Volumul 2 din cartea de povești științifico-fantastice “Cum am trecut prin comunism” a autorului de romane de ficțiune Lucian Boia se pare că a fost deja tipărit. Volumul 1 se oprește la intrarea tânărului viitor propagandist comunist în partid și studenție. Oare ce o să facă Liiceanu acum cu al doilea volum livrat sub forma unei biografii care menține opera lui Lucian Boia la numitorul ei comun: falsificarea?
“Cu 70 de ani in urma, in ianuarie 1945, 70.000 de sasi si svabi din Romania au fost deportati de autoritatile bolsevice in lagare de munca fortata din Uniunea Sovietica. Femei, barbati si copii. Germania fusese infranta si orice vorbitor de limba germana trebuia pedepsit, indiferent daca participase sau nu la razboi”, a notat seful statului, Hlaus Iohannis, la inceputul acestui an, adaugand: “Printre cei 70.000 de deportati s-au aflat si bunicii mei. Erau tineri. Dupa cativa ani, s-au intors acasa imbatraniti de suferinta. Nu au povestit niciodata ce au trait in lagar. Era dincolo de cuvinte”.
Dincolo de cuvinte este şi suferinţa a sute de mii de români aruncaţi de ocupanţii sovietici ai României în iadul temniţelor bolşevice. Astăzi, printr-o lege orwelliană, se încearcă reîntemniţarea lor, de data aceasta în istorie, şi chiar uciderea lor în efigie, prin demolarea puţinelor statui care li s-au ridicat şi ştergerea numelui lor de pe cele câteva străzi sau licee din întreaga ţară. Exact ca pe timpul invaziei hoardelor sovietice. Mai mult: oricine va scrie despre perioada interbelică şi geniile generaţiei Eliade-Vulcănescu-Ţutea este pasibil de închisoare! Viaţa marilor duhovnici ai ortodoxiei române, Părintele Justin Parvu, Parintele Arsenie Papacioc sau chiar şi Părintele Arsenie Boca – acuzat şi inculpat pentru “vina” de “legionarism” – ar putea fi interzisă în scrierile publice. Se întâmplă în România, la 25 de ani de la “căderea comunismului”…
Iată cum, după 70 de ani, Parlamentul României pregăteşte noi deportări, printr-o lege neostalinistă. Candidaţi: istorici, cercetători, jurnalişti, artişti, simpli români. Legea, manevrată de persoane cu grave probleme patologice prin alte personaje cercetate în prezent de DNA, şi desăvârşită de un turnător ce urmează să fie deferit Justiţiei pentru fals în declaraţiile de necolaborare cu Securitate, urmează să ajungă azi-mâine pe masa Preşedintelui României. Între piciorul în ghips al lui Victor Ponta, tupeului securistului de modă nouă Seby Ghiţă şi amanţii Elenei Udrea, ştirea elaborării şi adoptării pe şest a acestei legi totalitare nu şi-a găsit drumul spre ecranele TV, al căror scop este, de altfel, indobitocirea omului. Sunete guturale sau analfabetisme istorice însoţesc imaginile violente şi triviale – chiar şi când vorbim de politică – răspândite prin mass-media.
Se va ajunge, oare, ca orice vorbitor de limbă română să poată fi pedepsit în România? Numai Preşedintele României ne-o poate spune, după ce va promulga sau respinge această “Lege” diabolică.
– include in categoria de infractori “criminalii de razboi” definiti ca orice persoana care a primit o condamnare in acest sens data de o instanta romana sau straina – adica inclusiv sentintele date de ocupantii sovietici generalilor, ofiterilor, ziaristilor, demnitarilor judecati si condamnati drept “criminali de razboi”;
– lege stabileste ca nu se pot ridica si mentine in spatiul public statui, placi comemorative etc ridicate in memoria acestor oameni;
– legea stabilese ca numele acestor oameni nu se pot aloca strazilor, pietelor etc – nici unui spatiu public – si ca nici o asociatie nu poate purta numele lor – statuiile lui Mircea Vulcanescu si Petre Tutea vor fi daramate, iar numele date unor Licee si strazi din intreaga tara vor fi indepartate;
– “legionarismul” este definit vag – practic, oricine va deranja va putea fi catalogat drept “legionar”, exact ca pe vremea stalinistă, folosindu-se chiar şi un simplu comentariu pe Facebook. “Legionarismul” devine infractiune si asocierea, promovarea etc a unor persoane considerate a fi legionare se pedepseste cu inchisoarea;
– se elimina complet din prezenta lege articolul Art.4 aliniatul (3) care mentiona ca nu constituie infractiune nicio actiune dedicata acestor oameni daca este facuta in interesul artei, stiintei, educatiei etc; practic orice referire pozitiva sau neutra la viata, opera sau suferinta acestor oameni poate fi catalogata drept infractiune;
– legea stabiliste juridic (!?) definitia Miscarii Legionare ca “organizatie fascista” care a activat pe teritoriul Romaniei intre 1927-1941, in ciuda definitiilor puse de numerosi istorici, membri ai Academiei Române sau ai Acedemiei Oamenilor de Stiinta din Romania;
– se urmareste crearea bazei legislative pentru un “Minister al Adevărului”, cu toate mecanismele lui de control, “monitorizare”, urmărire, cenzură şi pedepsire, exact ca în perioada în care România era comandată de consilierii sovietici ai poliţiei politice bolşevice, NKVD.
– in Apelul Asociației „Libertate pentru Istorie“ din Franța se afirmă: “Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.”
Ce să mai vorbim când intenţiile sunt din cele mai rele?
Redăm articolele din Constituţia României pe care acest proiect de lege le încalcă grav:
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI:
ARTICOLUL 29 – Libertatea conştiinţei
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
ARTICOLUL 30 – Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
ARTICOLUL 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Despre tezarul românesc aflat la Moscova s-au scris mii de pagini, s-au depus eforturi susţinute pentru a putea fi recuperat, s-au căutat mijloace politice, diplomatice pentru a îndrepta un fapt cert. Unul dintre cei care s-au preocupat de această problemă şi a încercat să îndrepte o eroare istorică a fost istoricul Ioan Scurtu.
Cartea domniei sale ne aduce foarte multe informaţii, detalii despre evenimentele trecute cât mai ales despre istoria în timp real conturată de cele două tabere. Acestea vin să completeze tabloul de informaţii, despre cum au tratat şi interpretat oficialităţile române această problemă.
La sfârşitul anului trecut a apărut cartea scrisă de Ioan Scurtu, Tezaurul României la Moscova, note şi mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004-2012), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 368p. Autorul Ioan Scurtu, Copreşedinte al Comisiei Comune pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, a scris despre experienţa proprie trăită de-a lungul celor opt ani cât a reprezentat România în această comisie.
După prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare din Europa, oficialităţile române au depus eforturi pentru stingerea vechiului litigiu pe care-l aveau cu Rusia, încă din 1918, când oficialităţile bolşevice au decis confiscarea Tezaurului românesc transportat la Moscova în anii 1916-1917. În privinţa relaţiilor cu vecinul nostru de la răsărit acestea au evoluat pe o curbă extrem de sinuoasă: aliaţi şi luptă comună în timpul Primului Război Mondial, ruperea relaţiilor diplomatice în 1918, reluarea acestora în 1934, restituirea unei părţi din Tezaur, 1935, ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei 1940, eliberarea acestor provincii în 1941, războiul din perioada 1941-1944, reocuparea Basarabiei şi Bucovinei, regimul de armistiţiu şi ocupaţie 1944-1958, restituirea unei alte părţi din Tezaur în 1956, independenţă şi ostilitate din 1956 până în 1989.
Desigur, după 1989 ostilitatea cel puţin la nivel declarativ s-a menţinut. În martie 1991 s-a parafat la Moscova prin miniştrii de Externe de atunci, Adrian Năstase şi Aleksandr Besmertnîi, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie parafat de către preşedinţii Gorbaciov şi Iliescu o lună mai târziu. Interesant că acest Tratat a fost atacat de mulţi lideri politici şi o bună parte din mass-media, aşa încât acesta nu a mai fost supus ratificării de către Parlament. După îndelungi tărăgănări, până în 2003, tratatul a fost semnat.
Foarte bun cunoscător al istoriei românilor în secolul XX, Ioan Scurtu afirmă că până în 1989 nu s-a permis publicarea în România a vreunei lucrări despre Tezaurul Românesc depus la Moscova. Autorul evocă o serie de evenimente în care a fost implicat. Spre exemplu în 23 aprilie 1992, în calitatea de director general al Arhivelor Statului, a reuşit semnarea acordului cu Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse de restituire a unei părţi semnificative din arhivele româneşti depuse la Moscova. Evocările autorului abundă în detalii, unele chiar comice, dacă nu ar fi triste:
„în zilele următoare l-am informat verbal pe Secretarul de Stat, generalul Andriţa, despre rezultatul vizitei la Moscova, iar dânsul mi-a mărturisit că era absorbit de problemele importante şi complicate ale Ministerului de Interne”[1]
Cum ministerul de Interne era preocupat cu „probleme importante” autorul mărturiseşte că din proprie iniţiativă a trimis o notă către guvern în care a prezentat Acordul realizat între Arhivele Statului din România şi Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse cu propunea alocării de fonduri corespunzătoare.
Mihai Răzvan Ungureanu, recent uns consilier personal al noului preşedinte al României, Klaus Iohannis, pe perioada cât a fost ministru de Externe a sabotat prin acte oficiale interne activitatea Comisiei pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova. În acelaşi timp, a întreprins toate demersurile posibile pentru transmiterea ilegală a Tezaurului Moştenirii Gojdu către Ungaria. Mai mult: Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008. Aceste informaţii dramatice sunt cuprinse în volumul lui Ioan Scurtu, “Tezaurul României de la Moscova”, recent apărut la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014). Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi-a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur. Practic, în paginile cărţii sale de memorialistică ni se demonstrează că, dincolo de declaraţiile cu iz patriotard, în această perioadă, de 10 ani, cât a fost preşedintele României, Traian Băsescu s-a exprimat în privinţa Tezaurului României din Rusia doar în termeni lacşi, de tipul unei bătăi pe umăr şi a unei glume la o recepţie. Glumiţele lui Băsescu şi blocajele lui Ungureanu, urmate de cele ale succesorilor săi, fideli liniei cotroceniste sau tăriceniste, Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu (şi acesta numit consilier la Palat), Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu, Teodor Baconschi şi apoi, din nou, în Guvernul Ungureanu, Cristian Diaconescu, profesorul Scurtu le-a simţit pe propria-i piele. În plan diplomatic, acestea au produs un îngheţ total. De unde a fost dirijat acest îngheţ? Dacă ar fi să urmăm indiciile meteorologice uzuale, valabile în acest caz şi în plan informativ-politic, am ajunge uşor la sursă. Oamenii, şi mai ales politicienii, ca să nu mai vorbim şi de comandanţii supremi, se judecă după fapte, nu după vorbe. Este tragic să constaţi că puterea din România ultimilor 10 ani, în ciuda fumigenelor provocatoare anti-ruseşti, a deservit, în fond, interesele Rusiei, cel puţin în privinţa recuperării unui bun naţional pentru care Ceauşescu, de exemplu, nu a ezitat să se contreze direct cu Brejnev. Faptele, cuprinse cu amănunte în volumul profesorului Scurtu, vorbesc de la sine.
Numai Tezaurul BNR de la Moscova valorează azi 5 miliarde de dolari
Dezbateri aprinse, care s-au întins pe mai multe ore, la lansarea lucrării istoricului Cristian Troncotă, “DUPLICITARII“, care a avut loc pe 17 decembrie a.c., la Libraria Mihai Eminescu. Membri şi cadre active şi în rezervă ale CNSAS, IRR, SRI şi DSS au dialogat miercuri seara cu cărţile pe masă despre controversa “securişti-terorişti”, rolul Armatei si al serviciilor speciale sovietice în evenimentele din decembrie 1989. Dezbaterea a continuat azi, la sala ARCUB, unde ASOCIATIA CADRELOR MILITARE ÎN REZERVA SI ÎN RETRAGERE DIN SERVICIUL ROMÂN DE INFORMATII a organizat conferinţa „SERVICIILE DE INFORMATII SI EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989”. Până la prezentarea acesteia, public aici o parte din discuţiile de la lansarea din subsolul Librăriei Mihai Eminescu, care au beneficiat, din sală, şi de contribuţiile notabile ale istoricilor Ioan Scurtu şi Aurel David.
„Mişcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generaţii româneşti.“– Mircea Eliade
În această noapte, a Sfântului Andrei, se împlinesc 76 de ani de la asasinarea Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, şi a camarazilor săi, Nicadorii şi Decemvirii. Pentru a pătrunde circumstenţele acestei crime am apelat la un studiu al profesorului Ioan Scurtu, apărut în lucrarea POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012. În completarea acestuia voi adăuga şi opinia istoricului Cristian Troncotă despre cine a stat în spatele executanţilor operaţiunii criminale.
Iată momentele politice premergătoare actului ucigaş, prezentate într-un studiu al profesorului Scurtu despre ideologie şi formaţiuni de dreapta în România interbelică:
(…) “La sfârşitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că “simpatizează foarte mult” Mişcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu şi să instaureze un regim personal, bazat pe Mişcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame “Căpitanul” Mişcării Legionare, iar el îl va numi şeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credinţă, nu altcuiva, şi că această credinţă nu putea fi obiectul unui trafic politic.
Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. (…)
Pe măsură ce relaţiile dintre Rege şi legionari se deteriorau, se constată o intensificare a contactelor vizând stabilirea unei punţi de legătură între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu. La 11 martie 1937, în casa inginerului Ionică din Bucureşti a avut loc o întrevedere între Corneliu Zelea Codreanu şi Zaharia Boilă. Cu acest prilej, şeful legionarilor a afirmat că Regele urmărea să-l suprime, că a înţeles clar că “două săbii nu încap într-o teacă”. De aceea, el propunea o alianţă cu Iuliu Maniu, fiind convins că “dacă Regele ne ştie de aliaţi, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. De asemenea, la 22 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu s-a întâlnit cu Gheorghe Brătianu, convenind asupra unei acţiuni comune împotriva lui Carol al II-lea.
În acest context, s-a produs înlăturarea principelui Nicolae din rândul familiei regale. Revoltat de faptul că fratele său, Carol al II-lea, refuza să-i recunoască legalitatea căsătoriei cu Ioana Dolete – în timp ce el, regele ţării, trăia cu Elena Lupescu, ale cărei sfaturi politice le urma cu fidelitate – principele Nicolae a decis să recurgă la un “şantaj politic”: a intrat în legătură cu Garda de Fier, oferindu-i sprijin material. Elena Lupescu a sesizat pericolul şi a stăruit pe lângă Carol să-l înlăture urgent pe principele Nicolae din rândul familiei domnitoare şi să-l expedieze peste graniţă. Convocat în ziua de 8 aprilie, Consiliul de Coroană a validat această decizie. În timp ce toate partidele au acceptat hotărârea Consiliului de Coroană, Garda de Fier a dat publicităţii, la 11 aprilie 1937, un comunicat-circulară în care se critica “lichelismul Primului-ministru care vorbeşte de echivoc şi prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile statului a doamnei Lupescu. Prinţul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani cu o româncă creştină din neamul băştinaş al ţării şi nu trăieşte cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe moarte, femeie prin care azi jidanii şi jidoviţii conduc ţara! Adevărul este că de 6 ani prinţul Nicolae nu a vrut să se plece în faţa d-nei Lupescu şi n-a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. […] Ţara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de ţara d-lui Tătărescu, compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă ţară în afară de aceasta”. Documentul era semnat de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară.
Vara anului 1937 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. În fapt, cei patru ani de guvernare Tătărescu au contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a Parlamentului şi a partidelor politice. Foarte mulţi cetăţeni îşi îndreptau speranţa spre “băieţi”, acei tineri care intrau în sate cântând imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau şcoli, înălţau biserici şi troiţe, ajutau la strângerea recoltei, cântau în strană în zilele de sărbătoare sau participau la horă, îmbrăcaţi în costume naţionale. Faptul că aceşti “băieţi” erau împotriva democraţiei, a partidelor, că promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natură să-i sperie pe ţărani. Emil Cioran scria, în martie 1937, că exista o dorinţă de “renunţare la libertate”, pe care o explica astfel: “Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime vise şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în mişcare ca un marş militar”. Ţărănimea “nu aşteptă altceva decât dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile, […] Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al istoriei, încât prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. […] Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece, şi de frica anarhiei se încântă de teroare”.
La ancheta ziarului “Buna Vestire”, cu titlul De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Mircea Eliade răspundea: “Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofa civilă”. Acesta era limbajul pe care-l utiliza şi Nae Ionescu: “Dintre toate mişcările care, de la război încoace – pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc […] pe tinerii aceştia care merg chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violenţa, nici trădarea, nici linguşirea, nici corupţia, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg drumul lor, ci drumul naţiei, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. […] Victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr”. Legionarii propagau ideea după care acela hărăzit de istorie şi de Dumnezeu să conducă neamul românesc era Corneliu Zelea Codreanu. După convingerea lui Traian Herseni, “Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”. (…)
Carol al II-lea era convins că şansele sale de reuşită erau maxime, astfel că, la 10 februarie 1938, a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat.
Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla şi, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; “Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legal, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecinţă, Corneliu Zelea Codreanu anunţa că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Ţară “nu mai există”. El aprecia: “Generaţia noastră vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor”. După ce făcea cunoscut că peste o lună va pleca la Roma pentru a se ocupa de traducerea şi tipărirea în italiană şi în franceză a cărţii sale Pentru legionari şi că va scrie volumul al doilea al acestei lucrări, Căpitanul încheia cu îndemnul: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica”.
La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituţii, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă “spre bună ştiinţă şi învoiala” cetăţenilor României. Evident că alegătorii nu au avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutul Constituţiei, dar au votat masiv în favoarea acesteia: votul nu exprima o stare de conştiinţă, ci una emoţională, anume că prin actul de la 10 februarie s-a barat ascensiunea legionarilor spre putere. Constituţia a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorităţi, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat şi închiderea cooperativelor legionare şi desfiinţarea comerţului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: “Eşti necinstit, eşti necinstit sufleteşte”. Prin decretul-regal din 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate. Regimul autoritar de dreapta fusese instaurat şi în România, ca şi în majoritatea statelor europene.
* * *
Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum şi de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l-a sfătuit să-l dea în judecată pe “căpitanul” Mişcării Legionare.
Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea şi susţinătorilor săi de a declanşa o amplă acţiune vizând lichidarea Mişcării Legionare. La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mişcării Legionare. Deşi Nicolae Iorga a cerut, printr-o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acţiunii împotriva lui Codreanu, procesul şi-a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare. Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziţii la sediile Mişcării Legionare şi la locuinţele fruntaşilor acesteia pentru a aduna probe prin care să-l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestaţi mai mulţi legionari şi transportaţi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ş.a. Codreanu a fost imediat implicat într-un alt proces, pe baza unor acuzaţii extrem de grave.
Procesul intentat lui Codreanu s-a desfăşurat în zilele de 23-26 mai, fiind citaţi 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.
În depoziţia sa, Iuliu Maniu a declarat: “Am urmărit cu atenţie activitatea şi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii politice”. La rândul său, generalul Antonescu a apreciat: “Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă faţă de interesele ţării”.
În ultimul său cuvânt, Codreanu a spus: “Aveţi în mâinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului românesc”.
Sentinţa a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineaţa, fapt puţin obişnuit pentru justiţia română. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică şi şase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, crimă de trădare, deţinerea şi reproducere în public a unor acte interesând siguranţa statului etc.
Presa, supusă cenzurii, nu a publicat întreaga desfăşurare a procesului, ci numai acele documente şi luări de poziţie menite să-l învinovăţească pe Codreanu. De asemenea, a fost publicată o broşură, intitulată Cine este Zelinsky Codreanu, cuprinzând actul de acuzare, din care se desprindea concluzia că acesta nu era român, ci un alogen extrem de periculos pentru statul român.
La rândul lor, legionarii au reuşit să editeze cartea Adevărul în procesul Căpitanului, pe care au început să o difuzeze clandestin în august 1938.
Au urmat, în primăvara şi vara anului 1938, noi arestări şi procese intentate unor fruntaşi legionari, între care Gheorghe Clime, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) şi condamnarea lor la mulţi ani închisoare. Între cei arestaţi în mai 1938 s-a aflat şi Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alţi legionari. În iulie a fost trimis în acest lagăr şi Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să semneze o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Refuzul era justificat de faptul că nu fusese înscris în această organizaţie şi nu participase la activităţile ei,
Evoluţia vieţii internaţionale, puternica ascensiune a Germaniei şi politica conciliatoristă promovată de Marea Britanie şi Franţa a culminat, în 1938, cu acordul de la München din 29 septembrie, prin care Cehoslovacia, ţară membră a Societăţii Naţiunilor, a fost sacrificată sub presiunea lui Adolf Hitler.
În acest context, regele Carol al II-lea a efectuat un turneu diplomatic la Londra şi Paris pentru a vedea în ce măsură România se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri occidentale. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru Suveran, care la întoarcerea spre ţară s-a oprit în Germania, unde a avut o întâlnire cu Führer-ul (24 noiembrie). Ofertele de colaborare făcute de Carol nu au primit un răspuns pozitiv din partea lui Hitler, care nu putea uita politica promovată de-a lungul timpului de România şi, mai ales, încercările lui Nicolae Titulescu de a realiza securitatea colectivă pe care el o considera ca o atitudine antigermană.
Carol a înţeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea guvernului României să se afle o persoană care în mod consecvent s-a pronunţat pentru alianţa cu Germania. Regele ştia că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.
În noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asasinii lui Duca şi ai lui Stelescu) au fost ucişi.” (*)
După studiul Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu iată şi opinia fostului decan al Facultatii de Informatii din cadrul Academiei Nationale de Informatii, istoricul Cristian Troncotă, despre “actul de terorism de stat” al regimului dictatorial instituit de cuplul Carol al II-lea – Elena Lupescu:
* Extrase din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. Documente. 1919-1927, (Bucureşti, 1996) şi Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009 şi cuprinse în volumul POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012
Pe 6 iunie Profesorul Gheorghe Buzatu ar fi implinit 75 de ani. Personal, l-am amintit si l-am pomenit, crestineste, impreuna cu monahii de la Manastirea romaneasca Prodromu de la Sfantul Munte Athos. La un an de la trecerea sa la cele vesnice, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST), condus de fostul detinut politic, istoricul si profesorul Radu Ciuceanu, i-a omagiat imensa personalitate si activitatea sa impresionanta in slujba adevarului, printr-un Simpozion In Memoriam, la care au participat numerosi istorici din intreaga tara si cercetatori de la institute de specialitate si de la CNSAS. Pe langa acestia, in cadrul discursurilor comemorative, pe “monumentul Gheorghe Buzatu” – dupa cum l-a descris profesorul Radu Ciuceanu – si l-au revendicat si militari (fostul redactor sef al Revistei de Istorie Militara) si editori (directorul Editurii Enciclopedice) si luptatori anticomunisti (fosti detinuti politic).
Dar inainte de toate, am vrut sa-l revendic eu, pentru ca profesorul Gheorghe Buzatu a fost si ramane, prin munca sa, un autentic jurnalist, de cea mai inalta clasa, un comentator extrem de avizat si atent al vietii politice si publice, caruia ii simtim lipsa profund. Numai eu stiu cateva veritabile “bombe” de presa, perfect documentate, au aparut in mass media ultimilor 25 de ani, “inspirate” de profesorul Gheorghe Buzatu. Surpriza pe care am avut-o la lansarea acestei “revendicari” a fost o informatie necunoscuta, cred, publicului larg, furnizata de doamna Stela Cheptea, colaboratoarea sa apropiata, un adevarat camarad de breasla, si anume ca, inainte de a intra la Istorie, Gheorghe Buzatu a vrut sa dea la Jurnalism. QED!
Public aici fotografii si cateva luari de cuvant de la Simpozionul INST In Memoriam Gheorghe Buzatu cat si un binevenit documentar realizat de Agentia Nationala de Presa Agerpres, la aniversarea a 75 de ani de la nasterea marelui istoric roman. Vesnica lui pomenire!
DOCUMENTAR: istoricul Gheorghe Buzatu – 75 de ani de la naștere
Gheorghe Buzatu, unul dintre cei mai apreciați istorici români contemporani, ar fi împlinit la 6 iunie 2014, 75 de ani.
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA
Istoricul s-a născut în 1939 în comuna vrânceană Sihlea. A urmat Facultatea de Filologie-Istorie, Secția istorie în cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1956-1961) și a devenit doctor în istorie, specialitatea istorie contemporană, la aceeași facultate, cu teza ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (1971).
A fost cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” al Filialei Iași a Academiei Române (1961-1992); cercetător științific principal I la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei din Iași a Academiei Române (1992-1997); secretar științific al Institutului ”A. D. Xenopol” din Iași (1975-1990); cercetător științific principal I (din 1992) la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, al cărui fondator, director și colaborator în stagiu a fost și a rămas. Fondator și redactor-șef al revistei academice Europa XXI (din 1992).
De asemenea, a desfășurat o bogată activitate în cadrul Academiei Oamenilor de Știință din România, mărturie fiind studiile publicate în revista ”Annals” a secției de științe istorice și arheologie, precum și participările sale pline de substanță la simpozioanele și congresele științifice ale Academiei Oamenilor de Știință din România.
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA
Între 1997-2008 a fost profesor universitar de Istorie contemporană și Relații Internaționale la Universitatea din Craiova și profesor consultant la Universitatea ”Ovidius” din Constanța (din 2007), având meritul de a fi format și îndrumat o nouă generație de istorici. Conducător științific al unui număr de 45 teze de doctorat (în majoritate tipărite), i-a încurajat întotdeauna pe tinerii aflați la începutul carierei să studieze documentele epocii, să le interpreteze și să formuleze propriile puncte de vedere.
Membru în Colegiul de redacție al revistelor, ”Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” din Iași”, ”Moldova”, ”Dosarele Istoriei”, ”Historia”, ”Document”, ”Analele Totalitarismului”, ”Saeculum”, ”Valachian Journal”, ”Analele Universității din Craiova”, seria ”Istorie”.
”Gheorghe Buzatu a fost unul dintre cei mai importanți istorici români, ale cărui contribuții științifice au vizat o arie problematică foarte largă. (…) a adus o contribuție majoră la promovarea istoriei autentice, întemeiată pe documente de arhivă și susținerea cu curaj a unor noi interpretări, chiar dacă acestea nu se înscriau pe linia unor ‘directive politice’ mai vechi sau mai noi”, declara, într-un articol, prof. univ. dr. Vasile Cândea, președintele Academiei Oamenilor de Știință din România.
În legislatura 2000-2004, a fost ales senator de Iași pe listele Partidului România Mare. A fost vicepreședinte al Senatului României (2000-2004) și a făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului, precum și din Delegația Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (decembrie 2002 — decembrie 2004).
A desfășurat o bogată activitate științifică: 55 cărți publicate sub nume propriu; 72 volume coordonate sau în colaborare; autor a peste 500 de studii și micromonografii, articole, eseuri, prefețe, note ș.a.
El a coordonat timp de mai mulți ani prestigioasa colecție ”Românii în istoria universală”, ce a ajuns la peste 140 de volume. A colaborat la realizarea volumelor VIII și IX din Tratatul de Istorie a României (2003, 2008).
Foto, cu regretatul Mihai Ungheanu: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA
Publicații: ”Războiul Marilor spioni” (vol. I-II, Ed. Junimea, Iași, 1985-1990); ”Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial” (vol. I-II, Ed. Enciclopedică, București, 1988-1995); ”România și războiul mondial din 1939-1945” (Ed. Majahonda, București, 1995); ”Radiografia dreptei românești. 1927-1941” (Ed. FFPress, 1996); ”O istorie a petrolului românesc” (Ed. Enciclopedică, București, 1998); ”Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948” (Ed. Paideia, București, 1999; ”România și Marile Puteri (1939-1947)” (Ed. Enciclopedică, București, 2003); ”Eminescu: Sens, timp și devenire istorică” (vol. I-II, Ed. Universității, Iași, 1988-1990); ”Mareșalul Antonescu în fața istoriei” (vol. I-II, Ed. B.A.I., Iași, 1990); ”România și Primul Război Mondial” (Ed. Empro, Focșani, 1998); ”Discursuri și dezbateri parlamentare. 1864-2004” (Ed. Mica Valahie, București, 2004); ”Arhive secrete, secretele arhivelor (vol I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2005); ”Istoria Senatului României” (Ed. Monitorul Oficial, București, 2004); ”A History of Romanian Oil” (vol. I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2004-2006); ”Antonescu, Hitler, Stalin” (vol. I, Ed. Mileniul III, Ploiești, 2005; vol. II, Pitești, 2007; vol. III, Ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008); ”Europa în balanța forțelor. 1919-1939” (Ed. Mica Valahie, București, 2007); ”România sub Imperiul Haosului. 1939-1945” (Ed. RAO, București, 2007); ”Pace și război. Jurnalul Mareșalului I. Antonescu, I, 1940-1941” (Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008), ”Nicolae Ceaușescu — biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul și execuția” (Colecția Opera Omnia, Iași, 2011).
”Lucrările sale se întemeiază pe documente de arhivă din S.U.A., Federația Rusă, Marea Britanie și evident, din România, pe care le-a studiat cu osârdie de-a lungul a cinci decenii de activitate științifică. (…). A prezenta istoria adevărată — cu plusurile și minusurile ei — a fost crezul pe care l-a slujit cu credința Gheorghe Buzatu. Pentru adevărații istorici, care nu se rușinează de faptul că sunt români, opera și viața lui Gheorghe Buzatu rămân un prețios reper științific și moral” aprecia, într-un articol, prof. univ. dr. Ioan Scurtu.
I-a fost decernat Premiul Academiei Române pentru vol. ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (Iași, 1981); premiul Academiei Române pentru vol. ”Aspecte ale luptei pentru unitate națională. Iași 1600-1859-1918” (Iași, coordonare și colaborare, 1983); Premiul de excelență al UNESCO (1997).
Senatul Universității ”Ovidius” din Constanța, i-a decernat, în iunie 2007, titlul de Doctor Honoris Causa, iar Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Știință din România l-a ales, în decembrie 2008, pe Gheorghe Buzatu ca membru corespondent.
Istoricul și-a lansat, în martie 2010, colecția Opera Omnia, o colecție paralelă publicată de editura Tipo Moldova, cele 13 volume pe care le conține făcând parte din colecția ”Românii în istoria universală”.
Vicepreședinte al Comitetului român pentru istoria celui de-Al Doilea Război Mondial (București, din 1995). Membru al Comisiei internaționale pentru studiul istoriei relațiilor internaționale (Italia), al Comisiei pentru istoria celui de al Doilea Război Mondial, al Comitetului științific de organizare a Colocviilor de istorie anglo-române (1979 și 1983) și a celui de-Al X-lea Congres Mondial de Istorie, București (1980), al Clubului Istoricilor ”N. Iorga”, al Comisiei Române de Istorie Militară, al Asociației Americane de Istorie (1996-1990). Din 2005, Research Fellow al American Biographical Institute.
Istoricul Gheorghe Buzatu a murit la 20 mai 2013.
Câteva zile mai târziu, Biblioteca Județeană ”Alexandru și Aristia Aman” din Craiova îi aducea un omagiu reputatului profesor și istoric, prieten apropiat al acestei bibliotecii, prin expoziția de carte ”In memoriam Gheorghe Buzatu”.
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat în subordinea Academiei Române, a împlinit 20 de ani de la înfiinţare. Cu acest prilej, în Aula Academiei Române a avut loc Simpozionul internaţional “Fenomenul totalitar: între realităţi istorice şi abordări istoriografice”, informeaza Basilica.ro.
În deschidere, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a dat citire mesajului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat Suferinţe adânci şi multe puse în lumină, informează Trinitas TV.
Preasfinţia Sa a oferit din partea Patriarhului României Ordinul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena domnului profesor dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului, iar pentru Institut Diploma de onoare Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi medalia omagială cu chipul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase şi susţinători ai Bisericii, dupa cum puteti viziona si in reportajul Trinitas de mai sus. In preambulul materialului nostru oferim o selectie ampla de fotografii de la manifestarea de exceptie iar in baza acestuia filmarile cu discursurile profesorilor Radu Ciuceanu si Octavian Roske din plenul Aulei Mari a Academiei Romane.
La eveniment a participat şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan. Înaltpreasfinţia Sa a susţinut prelegerea Închisoarea libertăţii şi libertatea închisorilor, publica ziarul Lumina, in editia de azi, impreuna cu fotografia de alaturi.
Căutarea adevărului istoric a stat la baza întemeierii Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
La aniversarea stiintifica au luat parte numeroase oficialităţi şi membri ai Academiei Române, sedinta omagiala fiind prezidata de presedintele Academiei Romane, Ionel Haiduc. În cei 20 de ani de activitate a INST au fost publicate zeci de volume care pun în lumină aspecte puţin cunoscute ale perioadei comuniste.
Şi Biserica Catolică a transmis un mesaj de felicitare din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti.
La final, din partea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului au fost oferite diplome de onoare dar şi medalii omagiale participanţilor, intre cei onorati de INST si Academia Romana numarandu-se inaltii ierarhi aflati de fata, oficialitati trecute si prezente, fosti detinuti politic, profesorii Ioan Scurtu, Dan Berindei, Ilie Badescu, Dinu Zamfirescu, Corneliu Turianu, George Potra, Cristian Paunescu, Mircea Suciu, s.a., cat si, In Memoriam, regretatii profesori Florin Constantiniu si Mihai Ungheanu (foto mai jos).
Romanul Mihai Cofar, maltratat si batjocorit sadic la Targu Mures, in martie 1990, aproape ucis de extremistii unguri dar prezentat de televiziunile straine si de Smaranda Enache drept un “maghiar victima a pogromului romanesc”
Revista INSTITUTUL DE STIINTE POLITICE SI RELATII INTERNATIONALE AL ACADEMIEI ROMANE ne pune la dispozitie un intreg capitol, in format PDF, din lucrarea istoricului Larry Watts “Cei dintai vor fi cei din urma” (Editura Rao, 2013), a doua parte a trilogiei expertului in informatii american dedicata Războiului clandestin al blocului sovietic împotriva României. Pagina de internet Roncea.Ro, afiliata portalului Ziaristi Online, reda prima parte a acestui capitol, cu trimitere in final la site-ul ISPRI pentru descarcarea directa a documentului PDF. Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale Nr. 1/2013 poate fi cumparata prin comanda electronica de la libraria ISPRI, a Institutului Academiei Romane.
ROMÂNIA GREŞIT ÎNŢELEASĂ*
LARRY L. WATTS**
Abstract. This chapter examines the origins and impact of cognitive bias, organizational pathologies such as dysfunctional secrecy and compartmentalization, and intentional disinformation on US assessments of Romanian policy and behavior during the Cold War. This excerpt analyzes US dismissals of independent behavior during the mid-1950s, and the failure to share dramatic elements of Romanian policy among key stakeholders after the Cuban Missile Crisis.
În ultimul deceniu al Războiului Rece, analizele americane susţineau că regimul comunist din România n-ar mai fi „rebelul“ care fusese cândva. Pe la mijlocul deceniului, mulţi dintre cei mai bine informaţi specialişti în problemele Europei de Est erau convinşi, de exemplu, că multe dintre analizele anterioare „bătuseră prea mult monedă pe independenţa României în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în contrast cu «cei cinci loiali»“, iar această atenţie exagerată faţă de aparentul diferend sovieto-român de asemenea „predispunea la exagerarea fidelităţii restului ţărilor din Pactul de la Varşovia“.1 Se credea acum că „problemele economice grave şi dependenţa de sprijinul economic sovietic“ a României permiseseră Moscovei să o „mituiască, furnizându-i energie, pentru a-I câştiga asentimentul sau măcar supunerea faţă de deciziile Pactului de la Varşovia“, transformând-o într-un „aliat ceva mai cooperant“.2
Câţiva analişti au insistat că sfidarea afişată de România faţă de Moscova a fost doar o aparenţă; că România nu a fost o „rebelă“, ci mai degrabă un „cal troian“ sovietic, iar această servitute secretă faţă deMoscova ar reprezenta caracteristica definitorie a regimului de la Bucureşti.3 Aceşti analişti au argumentat că liderii occidentali creduli (ca şi liderii de opinie) au fost duşi cu zăhărelul de docilitatea liderilor români, care ar fi lucrat neîncetat împotriva intereselor SUA şi în beneficiul Kremlinului. Conform acestei viziuni, fiecare demonstraţie a opoziţiei României faţă de URRS şi fiecare exemplu admirabil de comportament al Bucureştiului reprezentau o parte a unui complot elaborat de câştigare a unei încrederi nemeritate din partea Occidentului sau de înşelare a poporului român.4
Cu o frecvenţă crescută în perioada premergătoare Revoluţiei din decembrie 1989 din România, ţara şi liderul său au fost portretizate ca fiind responsabile de provocarea în mod deliberat a unor tensiuni internaţionale, de pe urma cărora ar fi tras foloase;5 ca promovând şi pregătind agresiuni militare în Europa6; conspirând cu state paria, cum ar fi Coreea de Nord şi Libia, împotriva SUA7; conducând programe de înarmare nucleară şi bacteriologică8 şi angajându-se într-o politică de „genocid cultural“ împotriva minorităţilor proprii9. Acuzaţiile extreme de şovinism, în special în rândurile militarilor români, au fost atât de dese în anii 1980, încât serviciile secrete din SUA au inclus conflictul etnic şi pogroamele împotriva maghiarilor din Transilvania drept scenarii probabile, în caz că s-ar ajunge la instabilitate în România10. Conform unei evaluări de la mijlocul anului 1988, o „revoltă generalizată“ ar fi dus „aproape la anarhie, lucru care ar conduce la o preluare a puterii de către forţele militare“, timp în care violenţele interne s-ar putea „transforma în violenţe etnice îndreptate împotriva minorităţii maghiare din Transilvania.“11 La doar câteva luni de la Revoluţie, acest portret sumbru părea să-şi capete confirmarea, o dată cu ciocnirile etnice din oraşul transilvănean Târgu Mureş, pe care presa internaţională le-a prezentat drept un atac furibund al şovinilor români împotriva etnicilor maghiari, lucru asimilat ulterior cu pogroamele antisemite din perioada Holocaustului12.
Descoperirile din arhivele Pactului de la Varşovia după 1989 şi investigaţiile conduse de organisme de monitorizare americane şi internaţionale au infirmat toate aceste acuzaţii anterioare anului 1989. Ele au relevat faptul că Bucureştiul a continuat să sfideze Moscova pe „aproape toate punctele de pe agendă“, în interiorul Pactului de la Varşovia13. Într-adevăr, românii intraseră atât de tare în conflict cu URSS, spre finele anilor 1970, încât ţara lor fusese transferată, în cadrul KGB-ului, de la departamentul de colaborare cu alte state socialiste surori, la cel care se ocupa de statele NATO duşmane (împreună cu Iugoslavia şi Albania).14 KGB-ul punea România în aceeaşi categorie cu SUA, Germania de Vest şi Israelul—centre ale unor operaţiuni subversive antisovietice, îndreptate împotriva populaţiilor din URSS.15
De fapt, revelaţiile postcomuniste provenite din arhive şi investigaţii nu au reuşit să confirme în nici un fel existenţa unor preparative pentru operaţiuni militare agresive din partea României, îndreptate împotriva niciunuia dintre vecinii săi – în ciuda unor schimburi de replici adesea acide, care au avut loc la sfârşitul anilor 1980 între Budapesta şi Bucureşti. Şi nu s-au descoperit nici arme de distrugere în masă, nici urme că ar fi existat vreodată astfel de arme pe teritoriul României.16 Departe de a fi militarii şovini arzând de nerăbdare să lanseze un pogrom împotriva minorităţilor etnice, ForţeleArmate Române au jucat, de fapt, după Revoluţie, un rol important de mediere între popoare şi state — un rol pe care Budapesta l-a recunoscut public.17
Filmul original al ciocnirilor etnice despre care s-a spus că au fost provocate de români la Târgu Mureş, în martie 1990 — neacceptat multă vreme de anchetatori – şi interviurile cu regizorul şi jurnalistul britanic care a relatat către Occident ce se întâmpla, au relevat că lucrurile au stat exact invers.18 Grupul mai mare de demonstranţi de etnie maghiară (majoritar în zona respectivă) i-a atacat pe cei de etnie română, iar victima confruntărilor brutale, portretizată în presa internaţională drept un etnic maghiar atacat de un şovin român era de fapt un etnic român atacat de maghiari.19 Jurnaliştilor britanici care relatau ciocnirile li s-au oferit desfăşurătoare ale evenimentului gata interpretate, pe care ei n-au avut posibilitatea de a le supune unei verificări, de vreme ce nu i-au putut intervieva pe cei implicaţi.20
Chestiunea arzătoare este aceasta: cum şi de ce au înţeles atât de greşit analiştii americani evoluţia situaţiei din România şi dinamica relaţiilor din interiorul Pactului?
————————
1 Acest citat este preluat din alocuţiunea susţinută de Robert Hutchings, în mai 1984, în cadrul conferinţei ocazionate de lansarea volumului The Warsaw Pact and the Question of Cohesion: Volume I, The GreaterSocialist Army: Integration and Reliability (1983), coordonat de Teresa Rakowska-Harmstone şi Christopher D. Jones de la Departamentul Canadian alApărării. Pentru a fi corect cu Hutchings, percepţia sa a fost împărtăşită de marea majoritate a participanţilor, care a inclus 97 de specialişti de vârf şi oficiali guvernamentali din America de Nord şi Europa. Hutchings, la vremea aceea director al Radio Europei Libere, a fost curând detaşat ca ofiţer al US National Intelligence, unde a coordonat National Intelligence Estimates realizată de întreaga comunitate de intelligence a SUA pe perioada ultimilor ani ai decadei. „Remarks of Robert Hutchings“ in „Part II: The Warsaw Pact Forces: Fragmentation and Reintegration,“ The Warsaw Pact and the Question of Cohesion:A Conference Report, co-sponsored by Washington, D.C., Kennan Institute for Advanced Russian Studies and The Woodrow Wilson International Center for Scholars, 1985, 25. Singura voce din cadrul conferinţei care a subliniat cât de diferită este acum România în comportamentul său de politică externă şi de securitate a fost Christopher Jones.
2 Christian Nünlist, „Cold War Generals: The Warsaw Pact Committee of Defense Ministers, 1969-90,“ May 2001, Courtesy of Parallel History Project on European Cooperation (PHP), ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network, (Hereafter: PHP), at https://www.php.isn.ethz.ch/collections/coll_cmd/introduction.cfm?navinfo=14565.
4 Din 1989 această linie interpretaţională i-a influenţat pe unii să susţină că Bucureştiul sprijină în mod explicit regimul Dubcek şi chiar că şi mai spectaculoasa denunţare a invaziei sovietice din Cehoslovacia nu a fost decât „o mascaradă politică“. Vezi Vladimir Tismăneanu and Bogdan Iacob, „Betrayed Promises: Nicolae Ceauşescu, the Romanian Communist Party, and the Crisis of 1968“ in Vladimir Tismăneanu, editor, Promisesof 1968: Crisis, Illusion and Utopia, Budapest, Central European University Press, 2011, p. 257; Vladimir Tismăneanu, „Behind the Façade of the Ceauşescu Regime,“ Radio Free Europe, 28 June 2008, at https://www.rferl.org/content/Behind_Facade_Ceauşescu_Regime/1145867.html. Vezi de asemenea Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania Since Communism, London, Hurst & Co, 2005, p. 58.
6 Henry Kamm, „Hungarian Accuses Rumania of Military Threats,“ The New York Times, 11 July 1989; Andrea Tarquini, „Ceauşescu is Buying Missiles to Aim at Hungary,“ La Repubblica, 16/17 July 1989; Douglas Clarke, „The Romanian Military Threat to Hungary,“ RAD Background Report/130, Radio Free Europe Radio (RFER), 27 July 1989, Open Society Archives (OSA), Box 143, Folder 4, Report 53.
7 Vezi de exemplu Ion Mihai Pacepa, Red Horizons,Washington DC, Regnery Gateway, 1987, pp. 99-100, 297, 300-301.
8 Vladimir Socor, „Ceauşescu Claims That Romania Could Make Nuclear Weapons,“ Romanian Situation Report/4, RFER, 4 May 1989; Jonathan Eyal, „Romania: Looking for Weapons of Mass Destruction?“ Jane’sSoviet Intelligence Review, vol. 1, no. 8 (August 1989), pp. 378-382. Douglas Clarke a obţinut acest articol înainte de a fi publicat şi îl citează cu titlul original propus de Eyal indicând modul în care Eyal a fost pe deplin convins de campania de măsuri active: „Romania: A Dictator Dreaming of New Mass Destruction Weapons.“ Clarke (1989b), p. 6.
9 Vezi Witnesses to Cultural Genocide: First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies Today, New York, American Transylvanian Federation, Inc and Committee for Human Rights in Romania, 1979; Volgyes (1982), pp. 82-83; Genocide in Transylvania: Nation On The Death Row, compiled by the Transylvanian World Federation and the Danubian Research and Information Center, Astor, Fl., Danubian Press, 1985.
10 Pentru presupusul şovinism al militarilor români vezi Volgyes (1982), pp. 41, 45, 47, 54-56, 58, 83, 94, 98.
11 „Romania: Impending Crisis?“ in Soviet Policy Toward Eastern Europe Under Gorbachev: National Intelligence Estimate (NIE 11/12-9-98), 26 May 1988, p. 16, CIA.
12 Vezi The Washington Post, 22 March 1990. Povestea originală a fost spusă de jurnalistul de la Sky News, Gary Lawon Honeyford. Elöd Kincses, Marosvásárhely fekete márciusa, Püski Kiadó, Budapest, 1990, disponibil în engleză ca Black Spring: Romania’s Path from Revolution to Pogrom December 1989 – March 1990, Budapest-Munich,, Present LTD, 1992, at https://www.hunsor.se/dosszie/elod_blackspring.pdf.
13 Anna Locher, „Shaping the Policies of the Alliance —The Committee of Ministers of Foreign Affairs of the Warsaw Pact, 1976-1990“, May 2002, PHP. See also Nünlist (2001), PHP.
14 Christopher Andrews and Vitalyi Mitrokhin, The World Was Going Our Way: The KGB and the Battle for the Third World, New York, Basic Books, 2005, p. 500. România a fost de asemenea transferată din grupul de cooperare al serviciilor de informaţii frăţeşti al statelor din Pactul de la Varşovia. De exemplu în compartimentul de informaţii externe est german al Stasi, România a fost transferată în grupul statelor „rebele“, „dizidente“ şi „renegate“ (grupul G) alături de China, Albania şi Iugoslavia. Georg Herbstritt şi Stejărel Olaru, Stasi şi Securitatea, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 102. Vezi de asemenea „Ein feindliches Bruderland. Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit“, Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (Berlin), no. 1 (May 2004).
16 Vezi „Ameninţarea nucleară românească“ în capitolul 16 al cărţii.
17 Vezi Nepszabadsag (Budapest), 15 December 1990, tradus în Foreign Broadcast Information Service – East Europe (FBIS-EEU), no. 243, 18 December 1990, p. 62; Lajos Für interview by Peter Marvanyi on Budapest Kossuth Radio Network, 3 June 1992, 1830 hrs GMT in „Minister Fur on Military Agreements with Romania,“ FBIS-EEU-92-109, 5 June 1992, p. 19. Vezi de asemenea, Zoltan Barany şi Peter Deak „The Civil – Military Nexus in Hungary“ în Constantine P. Danopolous şi Daniel Zirker, eds, The Military and Society in the Former Eastern Bloc, Boulder, Westview, 1999, p. 46.
18 Vezi interviul cu directorul programului, Patrick Swain, realizat de Mihai Mincan, „Culisele manipulării conflictului româno-maghiar din 20 martie 1990“, Adevărul, 14 martie 2010, la https://adevarul.ro/ news/eveniment/exclusiv-culisele-manipularii-conflictului-romano-maghiar-20-martie-1990-1_50ad49937c42d5a663924d61/index.html. Vezi de asemenea Dorin Suciu, „Postscriptum la o manipulare“ la https://roncea.ro/2010/03/22/dupa-20-de-ani-post-scriptum-la-o-manipulare-dorin-suciu-prezinta-noi-dovezi-de-la-targu-mures-ungurii-au-reusit-sa-blocheze-pe-youtube-documentarul-despre-ororile-din-1990/. Poveşti despre pogromul românilor împotriva etnicilor maghiari în Târgu Mureş continuă să circule, cu câteva semne de întrebare: cum o „adunătură“ estimată între 500 şi maxim 3.000 indivizi ar putea lansa un pogrom împotriva unui grup estimat între 9.000 şi maxim 15.000 indivizi sau cum poate avea un pogrom ca rezultat 135 de răniţi între cei care l-au comis şi numai 33 de răniţi între presupusele victime. Ministrul de Externe maghiar Gyula Horn a fost primul care a descris evenimentele din Târgu Mureş ca un „pogrom“, la 22-24 martie 1990, în cadrul reuniunii Consiliului Europei dedicat relaţiilor cu Europa Centrală şi de Est. Vezi de asemenea „Minority Situation in Romania Seen as Worst in Central Europe“ şi „Anti-Hungarian Attacks in Mures County Discussed“ in the Foreign Broadcast Information Service’s, Joint Publications Research Service Report: Eastern Europe, JPRS-EER-90-166, 19 December 1990, U.S. Government Printing Office, pp. 1-2, 5.
20 Conform lui Swain, el a fost angajat de postul londonez de televiziune Channel 4 pentru a realiza un segment al unui program numit „Şi zidurile au căzut: vecinii răi“ dar proiectul a fost finanţat şi produs numai de Budapesta. Mai mult, imaginile filmului şi informaţiile privind identitatea grupurilor şi indivizilor ca şi natura acţiunilor ce au avut loc au fost asigurate de producătorul maghiar. Swain s-a bazat în întregime pe partenerii lui pentru interpretarea evenimentelor şi nu a intervievat niciun român ca parte a proiectului. Vezi Mincan (2010).
* Extras din Capitolul 1 „România greşit înţeleasă“ din Cei dintâi vor fi cei din urmă: România şi sfârşitul războiului rece (Editura RAO), volumul II din trilogia lui Larry L. Watts, Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României.
** Profesor la Universitatea din Bucureşti, Masterul Studii de Securitate şi Analiza Informaţiilor al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială.
January 22nd, 2019 
VR 
Posted in 
Tags: 
