au memoria murdărită. Mă gândesc la Adrian Marino, care a fost ţărănist ca şi mine, la Ştefan Augustin Doinaş, marele poet, autorul celebrei poezii “Mistreţul cu colţi de argint”, şi la soţia lui, Irinel Liciu, la Cezar Ivănescu, poet de mare valoare, care a murit în condiţii dubioase, în urma acuzaţiilor aduse din interiorul CNSAS. Gândul meu se-ndreaptă spre bunicul meu, care a fost deţinut politic, şi spre bunicul soţiei mele, fost deţinut politic şi el, spre toţi foştii deţinuţi politici şi luptătorii din munţi, care în loc să fie onoraţi astăzi, ei şi urmaşii lor, sunt înlocuiţi pe scena publică de urmaşii torţionarilor din anii ’50, care ne-nvaţă ce e bine şi ce e rău.”
September 17th, 2018 
VR 
Posted in 
Tags: 
