“Precum in cer, asa si pe pamant” este o carte a linistii. Cristina Nichitus Roncea stie sa fotografieze pacea. Albumul ei ne plimba printr-o lume ce mai supravietuieste doar prin manastirile Romaniei, o Romanie nepoluata fonic, neopintita in rautati si orgolii, o Romanie care nu vorbeste despre incertul viitor – e Romania vesnica!
O rasfoire in graba a cartii face privitorul sa o catalogheze ca un omagiu adus ortodoxiei dar personal cred ca e un omagiu adus Tatalui iar apoi copiilor lui, cei cu credinta si frica de Dumnezeu, un omagiu adus tuturor celor care-l marturisesc pe Mantuitor. Sunt convins ca oricine se va bucura de atmosfera pacii, a linistii si a curateniei pe care o va gasi in acest album, indiferent de confesiune.
Cristina Nichitus Roncea iubeste oamenii. Mi-am dat seama de asta dupa ce am vazut primele imagini. Pentru ca a ii iubi inseamna a-i intelege, iar ea i-a inteles pe toti cei pe care i-a fotografiat. Dovada sta analiza pe care o face cercetandu-le privirile. Directia in care privesc personajele Cristinei e numitorul comun. Cauti ochii lor si gasesti acea emotie unica ce te pune pe ganduri. Oamenii sunt surprinsi privind. Directia privirii e cheia fotografiilor acestui album. Cristina e sincera cu sine si simte ceea ce se intampla in jurul ei atunci cand are camera in mana. Intelege magia locului, il respecta si nu face uz de predeterminarea data de mestesugul artei fotografice. In nici una din cele 211 imagini ea nu face ceva regizat. Nu manipuleaza, nu minte si ne dam seama imediat ca e o buna crestina. Nu am vazut nicio fotografie in care imaginea sa vorbeasca despre orgoliul artistului, nici gand!
“Precum in cer, asa si pe pamant” e un foto-reportaj inedit, e o poveste rotunda care incepe si se termina intr-o nota de optimism aratandu-ne ca, daca mai exista locuri ca acestea, mai exista speranta.
Cristina Nichitus Roncea, un artist frumos, delicat, elegant si complex, ne ofera acum, in prag de sarbatori, o lucrare pentru eliberarea si curatirea sufletelor noastre. O incursiune fotografica in lumea ortodoxa romaneasca. “Precum in cer, asa si pe pamant” este titlul albumului in care Cristina Nichitus Roncea surprinde prin instantaneele sale puritatea vietii pe plaiuri romanesti de credinta.
“Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / ingerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata”. Astfel incepe, in cuvintele artistei, povestea albumului “Precum in cer, asa si pe pamant”, care se doreste a fi un omagiu artistic adus parintelui Justin Parvu, ctitorul manastirii Petru Voda, lacas inchinat martirilor din temnitele comuniste.
Este de ajuns sa deschidem site-ul dedicat albumului pentru a fi transpusi imediat intr-o alta lume. A linistii, a frumosului, a smereniei, a sufletului. O lume curata, nepatata de atingerea de multe ori sumbra si gri a cotidianului, putin cunoscuta de noi in profunzimea ei. O lume pe care e pacat sa n-o cunoastem.
Ramaneti in compania imaginilor pentru a va “inalta catre o lume purificata”, asa cum rezuma profesorul Florin Constantiniu experienta traita gratie albumului “Precum in cer, asa si pe pamant”. (Dana Olariu / CorectNews)
„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã” * (21 Decembrie 1989)
Era acum 21 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.
Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.
Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.
L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.
Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.
Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.
Catre: Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu
Administratia Prezidentiala a Romaniei
Stimate Dle Consilier de Stat
Gabriel Cristian Piscociu,
Noi date referitoare la Cazul “Trosca – CNSAS” ma fac sa supun atentiei Presedintelui Romaniei cererea mea de reanalizare a modului in care a fost solutionata petitia initiala de catre Dvs si Departamentul Juridic al Administratiei Prezidentiale a Romaniei (vedeti mai jos) existand reala posibilitate ca dl presedinte Traian Basescu sa anuleze decretele prin care ofiterilor romani Cotuna Eugen Trandafir, Coman Dumitru si Trosca Gheorghe li s-au retras pe nedrept titlurile de eroi-martiri ai “revolutiei”, respectiv ai evenimentelor din decembrie 1989.
Concret, in cadrul documentarului transmis de postul national de televiziune in seara zilei de 20.12.2011, orele 22, intitulat „Terorist, erou martir“ si realizat de Cornel Mihalache, Avocatul Poporului a confirmat pentru TVR si a consfintit pentru Legea Romana faptul ca Deciziile CNSAS in baza carora Presedintele Romaniei a fost silit sa semneze Decretele nr. 238, 239 si 240 din 28 februarie 2011, la cererea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989 si avizul Comisiei parlamentare a revolutionarilor din Decembrie 1989 conduse de Raymond Luca, sunt nule si neavenite.
Practic, cel putin in cazul Trosca, Decizia CNSAS prin care ofiterul de contrainformatii era invinuit de “politie politica” a fost publicata in Monitorul Oficialla cateva zile dupa ce institutia in sine fusese deja desfiintata de catre Curtea Constitutionala a Romaniei. Pentru aducere aminte: “În şedinţa din data de 31 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste şi a constatat, cu unanimitate de voturi, că dispoziţiile legii, precum şi cele ale art.II şi art.V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.16/2006 sunt neconstituţionale”, se arata într-un comunicat al Curţii Constituţionale citat de Mediafax la data respectiva.
Astfel, atat de facto cat si de jure, Decizia in speta a fost lovita de nulitate. Un decret prezidential bazat pe o decizie nula, neconstitutionala si, deci, nelegala, este, la randul lui, la fel de nul.
Mai mult, in cadrul emisiunii s-a probat faptul ca Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989 nu a anuntat familiile eroilor-martiri de Decizia CNSAS pentru a li se permite o interventie reparatorie in Justitie, iar o anumita Nagit Germina, “sefa de investigatii” pe la CNSAS, a subliniat ca oricum numai “invinuitul” putea depune contestatie (conform Legii declarate neconstitutionale). In cazul de fata, “invinuitul” fusese ucis si profanat bestial de catre agentii KGB si GRU care au reocupat Romania in decembrie 1989.
Va rugam asadar sa procedati in consecinta si sa indreptati situatia de urgenta, tinand cont de acest moment aniversar, pentru unii.
Nu in ultimul rand, Administratia Prezidentiala ar putea institui un Ordin de decorare a ofiterilor de contrainformatii cu numele eroului-martir Gheorghe Trosca iar MApN ar putea ridica impreuna cu SRI si Presedintele Romaniei un monument comemorativ pe locul crimei ofiterilor din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista.
Cu speranta ca veti actiona cu maxima celeritate, pentru ca familiile eroilor-martiri sa-si poata petrece sfintele sarbatori in pace,
Va transmit salutarile mele romanesti,
Victor Roncea
Jurnalist / Director
Asociatia Civic Media
Am primit mesajul dumneavoastra si am supus atentiei Presedintelui Romāniei, domnul Traian Basescu, punctul dumneavoastra de vedere cu privire la retragerea titlului de Erou-Martir al Revolutiei Romāne din Decembrie 1989 pentru Cotuna Eugen Trandafir, Coman Dumitru si Trosca Gheorghe.
Domnia Sa va multumeste pe aceasta cale si va asigura ca desi īntelege situatia expusa a procedat īn stricta conformitate cu dispozitiile legale si constitutionale.
Astfel, Decretele nr. 238, 239 si 240 din 28 februarie 2011 au fost emise īn temeiul prevederilor art. 100 din Constitutie, ale art. 3 alin 2, ale art. 8 si art. 9 alin 6 din Legea nr. 341/2004, legea recunostintei fata de eroii-martiri si luptatorii care au contribuit la victoria Revolutiei romāne din decembrie 1989, precum si fata de persoanele care si-au jertfit viata sau au avut de suferit īn urma revoltei muncitoresti anticomuniste de la Brasov din noiembrie 1987, precum si ale art. 49 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotarārea Guvernului nr. 1412/2004, cu modificarile si completarile ulterioare.
Īn conformitate cu textele legale mai sus indicate, texte ce reglementeaza etapele procedurii de retragere a titlului de Erou-Martir al Revolutiei din Decembrie 1989, emiterea decretelor s-a facut avānd la baza propunerea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989 si avizul Comisiei parlamentare a revolutionarilor din Decembrie 1989.
Mentionam faptul ca aceste dispozitii legale nu prevad posibilitatea, pentru Presedintele Romāniei, de a refuza aceasta propunere atunci cānd sunt īntrunite conditiile prevazute de lege.
Totodata, ne exprimam speranta ca veti continua sa ne transmiteti punctele dumneavoastra de vedere ori de cāte ori veti considera necesar.
Pentru ca sunt marinimos, iata si un BONUS pentru Hoţnews: “filosoful” Gaby Siegfried Marcello Liiceanu pe acelasi rand cu generalul Iulian Vlad la lansarea de la BNR a cartii lui Larry Watts:
Si iata si caricatura lui Devis Grebu, cu Tismaneanu pe post de stegar al KGB (bravo, Maestre! 🙂 ):
“Daca UDMR a fost nasit de Ion Iliescu pentru a acapara plaja minoritatii maghiare tot astfel si un alt grup, Grupul pentru Dialog Social, creat de Silviu Brucan in jurul revistei <<22>>, a avut drept menire faramitarea din interior a oricarei forme de agregare ideologica venita dinspre mostenitorii partidelor istorice, a luptatorilor din rezistenta armata din munti, fostilor detinuti politici si schimbul lor, tineretul insurectional anticomunist.
Gruparea GDS-ului este un model clasic de formare a unor “structuri alternative” – create pentru a captura centrul puterii in Romania. Cadrele venite din zone periferiale recrutate in retele ale “colegiilor invizibile” au fost plasate in toate partidele, toate publicatiile, in toate guvernele, reusind sa-si adjudece in permanenta accesul sau chiar controlul in institutii cheie ale Romaniei, de la MAE la Presedintie de la Guvern la Parlament oferind si “dialogul” cu “societatea civila”.
Multi, naivi, s-au intrebat ce are Roncea cu intelectualii. Intelectualii nu sunt insa o specie aflata pe cale de disparitie pentru a fi protejata, iar tradatori gasim din nefericire in toate categoriile sociale. Din istoria recenta aflam ca tocmai din randurile intelectualilor s-au distins cei care au dat cele mai josnice lovituri propriilor lor tari si natiuni. Timp de peste 50 de ani, intelectuali de “prestigiu” ai Occidentului s-au aflat pe statul de plata al URSS, respectiv al KGB. De la Chaplin, Picasso sau Malraux, ca sa dam nume mai cunoscute, la cei aflati pe Lista lui Orwell. Creatoare de scandal, ca si lista “Voci curate”, lista criptocomunistilor inventariati si demascati de George Orwell s-a dovedit cat se poate de veridica. Peste ani, serviciile de informatii britanice au admis ca personajele demascate de Orwell aveau legaturi cu spionajul sovietic. Rolul tuturor acestor formatori de opinie era bine definit in cadrul unei operatiuni de anvergura care avea drept scopuri de la manipularea factorilor de decizie la subminarea valorilor crestine autentice ale Europei sau transformarea tineretului occidental in masa de manevra “pacifista” impotriva apararii nord-atlantice. (…)
“Davai ceas, Davai Traian” este titlul ales de Victor Roncea pentru cartea sa privind situatia politica actuala, considerata de ziaristul autosuspendat de la ZIUA drept un puci la adresa presedintelui ales, Traian Basescu. Lucrarea cuprinde editorialele lui Roncea din ZIUA incepand de la alegerea lui Basescu in functia de presedinte, analizele Asociatiei Civic Media privind avansul rusesc in spatiul politico-economic romanesc si miza Marii Negre, precum si o sinteza despre Proiectul lichidarii lui Traian Basescu.”
Luni – joi, ora 22.00, la TVR 1: La 22 de ani de la Revoluţia Română din 22 decembrie 1989, încă mai sunt lucruri de spus. Regizorul Cornel Mihalache şi realizatorul Razvan Butaru încearcă în filmele documentare pe care le propun telespectatorilor TVR 1 începând de luni până miercuri, de la ora 22.00, noi abordari pentru momentul de cotitură din istoria României. Documentarele „Piepturi pline, buzunare goale”, „Terorist, erou martir” şi „Ceauşescu şi poporul” vor fi transmise de TVR 1 luni, marţi şi miercuri, ora 22.00.
Primul dintre acestea, „Piepturi goale, buzunare pline“, aparţine realizatorului Cornel Mihalache. „Eu vreau să știu și să spun mai departe, telespectatorilor, (asta cred că e menirea mea), ce s-a întâmplat în cadrul acestui fenomen care se cheamă Decembrie 1989 în România. Eu cred că el cuprinde conspirație și diversiune, revoltă și crimă, revoluție și contrarevoluție, represiune și manipulare, lovitură militară și euforie populară. Toate pe rând, și toate amestecate. Dar cînd vorbim de 1989, nu putem extrage din fenomen numai ce ne convine. Eu cred că a fost o crimă de stat. Și că adevărul despre revoluție, mult căutat de 22 de ani, ascunde de fapt, această crimă de stat”, afirmă Cornel Mihalache, realizatorul documentarului de luni seară.
Cel de-al doilea documentar – „Terorist, erou martir“, realizat tot de Cornel Mihalache, readuce în discuţie cazul lui Gheorghe Trosca, “fost un ofițer de securitate care se ocupa prin anii ’80 cu contraspionajul militar. A ajuns șef de stat major la USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă). Chemat în noaptea de 23 decembrie la Ministerul Apărării Naționale să apere ministerul de teroriști și să scotocească blocurile dimprejur, laolaltă cu alți zece luptători au fost măcelăriți cu mitralierele de pe tanc. Considerați teroriști, au fost lăsați la oprobriul populației manipulate, care le-a profanat cadavrele. Au rămas în noroi și zăpadă cel puțin până în 28 decembrie 1989. În martie, au fost considerați eroi martiri și înaintați în grad post-mortem. Doi dintre cei șapte care au murit atunci sunt considerați astăzi colaboratori ai securității ca poliție politică, și li s-au retras certificatele și calitatea de erou-martir, lor și urmașilor lor“, povesteşte Cornel Mihalache, realizatorul documentarului ce va fi difuzat marţi, de la ora 22.00.
Miercuri seară, tot de la ora 22.00, Răzvan Butaru aduce un alt subiect în discuţie – „Ceauşescu şi poporul“: „filmul nu este un simplu documentar despre Nicolae Ceauşescu. Este un proiect prin care TVR încearcă să atingă, într-o manieră rece, crudă chiar, două ţinte: să realizeze un document istoric, printr-un film de anvergură, dezvăluind realitatea istorică a unui personaj controversat, dar şi să prezinte o radiografie a societătii româneşti, moştenitoare a epocii Ceauşescu”. Răzvan Butaru este jurnalist cu experienţă în realizarea de filme documentare sau reportaje din cele mai diverse domenii. A fost premiat de-a lungul vremii, în mai multe rânduri, cu premiile APTR, UCIN şi CRP.
Iar pe spaţiul tradiţional destinat documentarelor, TVR 1 va transmite joi seară, la 22.10, episodul 5 al serialului documentar „Adio, tovarăşi!”. Episodul intitulat „Revoluţia” prezintă poveştile de excepţie ale unor oameni simpli, al căror curaj şi hotărâre au devenit forţa purtătoare ce a dus la căderea Cortinei de fier la 20 de ani după căderea Imperiului Sovietic.
Dupa recentul scandal sexual public al “eroului revolutiei” Laszlo Tokes, publicat de noi sub titlul EXCLUSIV. Amanta lui Laszlo Tokes, pastor si vicepresedinte al PE: Prohaszka Rad Boroka, o sexy-asistenta mai tanara cu doar 22 de anisori. FOTO/VIDEO/DOC si anuntul adjunctului lui, Demeter Szilar, ca Laszlo Tokes da in judecata Libertatea si Ziaristi Online la Budapesta, Bucuresti si Bruxelles pentru “calomnie”, iata ca insesi instantele disciplinare ale cultului din care face parte ne dau dreptate in ce priveste relatiile de curvasareala ale pastorului reformat. Intr-un document transmis Ziaristi Online in exclusivitate de catre surse din Protopopiatul Reformat de Bihor se arata ca numitul Laszlo Tokes a fost judecat si sanctionat spre caterisire de catre Comisia Disciplinara a cultului reformat, pentru ca “a incalcat juramantul fagaduintei nuptiale” si “fata de sotie si copii nu a avut un comportament cum era de asteptat din partea unui om si preot”. Concret, Comisia Disciplinara “il gaseste vinovat pe invinuitul Tokes Laszlo, preotul Parohiei Reformate Oradea-Olosig” in baza “art. 30 din Regulamentul disciplinar, Lit. a., prin care “se considera abatere disciplinara incalcarea cu intentie sau din neglijenta a obligatiilor stabilite de canoanele, regulamentele si legamintele bisericesti” – coroborat cu Lit. e. “orice fapta sau omisiune care aduce atingere credintei altora, sau bunelor moravuri, ori lezeaza demnitatea functiei bisericesti a celui investit”. Conform informatiilor noastre, mustrarea scrisa, insotita si de o amenda, este primul pas spre decizia de caterisire a fostului episcop, in prezent pastor si vicepresedinte al Parlamentului European. Prezentam mai jos, in exclusivitate, in format text, foto si PDF, documentul recent al Comisiei Disciplinare a Protopopiatul Reformat de Bihor, care ne confirma in totalitate asertiunile noastre privind amantlacurile extremistului maghiar Laszlo Tokes.
Traducere din limba maghiara
COMISIA DISCIPLINARA A PROTOPOPIATULUI REFORMAT DIN BIHOR
Stampila patrata a Oficiului Protopopesc Reformat Oradea
Intrat: 10. 10.2011
Nr. de inregistrare 230.
Un articol de o importanta istorica, care face lumina in tenebrele “revolutiei” dupa 22 de ani, este publicat azi, in exclusivitate, de Evenimentul Zilei: Autorul: Alex Mihai Stoenescu, reputatul istoric care a scris de-a lungul anilor mai multe volume despre istoria loviturilor de stat din Romania. In esenta, Stoenescu arata ca, dupa revolta muncitorilor de la Brasov, din 1987, Securitatea i-a aratat lui Ceausescu ca merge pe un drum gresit si a incercat sa schimbe cursul istoriei, care se indrepta aproape inevitabil spre un sfarsit violent al regimului, printr-o schimbare pasnica de putere. Perioada coincide cu numirea la conducerea Departamentului Securitatii Statului, ca ministru secretar de stat al MAI, a generalului Iulian Vlad, despre care Stoenescu afirma documentat ca este artizanul detronarii lui Ceausescu. Teza vine in directa contradictie cu asa-zisul “Raport Tismaneanu” injghebat de bloggerul de Maryland al Evenimentului Zilei, Vladimir Tismaneanu.
Concret, in “Raportul” “final” se sustine ca: „Revoluţia romana a început la Timişoara, scânteia fiind aprinsă de curajul unui om, reverendul Laszlo Tokes, un pastor al Bisericii Reformate (Calviniste) şi o parte din minoritatea etnică maghiară”.
Alex Mihai Stonescu afirma: „FALS! Revoluţia a început la Iaşi, iar curajul lui Tokes este o invenţie, atitudinea sa – dincolo de legăturile cu spionajul maghiar – fiind exact contrară imaginii proiectate în universităţile americane de Vladimir Tismăneanu, minoritatea maghiară n-a avut nici un rol, violenţele din Timişoara fiind provocate şi întreţinute profesionist de cetăţeni români, în majoritatea lor etnici români” .
Din cele relatate de Alex Mihai Stoenescu si prezentate si de Revista Historia condusa de Ion Cristoiu, trebuie înţeles că nu Laszlo Tokes a fost „pionul” revoluţiei – merit pe care i-l atribuie o parte din „istoricii” nedocumentați din România. Evenimentele, legate de pastorul protestant, nu s-au petrecut aşa cum le-a descris Tismăneanu – descriere care-l erijează pe Tokes – un marunt agent al serviciilor comuniste maghiare – într-un “salvator al României” şi un “erou al revoluţiei”, dupa cum se demonstreaza si in Historia.
Conform surselor mele, articolul de cap de ziar al lui Alex Mihai Stoenescu, aparut astazi in Evenimentul Zilei, ca parte dintr-o serie care continua, l-a facut pe politrucul Vladimir Tismaneanu sa explodeze peste Ocean. Ca un personaj cu o tinuta etica rectiline recunoscuta, acesta a anuntat ca-si da demisia de la Evenimentul Zilei – unde incaseaza 30 de lei pentru patru articole pe luna – motivand ca nu poate suporta sa fie publicat alaturi de astfel de “vecinatati respingatoare”.
Iata aici articolul din Evenimentul Zilei care a provocat demisia lui Tismaneanu:
Albumul doamnei Cristina Nichituş Roncea oferă o imagine mai puţin obişnuită a vieţii ortodoxe din România. De obicei, lucrările de acest fel stăruie asupra valorii artistice a ctitoriilor – mănăstiri sau biserici de mir – din ţara noastră şi a comorilor de artă şi cultură – icoane, obiecte de cult, manuscrise, cărţi – păstrate între zidurile lor. De astă dată însă, obiectivul fotografic a urmărit altceva: trăirea întru Domnul a celor care au căutat mântuirea prin desăvârşire, dar şi legătura lor cu lumea credincioşilor, în mijlocul cărora continuă să trăiască.
Pentru a înţelege mai bine crâmpeiele de viaţă bisericească – monastică, în primul rând – coborârea la obârşie este necesară. Una din caracteristicile creştinismului românesc este pătrunderea şi răspândirea învăţăturii lui Hristos de-a lungul unei lungi perioade, de la timpurile apostolice la încheierea etnogenezei românilor.
Dacă în cazul bulgarilor, ungurilor, ruşilor, de pildă, cunoaştem momentul, când un conducător politic – ţar, rege, mare cneaz – a impus creştinismul poporului său, românii apar dintru început ca un popor creştin. Miracol şi enigmă, întocmai ca şi continuitatea daco-romană, apoi română, la nord de Dunăre, în perioada migraţiilor (secolele III-XIII) s-ar putea repeta. În fapt însă, difuzarea creştinismului şi formarea poporului român au fost două procese concomitente, care s-au asociat în chipul cel mai strâns. Creştini am fost de când am apărut ca neam.
În Evul mediu, în lumea creştină, orice autoritate politică, era, în mod obligatoriu, dublată de una religioasă: alături de voievod, cneaz, rege stătea un prelat – episcop, mitropolit sau, la nevoie, un stareţ care-şi dobândise o autoritate spirituală. Când s-au întemeiat domniile româneşti, voievozii au avut alături ierarhi recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
Aşa cum creştinarea românilor s-a desfăşurat pe tăcute şi neştiute, tot astfel, în împrejurări care rămân în obscuritate, în spaţiul carpato-dunărean, organizarea bisericească s-a aflat sub semnul hesihasmului (isihasmului), acel curent, care, originar încă din secolele IV-V, s-a afirmat plenar în secolul al XIV-lea prin învăţătura Sfântului Grigore Palama. Obiectivul lui era înălţarea, prin asceză, a omului până la perceperea luminii taborice, a strălucirii Mântuitorului, vădită în Schimbarea la Faţă. Atingerea unei trepte atât de înalte, de curăţie sufletească şi de comunicare cu Dumnezeu, pe Care „a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”, cerea o forţă spirituală, capabilă să lupte cu ispitele şi să găsească, prin rugăciunea neîncetată, calea spre Domnul.
Dacă, atunci, în secolele XIV-XV şi chiar mai târziu, până la reînnoirea paisiană nu am avut clerici de rafinamentul teologic al palamiştilor, în schimb, hesihaştii români au devenit sihaştrii, pustnici, călugări retraşi în solitudine, dar gata oricând să dea sfatul cel bun pentru zidirea spirituală sau conduita în lume. Termenul însuşi de „sihastru” şi, mai ales, locul ocupat de el în imaginarul popular – unde este înconjurat de respect – dă măsura legăturii puternice dintre trăirea isihastă şi percepţia ei în masa credincioşilor.
Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc: dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială: în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recunoaşte în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege – am fost mereu „în calea răotăţilor” – numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară, ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascultării, avea de îndeplinit diverse munci fizice, care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe „părintele” lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, întocmai ca şi el în gospodăria lui.
Toate acestea „au spart” zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în societatea românească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală.
Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa societăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa credinţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credincioşi la sărbătorile Bisericii.
Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect.
Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână – credincios sau ateu – cartea îi va fi de mare folos.
Acad. Florin Constantiniu
Cristina Nichitus Roncea / «Precum in cer, asa si pe pamant» – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca. Editura Compania, Bucuresti, 2011.
EXCLUSIV Ilie Năstase: „O să ajungă ungurii să-şi pună steagul pe Arcul de Triumf“
de Mugurel Dumitru
Ilie Năstase a comentat pentru „Adevărul“ gestul hocheiştilor unguri de vineri seară, de la Miercurrea Ciuc. Năstase este şocat de faptul că un astfel de gest n-a fost pedepsit, dă vina şi pe românii impasibili, pe politicieni şi propune varianta prin care am putea elimina tensiunile.
Fostul mare tenismen, dar şi una dintre figurile marcante ale sportului românesc şi mondial din toate timpurile, Ilie Năstase a rămas siderat în momtnul în care a aflat incidentul de vineri seară de la Miercurea Ciuc. „N-ar trebui să mai vorbesc, că eu spun lucrurilor pe nume şi apoi sunt amendat”.
Totuşi, Năstase n-a rezistat să nu comenteze gestul de sfidare pe care l-au făcut hocheiştii unguri. „Dacă eram colegul lor, în acel moment eu ieşeam de pe gheaţă. Dacă vor să cânte imnul Ungariei, s-o facă la ei acolo, dar nu în tricoul echipei naţionale a României”.
„Ştiţi când va merge bine România? Când UDMR-ul n-o să mai fie la putere!”
Fostul tenismen este uluit şi de faptul că unj astfel de gest n-a fost pedepsit. „Măcar opinia publică trebuie să ia atitudine, dacă cei din staff-ul federaţiei sau a Comitetului Olimpic Român nu fac nimic. Dar, aşa sunt oamenii de pe la noi, nepăsători, insensibili”.
Ilie Năstase spune că întreaga atitudine sfidătoare a ungurilor este datorată oamenilor politici. „Mi-aduc aminte că, în urmă cu câţiva ani, am asistat la un meci de handbal feminin la Budapesta, Ungaria – România, când au fost unii prin tribune care şi-au dat pantalonii jos.
O să ajungem ca ăştia să-şi pună steagul Ungariei pe Arcul de Triumf iar noi să nu facem nimic. Pentru că aşa sunt oamenii de pe la noi, insensibili.
N-am mai văzut nicăieri prin lume ca o minoritate, precum cea a ungurilor, să aibă atâtea drepturi cum au la noi. Eu am mai zis, dar pe mine nu mă ascultă nimeni, de ce noi, românii, n-avem aceleaşi drepturi la Budapesta?
Ştiţi când va merge bine România? Când UDMR-ul n-o să mai fie la putere!”, a mai spus Ilie Năstase.
„Românii n-o să-i lase pe unguri să-şi facă de cap“
„Am auzit, recent, că unul şi-a pus la casă steagul Ungariei, altul şi-a pus la căruţă numere maghiare. Mie, dacă nu-mi mai place în România, plec şi gata. Oricum, să stea liniştitţi ungurii. Niciodată n-o să-i lase românii să-şi câştige autonomia sau să facă ce mai vor ei“, a concluzionat Năstase.
December 21st, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
